Cei care afirmă că viata spirituală e o viată sterilă sau că nu sunt multumiti de modul în care Dumnezeu stă izolat în cer si pe noi ne lasă singuri, nu Îl cunosc pe Dumnezeu. Nimeni dintre cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu nu poate spune că Dumnezeu e prea urât, prea distant, sau că nu e destul de aproape de oameni.

Acum câtiva ani era o melodie, nu mai stiu cine o cânta, cu titlul "But if God was one of us...": "Dacă Dumnezeu ar fi fost unul dintre noi...". Am auzit-o prima oară într-un autobuz, în drum spre biserică. Era în mare vogă atunci.

Mi s-a părut o melodie extrem de tristă: e ca si cum, în timpul unei ninsori bogate, un om stă închis în casă, cu perdelele trase, si se întristează că afară nu ninge. Omul se lasă coplesit de o melancolie tristă, scrie chiar versuri despre zăpada care se lasă asteptată, dar totusi nu se gândeste să se uite pe geam.

"But if God was one of us"... Nu am reusit să înteleg si alte versuri, dar melodia mă ducea cu gândul la ideea că dacă Dumnezeu ar fi fost om ca noi, ar fi înteles necazurile noastre, ar fi înteles problemele noastre, ar fi înteles bucuriile noastre, si atunci ne-ar fi fost mult mai bine. Dacă Dumnezeu ar fi înteles în ce conditii trăim, poate că nu ne-ar mai fi cerut să ducem o viată atât de plină de renuntări, o viată de nevointe. Poate că ar fi înteles cât de searbădă e viata de zi cu zi, si atunci poate că nu ar fi fost atât de exigent, poate că ar mai fi lărgit putin calea cea îngustă.

Asta e principala problemă religioasă a tinerilor: de ce Dumnezeu cere lucruri care par atât de greu de realizat? De ce nu se poate si să fii crestin si să te distrezi cât mai mult?

Acum vreo patru ani a apărut o melodie a celor de la La Familia "Dumnezeu e băiat de cartier". Am aflat despre ea de la doi pusti teribilisti care vorbeau tare despre cât de "meseriasă" e muzica celor dintre blocuri.

Fără să o ascult, cum am ajuns la scoală (pe atunci predam religia la scoală sanitară postliceală), le-am propus elevilor să facem un fel de dezbatere cu tema: "E sau nu Dumnezeu băiat de cartier?"

Prima lor replică a fost previzibilă: "Vai, dom' profesor, si dumneavoastră ascultati La Familia?". După ce le-am spus că nu stiam decât titlul melodiei (si putinii băieti din clasă s-au dezumflat, pentru că abia asteptau să zică că dacă până si profesorul de religie ascultă, înseamnă că muzica respectivă e "bună"), am asteptat răspunsul la întrebarea: "Dumnezeu e băiat de cartier? Da sau nu?"

Răspunsul lor a fost la fel de previzibil: "Nuuu...", au răspuns câteva fete mai cuminti, iar restul asteptau să audă comentariile mele.

"Ba este."

O secundă am văzut în ochii fetelor care merg la biserică o privire încordată. Nu se asteptau să audă de la mine o asemenea afirmatie bulversantă.

Să vedem ce se poate întelege prin cuvintele: "băieti de cartier": "Ei sunt băietii care înjură, care se mai si droghează, care sunt smecheri, după care târfele se dau în vânt, care au dorinta de a face rost de bani si de a conduce un Mertan." Asta în opinia majoritătii oamenilor civilizati.

Pentru mine, băietii de cartier sunt cei care ori nu au avut parte de educatie în familie, ori au avut parte de o educatie tiranică, ori au copilărit într-un mediu pentru care distractia principală erau fetele, băutura si teribilismele. Mie îmi sunt oarecum simpatici băietii de cartier. Pentru că în timp ce toată lumea "civilizată" îi arată cu degetul, nimeni nu face nimic pentru ei. "Ei sunt dintre segmentele de păcătosi de care Hristos ar fi făcut abstractie. S-ar fi scârbit de ei", cam asa cred unii. Au o pozitie asemănătoare celei pe care a avut-o un intelectual de renume alături de care fusesem invitat la o emisiune radiofonică despre păcatul homosexualitătii.

"Păcatul lor, fiind împotriva firii, nu îi mai permite lui Dumnezeu să Se mai apropie de ei. O desfrânată, cum a fost Maria Egipteanca, păcătuieste în limita firescului, dar homosexualii depăsesc această limită," a afirmat el. Adică în timp ce pentru desfrânate drumul de pocăintă e deschis, pentru homosexuali nu e. Eu nu puteam fi de acord cu această afirmatie (mai ales că prea putine desfrânate curvesc "în limita firescului": din moment ce sunt plătite, sunt la dispozitia clientului si prestează si ,,servicii" împotriva firii).

Pentru că nu aveam stare să polemizez cu el în fata radio-ascultătorilor (mai ales că e o personalitate apreciată), m-am limitat la a-i pune o întrebare de baraj:

"Să întelegem deci că mesajul lui Hristos se poate rezuma în cuvintele: Am venit să îi chem la pocăintă nu pe cei drepti, ci pe păcătosi. Însă nu pe toti păcătosii, ci pe toti în afară de homosexuali?"

Celălalt si-a dat seama imediat că făcuse o afirmatie gresită, si imediat a recunoscut acest lucru. După care a spus numai lucruri cât se poate de folositoare si adevărate.

Totusi, de ce făcuse respectiva afirmatie, din moment ce stia că lucrurile stau altfel? Pentru că s-a grăbit putin. A dat glas unei retineri pe care o avea în a-i întelege pe homosexuali.

Eu sunt convins că păcatul acesta e groaznic, că duce în iad. Dar sunt la fel de convins că preotii trebuie să aibă iscusinta de a-i ajuta să se ridice pe cei căzuti în păcatul homosexualitătii. Dacă ne multumim să îi judecăm nu rezolvăm nimic. Trebuie să existe o sansă si pentru ei (evident, nu aceea care a fost "valorificată" în unele medii neoprotestante, care consideră că e vremea să privim păcatele împotriva firii ca fiind practici firesti).

Or, dacă unii au o alergie fată de homosexuali, altii au alergie fată de băietii de cartier. Când am pus întrebarea dacă Dumnezeu e sau nu băiat de cartier, întelegeam prin "băieti de cartier" ceea ce înteleg ei însisi. Adică prieteni gata să te ajute, chiar dacă societatea îi dispretuieste pentru scăderile lor, prieteni cu care poti să împărtasesti bucuriile si necazurile pe care le ai. Deci nu niste paria, asa cum îi cataloghează oamenii de bine.

La părintele Porfirie Bairaktaris, făcătorul de minuni, a venit odată un grup de hippioti. Părintele a spus despre ei că au fost cele mai curate suflete care călcaseră pragul mănăstirii. Adică acei tineri (pe care ceilalti se grăbeau să îi judece) aveau mai multă frumusete interioară decât cei care trăiau o viată crestină numai pentru a părea buni în ochii oamenilor (nu înseamnă că drumul pe care mergeau acei hippioti era bun; ci doar că, desi drumul lor era gresit, ei reusiseră să îsi mentină o anumită frumusete sufletească).

Nu stiu dacă gresesc afirmând că acei tineri puteau fi la fel de bine "băieti de cartier". Diferenta e că hippiotii, chiar dacă au o spiritualitate new-age-istă, au căutări religioase. Pe când băietii de cartier au strict preocupări lumesti. Asta nu înseamnă că nu există si exceptii.

Eu cred că pentru băiatul de cartier faptul de a întelege că "Dumnezeu e băiat de cartier" e extraordinar. E de o mie de ori mai bine să stii că Dumnezeu e viu, că te iubeste, că te întelege, că e alături de tine în fiecare clipă a vietii, decât să ai o credintă cuminte, asezată, dar să îti imaginezi că Dumnezeu stă departe de lume, asa cum credeau deistii. Dumnezeu e băiat de cartier, adică e aproape de băietii de cartier, asa cum e aproape de toti păcătosii, de toate desfrânatele, de toti hotii, de toti betivii. Dumnezeu stă si bate la usa inimii fiecăruia. Doar-doar i-o deschide cineva. Pentru Dumnezeu nu există nimeni prea urât, prea murdar, prea întinat. Dumnezeu ne asteaptă la El oricât de căzuti am fi.

Hristos este Dumnezeu si om. A venit printre noi, a trăit împreună cu noi. Asta ca să ne mântuiască. Nu există lucru omenesc pe care Hristos să nu îl înteleagă. Si dacă unii spun că El nu întelege frământările lor sentimentale, că doar nu a fost căsătorit, nu îsi dau seama că Dumnezeu e Dumnezeu. Adică stie totul. Dumnezeu ne cunoaste mai bine decât ne cunoastem noi însine.

Hristos ne-a arătat calea mântuirii nu dându-ne niste legi imposibil de urmat. Hristos nu a fost un dictator divin. El a fost, este si va rămâne Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a primit răstignirea din dragoste pentru noi.

Elevilor li s-a părut interesantă explicatia pe care le-am dat-o faptului că sunt de acord cu afirmatia că Dumnezeu e băiat de cartier. Le-am precizat că nestiind textul melodiei, nu am prins exact sensul titlului.

Asta m-a ajutat să nu mai continui cu alte explicatii si să mă gândesc si la o altă întrebare: "De ce în acelasi timp Dumnezeu nu e băiat de cartier?"

Pentru că Dumnezeu, oricât de mari ar fi necazurile noastre, oricât de mare ar fi mizeria în care trăim, nu va fi niciodată îngăduitor cu păcatele noastre.

Dacă Dumnezeu ar fi băiat de cartier ne-ar da voie să ne distrăm în fel si chip, i-ar lăsa pe băietii de cartier să se "joace" cu fetitele, să spargă masini, să se drogheze. Dar din acest punct de vedere putem spune fără să gresim că Dumnezeu e cel mai mare dusman al hobby-urilor băietilor de cartier. Pentru că e dusmanul păcatului. Pentru că lumina e dusmanul întunericului.

Hristos ne cunoaste. El stie exact ce e în sufletele noastre. Dar, oricât de siguri am fi noi că El nu are ce căuta în viata noastră, că suntem prea ocupati pentru a avea timp să ne lăsăm stingheriti de El, totusi nu ne lasă. Ciocăne în continuare la usa inimilor noastre.

Ce am vrut să îti spun prin rândurile de mai sus? Nimic altceva decât că Hristos a venit si pentru tine. Că Hristos S-a răstignit si pentru tine. Că Hristos te asteaptă la El. Că nu există nimic care L-ar putea determina să Se plictisească asteptând.

Dumnezeu nu e multumit de numărul crestinilor care duc viată curată. Nu Îi este de ajuns că ei Îl iubesc, că ei duc lupta cea bună. O vreme, după ce m-am apropiat de Biserică, mă gândeam că Dumnezeu are atâtea vase alese, atâtia crestini adevărati, încât de mine nu are nevoie. Mă simteam ca unul care cerseste dragostea lui Dumnezeu. Dar această ispită nu a tinut mult. Mi-am dat seama că, în timp ce mie mi se părea că Îi cersesc dragoste, fără să arăt asta prin fapte, Hristos nu S-a multumit să ne spună că ne iubeste. El ne-a iubit mai întâi. Nu am apucat eu să Îi cer să mă iubească. El mi-a arătat dragostea Sa, asa cum o arată fiecărui om.

Vorbindu-ti despre frumusetea credintei sunt constient că există o sumedenie de motive pe care le poti invoca pentru a argumenta faptul că nu duci o viată crestină. Si sunt de acord că, în unele privinte, ai dreptate. Stiu că sunt lucruri de care te-ai smintit, că sunt lucruri de care te-ai poticnit. Nu intru în amănunte.

Dar spun că, desi există astfel de amănunte, ele nu sunt importante. Adică sunt importante numai în măsura în care nu îti dai seama ce pierzi dacă tii cont de ele.

E ca si cum cineva ti-ar propune să mergi la munte, dar ti-ar spune că vila în care vei dormi va fi vopsită în galben aprins, că va trebui să porti ghete din piele rosie si că va trebui să bei în fiecare zi cinci căni de apă. Chiar dacă cererile par ciudate (si asa sunt), nu cred că ai renunta la excursia la munte din pricina lor.

Stii că unii oameni au tendinta de a vedea jumătatea goală a paharului, în timp ce altii, mai practici, nu numai că nu se multumesc să observe jumătatea plină, ci o si beau. Încearcă să vezi si tu jumătatea plină a paharului. Si, dacă o vei privi cu atentie, vei vedea că de fapt jumătătile paharului nu sunt egale, si că ,,jumătatea" care e goală e mult mai mică decât cealaltă.

Trebuie să apreciezi corect ce pierzi dacă te multumesti să judeci superficial motivele care te tin departe de Biserică. O parte dintre ele nu stau în picioare, si stii asta.

Am întrebat mai multi prieteni de la alte facultăti de ce nu vin la biserică. Mi-au spus că preferă să se roage acasă, că nu înteleg complicatele ceremonii bisericesti, care li se par pline de formalism. Unii fac alergie la preoti, că au citit prea multe despre căderile lor si nu au deloc încredere în acesti îndoielnici slujitori ai Domnului. Altii nu înteleg fundamentalismul crestin, în probleme ca homosexualitatea sau legalizarea prostitutiei.

Altii, cei mai multi, sunt scârbiti de păcatele crestinilor, si mai ales de fariseismul care parcă a devenit modă.

Cred că înainte de a-ti spune ce înseamnă pentru mine credinta crestină ar trebui să îti spun obiectiile mele fată de pozitiile enumerate mai sus.

Să încep cu cei care cred că e de-ajuns să se roage acasă. Dacă Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru noi, si a primit moarte pe cruce pentru mântuirea noastră, atunci trebuie să mergem spre El pe drumul pe care ni L-a arătat. Si dacă Hristos ne-a lăsat Biserica pe post de "scoală a mântuirii", de ce să căutăm noi alte metode si tehnici de mântuire?

Biserica e Trupul lui Hristos. Or, dacă vrem să ne unim cu Capul, nu o putem face separat de Trup. Calea mântuirii pe care ne-a arătat-o Hristos este Biserica. Desi unii lupi care se dau drept oi ne propun o sumedenie de scurtături, ele duc în prăpastie.

Stiu că poate unele învătături ti se par gresite. Asta pentru că nu întelegi că Biserica, fiind Trupul lui Hristos, nu are părtăsie cu minciuna. Lumina nu are părtăsie cu întunericul. Si, chiar dacă unele învătături ti se par false (cum ar fi cea despre viata de după moarte, potrivnică răspânditei teorii a reîncarnării), dacă vei cerceta mai mult, vei întelege rostul si adevărul lor.

Stiu că dusmanii Bisericii găsesc o sumedenie de argumente stiintifice care par să contrazică învătătura Bisericii, si propun "adevăruri" fundamentate stiintific. De-a lungul timpului aceste adevăruri au expirat unul câte unul, vechile teorii stiintifice au fost înlocuite cu altele, dar mărturia Bisericii a rămas aceeasi.

Nu au fost dărâmate decât superstitiile. Dar dărâmarea lor nu a lovit Biserica, ci i-a făcut bine: pentru că superstitiile sunt ciuperci otrăvitoare care au încercat să crească pe ogorul lui Dumnezeu.

"Nu poti să crezi în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu si să stai să te rogi acasă. Dacă întelegi că Hristos e Fiul lui Dumnezeu, atunci ar trebui să vrei să mergi pe calea Bisericii, pe care te îndrumă El." Asta e teoria. Practica dovedeste contrariul. Dar cei care ajung la Biserică după îndelungi tatonări înteleg cât de subredă era pozitia lor anterioară. De multe ori era determinată de hotărârea de a nu asculta poruncile Bisericii. Decât să fie considerati păcătosi, mai bine să aibă propriul sistem de valori.

Sfintii îti spun: "Mai bine să fii cel mai mare păcătos în Biserică, decât să fii un "pur" în afara ei." Acesta nu e un îndemn la păcat. Ci e un sfat: "Lasă păcatul iubirii de sine, lasă păcatul cel mare al mândriei si vino la Doctor, vino la Hristos! Vino la Biserică!" "Purii" care stau departe de Biserică sunt murdăriti cu noroiul mândriei.

Ce să mai vorbim despre păcătosii care stau departe de Biserică numai pentru că nu vor să înteleagă că desfrâul tot desfrâu rămâne, indiferent ce justificare psihologică sau medicală i s-ar găsi? Sau pentru că lăcomia li se pare firească, ba chiar virtute?

Nu am ajuns la măsura la care să dau altora sfaturi duhovnicesti. Dar nu pot să nu îti zic: oricât de bolnav ar fi sufletul tău, Hristos te poate vindeca. Oricât de putin te-ar întelege ceilalti, Hristos te întelege si îti vrea binele.

Să vorbim putin despre neparticiparea la slujbe. Unul din motive e faptul că slujbele par plicticoase. Înainte de a mă apropia de Biserică nu puteam să înteleg de ce se cântă atât de mult si atât de prost si atât de fals, de ce cântarea nu este înlocuită de o rostire clară, care nu ar deranja pe nimeni. De vină era faptul că intrasem în putine biserici, si nu stiam ce înseamnă muzica ortodoxă de calitate.

Cel mai mult m-a ajutat să devin sensibil fată de muzica religioasă psaltica atonită. Două casete m-au făcut să mă îndrăgostesc definitiv si irevocabil de muzica religioasă Nu îmi imaginam că muzica religioasă mă va fascina vreodată mai mult decât Michael Jackson, Bon Jovi sau Metallica.

Când m-am apropiat de Biserică nu-mi trecea prin cap că muzica religioasă are fani mai înfocati decât ai celor mai tari trupe de rock. Credeam că a fi crestin înseamnă a fi lipsit de personalitate, a primi toate fără discernământ, si astfel vei deveni vrednic de mântuire.

Nu e deloc asa. Asa cum fanul unei formatii delirează când îsi ascultă idolii, asa un crestin e topit după muzica psaltică ortodoxă (repet, nu de toată, ci de cea de calitate; pentru că există si hibrizi).

Sunt întru totul de acord cu cei cărora nu le plac slujbele făcute mecanic, în care strana râde atunci când nu cântă jalnic. La o astfel de slujbă e greu să întelegi Ortodoxia. Dar cred că, dacă ai vedea o slujbă frumoasă, inima ta nu ar rămâne de piatră. În Occident multi s-au convertit la Ortodoxie numai pentru că s-au îndrăgostit de slujbele ei.

Sunt convins că dacă vei avea putină curiozitate si răbdare vei găsi si biserici în care să îti placă slujba. Cât despre preotii care slujesc mecanic, chiar dacă ei se multumesc cu faptul că slujba e "valabilă", eu cred că mai bine s-ar reprofila. Ar putea să îsi găsească o meserie prin care să nu smintească pe nimeni. Oricât mi-ar fi de dragă pozitia "traditionalistilor", îndrăznesc să am o opinie personală legată de aceste slujbe făcute fără pic de trăire.

Sfânta Liturghie, oricât ar fi de păcătos preotul slujitor, câtă vreme nu cade si în păcatul ereziei, rămâne o Sfântă Taină: pâinea si vinul se transformă în Sfântul Trup si Sfântul Sânge al Domnului. Până aici cred si eu la fel.

Concluzie: Slujba e "valabilă", deci nu contează păcătosenia slujitorilor!"

Întrebare: "Scopul Sfintei Liturghii e ca pâinea si vinul să se transforme în Sfânta Împărtăsanie?"

Destui seminaristi si studenti teologi ar răspunde victorios: "Da, asa scrie la carte..."

Consider însă că această opinie e prea juridică: eu cred că slujba se face tocmai pentru folosul crestinilor, tocmai pentru ca drept-credinciosii să se unească cu Hristos. Or, în zilele noastre crestinii se împărtăsesc foarte rar. Si atunci, care mai e folosul participării la Slujba Liturghiei?

Cred că slujba trebuie tinută în asa fel încât crestinii să se poată ruga cât mai bine, să fie într-adevăr o rugăciune în comun. Asta presupune că preotul trebuie să slujească cu multă râvnă, cum îl îndeamnă Sfintii Părinti. Cei de la strană trebuie să fie constienti de responsabilitatea lor. Că dacă transformă dulcea cântare ortodoxă într-un surogat, osânda lor va fi mare. Cred că trebuie ca ortodocsii să nu se multumească a lua apărarea celor care slujesc cu nepăsare, si să spună că important e că slujba e "validă".

Da, slujba e "validă", dar unii oamenii din biserică nu pot gusta din frumusetea slujbei si sunt stânjeniti de modul uneori papagalicesc în care se slujeste. Din această cauză ei nu se pot ruga asa cum trebuie. Stiu si eu că ideal e să nu judecăm pe nimeni, că indiferent de modul în care se slujeste trebuie să ne rugăm cu luare-aminte. Dar mai stiu si că acest ideal nu poate fi atins decât cu greu de către oamenii care încearcă să facă primul pas spre Biserică. Si, desi vin la biserică de vreo zece ani, am cunoscut foarte putini crestini care să nu se smintească atunci când iau parte la unele slujbe săvârsite mecanic.

Bine că există si preoti care slujesc cu luare-aminte. Bine că există preoti pe care, privindu-i cum slujesc, te duci cu gândul la Sfintii Îngeri care Îl laudă pe Dumnezeu. Dacă deci motivul pentru care ai stat departe de Biserică a fost că nu îti plăceau slujbele, atunci caută până vei găsi o biserică ale cărei slujbe să îti rănească inima. O vei găsi.

Despre fundamentalismul crestin, ce să îti spun... Există două feluri de fundamentalism. Cel al oamenilor care, plini de patima iubirii de sine, se consideră mari propovăduitori ai credintei. Tună si fulgeră împotriva fumatului si a betiei, dar mesajul lor nu convinge pe nimeni. Ei nu Îl predică pe Hristos, ci se predică pe sine: "iată, noi suntem exemple de pocăintă, noi am reusit să biruim patimile..."

Dar dacă îi întreabă cineva dacă au biruit si patima iubirii de sine, ei ori se înrosesc la fată si încep să vorbească despre osânda celor care îi judecă pe slujitorii Domnului, sau răspund cu nonsalantă: "Da, am biruit-o. E tare greu să fii smerit..."

Mai există însă si altfel de fundamentalisti, al căror Întâi-stătător e Hristos. Hristos a revolutionat lumea. Urmasii lui sunt Sfintii. Sfintii nu au biciuit niciodată păcatul pentru a se pune pe ei însisi în situatia de campioni ai credintei, ci numai pentru a arăta că păcatul duce la moarte, că păcatul este pregustare a mortii. Nouă nu ne este usor să întelegem că păcatul este o formă de moarte.

Desi nu fumez (si deci nu se poate spune că iau apărarea fumătorilor), nu înteleg de ce fumatul e un mare păcat. Înteleg că distruge sănătatea, dar am văzut oameni ce fumează care păreau mult mai de treabă decât nefumătorii. Totusi, îmi dau seama că nu e nevoie să înteleg în amănunt de ce Biserica spune despre ceva că e păcat (cei care adoptă o astfel de atitudine, trecând prin prisma propriei minti predaniile Părintilor cad în înselare). Chiar dacă nu înteleg de ce, cred că fumatul e un păcat (am văzut si câteva exorcizări în care diavolul urla că nu mai vrea să simtă miros de tămâie, ci de tigară; stiu că ceea ce scriu pare poveste, dar la fata locului amutiseră toti).

Oamenii înteleg cu greu că păcatul înseamnă moarte. Si, de aceea, când Sfintii au predicat împotriva păcatelor, păcătosii i-au considerat extremisti. Dar, ce să facem, la fel de extremistă a fost si propovăduirea lui Hristos: "Vai celor ce merg pe calea cea largă..."

"Fundamentalismul" lui Hristos, ca si cel al Sfintilor, nu a avut nimic anormal: e singura pozitie prin care poate fi arătat la justa dimensiune pericolul pierzaniei.

Sunt unii care vor să uite că Hristos a dat cu biciul când a răsturnat mesele negutătorilor care transformaseră Casa Domnului în casă de tâlhari. Ei au o credintă moale. Gresesc când cenzurează Sfânta Scriptură, alegând din ea numai ce le place, numai ceea ce le desfată inima.

Cam atât despre fundamentalism. Dacă stilul apologetic ti se pare prea dur, ar fi interesant să citesti si texte din care se revarsă dragostea de aproapele. Citeste scrierile Sfântului Siluan, si apoi vei privi altfel Ortodoxia.

Despre păcatele preotilor nu cred că e cazul să îti spun prea multe. Au scris despre aceasta si Sfintii Părinti, si ziarele din vremea noastră.

Diferenta este că Sfintii au scris pentru ca preotii căzuti să se pocăiască, si lumea să înteleagă că starea acelor preoti este anormală si să nu se smintească. Pe când ziarele scriu pentru a arăta cu degetul: nu pentru a zidi, ci pentru a dărâma. Da, sunt si preoti păcătosi. Dar sunt si preoti sfinti, despre care presa nu vrea să pomenească nimic. Pomeneste de câte doi, trei, numai ca să dea impresia că Biserica e lipsită de vlagă.

"A murit părintele Cleopa, ultimul stâlp al monahismului românesc..."

Titluri de senzatie, care speculează evlavia poporului fată de acest Preacuvios bătrân. Dar Ortodoxia românească nu se limitează la Părintele Cleopa, mai are si alti stâlpi. De care presa nu pomeneste pentru că stâlpii par prea fanatici, prea fundamentalisti: nu fac compromisuri, nu dau mentalitătii apostate obolul care li se cere. Interesul presei nu e să prezinte situatia reală a Bisericii pe care nici portile iadului nu o vor dărâma, ci să prezinte un fictiv apus al Trupului lui Hristos. Da, există si preoti păcătosi. Si la ce ne foloseste să îi judecăm noi, de vreme ce îi va judeca Însusi Dumnezeu? Mai bine am căuta să ajungem la preotii cu viată sfântă, si să îi rugăm să ne povătuiască pe calea mântuirii. Si să nu ne mirăm dacă, în timp, ne vom da seama că multe dintre stirile care circulau pe seama preotilor s-au vădit a fi doar bârfe si fictiuni. Si nici să nu ne mirăm dacă vedem cum un preot, pe care toti îl stiau drept un mare păcătos, se schimbă si merge pe calea sfinteniei. Usa pocăintei e deschisă si clericilor, nu numai mirenilor.

Despre păcatele crestinilor nu îti scriu decât că din ele îti poti da seama cât de grea e lupta pentru mântuire. Diavolul luptă din răsputeri pentru a-i atrage pe oameni în prăpastie. Mai trist e că unii cad de bună voie. Nici măcar nu vor să lupte. Ei sunt crestini numai cu numele. Dar mântuirea nu se dobândeste automat, nu e o consecintă obligatorie a botezului crestin. Cei care sunt crestini numai cu numele îi împiedică pe altii să înteleagă frumusetea credintei crestine. "Uite cât de păcătosi sunt crestinii, nu e nici o diferentă între ei si ceilalti!" Dar dacă nu e nici o diferentă înseamnă că în inimile lor nu trăieste Hristos. Trăiesc patimile si iubirea de sine.

Încearcă să cunosti si crestini adevărati. Chiar dacă sunt destul de rari. Până să cunosc astfel de crestini mă mângâia citirea vietilor părintilor care au dus viată sfântă nu cu mult timp în urmă. Biserica e plină de sfinti. Citindu-le vietile celor care au trăit în secolul trecut, îmi trecea dezamăgirea provocată de căderile altor crestini. Oricum, judecându-i cu asprime, nu am fost mai bun decât ei. Credeam că voi evita să cad la rândul meu. Dar cine îsi judecă aproapele ori cade în aceleasi păcate ca el, ori e făcut praf de mândrie. Si nu e deloc bine...

Cât despre fariseism, as vrea să îti spun că îti înteleg retinerea pe care o ai fată de apărătorii săi. Fariseismul e o patimă groaznică, e o ispită enormă. Fariseii leapădă legătura cu Hristos si îsi fac idol din trăirea exterioară.

Un prieten care a venit din Serbia mi-a spus că acolo femeia care umblă tot timpul cu batic, tot timpul cu capul în jos, dar are inima pustie pentru că se străduieste să facă numai cele exterioare e numită ironic "femeie din Teheran". Sunt multe "femei din Teheran" si prin bisericile noastre. Si nici "bărbatii din Teheran" nu sunt putini.

"Vai, ai trecut prin fata usilor împărătesti..." "Vai, ai venit la biserică fără batic..." "Ia uite ce fustă scurtă are..."

Problema e că "sora" vine cu fusta scurtă tocmai pentru a-L cunoaste pe Dumnezeu. Dacă ar apuca să Îl cunoască, si-ar pune de bună voie o fustă mai lungă. Si si-ar pune si batic. Dar "femeile din Teheran" o împiedică să Îl cunoască pe Dumnezeu. O resping, o gonesc cu răutatea lor. În loc să îi atragă atentia cu dragoste, se poartă cu duritate. De asta copiii lor nu sunt în Biserică, de asta sotii lor stau acasă: pentru că triumfalismul lor nu convinge pe nimeni.

Tinerii nu prea apucă să înteleagă cât de minunată este Biserica. Fac mici greseli, si "oamenii din Teheran", ca niste cerberi atenti, îi sanctionează imediat. Foarte greu este să treci de vama acestor cerberi care dacă văd că un tânăr vine cu un cercel în ureche, sau cu părul în formă de creastă, renuntă să mai fie atenti la slujbă si scanează cu lăcomie "prada". Dacă nu reusesc să se abtină până la sfârsitul slujbei, atunci vor declansa morala necrutătoare: îl vor face cu ou si cu otet, spre deliciul celor mai timizi. Si tânărul se va simti foarte bine: va fi bucuros că a fost primit în comunitatea crestină cu bratele deschise!

Nu cred că e de-ajuns să ne multumim să constatăm că există "oameni de Teheran". Trebuie să încercăm să trecem de vămile lor.

Hristos a venit si pentru tineri... Hristos îi asteaptă si pe tineri. Hristosul tinerilor nu e diferit de Hristosul Bisericii. Nu e un Hristos mai dur sau mai blând, ci e Acelasi.

Cred că nu i-ar lua mult timp unui tânăr sau unei tinere ca să se îndrăgostească definitiv si irevocabil de acest Hristos. As putea să îti scriu o carte numai despre ce a însemnat si ce înseamnă Hristos pentru mine. Si uneori mă bate gândul să scriu. Dar îmi e teamă că nu voi reusi să pun în cuvinte frumusetea trăirii crestine. Nu a celor ajunsi pe culmile trăirii duhovnicesti, ci a trăirii mele, a unuia aflat pe primele trepte. Îmi pare rău că nu există mai multe mărturii ale celor care s-au îndrăgostit de Hristos în vremea noastră. Înteleg timiditatea, înteleg retinerea de a-ti face publice stările lăuntrice, dar nu îi înteleg pe cei care tin comoara numai pentru ei.

Hristos te iubeste!... Stiu că sună protestant, si mi se pare anormal faptul că neoprotestantii le spun tinerilor lucruri pe care le-au împrumutat din Biserică si acum le prezintă ca fiind ale lor.

Nu pot face nimic ca să te conving acum că Hristos te iubeste. Nu există o metodă magică de convertire a tinerilor. Dumnezeu nu ne răpeste libertatea pe care ne-a dăruit-o.

Dacă m-ai întreba ce să faci pentru a cunoaste credinta ortodoxă, si dacă nu as avea decât un minut pentru a-ti răspunde, ti-as spune:

"Citeste una dintre Sfintele Evanghelii (nu lua Biblia de la început, că nu vei ajunge să o termini).

Citeste câteva cărti frumoase: Minunile Maicii Domnului, Pelerinul rus, Patericul, convorbirile cu marii duhovnici contemporani sau vietile sfintilor care au trăit în secolul trecut. Citeste eventual si o carte despre mărturia unui convertit: De la moarte la viată a părintelui Paulin Lecca sau Jurnalul fericirii al părintelui Nicolae Steinhardt. Aceste mărturii prezintă Acelasi Dumnezeu care vine în întâmpinarea celor care Îl caută, si sunt dovezi ale faptului că Dumnezeu îi iubeste pe oameni.

Ascultă muzică psaltică, priveste icoane frumoase (din cele bizantine, nu bâlbâieli renascentiste).

Încearcă să mergi la slujbe frumoase, încearcă să ajungi prin mănăstiri.

Dar, înainte de orice altceva, roagă-te. Roagă-te ca Dumnezeu să îti lumineze viata. Roagă-L să te ia de mână si să te aseze acolo unde îti e locul."

Asta nu e o retetă. Poate vei găsi în ea sfatul de care aveai nevoie, sau poate că vei observa că nu te ajută la nimic. Si poate că nici alte sfaturi pe care le-ai primit până acum de la altii nu te-au ajutat. Încearcă să nu te opresti din drum.

Dacă te-ai gândi la cât de mare e desfrâul lumii în care trăim, dacă te-ai gândi la piedicile pe care le întâlnesti în drumul spre Hristos, te poate birui deznădejdea: "Totul este pierdut!"

Dar nu e deloc totul pierdut: desi toate stau împotrivă, Hristos a pornit în căutarea ta. Si te-a aflat, oricât de departe ai fi de lumină, oricât de mult ai fi rătăcit în pustiul păcatului: ,,Iată, Eu stau la usă si bat..."

Oricât de mari ar fi grozăviile la care suntem martori, oricât de mare ar fi lepădarea si apostazia, Dumnezeu îi caută pe oameni. El e Marele Îndrăgostit. O, dacă am ajunge să simtim dragostea Sa! Cele mai pătimase destrăbălări, cele mai crunte orgii sau cele mai rafinate desfătări trupesti nu pot egala dulceata pe care o simte inima care Îl cunoaste pe Dumnezeu. Acesta e marele secret, e marea taină pe care diavolul încearcă să o ascundă de oameni. Si de cele mai multe ori reuseste.

Poate te privesti într-o oglindă sufletească si îti vezi slăbiciunea si neputintele. Oare mai e vreo sansă de mântuire pentru tine?

Da, îti spun cu toată convingerea că si pentru tine există o cale spre Rai. Oricât ar fi de greu să o găsesti, oricât ar fi de lung drumul, merită parcurs.

Mai ales că îti pui si problema familiei. Nu vei mai fi de capul tău. Responsabilitatea ta va fi cu atât mai mare după nuntă. Si va creste după ce o să apară copiii... Cu cât vei fi mai aproape de Dumnezeu atunci când te căsătoresti, cu atât îti va fi mai bine după aceea. Ti-o repet pentru ultima oară.

Poate că te temi de moarte, poate că ti-e frică de momentul în care vei părăsi această lume. Nu esti singura în această situatie. Multi s-au temut de moarte. Dar unii au descoperit cum poate fi biruită moartea. Si au trecut de la moarte la viată!

CARTEA NUNTII
de Danion Vasile

Povestea vulturilor aurii
Sa stam de vorba
Despre mirajul sexualitatii
De ce sa ma casatoresc?
Despre Goana dupa Aurul nuntii sau western-ul maritisului
De ce nu ne ajuta Dumnezeu?
Despre fotomodele si Don Juani
Geniul si femeia de serviciu
Banii vorbesc!
Despre influenta prietenilor
Parintii: prieteni sau dusmani?
Binecuvantarea preotului
Despre vrajitoare si dezlegarea cununiilor
Despre dragostea trupeasca
Scrisoare catre tinerii secolului XXI
"Daca stiam ca o sa ne certam atat..."
Un examen cu multi restantieri
Cuvinte catre cei care vor sa se recasatoreasca
"....dar barbatul este mai egal decat femeia..."
Cum sa ma pregatesc pentru casatorie?
"Dumnezeu e baiat de cartier..."
Povestea unei casatorii...
Postfata la editia a doua
Rugaciuni
Prefata