Să lăsăm la o parte prejudecătile si să spunem lucrurilor pe nume: statisticile arată că în ziua de astăzi foarte putine fete îsi păstrează fecioria până la nuntă. Cât despre băieti, nu stiu dacă are rost să mai vorbim.

Nu mai e ca pe vremuri când mireasa avea voie să se îmbrace în alb numai dacă era fecioară. Astăzi până si prostituatele, în rarele cazuri când se mărită, poartă rochii de culoare albă. După cum arată anumite sondaje de opinie, una dintre cele mai mari probleme în cuplu provine de la problemele sexuale. Vrem sau nu vrem să recunoastem, viata sexuală a unui cuplu reflectă cât se poate de bine relatia dintre cei doi parteneri. Si viata sexuală este pentru multi centrul povestii de dragoste. În cuplurile în care acest capitol nu se scrie asa cum trebuie apar tensiuni care duc în cele din urmă la despărtire. Si nepotrivirea sexuală este prilej de divort pentru multe cupluri.

Ce ar trebui să te sfătuiesc eu? Să stai cuminte până la nuntă si apoi să observati că între voi există o nepotrivire trupească, sau să verificati această chestiune înainte de nuntă?

Cu câteva săptămâni înainte de a mă căsători cu Claudia, o doamnă de la biserică, pe care o apreciam foarte mult pentru frumusetea lăuntrică care i se citea pe chip, mi-a spus:

"Acum, că tot ati stat cuminti atâtea luni, ar fi bine să faceti dragoste înainte de a vă căsători. Că dacă nu vă potriviti, o să aveti parte de multe neîntelegeri. Mai bine un păcat mic decât unul mare." Am rămas foarte mirat de acest sfat. Nu îmi trecea prin cap că un crestin poate gândi asa ceva. Te întreb, tie cum ti s-ar fi părut un astfel de sfat?

Înainte de a răspunde la această întrebare trebuie să recunosc că nu aveam de gând să pun acest capitol în prima parte a cărtii. Dar m-am gândit că atunci când scriu trebuie să tin cont de orientarea cititorilor. Si pentru că articolele despre viata sexuală a tinerilor au mare succes, înteleg din acest succes că ele reflectă hobby-uri-le cititorilor. Nu vreau să scriu o carte pentru fetele cuminti, care vin în fiecare duminică la biserică, îsi fac canonul în fiecare zi si se luptă cu multă atentie împotriva patimilor si poftelor trupesti. Ele au duhovnici care să le dea răspuns la întrebările lor. Eu scriu mai ales pentru celelalte fete, care cred că există Dumnezeu, dar nu stiu pe ce drum să o apuce.

Fac o paranteză: sotia mea îmi spune că a confiscat de la scoală o revistă "Bravo". Nu rareori elevii de la scoala unde predă se delectează în timpul orelor citind rubrica de educatie sexuală din această revistă. M-as bucura să stiu că peste câtiva ani unele dintre aceste eleve vor citi cartea pe care o tii în mână.

De aceea încerc să vorbesc pe limba lor. Si nu numai a lor, ci a tuturor celor care caută distractia pentru că nu au găsit nimic mai vrednic de atentie sau pentru că nimeni nu a stiut să îi apropie de Biserică. Stiu că scriind asa risc să fiu înteles gresit de către tinerii care îsi petrec ziua citind numai Sfinti Părinti, dar încerc să scriu în asa fel încât să nu îmi fie spre osândă.

Ca să fiu si mai direct, când lucram ca director al Editurii ,,Christiana" un prieten mi-a propus să tipărim traducerea unui dictionar apărut în America, dictionar care tratează din punct de vedere crestin toate aspectele vietii omului de astăzi.

"E foarte bun dictionarul. Uite, are lista celor mai variate păcate, cum ar fi eutanasia, sexul oral sau masturbarea... Am vorbit de curând cu cineva care consideră că această practică e foarte normală, că nu e un păcat."

Pe cât de interesant era dictionarul, pe atât de delicat mi s-a părut să îl tipărim. Pentru că dacă în America misionarismul ortodox a tinut seama foarte precis de specificul oamenilor de acolo si anumite tabu-uri au fost călcate tocmai pentru că se cerea lămurirea unor probleme, la noi există o anumită retinere de a discuta si de a prezenta un subiect ca acesta din perspectivă crestină.

De fapt nu cred că e nevoie de prea multe discutii, cred că ar fi suficiente câteva brosuri bine făcute. Dar cine să aibă curajul de a prezenta cuviincios un asemenea subiect? De altfel cred că ai văzut că în timp ce despre masturbare s-au tipărit brosuri si articole "apologetice", s-au tipărit foarte putine materiale care să prezintă punctul de vedere crestin.

Să ne mai mirăm atunci de ce procentul celor care se "relaxează" în acest fel este atât de mare? Nu. Chiar dacă Sfintii Părinti au scris si despre păcatul onaniei, astăzi nu prea vrea nimeni să prezinte aceeasi învătătură într-un limbaj accesibil tinerilor.

Acelasi lucru mi se pare că se întâmplă si în ceea ce priveste relatiile dintre tineri. Dacă un tânăr citeste o predică a unui Sfânt împotriva desfrâului, el nu se va simti miscat de ea. Adică nu va considera că ceea ce face el este desfrâu. Tânărul crede că "face dragoste" si refuză învătătura Bisericii care i se pare prea aspră. Adică preferă să fie crestin numai teoretic, nu si practic. Îi este greu să înteleagă un mesaj care i se pare că tine de trecut, neavând legătură cu pasionalele vremuri pe care le trăim.

Am făcut paranteza aceasta pentru a te ajuta să întelegi de ce o prezentare standard a relatiei sexuale dintre un tânăr si o tânără mi se pare neroditoare. Sau prea putin roditoare.

Si acum răspunsul la problemă: e bine să facă dragoste tinerii înainte de căsătorie, sau nu?

Cred că ar fi bine să dăm răspunsul făcând o referire la filmul "Titanic".

Jack si Rose, două suflete, două lumi care nu aveau nimic în comun. Si totusi ceva îi lega: dorinta de libertate. El trăia într-o lume din care deviza "nu e voie să faci asta" lipsea. Ea trăia într-o lume închistată în prejudecăti, într-o lume rece, plină de stereotipuri, plină de conformisme. Într-o lume moartă.

Secventa în care ea vrea să se sinucidă e tulburătoare: trăind într-un univers care te încătusează, cel mai bun lucru pe care îl poti face este să evadezi. Si orizontul pe care îl vedea Rose era extrem de strâmt: credea că singura solutie este sinuciderea. Nu as vrea să crezi că fac aici apologia sinuciderii (sinuciderea este cel mai îngrozitor act pe care îl poate face omul). Ci doar că mi se pare un lucru extraordinar să ai puterea de a te rupe de un mediu atât de murdar cum era cel în care trăia ea.

Prin ce era murdar? Aveau loc în el secventele pătimase de care aveau parte săracii care călătoreau pe Titanic la clasa a III-a, secvente pe care le intuim chiar dacă nu le vedem pe ecran? Nu. Mediul în care a crescut si a trăit Rose era murdar datorită fariseismului, datorită minciunii atotstăpânitoare. Sinuciderea pare o faptă bună în această situatie.

Dar Dumnezeu?

Dumnezeu lipsea din universul ei. Mai bine-zis e un dumnezeu care stătea departe de oameni, un dumnezeu ai cărui închinători erau actori de teatru. Si ea nu tinea cont de acest Dumnezeu, pe care Îl judeca după modul în care se oglindea în închinătorii săi. Prin sinucidere, ea nu se gândea că ar păcătui fată de Dumnezeu, ci doar ar fi refuzat o lume fariseică si idolul pe care aceasta îl considera dumnezeu.

Hai să ne gândim la un alt fel de "Titanic". Rose e pe punte, gata să se arunce în ocean. Si la ea vine un părinte care o ia de mână si îi spune: "Până aici a fost bine. E bine că ai refuzat minciuna. De acum vei cunoaste Lumina..." Părintele îi vorbeste despre Hristos, si ea primeste în inima ei cuvintele sale. Ghetarul loveste vasul. Ea cade si e în pericol de moarte. Părintele o ajută să se suie pe o plută pe care nu e loc pentru amândoi. Si părintele moare.

Zis pe scurt un astfel de scenariu nu pare palpitant. Dacă s-ar face un film după un asemenea scenariu nu ar avea succes prea mare, chiar dacă s-ar găsi o intrigă pe măsură. Pentru că oamenii nu sunt interesati de tema iubirii lui Dumnezeu. Dar oamenii care au văzut ,,Titanicul" au regăsit în el dorinta de a fi trăit o dragoste ca în povesti. Oamenii au simtit că dragostea care a determinat-o pe Rose să renunte la lumea "bună" si să vină la clasa a III-a e dragostea după care si ei au suspinat în tinerete. ,,Titanicul" oferă cea mai bună si mai frumoasă definitie a povestii de dragoste dintre tinerii lumii acesteia.

De ce am făcut referire la varianta cu părintele? Pentru că în istoria Bisericii au fost zeci de cazuri în care sfintii sau părintii cu viată sfântă au întins o mână de ajutor celor aflati pe marginea prăpastiei. Îti dau un exemplu, un caz real din istoria bisericii, rugându-te să nu te superi că paranteza pe care o fac este lungă. Dar altfel, mi-ar fi foarte greu să îti spun cum văd lucrurile.

Un sfânt stă pe o insulită în largul mării. Vede înotând spre el o femeie care venea de pe o navă care naufragiase. A avut de ales: dacă o primea, risca să cadă cu ea în păcat. Dacă nu o primea, femeia murea. Si atunci a ajutat-o să urce pe mal, după care si-a făcut cruce si a sărit în apă. A preferat să moară, decât să păcătuiască. Dar din rânduiala lui Dumnezeu a fost luat de niste delfini si dus până la tărm. Nu mai tin minte numele sfântului, dar jertfa lui m-a impresionat.

Poate că exemplul ales nu e cel mai bun. Oricum, au fost multe cazuri în care Părintii i-au ajutat pe oameni să nu se sinucidă si să îsi schimbe viata. Oamenii aceia vroiau să se sinucidă pentru că nu Îl cunosteau pe Hristos. Un crestin, oricât de mari ar fi necazurile prin care trece, stie că sinuciderea înseamnă alegerea chinurilor iadului. Cine se sinucide arată că nu a avut credintă. Sau că, desi a avut ceva credintă, nu s-a luptat cum trebuie împotriva duhurilor întunericului de care în cele din urmă a fost biruit. Eu nu vreau acum să o judec pe Rose pentru că a vrut să se sinucidă. Ci doar observ că ea nu vedea o altă iesire din închisoarea superficialitătii în care era tinută de cei apropiati. Si repet că mi se pare eroică hotărârea ei de a refuza o astfel de închisoare.

Voi încerca să analizez putin filmul tocmai după acest principiu: că actiunea centrală se desfăsoară după regulile unei lumi din care Dumnezeu cam lipseste. De altfel, mi se pare lucrul cel mai rău pe care ni-l ",dăruieste" micul ecran: ne pune înainte filme în care personajele duc o viată din care Dumnezeu este absent. Filmele ne învată cum să trăim fără să ne gândim la cele sfinte. Prin modelele pe care ni le oferă încearcă să ne rupă de viata crestină, încearcă să ne convingă că atunci când trăim altfel decât eroii de pe ecran suntem handicapati, suntem prizonieri ai trecutului si refuzăm clipa prezentă. Am precizat acest lucru pentru a-mi manifesta tristetea că există filme foarte interesante, cum mi se pare si cel despre care vorbim, dar care pentru mare parte a spectatorilor au un impact negativ.

În clipa în care Rose vrea să se sinucidă apare el. Oricine altcineva din lumea ei ar fi apărut nu ar fi putut-o convinge să renunte la hotărârea de a se sinucide. Pentru că ar fi venit ori cu amenintări, ori cu vreo predică moralistă ineficientă într-o asemenea situatie. Dar Jack vine cu o "predică" pe care nimeni din lumea ei nu ar fi avut ideea să o tină. Nu vorbesc despre faptul că ceilalti nu ar fi avut curaj: cred că nici nu le-ar fi trecut prin cap ideea de a sări după ea în apă. Jack însă trăieste după alte reguli. El stie că viata merită trăită, că viata nu are numai clipe triste. Si o convinge că, dacă ea sare, el îi va tine companie. Si apa e rece...

Pentru Rose întâlnirea cu Jack e coplesitoare. Nu mai vrea să moară. Acum începe povestea de dragoste. Poveste în care clipa esentială mi se pare cea în care ea are curajul de a fugi în lumea lui, curajul de a alege să fie cu el.

"Bine, ar putea spune o cititoare evlavioasă, dar ei fac dragoste..."

Ce puteau face altceva, te-as întreba? Filmul nu prezintă viata unei tinere care descoperă credinta, ci a unei tinere care respinge o lume falsă pentru a cunoaste bucuria dragostei. Nu zic că nu ar fi fost frumos să se fi căsătorit pe ascuns, asa cum a făcut-o William Wallace cu Murron în "Brave Heart" (dar mentalitatea era alta cu câteva secole în urmă, si în film, nunta eroului interpretat de Mel Gibson e cât se poate de firească).

Ce se întâmpla dacă Rose s-ar fi căsătorit cu Jack pe vas? Spectatorii nu s-ar mai fi regăsit în cei doi tineri. Spectatorii ar fi crezut că prin nuntă ei au plătit tribut formalismului si traditionalismului "răposat". Ceea ce ar fi intrat în contradictie cu modul lor de a fi.

Ar fi fost frumos să se fi căsătorit înainte să facă dragoste. Dar filmul nu este o apologie a familiei, ci una a iubirii privite din perspectivă lumească. Lumea de azi nu întelege că iubirea adevărată se împlineste numai în familie. Dacă filmul "Titanic" ar fi fost o apologie a nuntii, cred că ar fi avut mult mai putini fani. S-ar fi găsit critici care să ironizeze actiunea si încasările ar fi fost mult mai mici. Ori în ziua de azi filmele nu se fac pentru a-i îmbogăti sufleteste pe oameni, ci pentru a-i îmbogăti financiar pe producători. Un film este bun dacă aduce bani, indiferent cum îi modelează pe oameni.

De ce în filmul "Brave Heart", Wallace se culcă cu nora regelui Angliei, când de fapt asa ceva nu s-a întâmplat în realitate? Mie mi s-a părut că faptul că a lăsat-o însărcinată simbolizează biruinta scotienilor asupra invadatorilor. Regele Angliei moare aflând că nora sa poartă în pântece pruncul celui mai mare dusman al lui. Moare înfrânt.

Prietenii cu care am vorbit despre acest film (care este filmul meu istoric preferat mai ales pentru faptul că Wallace moare pentru Scotia aproape în acelasi mod în care au murit martirii pentru Hristos) mi-au atras atentia că si dacă simbolul ar fi fost cel pe care l-am descifrat, totusi nu era nevoie să îi arate făcând dragoste. Dar spectatorii au nevoie de secvente care să le aprindă imaginatia, au nevoie de secvente care să le stârnească patimile. Si pentru asta scenaristii nu fac economie de cerneală.

Revin la Rose. Dacă Dumnezeu nu ar fi existat, atunci ea ar fi avut motive serioase să se sinucidă. Si tot în acest caz, dacă ar fi dat de Jack, avea toate motivele să facă dragoste cu el. Dacă Hristos n-a înviat, atunci hai să trăim după legile noastre. Nu are rost să ne supunem nici unei reguli impuse de societate. Dacă lumea ar fi un efect al hazardului, cum afirmă materialistii, dacă Dumnezeu nu ar exista, atunci ar fi firesc să trăim după cu totul alte norme decât cele crestine. Într-o astfel de lume, povestea de dragoste dintre Jack si Rose e tot ce poate fi mai frumos, mai curat, mai "sfânt". De aceea cred că nu e normal să zicem: "dacă Jack a murit nespovedit, atunci s-a dus în fundul iadului." Cred că povestea lor trebuie apreciată după alte criterii.

Acum încerc să îti explic de ce am făcut referirea la ,,Titanic": dacă Dumnezeu nu există, atunci ar fi firesc ca tinerii să facă dragoste înainte de nuntă. "Scopul" iubirii ar fi înfruntarea timpului. Îndrăgostitii ar epuiza la maxim toate posibilitătile de a se bucura unul de celălalt fără nici o opreliste.

Numai că...

Hristos a Înviat!

Asta e credinta crestină: credem că Dumnezeu a făcut lumea, că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru mântuirea noastră. Credem că viata are un scop precis: dobândirea Împărătiei Cerurilor. Credem că nimic nu este mai important în viată decât lupta pentru dobândirea raiului. Viata noastră trebuie să se desfăsoare nu după legile care ni se par nouă bune. Nu noi am creat omul. Noi nu suntem în măsură să hotărâm ce ne vatămă si ce nu. Ar fi fost foarte comod să hotărâm noi ce anume avem voie să facem ca să ne mântuim. Am fi considerat că unele păcate sunt prea mici pentru a ne îndepărta de mântuire.

Dar oamenii rămân oameni. Avem ori posibilitatea de a primi cuvintele lui Hristos, Care ne-a arătat calea mântuirii, ori posibilitatea de a le respinge. În momentul în care spunem că avem credintă, dar nu suntem în stare să trăim asa cum ne învată Biserica, înseamnă că avem o credintă bolnavă. Ori cred că cele spuse de Hristos sunt adevărate, si atunci trebuie să mă lupt cu patimile si cu poftele, stiind că Dumnezeu îmi dă putere să nu cad, ori afirm că ceea ce îmi cere Dumnezeu este peste putinta mea. Afirm deci ori că Dumnezeu a dat porunci prea grele, că nu a tinut cont de slăbiciunea noastră, ori că am nădejdea că, desi calc aceste porunci, Dumnezeu mă va mântui. În primul caz înseamnă că eu cred într-un Dumnezeu absurd, Care cere de la oameni imposibilul. Cum se face totusi că sute de ani s-au găsit atâtia crestini care să Îl considere Dumnezeu iubitor de oameni? Dumnezeu nu este absurd, nu ne cere imposibilul. Ceea ce cere Dumnezeu de la oameni este imposibil numai pentru cine are putină credintă. Cât despre cei care au credintă... credinta le dă putere să ducă lupta cea bună. Cine i-a ajutat pe desfrânati să se sfintească? Cine i-a ajutat pe betivi să se pocăiască? Sau cine îi ajută în zilele noastre pe drogati să lepede răul lor obicei? Dumnezeu!

În clipa în care crezi nu mai poti spune că Dumnezeu îti cere imposibilul, sau că nu poti trăi după cum te povătuieste Mireasa lui Hristos, Biserica. Nu există nici un mod de a împăca cele două orientări.

Cât îi priveste pe cei care cred că în marea Sa dragoste Dumnezeu îi va mântui, indiferent de viata pe care o duc, ei calcă în picioare cuvintele lui Hristos, Care ne-a învătat că cine merge pe calea cea largă nu va intra în Împărătia Cerurilor.

Oare tu ai putea să crezi că Hristos a primit chinurile si moartea pe cruce fără rost? Dacă am fi putut ajunge în Rai fără să ne purtăm crucea, oare Dumnezeu nu ne-ar fi lăsat să trăim după poftele noastre? Sper că întelegi cât de mult gresesc cei care se asteaptă să fie mântuiti la grămadă, prin mila lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu e milostiv, dar e milostiv cu cei care arată prin vietuirea lor că vor să primească această milă.

Ne îndepărtăm acum de filmul "Titanic". Dar înainte de asta nu vreau să uit să îti spun că mai multi prieteni de-ai mei au rămas extrem de impresionati de acest film, si au căutat să vadă în el mai mult decât o poveste de iubire. (Nu mă refer la scufundarea vasului. Chiar am citit o declaratie, parcă a producătorului filmului, care spunea că "Titanicul" este simbolul unor vremuri în care omul a crezut că este stăpânul lumii, că prin cunostintele sale va deveni atotputernic. Am înteles din pozitia sa că esecul "Titanicului" a fost de fapt esecul întregului sistem antropocentrist, esecul omului care a refuzat să îsi mai ridice ochii spre cer. Nimeni nu credea că "Titanicul" se poate scufunda. Asa cum nimeni nu credea că se vor dărâma blocurile din ,,World Trade Center". Dar "Titanicul" s-a scufundat. Si oamenii nu au înteles nimic din acest esec. Continuă să construiască si astăzi tot felul de "vapoare", pentru cele mai diferite întrebuintări, si îsi pun nădejdea în ele.) Mă refer la faptul că în el e expusă foarte artistic antinomia dintre lumea fariseilor si cea a păcătosilor care, cu toată căderea lor, stiu să fie sinceri, si însetează după libertate. Pe mine m-a dus cu gândul la diferenta dintre rationalismul searbăd apusean si seninătatea răsăriteană (si nu am fost singurul care am avut aceeasi perceptie, total incompatibilă cu apologia desfrâului pe care altii au descifrat-o în acelasi film).

"Si ce are măritisul meu cu scufundarea Titanicului?", m-ai putea întreba. Titanicul este într-un fel si simbol al iubirii dintre tinerii din ziua de azi. Ei nu vor să mai tină seama de nici o lege. Ei nu vor să înteleagă că Dumnezeu e viu si că e de fată, că vede tot ce facem. Ei simt fiorul dragostei, simt putin din puterea dragostei, si atunci renuntă la orice reguli, considerându-le prejudecăti.

Însă dragostea pe care o cunosc ei e ca Titanicul. E mare, e puternică, pare invincibilă. Dar în fata vesniciei nu rezistă. E doar o patimă trecătoare. Vreau să îti spun si că văd o legătură directă între esecul Titanicului si dragostea pătimasă dintre tineri. Au fost destui filosofi care au scris despre legătura dintre dragostea trupească si moarte. După părerea lor, viata se aseamănă actului sexual: după clipa de plăcere maximă urmează senzatia de oboseală, asa cum după tinerete urmează bătrânetea. Eu văd în această comparatie tocmai aspectul trecător al oricărei relatii pătimase: patima nu biruie timpul, patima trece. În schimb, dragostea adevărată a sotilor crestini biruie timpul. Dragostea lor trupească stă sub binecuvântarea lui Dumnezeu.

Nimic nu îi împiedică pe tineri să cunoască un alt mod de a se iubi, un alt mod de a se purta unul cu celălalt. Despre aceasta voi încerca să îti scriu câte ceva în cele ce urmează.

Trebuie să observăm un lucru: multi zic că e bine să faci dragoste cu persoana cu care vrei să te căsătoresti ca să vezi dacă există "compatibilitate sexuală". Ce vedem însă? Că mare parte dintre cei care au constatat că au această compatibilitate înainte de nuntă au divortat după aceea, în timp ce altii, care nu si-au "verificat" această compatibilitate, au parte de armonie si de întelegere. Refrenul cu compatibilitatea sexuală tine de o întelegere a familiei diferită de cea pe care o propovăduieste Biserica. Tine de întelegerea unei familii care priveste numai în jos, care nu îsi ridică ochii spre cer. A unei familii al cărei singur scop este bucuria pământească. (Nu insist aici, dar e interesant faptul că tocmai cei care s-au căsătorit după ce au trecut testul "compatibilitătii sexuale" găsesc mai apoi motive de neîntelegere până si la acest capitol. Li se pare că brusc au devenit incompatibili sexual, si atunci caută compatibilitate cu alte persoane!)

Voi face acum o referire la un pasaj dintr-un ziar care mi-a sărit în ochi mai ales datorită titlului care însotea poza unor tineri cam de douăzeci, douăzeci si cinci de ani: "Lacrimi si flori pentru doi îngeri". Iată o parte din textul pozitionat lângă rubrica "Decese": "Erau numai doi copii, ambii înzestrati cu har, care mai aveau multe de făcut si de demonstrat. Nu se poate ca Dumnezeu însusi să nu-si fi dat seama că a gresit atunci când i-a luat la El pe cei doi îngeri. De aceea, familiile... si prietenii nu se roagă pentru iertarea păcatelor (copiii nu pot gresi), ci pentru ca Atotputernicul să îi aibă în pază...." Articolul este semnat de părintii fetei care a murit alături de prietenul ei într-un tragic accident. Nu stiu de ce au murit tinerii; nu pot face nici o referire precisă la cazul lor. Nu pot întelege nici durerea părintilor, asa cum nici acei părinti nu ar putea întelege durerea pe care am avut-o când am rămas orfan de mamă la aproape 14 ani.

Totusi îmi permit să fac unele precizări. Am destule rezerve în a crede că părintii respectivi stiau bine cât de îngeri sunt copiii lor. Nu vreau să spun că pentru păcatele lor tinerii au fost pedepsiti prin acest accident, desi nu rare sunt astfel de cazuri în care se vede pedeapsa lui Dumnezeu. (Dumnezeu nu pedepseste, ci îngăduie să se abată peste noi necazuri datorate păcatelor noastre; ne pedepsim singuri!). Ce vreau să spun acum este altceva. Că dacă părintii asteaptă ca Dumnezeu să Îsi recunoască greseala, prin asta dovedesc cât de slabă este credinta lor. "Am gresit, oameni buni. Regret enorm. Dumnezeu vă cere iertare..." Un astfel de mesaj nu are cum să vină de la Dumnezeu. Dumnezeu nu poate gresi. Dar părintii care cred într-un astfel de Dumnezeu dovedesc lipsă de discernământ spiritual.

Ceea ce încerc să fac eu acum nu este o judecată a tinerilor, repet, ci a pozitiei exprimate în articol de către părintii fetei. Prin aceasta încerc nu să calc porunca de a-mi judeca aproapele, ci să pun în evidentă anumite caracteristici ale părintilor care nu sunt aproape de Biserică. Niciodată un crestin nu va spune că Dumnezeu greseste, sau că stie pe cineva fără păcat. Până si pentru sfinti Biserica se roagă până când le recunoaste sfintenia prin canonizare oficială. Or tinerii de astăzi au cu mult mai multă nevoie de rugăciune ca să li se ierte păcatele.

Iartă-mă dacă rândurile mele par moraliste. Nu vreau să ti se pară asa. Închei aici referirea la cazul din ziar, recunoscând faptul că poate articolul a fost doar un geamăt de durere. Poate că părintii aceia i-au crescut pe tineri cum trebuie, si că s-au rugat Domnului să le ierte păcatele.

Nu e greu de înteles că, dacă părintii nu au discernământ duhovnicesc, nu vor putea întelege ce se petrece cu copiii lor. Azi există chiar situatia limită în care nu numai că părintii nu îsi îndeamnă copiii să ducă o viată curată, ci chiar îi îndeamnă să se bucure de plăcerile trupului. Stii si tu că există astfel de părinti. Am făcut referire la ei nu pentru a-i acuza, ci pentru a le lua apărarea tinerilor care au parte de o astfel de educatie care îi împinge spre cădere.

Cred că din rândurile mele ti-ai dat seama care este părerea mea privitoare la "testarea prenuptială a compatibilitătii sexuale". Nu e o părere la care am ajuns de capul meu, nu e un răspuns pe care l-am găsit singur. E răspunsul la care am ajuns constatând urmările altor tipuri de alegere.

Am să îti vorbesc mai pe larg despre acest subiect în alt capitol. Nu m-as fi asteptat nici să încep partea principală a cărtii cu capitolul acesta, si nici nu mă asteptam să îi acord atâta importantă. Dar scriind introducerea mi-a fost clar că structura cărtii, asa cum o concepusem eu, nu ti se potrivea. Vroiam să încep cu capitolul "Căsătorie sau monahism?"

Dar problema aceasta, chiar dacă si-au pus-o destui colegi de-ai mei, si-au pus-o tocmai pentru că erau studenti la Facultatea de Teologie. Nici una dintre colegele sotiei mele nu a avut o asemenea dilemă. Or, din moment ce cartea aceasta nu este pentru tinerii teologi, am încercat să tin seama de cerintele "pietei". Si pentru că în ceea ce priveste compatibilitatea sexuală a cuplului s-au scris o sumedenie de articole (nu numai în reviste de "specialitate", ci si în reviste mai cuminti, de la... până la... - nu le dau numele ca să nu fiu acuzat că fac anti-reclamă, desi poate că ar fi fost bine să nu tin cont de astfel de criterii; oricum, stii si tu despre ce reviste e vorba...).

Nu vreau deloc ca această carte să fie o carte savantă despre întemeierea unei familii. Nu îmi plac cărtile care tratează lucruri extrem de importante cu aerul că epuizează subiectul. A scrie despre dragoste în termeni stiintifici mi se pare a sufoca dragostea. De aceea scriu asa cum ai văzut si tu, direct si simplu. Vreau să scriu cât mai senin. Vreau să mă gândesc că esti o prietenă care m-a întrebat ce este esential pentru întemeierea unei familii. Si, stând pe o bancă, îi răspund. Nu am la mine nici cărti, nici hârtie sau creion. Îi vorbesc asa cum cred că e bine. De aceea unele idei se vor repeta. Dar asta nu mi se pare neapărat ceva rău. Repetăm uneori tocmai ideile care ne frământă, ideile pe care le considerăm importante.

Ei, dar nu stiu dacă e bine că am tinut cont de cerintele pietei si am început cu sexualitatea. Vom mai reveni asupra acestui subiect. Un lucru vreau să îti spun acum: că dacă m-ar fi biruit pofta trupească si as fi făcut dragoste cu vreuna dintre fetele cu care am fost prieten în facultate, atunci m-as fi căsătorit imediat. As fi preferat să îmi sacrific propria fericire decât să îmi las prietena cu inima zdrobită. Sunt convins că numai Dumnezeu m-a păzit.

Am avut momente, mai ales lângă o fată căruia îi voi spune Cătălina (cu care am fost prieten vreo trei ani), în care eram ispitit puternic de pofta trupească. Dar îmi dădeam seama că, dacă as ceda, as face un păcat care ar duce nu după mult timp la esecul prieteniei noastre. Îmi era clar că din clipa în care am face dragoste, Hristos S-ar îndepărta de noi, si prietenia noastră s-ar transforma în ruină. De ce să nu recunosc, unul dintre motivele pentru care nu am făcut dragoste a fost si acela că îmi dădeam seama că urmarea firească ar fi căsătoria. Dar stau acum si mă gândesc: oare ce ar fi putut rezolva căsătoria? Mi-ar fi dat Dumnezeu dragoste pentru Cătălina? Sincer, cred că nu.

Cred că Dumnezeu îi binecuvântează prin Taina Cununiei pe cei care se iubesc, nu pe cei care încearcă să intre în rândul lumii legalizându-si dragostea trupească. Sunt din ce în ce mai putini oamenii care fac acest lucru. Concubinajul e la modă. Dar oricât de mare mi se pare păcatul celor care trăiesc în concubinaj, totusi nu înseamnă că mă împiedică să îl văd pe cel (mai mic, e drept) al celor care, dintr-un elan religios, au hotărât să se căsătorească numai pentru a nu mai trăi în păcat. Situatia ideală pentru ei ar fi următoarea: să reusească să se ridice din cădere, să biruie patima desfrâului, si apoi, dacă mai vor să se căsătorească, să o facă. Îmi permit să nu fiu de acord cu preotii care atunci când primesc la spovedanie tineri care au trăit împreună, îi îndeamnă să se căsătorească cu orice pret. Poate că, prezentându-le căsătoria ca pe singura lor sansă de ridicare, le dau impresia că dacă se vor căsători vor avea parte de o viată împlinită. Dar, după ce se căsătoresc, unii dintre acesti tineri se lovesc tot mai tare de reala nepotrivire cu celălalt si ajung nu numai la divort, ci chiar la părăsirea credintei crestine, credintă pe care o consideră vinovată de propriul esec.

Într-un fel se punea problema acum o sută de ani, când până si în cădere era o anumită decentă, si altfel se pune astăzi. Înainte fata accepta să fie făcută femeie înainte de nuntă numai dacă trăia o poveste de dragoste nebună, numai dacă se dăruia unui om care însemna enorm pentru ea. Nu e de mirare că, dacă ajungea la Spovedanie, preotul o îndemna să se mărite cu iubitul ei. Nici nu avea ce altceva să le spună. Faptul că au făcut dragoste implica o anumită maturitate a relatiei lor (nu vreau să le iau apărarea; mai ales că astfel de cazuri erau rare). Si era firesc să se ajungă la căsătorie. În acele vremuri domnisoara era domnisoară si la propriu.

Astăzi "domnisoara" e doar o femeie nemăritată. I se spune "domnisoară" din curtoazie sau ironic. Si, atunci când ajunge la Spovedanie, e la al patrulea sau al nouălea "prieten". Fecioria a intrat la capitolul "amintiri" de multă vreme. Prietenul pe care îl are acum e doar o aventură care îi alungă singurătatea. Si totusi, unii duhovnici recomandă unor astfel de fete să se mărite cu iubitii lor. "Dacă vrei să vă ierte Dumnezeu, intră în rândul lumii si mărită-te cu el..." Astfel de duhovnici sunt mai interesati de latura legalistă a problemei. Dar eu nu stiu dacă sunt constienti de responsabilitatea pe care o au atunci când le spun unor tineri care au trăit împreună că cel mai bun lucru pe care îl pot face este să se căsătorească. Nu e greu de observat că tinerii care trăiesc departe de Biserică nu sunt foarte exigenti atunci când îsi aleg o prietenă. Ei speră că vor avea parte de o poveste de iubire cât mai palpitantă, poveste care se va termina de îndată ce pasiunea se va stinge. Dacă s-ar gândi că relatia de prietenie va dura nu doar o lună sau un an, ci o viată întreagă, poate ar astepta să găsească o altă parteneră.

Dar aventurile de scurtă durată nu implică prea multă răspundere. Totul e simplu. Te distrezi până apare plictiseala, după care cauti o nouă aventură. Există cazuri în care astfel de perechi înteleg că viata pe care au dus-o e gresită, înteleg că viata are un rost si că nimic nu e mai important decât dobândirea mântuirii. În clipa în care, ajunsi la Spovedanie, află că primul lucru pe care trebuie să îl facă este să se căsătorească, ei se hotărăsc să asculte îndemnul preotului. Dar, după nuntă, farmecul se pierde, încetul cu încetul. Părerea mea este că e bine să se căsătorească numai perechile care înteleg ce îi asteaptă si care nu fac acest pas fără să cugete destul.

E bine ca tinerii care si-au înteles greseala să nu se grăbească cu nunta. Stiu că e un lucru foarte greu să se ridice din cădere. E mai usor să se căsătorească, si astfel dragostea lor trupească să nu mai fie păcat. Dar în cazul în care ei îsi dau seama că nu sunt potriviti pentru a fi sot si sotie, nu le rămâne decât să se despartă. Cale de mijloc nu există!

CARTEA NUNTII
de Danion Vasile

Povestea vulturilor aurii
Sa stam de vorba
Despre mirajul sexualitatii
De ce sa ma casatoresc?
Despre Goana dupa Aurul nuntii sau western-ul maritisului
De ce nu ne ajuta Dumnezeu?
Despre fotomodele si Don Juani
Geniul si femeia de serviciu
Banii vorbesc!
Despre influenta prietenilor
Parintii: prieteni sau dusmani?
Binecuvantarea preotului
Despre vrajitoare si dezlegarea cununiilor
Despre dragostea trupeasca
Scrisoare catre tinerii secolului XXI
"Daca stiam ca o sa ne certam atat..."
Un examen cu multi restantieri
Cuvinte catre cei care vor sa se recasatoreasca
"....dar barbatul este mai egal decat femeia..."
Cum sa ma pregatesc pentru casatorie?
"Dumnezeu e baiat de cartier..."
Povestea unei casatorii...
Postfata la editia a doua
Rugaciuni
Prefata