Cuvântul al patrulea

Cel care doreste să se învrednicească de darul rugăciunii inimii trebuie să o ceară de la Dumnezeu cu cea mai fierbinte inimă, având o vietuire înaltă, curată, neprihănită si nevoitoare, stăruind în cererea sa la Dumnezeu dacă nu se va învrednici de dar prea repede, până când se va bucura de ea de sus, de la părintele luminilor. Deoarece, de multe ori Dumnezeu nu ne dă de îndată ceea ce cerem pentru a se arăta stăruinta noastră până la sfârsit, devenind astfel mai fierbinte în rugăciune ca la început.

Binecuvintează, părinte!

A spus Domnul: "Strâmtă este poarta si îngustă este calea care duce la împărătia cerurilor". Această cără ruie strâmtă si nevoitoare nu este alta decât viata obositoare si nevo itoare în Dumnezeu, spre care se îndreaptă oricine doreste în această lume împărătia cerească. Deoarece această viată nevoitoare si ascetică în Dumnezeu naste în om omorârea patimilor, iar omorârea patimilor naste înstrăinarea mintii de lume si de vrăjmăsia diavolului. Dacă reuseste careva să-si omoare patimile printr-o vietuire nevoitoare, în sufletul său va străluci o rază dumnezeiască, care înstrăinează mintea sa de lumea aceasta si îl mână spre împotrivirea si lupta cu diavolul. Iar înstrăinarea de lume si împotrivirea si ura fată de diavol nasc nădejdea si încrederea în Dumnezeu. Din clipa aceea, omul va cere ajutorul lui Dumnezeu pentru a-l birui pe diavol. Si cere ajutorul lui Dumnezeu neîncetat, deoarece diavolul nu încetează a purta război împotriva omului până în ceasul mortii acestuia. De aceea si omul cere lui Dumnezeu să i se dea ajutorul si puterea pentru a se putea împotrivi totdeauna la toate atacurile diavolului si să se păzească astfel nevătâmat de săgetile ascunse si înfricosătoare. Iar Dumnezeu îi dă mereu ajutorul la cererea sa, deoarece spune: "Cereti si vi se va da". Si ajutorul permanent pe care omul îl cere de la Dumnezeu pentru a birui mereu pe neadormitul diavol, nu este altul decât cercetarea neadormită si neîncetată a rugăciunii mintii si a inimii, care dacă se va da omului de către Tatăl Atottiitorul, va prinde rădăcini în inima curată asa cum prinde rădăcină sământa care cade în pământ bun si gras. Iar sământa rugăciunii îndulceste mintea, încălzeste inima, dă mângâiere sufletului cu Harul ei dumnezeiesc. Asa încât, de acum, sufletul începe să dea roade din rugăciunea mintii mai întâi treizeci, apoi saizeci si la sfârsit o sută.

Acest lucru se întâmplă astfel deoarece rugăciunea mintii nu se dă omului cu măsura desăvârsirii de la început, după cum nici Apostolilor nu li s-a dat de la început Harul Duhului Sfânt, ci mai întâi li s-a dat mai putin, atunci când le-a spus Hristos înainte de patima Sa: "Iată vă dau vouă putere împotriva duhurilor necurate, pentru ca să puteti scoate si vindeca orice boală si orice neputintă". Apoi li s-a dat mai mult Har după înviere, când a suflat asupra lor si a zis: "Luati Duh Sfânt, cărora veti ierta păcatele, li se vor ierta lor, cărora le veti tine, tinute vor fi". Si abia a treia oară au primit Harul Sfântului Duh cu măsura deplinătătii, când Duhul Sfânt însusi S-a coborât din cer în persoană peste capetele Apostolilor, în chip de limbi de foc, în ziua Cincizecimii.

In acelasi fel daruieste si acum Dumnezeu harul rugăciunii mintii omului. Mai întâi, cu putină rugăciune, omul se pregăteste si se antrenează pentru mai multă rugăciune. La fel, iarăsi, cu mai multă rugăciune si mai puternică, se pregăteste pentru darul desăvârsit al rugăciu nii mintii. Deoarece atunci când omul va ajunge la măsura desăvârsirii Evangheliei lui Iisus Hristos si va fi în măsură să întoarcă lui Dumnezeu roade vrednice, pe măsura darului dumnezeiesc, după cum spune: "Rodul său îl va da în vremea aceea", atunci, spun, Dumnezeu îi dă măsura deplină si darul desăvârsit al rugăciunii mintii.

Dar acest dar desăvârsit care coboară de la părintele luminilor, pe cât este de înalt si de pretios, pe atât are ne voie de vietuire înaltă si cinstită, pentru că cel asemenea pe cel asemănător iubeste. Dar pentru a ne încredinta de adevărul celor spuse, să aducem exemplul unui sfânt. Sfântul Maxim Kavsocalivitul avea multă sete de a de prinde rugăciunea mintii si o ruga mereu pe Maica Dom nului să-i dâruiască acest dar al rugăciunii. Si i-a dat Dumnezeu după inima lui si i-a împlinit dorinta după cum cerea el, asa cum este scris: "îti va da tie Dumnezeu după inima ta, si toată voia ta o va împlini". Si iată cum s-a întâmplat. I s-a arătat lui Maica Domnului si i-a spus: "Maxime, urcă în vârful Athosului pentru a primi darul rugăciunii mintii".

Si a urcat sfântul si a primit ceea ce dorea cu atâta ardoare. A urcat. Dar cum a urcat? A urcat însetat, a urcat înfometat, a urcat nedormit, nevoindu-si trupul, a urcat descult, cu credinta fierbinte, cu smerenie multă si cu netărmurită evlavie. A urcat având inima curată si mintea curătită. A urcat cu nădejde vie si cu căldură în inimă. A urcat în vârf si a udat pământul cu lacrimi fierbinti si multe. A urcat, dar nu a primit de îndată darul mult dorit. A coborât în biserica Maicii Domnului întristat, dar nu deznădăjduit, si iarăsi a urcat cu mai multă credintă, cu mai multă evlavie, cu mai multă smerenie, cu mai multă rugăciune, cu mai multă căldură, cu mai multă foame si cu îndoită sete a sufletului si a trupului, cu mai multe lacrimi si cu hotărârea că de nu se va învrednici de darul mult râvnit, să nu mai plece din vârful Athosului, nici să mănânce, nici să bea apă si nici să dea somn ochilor săi, nici amorteală pleoapelor sale, după cum scrie: "Cuvioase părinte, nu ai dat somn ochilor tăi, nici amorteală pleoapeior tale, până cînd n-ai eliberat de patimi sufletul si trupul tău; venind dar Hristos împreună cu Tatăl, si-a făcut în tine sălas".

Acestea erau nevointele cele văzute ale cuviosului. Luptele cele nevăzute, pe care le dădea cu nevăzutii demoni, cine să le povestească? Deoarece demonii, cum au luat seama că sfântul râvneste să primească darul rugăciunii mintii, au ridicat aproape toate cetele diavolilor pentru a-l tulbura si a-l înfricosa pe sfânt, pentru ca, de frică, cuviosul să fugă fără a primi rodul stăruintelor sale. Demonii păreau că se năpustesc asupra lui în număr nesfârsit, cu strigăte si zgomote asurzitoare.

Si alte nenumărate semne înfricosătoare trimiteau demonii în mintea cuviosului, pentru a-l face să fugă de frică, dar acesta a rămas neclintit, precum un stâlp nemiscat, până ce a primit în acest fel ceea ce râvnea.

In vârful Atosului a coborât Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, tinând în bratele sale pe Iisus Pruncul, înconjurată de nenumărati îngeri, iar vârful Atosului îi părea sfântului mai cuprinzător decât cerul. Si pe bună dreptate părea astfel, deoarece coborâse acolo Acoperitoarea cerurilor, împreună cu Fiul său si Dumnezeu Cel neîncăput de ceruri. Iar sfântul, vâzând cu ochii săi pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, a căzut la pământ si i s-a închinat de trei ori, spunând de fiecare dată:

"Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te ceea ce esti plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată esti tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui tău, pentru că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noas tre".

Si atunci, Maica Domnului a dat cuviosului cu preacu ratele sale mâini artos sfânt, pe care luându-l cu evlavie cuviosul l-a mâncat înmuiat în vin. Atunci Preasfânta Nascătoare de Dumnezeu s-a făcut deodată nevăzută de la fata sfântului, Iar acesta, în timp ce mânca pâinea sfântă, a simtit în inima sa fierberea si clocotirea rugăciunii. Si din ceasul acela, si când era treaz, si când dormea, rugăciunea clocotea în inima lui, îndulcindu-i sufletul, încălzindu-i inima si luminându-i ochii mintii. Incât, ajungând a fi lu minat astfel, vedea cu ochii lui în întunericul noptii atât de bine, ca si când ar fi strălucit soarele în plină zi Si de multe ori se ridica si era purtat prin aer cu trupul, ca un vultur.

Acestea toate însă s-au întâmplat cu Sfântul Maxim Kavsocalivitul; noi să ne întoarcem la cele despre care vorbeam.

Iar cuvântul ne arată că darul rugăciumi neîncetate se da celui care urcă în vârful Athosului, adică primeste de la Dumnezeu cu măsura deplinătătii darul rugăciunii inimii acela care petrece o vietuire înaltă, neprihănită si curată Aceasta este o vietuire chinuitoare pentru trup, dar odihnitoare si mângâietoare pentru suflet, o vietuire care inaltă mintea la cer, precum este înăltat vârful Athosului intre nori.

Această vietuire înaltă si cerească este dorită nu numai de ingerii neprihăniti si de Protectoarea neprihănirii Stapâna tuturor, Maica Domnului Iisus, ci si de cerescul Si neajunsul cu mintea Tată al Domnului nostru Iisus Hristos. De aceea sădeste în inima celui ce are o astfel de vietuire pomul rugăciunii mintii, care, udat de râuri nesfarsite de lacrimi, creste si se măreste ca cedrii Li banului si îi răcoreste cu mireasma negrăită a cuvintelor dumnezeiesti pe cei care sunt atinsi de focul păcatului. Si îi hrăneste cu dulcele si înmiresmatul său fruct pe cei care flămânzesc îndeletnicindu-se cu lucrarea dumnezeiască. "Durerile roadelor tale vei mânca, fericit vei fi si îti va fi tie bine", adică, prin suferinte, prin osteneli, prin strădanii si prin celelalte nevointe în care te pui la încercare pe tine însuti luptând zi si noapte cu patimile tale, până când le dezrădăcinezi din inima ta, pentm a se sădi de sus în aceeasi inimă pomul rugăciunii duhovnicesti, al cugetării duhovnicesti, al vederii mintii duhovnicesti. Prin toate acestea, spun, ti se pregăteste în suflet rod ceresc, rod nestricăcios, rod duhovnicesc, mai dulce decât mierea. Cine gustă din acest rod este fericit cu adevărat si norocos, deoarece nu va mai flămânzi în veac, trâind el în Hristos si în el trăind Hristos. Căruia se cuvine slava si stâpânirea în veci. Amin.