Se spune că, departe, există un loc foarte frumos, în care trăiesc vulturii aurii. Nu toate penele lor au această culoare nobilă, ci numai o aripă; la masculi, cea dreaptă, iar la femele, cea stângă. An de an, pe măsură ce puii cresc, părintii pleacă în ultima lor călătorie: zboară zile îndelungate până ajung la Muntele Linistii. Acolo unde au murit si părintii lor.

Si se mai spune că într-un an, oprindu-se să se odihnească peste noapte, ultima călătorie a devenit cât se poate de tristă: vulturii au fost prinsi, printr-o mestesugită cursă, de către niste oameni care credeau că se vor îmbogăti vânzând penele care străluceau ca soarele. Au tăiat păsărilor preafrumoasele aripi si le-au agătat la brâu, ca pe niste scalpuri. "Ei, acum să se târască pe jos, ca niste serpi, până mor. De ce au vrut să moară în Muntele Linistii?" - a întrebat unul dintre ei, care nu se gândea niciodată la moarte.

De durere si de amărăciune, vulturii mai slabi au murit imediat. Însă cei tari se încăpătânau să zboare cu o singură aripă. Fâlfâiau din ea, cu răbdare, având o vointă nepământeană; dar tot nu puteau zbura. Se gândeau cu tristete: "Ce vor zice puii nostri, care vor veni la anul să moară lângă trupurile noastre, când vor vedea că nu am ajuns la Muntele Linistii?"

Sprijinindu-se unul de altul, si gândindu-se la urmasii rămasi acasă, doi vulturi au simtit cum suferinta începe să li se aline. Si stând asa, asteptând parcă să le crească aripi, ei au simtit că durerea se preschimba în putere.

Da, da, chiar asa: stând lipiti unul de celălalt, durerea li se preschimba în putere. Au încercat să zboare astfel; la început fâlfâiau din aripi încet, plini de sfială, si apoi din ce în ce mai puternic. Pe măsură ce se ridicau, de jos se vedea un singur trup, cu două aripi. Se vedea o singură cruce.

Luându-se după ei, s-au ridicat si alte cruci; s-au ridicat spre Muntele Linistii...

Am scris povestea de mai sus gândindu-mă la iubita mea sotie, Claudia. Povestea vulturilor aurii e într-un fel rezumatul conceptiei mele despre nuntă. Cred că cei care se căsătoresc pentru ca prin dragostea lor să se sprijine unul pe celălalt pe calea mântuirii au înteles rostul familiei. Când iubesti pe cineva, îi doresti bucurie fără sfârsit. Când iubesti pe cineva, vrei să îl stropesti cu apa dragostei tale. Când iubesti, vrei ca pe chipul celuilalt să se vadă cât mai multă bucurie.

Nu cred că poti iubi pe cineva fără să te gândesti la vesnicie. Necredinciosii au o dragoste foarte tensionată, foarte crispată: ei cred că după moarte se termină totul.

Credinciosii stiu că dragostea adevărată nu poate fi nimicită de timp. Stiu că întelepciunea se va sfârsi, dar dragostea nu se va stinge. De aceea învată să îi iubească pe ceilalti cu o dragoste curată, cu o dragoste care nu piere.

Dragostea dintre sotii care ajung în Împărătia Cerurilor nu se stinge. E adevărat că acolo nu vor mai avea dorinta de a-si manifesta dragostea în acelasi mod în care au făcut-o pe pământ (mă refer la dragostea trupească al cărei rod sunt copiii). Dar totusi asta nu înseamnă că legăturile sufletesti dispar, că sotul nu îsi mai recunoaste sotia, că fiul nu îsi mai cunoaste mama. Nu încerc să dezvolt această idee, fiind constient de riscul de a sustine vreo greseală. Deci, fără a încerca să dau lămuriri în ceea ce priveste modul în care dragostea dintre soti poate birui timpul, voi încerca să pun pe hârtie câteva gânduri despre care cred că i-ar putea ajuta pe tinerii care vor să îsi întemeieze o familie.

Spun doar atât: că din cât am încercat să cunosc învătătura crestină despre această problemă, în nici un loc nu se pomeneste faptul că vreodată în rai sotul nu îsi recunoaste sotia sau că fiul nu îsi recunoaste mama. Ci dragostea dintre ei nu numai că rămâne aceeasi, ci chiar sporeste.

Dar poate nu e potrivit să încep prin a spune că atunci când iubesti pe cineva îi doresti mântuirea, si faci tot ce îti stă în putintă pentru a-l ajuta să meargă pe acest drum. Unora li se va părea ciudat că asa stau lucrurile. De aceea voi fi mai practic, spunând că tot cel ce vrea să aibă parte de împlinire în familie trebuie să caute să trăiască sub binecuvântarea lui Dumnezeu.

Afirm cu toată convingerea că cei care cred că îsi pot făuri o bucurie lumească prin propriile puteri nu stiu ce pierd. Se pot găsi o sumedenie de moduri de întelegere a nuntii. Dar una singură împlineste: cea în care cunosti dragostea binecuvântată de Dumnezeu. Restul sunt artificii multicolore.

Atunci când întelegi ce asteaptă Dumnezeu de la o familie, întelegi si că nu te poti căsători cu oricine îti iese în cale. Întelegi cât de greu este să găsesti un suflet care să îti poată sta alături pe drumul pe care vrei să mergi.

Asa cum vulturii aurii au rămas doar cu câte o aripă, asa am rămas si noi, în fata acestei lumi care încearcă să ne murdărească cu nebunia si apostazia ei. Există unii care se călugăresc si prin puterea lui Dumnezeu zboară cu o singură aripă. Dar cei care aleg căsătoria trebuie să fie constienti că în viată va trebui ca ei să zboare unul lângă altul. Altfel nu se poate. Dacă nu ne alegem un om alături de care să putem zbura, un om de care să ne sprijinim si pe care să îl sprijinim, atunci nu vom ajunge la destinatie.

Necazuri au toti, si bogatii, si săracii. Nimeni nu cunoaste pe această lume numai fericirea, nimeni nu se poate lăuda că nu cunoaste si necazurile. În fata acestei lumi cel mai important lucru este să Îl ai pe Dumnezeu cu tine. Si, dacă ai ales calea căsătoriei, să îl ai alături de tine si pe omul pe care îl iubesti. Viata e o sită care cerne sentimentele oamenilor. Sentimentele superficiale nu durează. Tot ce nu e profund dispare si lasă urme nedorite.

Nimeni sau aproape nimeni nu se căsătoreste pentru a avea parte de un esec, pentru a divorta. Exceptiile sunt rare si nu merită atentie. Ne căsătorim pentru a ne împlini dragostea. Si totusi, de ce exista atâtea despărtiri, atâtea divorturi?

De ce atâtia copii care cresc cu un singur părinte? De ce atâtia copii poartă în inimile lor neîntelegerea dintre părintii lor? De ce inimile lor sângerează?

Nu stiu dacă esti la vârsta la care să întelegi cât de serioasă e problema copiilor care cresc departe de unul dintre părinti, de aceea voi face referire la ceva mai apropiat de universul tău.

Spune-mi, câte prietene de-ale tale au căzut pradă deznădejdii când cei pe care îi iubeau le-au părăsit? Sau câti prieteni de-ai tăi au rămas cu inima zdrobită aflând că ,,iubirea vietii lor'' s-a îndrăgostit de altcineva?

Cred că îti dai seama că, dacă despărtirea unor tineri care se iubesc e uneori dramatică, si mai dramatică este despărtirea unor soti care, cu timp în urmă, s-au unit în fata lui Dumnezeu. Poate că acele cazuri în care divortul e făcut de comun acord, cu exces de politete si de respect (am asistat la câteva divorturi de acest gen) par mai putin dureroase. Dar ar trebui să fie privite si din altă perspectivă: ce e mai trist, să vezi că o sotie îsi părăseste sotul, lăsându-l cu ochii în lacrimi, sau că doi oameni se despart civilizat, ca si cum între ei nu a fost nimic serios? E groaznic să pui alături poza de acum doi-trei ani, când ieseau de la slujba Cununiei cu mare alai, si când se sorbeau din ochi, si poza de la divort, când sunt ca doi străini. E groaznic când întelegi că au călcat în picioare Nunta. E groaznic să îti dai seama că pentru ei nunta nu a însemnat nimic.

Si ce să facem? Să închidem ochii si să nu vedem că asta e lumea în care trăim? De fapt, divorturile sunt atât de dese, încât a apărut o întreagă filozofie a divortului, oamenii au ajuns să considere că divortul e ceva normal. Adică în loc să se întrebe care este cauza divortului, să se întrebe ce e de făcut pentru a nu se ajunge la divort, ei caută să justifice divortul. Înteleg atitudinea lor, dar asta nu mă împiedică să consider că e o atitudine lasă. Ascunzându-i doctorului boala de care suferim, nu putem fi vindecati. Ne putem lăuda cu boala, prezentând-o drept o formă superioară de sănătate. Si poate că printre cei care suferă de aceeasi boală vom găsi oameni care să ne creadă. Si până murim tot putem tine cuvântări despre forma de sănătate pe care o cunoastem. Dar nici un om sănătos nu ne va crede.

Divortul este tot un fel de boală. E o boală care apare în urma consumului de substantă Z si a lipsei de substantă X, a consumului de iubire de sine si a lipsei de iubire pentru celălalt. E o boală previzibilă. E o boală de care sunt susceptibili cei care se căsătoresc. Dar cei care vor să fie feriti de o astfel de boală trebuie să ia măsuri de precautie. Si măsura cea mai potrivită este tocmai întemeierea unei familii care să stea sub binecuvântarea lui Dumnezeu.

"Dar ce, nu toate familiile stau sub binecuvântarea lui Dumnezeu?"

E greu de dat un răspuns precis la această întrebare. Nu stiu dacă Dumnezeu binecuvântează o familie din care lipseste dragostea, o familie din care lipseste credinta, o familie ai cărei membri nu vor să meargă pe calea mântuirii. Binecuvântarea lui Dumnezeu nu se poate fura. Un tânăr care a luat de sotie o femeie bătrână, gândindu-se că peste câtiva ani va ajunge mostenitorul unei averi impresionante, nu îsi pune problema binecuvântării lui Dumnezeu. Se poate cununa cu ea, dar Cununia îi este spre osândă.

Îndrăznesc să afirm că asa cum Sfânta Împărtăsanie le poate fi spre osândă celor care se împărtăsesc cu nevrednicie, tot asa si Taina Cununiei le este spre osândă celor care au tupeul de a-I cere lui Dumnezeu să binecuvânteze o iubire care lipseste. Nu îmi dau seama cu ce ar fi bine să compar o astfel de nuntă, care mi se pare absurdă. Poate cu un castel de nisip, dar imaginea e prea inocentă, prea copilărească.

Proverbul "nu poti vinde castraveti la grădinari" se potriveste foarte bine în această situatie. Nu Îl putem minti pe Dumnezeu. Unii îsi închipuie că dacă s-au cununat cu persoana cu care trăiau în concubinaj au rezolvat toate problemele. O cunostintă îmi spunea că i s-ar părea mult mai vrednic de apreciat pozitia celor care, fiind constienti că relatia lor nu poate primi binecuvântare dumnezeiască fiind bazată pe minciună, s-ar multumi cu cununia civilă.

Sunt multe cupluri care, dacă ar fi întrebate de vreun duhovnic de ce vor să se căsătorească, ar putea afla că planurile lor sunt gresite. De altfel, nu putini sunt cei care stiu bine că nu ar putea trece de întrebările următoare: "Vă iubiti? Vreti să vă fiti credinciosi unul altuia până la moarte? Vreti să vă sprijiniti unul pe altul pe calea mântuirii?"

Nu e greu să constatati că, dacă aceste întrebări ar fi puse perechilor care vor să se căsătorească, nu putini ar răspunde cu un "nu" hotărât. Asta în cel mai bun caz, în cazul în care nu ar răspunde "da" numai de ochii lumii.

Oamenii cred că se pot căsători evitându-L pe Dumnezeu. Cei mai multi se cunună la biserică numai datorită frumusetii ceremoniei. Dar nu îsi dau seama că îsi fură singuri căciula. Si uite asa ajung crestinii nostri să divorteze, uite asa se recăsătoresc de câteva ori fără să îsi dea seama că Dumnezeu vine la fiecare slujbă de Cununie, chiar dacă nu e invitat de miri.

Cred că omul modern ar fi în stare să Îi ceară lui Dumnezeu să nu se mai bage în viata lui, să îl lase liber. Omul modern vrea să se cunune în joacă si mai apoi să îsi repare greseala divortând.

Numai că nu te poti juca cu jucăriile altuia fără să îi ceri voie. Tot asa nu poti falsifica slujba Cununiei, transformând-o într-o ceremonie lumească. Oricâti bani i-ar da preotului, mirii uită că si Dumnezeu Îsi cere taxa la fiecare Cununie. Dumnezeu e zapciu, ia birul de la oameni. Dumnezeu e politist, cere carnetul de sofer. Adică... Adică Dumnezeu vrea ca cei care se căsătoresc să stie foarte bine ce fac. Cine se împărtăseste cu nevrednicie nu poate scăpa de osândă spunând: "nu am stiut ce fac..." Tot asa mirii nu pot spune: "nu am stiut ce e slujba Cununiei, nu ne-am dat seama că e ceva serios. Ni s-a părut un spectacol interesant..."

Am afirmat că Dumnezeu e politist si zapciu pentru a protesta într-un fel fată de atitudinea celor care cred că Îl pot păcăli. Dumnezeu nu e politist. Nu le dă amenzi celor care se căsătoresc din motive care nu sunt temeinice, si nici celor care o fac din motive murdare. O mare amendă ar fi să îi lase singuri, să se dea cu capul de pereti.

Pe un om care la supărare îsi scoate ochii nu e nevoie să îl pedepsească si Dumnezeu: s-a pedepsit singur. La fel se pedepsesc si cei care se căsătoresc ca si cum ar intra la un cinematograf si asteaptă să vadă un film interesant. Ca si cum ar juca la loto si asteaptă să vadă dacă au câstigat. Nunta nu e o joacă. Chiar dacă oamenii cred că pot trata nunta ca pe o aventură, chiar dacă divortează si se recăsătoresc de zece ori, un lucru nu pot obtine: împlinirea.

Ei pot căuta împlinirea în multe alte lucruri, pot vorbi altora despre succesele pe care le au pe plan profesional, dar în adâncul inimii lor rămâne un munte de suferintă.

Ar fi dramatic dacă în biserică ar exista un beculet care s-ar aprinde ori de câte ori oamenii se împărtăsesc cu nevrednicie, sau ori de câte ori se cunună fără să fie constienti de ceea ce fac. Am repetat comparatia cu împărtăsirea tocmai pentru că mi se pare că ambele "fapte" sunt generate de aceeasi atitudine, specifică omului contemporan, de a cultiva cu multă grijă superficialitatea atât în relatiile cu semenii, cât si în relatia cu Dumnezeu.

Dumnezeu nu ne terorizează prin prezenta Sa sau prin minunile Sale. Dumnezeu vrea să Îl iubim liberi. Si orice beculet ne-ar sufoca. Totusi, ar trebui ca beculetul pe care ni l-a lăsat Dumnezeu, adică propria constiintă, să fie în stare de functionare.

Îmi doresc sincer ca această carte să fie de ajutor tuturor celor care s-au săturat de oferta acestei lumi si vor să cunoască o altă perspectivă asupra întemeierii unei familii. Asa cum scriind împotriva practicilor yoghine nu am căutat să oblig pe nimeni să ducă o viată crestină, ci doar am încercat să ofer posibilitatea de a întelege clar incompatibilitatea practicilor yoga cu învătătura lui Hristos, tot asa scriind despre Nuntă nu sustin că cititorii trebuie să primească învătătura crestină despre acest subiect.

Sunteti liberi să alegeti să trăiti cum vreti. Dar fiti constienti de urmările alegerii voastre!

CARTEA NUNTII
de Danion Vasile

Povestea vulturilor aurii
Sa stam de vorba
Despre mirajul sexualitatii
De ce sa ma casatoresc?
Despre Goana dupa Aurul nuntii sau western-ul maritisului
De ce nu ne ajuta Dumnezeu?
Despre fotomodele si Don Juani
Geniul si femeia de serviciu
Banii vorbesc!
Despre influenta prietenilor
Parintii: prieteni sau dusmani?
Binecuvantarea preotului
Despre vrajitoare si dezlegarea cununiilor
Despre dragostea trupeasca
Scrisoare catre tinerii secolului XXI
"Daca stiam ca o sa ne certam atat..."
Un examen cu multi restantieri
Cuvinte catre cei care vor sa se recasatoreasca
"....dar barbatul este mai egal decat femeia..."
Cum sa ma pregatesc pentru casatorie?
"Dumnezeu e baiat de cartier..."
Povestea unei casatorii...
Postfata la editia a doua
Rugaciuni
Prefata