Cartea de fată se adresează în primul rând tinerilor care vor să îsi întemeieze o familie. Dar în zilele noastre sunt multi tineri care nu numai că au apucat deja să se căsătorească, ci au si divortat. Nu cred că gresesc adresându-mă în câteva pagini si femeilor care au trecut printr-un divort si vor să se mărite din nou. (Ca în toate capitolele acestei cărti, lucrurile sunt în egală măsură valabile si pentru bărbati.) Revin la stilul epistolar:

Nu am trecut prin experienta divortului, asa că nu pot întelege în întregime ce e în sufletul tău. Nu stiu nici de ce ai divortat, si nici dacă vina a fost a ta sau a lui. Voi încerca să îmi spun totusi punctul de vedere si sper să nu gresesc prea mult. Din câte divorturi am apucat să văd până acum, în nici o situatie nu am descoperit pe cineva plângând. Cu ani în urmă divortul era o dramă. Aproape întotdeauna cineva suferea pentru că a fost înselat de celălalt, aproape întotdeauna o inimă rămânea sfărâmată. Azi nu mai e asa. Nu cred că e doar o coincidentă că cei pe care i-am văzut divortând nu păreau să sufere. Majoritatea se despărteau de comun acord. Culmea, unii foloseau acelasi avocat. Nu voiau decât să se despartă. Pentru mine a fost un soc să văd cu câtă usurintă divortează unii. Ca si cum ar face piata. Ca si cum divortul ar fi cel mai normal lucru din lume.

Tocmai femeilor care au trecut prin astfel de divorturi vreau să le spun câte ceva. Pentru că m-am gândit de mai multe ori la ce le va rezerva viata. Celorlalte, care au fost părăsite de sotii lor, si care, cu inima înlăcrimată, îi mai asteaptă încă să se întoarcă, nu prea as sti ce să le spun.

Divortul e un esec. Oricât de firesc pare divortul pentru omul contemporan, oricâte justificări i se găsesc, ideea că despărtirea unor oameni care s-au unit în fata lui Dumnezeu e un lucru bun îsi are partea ei de ridicol. Sunt unii care nici măcar nu fac cununie religioasă. Nu e de mirare că se despart. Dacă nu au crezut în Dumnezeu, au avut parte de o experientă pe care numai în mod formal o numesc familie. Ar trebui să se găsească un alt termen pentru ca cei care s-au căsătorit doar civil să nu fie considerati soti. Ei trăiesc un concubinaj legalizat, si nu e de mirare că se despart.

De ce divortează oamenii? Mai ales pentru că nu i-a unit dragostea binecuvântată de Dumnezeu. Nu vreau să răscolesc trecutul tău scriindu-ti despre divort, dar dacă vrei să te măriti iarăsi e bine să întelegi foarte clar unde ai gresit mai înainte. Ca să nu repeti aceeasi greseală. Dacă nu vrei să întelegi unde a fost eroarea, nu vei avea decât de suferit: vei trece de la un sot la altul, tot asteptând să găsesti relatia perfectă. Dar căsnicia nu e o loterie ("O fi lozul câstigător, nu o fi?!..."). Căsnicia e ceva extrem de serios.

Stiu că directia în care se merge astăzi e aceea de a minimaliza esecul divortului: "e normal să divortăm, poate că vom da de cineva mai potrivit." Oamenii care ies cu bine dintr-un divort (fără să sufere) sunt niste fiinte pe care mentalitatea modernistă i-a modelat cu succes. Numai că sufletele lor au fost foarte afectate de această tentativă de a refuza socul divortului. Ei se simt victoriosi, dar nu îsi dau seama cât de falsă e presupusa lor victorie.

Să fie oare un câstig faptul că un popor a reusit să uite că a pierdut ultimul război? Câstigul ar fi fost să iasă biruitor din respectiva înfruntare.

Îmi poti pune următoarea întrebare: "De ce să fie divortul un război pierdut, câtă vreme nu am vrut să intrăm în război?" Adică: "Dacă as fi considerat că nunta e un lucru extrem de important, dacă as fi considerat că trebuie să îmi aleg un bărbat căruia să îi fiu fidelă până la sfârsitul vietii, cu sigurantă nu m-as fi măritat cu fostul meu sot. Dar am considerat căsătoria un fel de joacă, asa că nu regret deloc că am divortat."

Altfel spus: e stupid să îi acuzi pe unii dintre cei care au divortat că si-au bătut joc de faptul că s-au unit în fata lui Dumnezeu, câtă vreme ei nu consideră că au făcut aceasta. Adică au perceput cununia religioasă doar ca pe un spectacol interesant, fără să îsi pună problema primirii binecuvântării lui Dumnezeu.

Două gânduri legate de această pozitie. Unii au înteles foarte bine măretia cununiei religioase. Dar, ajunsi la divort, au căutat să steargă din inimile si din mintile lor tot ce însemna amintire a celuilalt. Au căutat să se mintă singuri, si au reusit. Putini se află însă în această situatie - pentru că după ce ai înteles măretia nuntii nu mai poti divorta cu usurintă.

Cei mai multi dintre cei care ajung la divort au trecut prin Taina Cununiei numai accidental ("dacă toti fac Cununie si la biserică, noi de ce să nu facem?").

Acestora nu li se poate reprosa numai faptul că au divortat. Problema lor principală a fost lipsa credintei, sau mai degrabă prezenta unei credinte superficiale. (O, cât de tristă este situatia celor care nu sunt nici reci, nici fierbinti, ci căldicei. Se simt ofensati dacă cineva le spune că nu au credintă; dar totusi credinta lor nu se exprimă deloc prin fapte). Dacă ar fi avut credintă atunci când s-au căsătorit, ar fi avut grijă să îsi aleagă o pereche de care să rămână legati toată viata.

Repet: mi se pare o greseală ca unor astfel de oameni să li se prezinte divortul ca fiind un esec (asta în cazul în care nu au făcut copii; dacă în urma unui divort rămân copii care suferă - indiferent cât de des li se permite să îsi vadă celălalt părinte - nu e nevoie de argumente religioase ca să dovedesti că esecul nu poate fi considerat o victorie). Divortul e esec atunci când e privit din perspectivă spirituală. Când oamenii refuză să privească viata prin prismă crestină atunci divortul pare cât se poate de normal.

Ai divortat si vrei să te măriti din nou.

Dacă nu ai credintă în Dumnezeu, atunci nu prea am ce să îti spun. Nu cred că există familii fericite atunci când sotii nu cred în Dumnezeu (exceptiile sunt rare: uneori diavolul contribuie la linistea casei, astfel încât sotii să fie într-o stare de permanentă automultumire, si să nu-si facă timp pentru a se gândi la Dumnezeu si la viata vesnică). Eu mă îndoiesc sincer că vei putea găsi un bărbat care să te facă fericită. (Si oare ce fericire ar fi aceea când veti trăi cu disperarea că după moarte nu mai urmează nimic?) Nu îti spun asta ca să te amenint. Pur si simplu asa văd lucrurile. Si nu cred că solutia ar fi să te minti singură că ai credintă, numai ca să ai parte de un cămin fericit. Credinta mimată nu numai că nu aduce fericire, ci, dimpotrivă, e un izvor nesecat de tristete coplesitoare.

O, dar mai există oare oameni care să nu creadă în Dumnezeu? Putini, foarte putini. Statisticile arată că un număr incredibil de mic de români s-au declarat atei. Majoritatea covârsitoare s-au declarat crestin-ortodocsi. Deci sunt destule sanse ca si tu să te afli printre ei.

Am mai spus că din această majoritate numai foarte putini duc o viată crestină reală, cu slujbe, spovedanie, împărtăsanie, sub îndrumarea unui duhovnic iscusit. Dar chiar dacă nu te afli în această "minoritate", totusi e extrem de important faptul că ai credintă. Că tu crezi că există Dumnezeu, că există viată după moarte, si că va veni vremea în care vom da socoteală pentru toate faptele noastre.

Dacă plecăm de la acest punct putem ajunge departe, foarte departe. Adică dacă ai credintă, sansele tale de a avea parte de o familie împlinită sunt foarte mari. De ce? Chiar si numai pentru că stii că există cineva care te poate ajuta, indiferent ce probleme ai avea.

Dacă ai credintă si totusi ai divortat, s-ar putea ca peste câtiva ani să îti dai seama că ai gresit despărtindu-te de bărbatul tău. Si e cât se poate de firesc să încerci să te împaci cu el. Pentru că, desi din punct de vedere juridic sunteti divortati, din punct de vedere religios încă sunteti căsătoriti (majoritatea oamenilor care divortează nici nu se gândesc că în fata lui Dumnezeu rămân sot si sotie; pentru încuviintarea divortului, în cazuri foarte rare se aplică un anumit pogorământ bisericesc. Dar cei care se despart civil fără să li se aplice acest pogorământ, neavând motive serioase pentru despărtire, rămân legati prin legătură spirituală.).

Dacă totusi e exclus să vă împăcati (el s-a recăsătorit, nu mai vrea să fiti împreună etc...), atunci tu ai două variante: ori să rămâi singură, ori să te măriti din nou. Ideea de a rămâne singură e aproape exclusă de majoritatea femeilor care divortează astăzi. Iar cele care rămân singure o fac nu pentru a se ocupa cât mai mult de viata spirituală, ci pentru că sunt firi lase, sau pentru că au ajuns să dispretuiască familia.

Vrei să te măriti... Ai grijă ca de această dată să fie bine. Dacă prima oară puteai spune că nu erai destul de matură, de această dată nu trebuie să mai gresesti.

Cel mai mult te poate ajuta Spovedania. Poate că ti se pare ciudat că în această carte a apărut atât de des cuvântul spovedanie. Dar având în vedere subiectul abordat, e cât se poate de normal să ne raportăm la el. Există unele lucruri pe care voiam neapărat să le pun pe hârtie, si altele pe care le-am trecut întâmplător (de exemplu: făcusem niste comentarii legate de faptul că într-un ziar a apărut un articol cu tema: ,,Adrian Copilu' Minune s-a culcat cu sase sute de femei în cincisprezece ani." Îti scriam că un astfel de bărbat nu stie aproape nimic despre femei, că dacă nu cumva e căsătorit deja va fi vai de femeia care îi va fi sotie... Dar dintr-o neatentie am pierdut fragmentele respective... Nu le-am rescris, nefiind foarte importante.) Despre spovedanie însă mi-ar fi fost foarte greu să scriu mai putin. Spovedania este strâns legată de Nuntă. Si asta mai cu seamă în cazul tău. Ai trecut prin esecul divortului. Sufletul tău e atins nu numai de divortul propriu-zis, ci si de etapele pregătitoare. Cine spune că a ajuns la divort păstrându-si sufletul curat aproape sigur minte.

Stii cum sunt sufletele celor care au divortat? Ca niste mingi vechi. Copiii se pot juca cu ele, dar nu sunt prea bune. Spovedania transformă sufletul într-o minge nouă. Nu într-o clipită, ci încetul cu încetul. Important este să ai curajul de a face primul pas. Dumnezeu te poate face nu numai la fel de tânără sufleteste cum erai la prima căsătorie, ci chiar si mai tânără. Vei întelege de ce Duhul Sfânt este numit "Dătător de Viată", vei simti cum sufletul tău prinde puteri.

Oricât de multe ti-as spune despre Spovedanie, până nu vei ajunge tu însăti să te spovedesti nu ai cum să întelegi cât de mare dar ne-a făcut Dumnezeu rânduind pentru noi Taina Spovedaniei.

Stiu că sunt unii care se spovedesc ca niste roboti, în fiecare post, si cu toate astea nu se vede în ei nici o schimbare în bine. Sunt la fel de iubitori de sine. Unde a fost atunci roada Spovedaniei?

Spovedania nu are roade decât atunci când este făcută cu sinceritate, cu zdrobire de inimă, cu dorinta de a te îndrepta. Dacă oamenii se spovedesc într-un mod mecanicist, dacă doar îsi însiră păcatele si nu au luat hotărârea de a-si schimba viata, roadele nu apar. Sau si mai rău, dacă oamenii ascund ceva la spovedanie, sufletul lor nu se poate curăta. Au fost femei care s-au spovedit ani de zile, dar le-a fost rusine să spovedească păcatul avortului. Preotul zice în rugăciunea de dezlegare: "Păcatele pe care le veti ascunde de mine, îndoite le veti avea..." Spovedania e ca o sabie cu două tăisuri. "Si cum să spun eu că am făcut cutare sau cutare lucru, nu se va sminti preotul? Mai bine îl crut..."

Dar el si pentru asta s-a făcut preot, ca să primească spovedaniile credinciosilor. Asa că nu te îngrijora: spovedeste-te sincer si Dumnezeu îti va dărui linistea.

Ce ne facem? Rămânem departe de Hristos numai din comoditate? Avem si această posibilitate.

Tu, dacă vrei să ai parte de o căsnicie împlinită, si să nu mai treci prin câteva experiente neplăcute, ai face bine dacă ai refuza comoditatea aducătoare de durere.

Ai curaj! Viata te-a lovit. Mergi înainte! Dar ai grijă să ajungi la liman.

Am vrut să îti scriu acest capitol mai ales pentru un singur sfat pe care îmi permit să ti-l dau: nu te multumi cu jumătăti de măsură. Adică...

Unele femei divortate, ca si unele văduve care vor să se mărite a doua oară, se simt ca niste produse de second hand: "acum ne vom mărita cu cine-om găsi, numai să scăpăm de singurătate."

Consider că această mentalitate este foarte păguboasă si fundamental gresită. În momentul în care accepti un fel de compromis, îti faci rău singură. Stiu că, si de această dată, exceptiile există: au fost văduve care s-au măritat a doua oară fără să fie convinse că oamenii pe care i-au ales sunt de calitate, si au descoperit că au pus mâna pe o comoară. Sufletească, evident.

Nu te juca cu viata ta! Da, experienta prin care ai trecut ti-a obosit sufletul. Parcă nu mai ai elanul si aripile de dinainte de prima căsătorie. Dar nu trebuie să te multumesti cu această stare. Luptă-te să îti recapeti vigoarea pe care o aveai mai înainte! Stii doar că alte femei în situatia ta se tem să se mai mărite. Si preferă singurătatea nu pentru a i-o închina lui Dumnezeu (ceea este un lucru extraordinar atunci când e făcut cu întelepciune), ci pentru a-si plânge de milă. Tu nu fi ca ele! Ai curaj! Dumnezeu te poate ajuta să înfloresti atât de frumos încât al doilea sot să nu simtă niciodată că în trecutul tău a existat un esec. Să stie, dar să nu simtă.

Am vorbit nu demult cu o prietenă de-a mea care a avut mari necazuri cu sotul ei. Mi-a spus că, după ce a fost părăsită de el, nu mai are puterea să se mărite din nou. Se simte ca un rebut. A pierdut încrederea în viată. Desi e foarte tânără, sufletul îi este bătrân. Prietena mea a avut mare răbdare cu sotul ei, răbdare motivată mai ales de faptul că îl iubea mult si că spera să îl aducă pe drumul Bisericii. Biserică de care ea s-a apropiat abia când a simtit nevoia de ocrotire, nevoia de întelegere. Abia după ce sotul ei a început să devină violent. Până la urmă tot el s-a declarat nemultumit si a cerut divortul. Ea nu vrea să înteleagă că poate lua viata de la început. Dacă în prima căsătorie a stat departe de Dumnezeu, acum are ocazia să schimbe lucrurile. ("Bine că nu am copii...", mi-a spus ea. Dar si dacă ar fi avut copii ar fi putut găsi un sot si un tată potrivit. Nu usor, astfel de oameni nu se găsesc pe toate drumurile. Dar l-ar fi putut găsi, asta e important.)

E trist să vezi o fată tânără simtindu-se rebut. Tineretea e prin definitie perioada în care inimile sunt pline de elan, în care simti că poti birui orice obstacol. E perioada în care aripile ti-au crescut si începi să zbori. Dar prietena mea crede că aripile i s-au frânt. Nu mai are curajul să zboare. Tocmai în astfel de cazuri poate interveni Hristos: să schimbe sufletele care se simt bătrâne. "Constiinta de a fi rebut" e una dintre cele mai triste roade ale căsniciilor nefericite.

Pentru Hristos nimeni nu e rebut. Pentru Hristos nu e nimeni de mâna a doua. Oricât ai fi de obosită, oricât ai fi de sătulă de viată, oricât de paralizat ti-ar fi sufletul, există Cineva care poate repara lucrurile. Nu fac propagandă religioasă. Sau dacă propaganda e să le arăti unor oameni aflati în mijlocul mării un colac de salvare, atunci da, fac "propaganda colacului". Nu văd de ce mi-ar fi rusine.

Dacă vei avea curajul de a merge pe calea spovedaniei, tinută de mână de un duhovnic iscusit, vei simti singură mângâierea si puterea dumnezeiască ce te va acoperi. Îndrăznesc să le spun femeilor divortate care în prima căsătorie au stat departe de Dumnezeu că, dacă vor merge pe calea credintei, vor avea parte de bucurii mult mai mari decât cele pe care le-au cunoscut mai înainte. Si a doua nuntă le va umple sufletele de împlinire.

Nu pot evita delicatul subiect al îngrijirii si educării copiilor. Dacă ai rămas cu copii din prima căsătorie, cu copii care vor mai creste lângă tine ani buni, ai grijă ca nu cumva să le aduci un tată care să le întunece copilăria. Între cele mai triste experiente ale vietii mele, după moartea mamei, când eram în scoala generală, a fost faptul că tata ne-a adus o mamă vitregă cu care nu numai că nu ne-am împăcat, dar am avut si destule conflicte. Numai dacă ai trecut prin ceva asemănător ti-ai putea da seama cât de mare este impactul unui tată vitreg sau al unei mame vitrege în viata unui copil. De fapt, până si termenul în sine, "vitreg", arată cât de "dulce" poate fi prezenta sa atunci când nu stie să se apropie de copii.

Citind acest capitol poate te gândesti: "de ce Biserica nu dă oamenilor ocazia de a-si reface viata? De ce atunci când o femeie vrea să divorteze, părintele duhovnic îi spune să îsi rabde sotul care o înseală, care o înjură si o bate? Din moment ce viata acestei femei se poate reface foarte usor, cu ce drept duhovnicul îi recomandă să sufere?"

Nu cred că ti-e usor să întelegi că duhovnicul nu greseste. El vede lucrurile prin altă prismă: stie că prin femeia credincioasă se poate mântui si bărbatul necredincios (adică poate deveni credincios). În momentul în care o femeie renuntă la divort pentru că asa a sfătuit-o duhovnicul ei, dacă deci preferă să poarte greaua cruce a răbdării, înseamnă că alege bucuriile vesnice în locul celor trecătoare. Ea stie că fiecare suferintă si fiecare lacrimă sunt văzute de Dumnezeu. Unei femei bătute de bărbatul ei i s-a arătat Maica Domnului, care a acoperit-o cu Sfântul ei Acoperământ. Răbdarea aduce o cunună mare. Si dacă bărbatul se pocăieste, chiar pe patul de moarte, îti dai seama cât de mare e bucuria unei astfel de sotii?

Încearcă să întelegi la ce situatie haotică s-ar ajunge dacă Biserica ar avea o atitudine laxă în privinta divortului: atunci când într-o familie ar fi probleme mari, sotii ar alege imediat despărtirea. Familia ar fi înteleasă doar ca un spatiu al relaxării, al momentelor plăcute. Si cum ar apărea crucea, sotii ar fugi de ea. În traditia crestină, dacă doi oameni se unesc în fata lui Dumnezeu, trebuie să o facă având credinta că vor rămâne pentru totdeauna împreună: si la bune, si la rele.

Nu cred că e cazul să mai continui cu aceste explicatii: doar esti deja divortată si această problemă nu te mai frământă; într-un text despre întemeierea unei familii nu consider că e cazul să mă adresez femeilor a căror căsătorie a ajuns într-un punct critic. Sper să o fac cu altă ocazie, când voi scrie o carte despre "Războaiele din familie".

As mai adăuga un gând către femeile văduve: dacă rămâneti până la sfârsitul vietii credincioase sotilor vostri, foarte bine faceti. Dar dacă rămâneti singure numai de gura lumii si în mod special a soacrelor, rău faceti. Sufletele voastre vor fi covârsite de mâhnire. Poate că este mai bună o a doua căsătorie decât o văduvie care ucide sufletul prin singurătate, sau care se mentine la starea de plutire prin aventuri de care nu stie lumea. Totul este să întelegi care e rostul vietii si să mergi în asa fel încât să nu te abati de la destinatie.

CARTEA NUNTII
de Danion Vasile

Povestea vulturilor aurii
Sa stam de vorba
Despre mirajul sexualitatii
De ce sa ma casatoresc?
Despre Goana dupa Aurul nuntii sau western-ul maritisului
De ce nu ne ajuta Dumnezeu?
Despre fotomodele si Don Juani
Geniul si femeia de serviciu
Banii vorbesc!
Despre influenta prietenilor
Parintii: prieteni sau dusmani?
Binecuvantarea preotului
Despre vrajitoare si dezlegarea cununiilor
Despre dragostea trupeasca
Scrisoare catre tinerii secolului XXI
"Daca stiam ca o sa ne certam atat..."
Un examen cu multi restantieri
Cuvinte catre cei care vor sa se recasatoreasca
"....dar barbatul este mai egal decat femeia..."
Cum sa ma pregatesc pentru casatorie?
"Dumnezeu e baiat de cartier..."
Povestea unei casatorii...
Postfata la editia a doua
Rugaciuni
Prefata