Cuvântul al treisprezecelea
Despre cum de îndată ce monahul luptător se va ruga în taină cu inima zdrobită
la Hristos în vreme de necaz si ispită, acestuia i se va descoperi de către
Hristos vreo vedere dumnezeiască, care nu numai că-l mângâie duhovniceste în
necazul lui si-i dă nădejdi binefăcătoare pentru bunătătile ce vor să vină,
ci îl face si mult mai fierbinte în virtute decât era mai înainte.
Binecuvintează, părinte!
Ascultă, o monahule, ca în parabolă, cum îsi află har si mângâiere sufletul
tău langă Dumnezeu. Un om curajos si viteaz gata să-si pună viata în pericol
din dragoste pentru împăratul său si să facă fapte de vitejie pentru slava împărătiei,
nu va fi oare cinstit de împăratul cu daruri împărătesti si mărete? Da! Il va
cinsti precum se cuvine si-i va încredinta si o vrednicie împărătească pe măsura
faptei sale. Si iarăsi, dacă acesta va arăta împăratului si mai multă iubire
decât prima dată si îsi va pune în fiecare clipă în pericol viata lui pentru
el si va fi gata să suporte orice necaz si suferintă pentru el, oare împăratul,
văzând buna lui intentie si vitejia lui, nu-l va ridica la o cinste si mai mare
si la o vrednicie si mai înaltă? Da! Il va cinsti si mai mult pentru a-l face
si mai curajos în războaie si mai puternic în iubirea lui. Si iarăsi, dacă prietenul
împăratului se poartă cu multă credinciosie si se arată întru toate vrednic
si arată împăratului iubire mai mare, iar în războaie si în primejdii mai multă
jertfelnicie, oare împăratul nu-l va ridica la un grad si mai mare de cinstire?
Da! Il va ridica la un grad si mai mare de cinstire si va dori sv-l considere
nu ca pe un străin sau ca pe un prieten, ci ca pe un adevărat frate de inimă
al lui.
Dar împăratul nu i-a dat dintr-o dată atâta cinste, ci l-a cinstit după faptele
sale si la ridicat din vrednicie în vrednicie, din mărire în mărire, din cinste
în cinste, din grad în grad, din har în har, până l-a urcat la ultimul grad,
împărtind tronul cu el si făcându-l părtas la împărătia sa. Aceasta a făcut-o
împăratul cu mult discernământ si cu întelepciune, pentru ca prietenul său să-si
aducă aminte că pentru a ajunge la acel ultim grad de cinstire a trecut prin
multe încercări si prin multe primejdii si să se poarte asa cum îi cere noua
vrednicie, păzindu-si împăratul si arătându-i respectul si credinciosia până
la sfârsit. Dacă împăratul l-ar fi ridicat dintr-o dată la acea cinste, poate
că prietenul său s-ar fi mândrit cu mărire, crezând că a fost un norocos, si
prin urmare nu s-ar mai fi purtat cum se cuvine. Atunci ar fi fost cu putintă
să-si piardă iarăsi cinstea la care fusese ridicat.
La fel face si Domnul nostru Iisus Hristos, Impăratul ceresc Cel preaîntelept.
Răsplăteste din belsug cu daruri dumnezeiesti pe cel care-L iubeste cu adevărat
si care ridică cu bucurie jugul Său cel bun si sarcina Sa cea usoară. Acestuia
îi descoperă diferite vedenii si taine, după curătia inimii sale, si-i arată
slava Sa dumnezeiască, uneori mai mult alteori mai putin, după lupta si osteneala
acestuia, deoarece se odihneste în el Duhul Lui cel bun, atât pentru tinerea
cu străsnicie a poruncilor dumnezeiesti, cât si pentru netărmurita smerenie
a inimii lui, pentru care l-a înzestrat cu Harul Lui, după cum spune Scriptura:
"Celor smeriti li se va da har". Deoarece si Domnul slavei atât de
mult a iubit această smerenie, incât atunci când a fost în lume cu trupul Cel
netrupesc si în chip văzut Cel nevăzut si de necontemplat în dumnezeirea Lui,
nu a binevoit să-Si acopere trupul Său cu slava dumnezeirii Sale, pe care a
arătat-o la vremea cuvenită numai la înfricosătoarea Schimbare la Fată, ci cu
trupul Lui cel sfânt a acoperit dumnezeirea Sa. Alt lucru mai smerit nu se poate
întâmpla, căci ce poate fi mai smerit decât aceasta?
Un Dumnezeu de necuprins cu mintea, nevăzut neajuns cu întelegerea, nemărginit,
fără de început, vesnic, preaîntelept, Dumnezeu care a făcut cerul si pământul,
luminătorii cerului, îngerii, arhanghelii, marea si toate animalele, târâtoarele,
păsările zburătoare si toate cele văzute si nevăzute, Acesta, zic, să primească
a purta trup omenesc peste dumnezeirea Lui si să slujească făpturii Sale ca
si când I-ar fi fost slugă? "Nu am venit, să Mi se slujească, ci să slujesc
si să dau sufletul Meu pret de răscumpărare" - spune Hristos.
Din această cauză, pe omul acela care urmează smereniei si simplitătii lui Hristos
îl iubeste Hristos peste măsură. Si nu numai că îl iubeste, ci pentru bucuria
si desfătarea lui îmbracă smerenia si simplitatea aceluia. De aceea spune dumnezeiescul
Evanghelist: "In ceasul acela S-a bucurat în duhul Iisus si a spus: "Mărturisesc
Tie, părinte, Domnul cerului si al pământului, că ai ascuns acestea celor întelepti
si priceputi si le-ai descoperit pruncilor"". De aceea arată si descoperă
aceluia diferite vedenii si-l mângâie cu Harul Său în necazuri si ispite. Chiar
atunci îl mângâie Harul lui Hristos mai mult, când îl vede că arată fată de
El bună vrere si hotărâre curajoasă de a lupta cu asceză fără măsură pentru
iubirea Lui, asceză prin care îsi supără trupul foarte mult, dar în timpul acestei
strâmtorări si lupte ajunge la timp Harul si îl mângâie în necaz cu prezenta
Sa. Iar mângâierea se face în felul acesta:
Precum un om împărătesc, prieten al împăratului, când are război cu dusmanii
împăratului pentru cetătile împărătiei, în vreme de întristare din pricina războiului,
primind din partea împăratului scrisori de îmbărbătare, de laudă, pline de făgăduinte,
devine mai curajos si mai dispus să continue războiul, mânat de sperantă că
va fi cinstit de împăratul dacă va birui, la fel si cel care se osteneste si
se strâmtorează pentru împărătia cerurilor, acesta devine mai fierbinte în lucrarea
lui si primeste mai mare mângâiere dacă Domnul îi arată vreo vedere cerească
în timpul necazului său. Deoarece, dacă Domnul îi deschide ochiul nevăzut al
sufletului si acel adevărat rob al Domnului poate vedea ceea ce binevoieste
Tatăl să-i arate slugii sale, de îndată, zic, tresaltă înlăuntrul lui inima,
bucurându-se nespus si veselindu-se în chip minunat trupul lui din pricina prezentei
acelei descoperiri dumnezeiesti. De aceea spune: "Inima si trupul meu s-au
bucurat de Dumnezeu Cel viu". Se bucură inima si trupul lui în felul acesta,
deoarece în clipa aceea în care vede în chip văzut cele nevăzute, este ca si
cum trupul lui îsi pierde greutatea sa firească si devine usor ca ceva fără
de trup. De aceea se bucură si se veseleste peste măsură. Si pentru această
nemărginită bucurie dântuieste tainic si minunat asa cum a dăntuit tainic si
minunat creatia întreagă o dată cu Taina întrupării lui Hristos, cea străină
si de neînteles, despre care proorocul a spus: "Dealurile au tresăltat
precum mieluseii si muntii precum mieii oilor".
De aceea, din clipa în care robul lui Hristos a văzut pe Hristos fie ca patriarh
slujind sau ca împărat în slava sa, fie ca prieten preaiubit, din clipa aceea,
spun, iubeste peste măsură felul acela, mijlocul acela si cauza aceea prin care
a fost învrednicit să vadă pe Domnul slavei. Iar mijlocul acela prin care s-a
învrednicit să vadă pe Hristos si prin care Acela a binevoit să i Se arate nu
este altul decât rugăciunea pe care a făcut-o la Hristos în Sion, adică în inima
sa cu duh înfrânt; "Se va vedea Dumnezeul dumnezeilor în Sion", spune
proorocul. Din clipa aceea în care i S-a arătat Hristos si inima lui L-a văzut
în taină, inima lui se aprinde atât de mult de iubirea lui Dumnezeu, iar văzătorul
dumnezeiestilor descoperiri este coplesit de îndată de evlavie nespusă si începe
a vărsa lacrimi fierbinti, neputând să-si oprească lacrimile, după cum nici
lumânarea nu poate să nu se topească atunci când atinge focul. După aparitia
vedeniei dumnezeiesti, inima lui se înmoaie si se pleacă întru totul poruncilor
lui Dumnezeu. Atunci, hotărăste să împlinească orice virtute hotărăste să împlinească,
reuseste cu Harul lui Dumnezeu să o ducă la bun sfârsit cu multă usurintă, deoarece
îl are pe Hristos, care-l întăreste spre bine, după cum spune fericitul Pavel:
"Toate le pot în Hristos, Cel care mă întăreste pe mine". Si încheie,
spunând: "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieste in mine".
Ascultă, asadar, ce căldură si putere aduce cu sine vederea dumnezeiască asupra
celui care o vede. Dacă un împărat care doreste să cucerească lumea întreagă
si să fie dedat cu totul plăcerilor trupesti, precum Sardanapal acela, sau să
dobândească slava oamenilor, precum Alexandru cel Mare, ar ajunge să vadă în
ascuns fie si cât de putin din slava lui Dumnezeu, de îndată, spun, fără întârziere,
ar părăsi împărătia sa si slava lumii, precum si plăcerile si desfătările poftelor
sale trupesti, s-ar îmbrăca în sac si în vesminte vechi, rătăcind, după cum
spune dumnezeiescul Pavel, "în munti si pesteri si în crăpăturile pământului"
(Evrei 11, 38), hrănindu-se cu ierburi sălbatice, pentru ca să se bucure în
viata ce va să vină de bunătătile acelea ceresti si vesnice din care, în parte
si foarte putin, a gustat în această lume. Acest lucru se va întâmpla deoarece
vederea celor dumnezeiesti are darul nu numai de a îndepărta de lucrurile lumesti,
de desfătarea si plăcerea trupească pe cel care se învredniceste de ea, ci mai
mult chiar, dacă este împins din nou să se aplece spre lenevire si răceală,
îl încălzeste si îl împinge din nou spre lucrare.
Un om, spre exemplu, se leapădă de satana si se fereste de lume si de cele lumesti
cu toată silinta si, devenind monah lucrează pentru Hristos cu multă dragoste
si cu multă căldură a inimii. Când vin însă peste el luptele si ispitele si
necazurile celui viclean, dacă se va împutina sufletul lui si se va înfricosa
inima lui, atunci căldura inimii se va cufunda în marea deznădejdii, precum
Apostolul Petru când L-a văzut pe Hristos mergând pe valurile mării. A dorit
să meargă spre Acela si, sărind în mare, a mers ca pe uscat, dar când a văzut
vântul si valurile urcând spre cer si coborând spre adâncul pământului, s-a
înfricosat de îndată din pricina putinei sale credinte, deoarece a uitat pe
Hristos care îi spusese: "Vino!". Deci, împutinându-i-se credinta,
a început să se cufunde în mare. Dar atunci când a strigat "Doamne, scapă-mă",
Hristos a întins fără întârziere dreapta Sa cea sfântă si l-a scăpat.
Astfel se întâmplă cu cel care merge spre Hristos prin lucrarea cea dumnezeiască.
Când va fi strâmtorat de ispite si necazuri, de care este mare nevoie pentru
a se arâta răbdarea lui, dacă i se va împutina credinta si va uita cuvintele
si mângâierea lui Dumnezeu si va începe râvna si căldura lui pentru asceză să
se piardă, atunci să strige la Hristos ca Petru. Harul Lui nu va întârzia să-l
întărească cu ajutorul Lui, cu vreo vedere dumnezeiască sau arătare, prin care
se înnoiesc si râvna si căldura sufletului lui. De aceea spune: "înnoi-sevor
ca ale vulturului tineretile tale". Si pentru că a venit vorba de vultur,
acestuia, atunci când îmbătrâneste, îi cad aripile din pricina bătrânetii si
din pricina neputintei sale, dar Dumnezeu face să-i crească aripi noi, si în
felul acesta vulturul întinereste. La fel se întâmplă si cu cel care se chinuie
pe sine cu asceza si care este înconjurat de ispitele si luptele stăpânitorului
veacului acestuia. De îndată ce acesta va vedea vreo vedenie, de îndată ce va
avea vreo cercetare dumnezeiască în necazul si în strâmtorarea lui cea mare,
atunci nu numai că nu-si va mai aminti de ostenelile sale trecute si de ispite,
ci va adăuga si alte noi lupte la cele dintâi, după cum spune fericitul Pavel:
"Uitând cele ce sunt în urma mea si tinzând către cele dinainte" (Filipeni
3, 14). si iarăsi, altcineva spune: "Luptând i se înnoieste puterea".
Deoarece ispitele si necazurile si relele, când sunt suportate cu curaj si bucurie,
aduc cu ele cercetare dumnezeiască, iar cercetarea dumnezeiască îl face să aibă
mai multă râvnă în necazurile ce vor veni si în ispite si lupte. Despre necazurile
si despre ispitele acestea, un Părinte a spus următoarele:
Un frate a fost ispitit si supărat de cineva, dar a tăcut si a suportat ispita
cu bucurie pentru Hristos. Dar, ca om ce era, purtând trup ca ceilalti, după
putin timp a început să fie chinuit de gânduri si de tristete. S-a ascuns, atunci
într un loc îndepărtat si se ruga lui Dumnezeu din adâncul inimii, udand pământul
cu lacrimi si rugându-L pe Dumnezeu însusi să-i dea răbdare, îngăduintă si nerăutate.
iar Domnul l-a mângâiat atât de mult încât l-a făcut mult mai răbdător si mai
râvnitor. Deoarece, în timp ce se ruga în taină cu durere de inimă, l-a prins
un somn dulce si usor si i s-a arătat că era într-un câmp frumos, atât de mare,
încât semâna cu cerul în măretia lui. Câmpul era plin de oameni, mai multi decât
stelele cerului si decât nisipul mării. Se adeverea cuvântul pe care l-a auzit
ucenicul iubit Ioan Teologul si Evanghelistul, care spune în Apocalipsă: "Si
iată multime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul si semintiile
si popoarele si limbile, stând înaintea tronului si înaintea Mielului, îmbrăcati
în vesminte albe si având în mână ramuri de finic" (Apocalipsa 7,9).
Acesti nenumărati oameni îmbrăcati în alb, care erau în câmpul acela minunat,
cântau toti cu glas mare si cu o dulceată de negrăit cuvântul acela care spune:
"Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati si-mbrăcat; Aliluia!"
Mirat fiind fratele în fata acelei multimi de oameni si minunându-se de cântarea
aceea preadulce, l-a întrebat pe unul dintre ei, cine sunt si ce virtute mare
au săvârsit de sunt asa îmbrăcati în alb, si de cântă tocmai cuvintele acelea.
Aceala a răspuns fratelui, spunând: "Noi, cei pe care ne vezi si te minunezi,
când eram în viata trecătoare a lumii celei desarte, am trecut din dragoste
pentru Hristos prin neîncetate supărări si ispite, si de aceea s-au albit atât
de mult si strălucesc hainele noastre. Sau nu auzi ce spune
Teologul despre noi: "Acestia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare
si si-au spălat vesmintele lor si le-au făcut albe cu sângele Mielului"
(Apocalipsa 7, 14). Acea strâmtorare mare prin care am trecut în lume s-a transformat
acum în mare bucurie, si pentru că am suferit strâmtorare si ispite pentru Hristos,
cantăm acum, ca pe o laudă: "Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos
v-ati simbrăcat; Aliluia!" Deoarece cu Hristos nu se îmbracă crestinul
prin bucuria lumii ci Il îmbracă prin necazurile lumii. De aceea a spus Hristos:
"In lume necazuri veti avea... iar lumea se va bucura. Voi vă veti întrista,
dar întristarea voastră se va preface în bucurie" (Ioan 16, 20). Crestinul
care are curaj si nădejde în Hristos să îndrăznească si să nădăjduiască în Hristos
când are necazuri si suferă pentru El, când este dispretuit si ocărât pentru
El, când este urât si alungat din cetate pentru El, deoarece spune Hristos:
"Fericiti veti fi când vă vor ocărî pe voi si vă vor prigoni si vor zice
tot cuvântul rău împotriva voastră, mintind pentru mine." Iar dacă nu suferă
toate acestea pentru Hristos, nu se îmbracă în Hristos, de aceea nici în bucuria
lui Hristos nu va intra.
Acestea spunând omul acela fratelui, si-a venit în sine fratele si a dobândit
după aceea mai multă râvnă decât avea înainte în a suportat orice supărare,
luptă sau ispită pentru numele lui Hristos, pentru ca Hristos să-l numere, după
viata aceasta, între cei îmbrăcati cu vesminte albe, care stau lângă tronul
lui Hristos si Ii aduc slavă cu multă bucurie.
Gândeste-te, deci, si cugetă, iubite frate, la mărimea bucuriei acelor crestini
care trec aici prin strâmtorâri si îsi petrec viata în asceză si chinuri. Deoarece
cuvintele acelea pe care le vor cânta acolo arată desfătarea duhovnicească nemăsurată
pe care o vor avea acolo, precum si aici. Cântarea "Câti în Hristos v-ati
botezat, în Hristos v-ati simbrăcat; Aliluia!" nu se cântă întotdeauna,
ci numai la praznicele împărătesti ale Domnului. Cei care petrec aici în multă
strâmtorare si cu ispite mari pentru Hristos vor fi acolo cu Hristos si Il vor
vedea pe Hristos fată către fată, întâlnindu-se cu Acesta cu bucuria cu care
se întâlneste un fiu iubitor de tată cu un tată iubitor de fii.
Hristos va fi pentru acestia toată mângâierea si desfătarea duhovnicească. Deoarece
acolo nu vor mai flămânzi asa cum flămânzesc aici după porunca lui Hristos,
care zice: "Fericiti cei ce flămânzesc acum, căci se vor sătura".
Se vor sătura nu de mâncare si de băutură, ci de slava lui Hristos, după cum
zice dumnezeiescul prooroc David: "Mă voi sătura văzând slava Ta".
Nici nu vor mai înseta acolo, asa cum însetau aici pentru a-si nevoi trupul.
Nici nu se vor mai arde acolo de flacăra necazurilor si a ispitelor, asa cum
se ardeau aici de necazuri si ispite precum aurul în foc, pentru a arăta dragostea
pe care o au pentru Hristos. Deoarece Hristos, Păstorul cel bun al oilor, acolo,
în împărătia Lui, îi va păstori si-i va conduce în Rai în livezi pururea înflorite
si bine mirositoare, în care curg râuri fermecătoare si izvoarele răcoritoare
ale apelor nesecate ale vietii vesnice. Deoarece spune iarăsi ucenicul iubit,
Ioan, în Apocalipsa sa: "Nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici
nu vor mai cădea peste ei razele soarelui, nici altceva dogoritor, pentru că
Mielul cel din mijloc de pe tron îi va păstori si-i va duce pe ei la izvoare
de apă vie, si le va sterge orice lacrimă de pe fata lor". Să ne dea si
nouă Dumnezeu în această viată strâmtorare mare în inima noastră si lacrimi
multe ochilor nostri, pentru ca să ni le steargă acolo, în împărătia Lui, si
să se bucure inima noastră de bucuria cea adevărată si vesnică, de care să ne
învrednicim în Hristos Dumnezeul nostru, căruia se cuvine slava si puterea în
vecii vecilor. Amin.