Un aghiorit necunoscut si deznãdãjduit
Cuvãntul întãi
Despre rugãciunea mintii si a inimii si despre cum aceastã rugãciune
a mintii si a inimii nimiceste demonii si-i arde neîntârziat.
Binecuvinteazã, pãrinte!
Domnul nostru Iisus Hristos spune în sfânta si dumnezeiasca
Sa Evan ghelie: "Cel care crede în Mine, râuri de apã
vie vor curge din pântecele lui". Oricine doreste, asadar, sã
iasã din inima lui ca dintr-un izvor nesecat aceastã apã
vie a Sfântului Duh, sã se nevoiascã sã dobândeascã
în inima sa rugãciunea mintii si a inimii, adicã aceasta:
"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã",
pe care sã o spunã o datã cu fiecare respiratie. Cel care
doreste sã aibã totdeauna în inima sa aceastã rugãciune
sã asculte mai întâi despre pregãtirea de care este
nevoie înainte de a o spune, apoi sã asculte si felul în
care trebuie sã o spunã.
Deoarece împãratul ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos, curat fiind
si mai presus decât orice curãtenie, nu intrã la întâmplare
în inima murdarã, nesocotitã si nepregãtitã,
pentru cã se spune: "In inima nesocotitã Dumnezeu nu va intra,
iar de va intra, grabnic va iesi". Ci intrã în inima socotitã,
pregãtitã si curatã. Ascultati pe proorocul David, care
zice despre aceastã pregãtire a inimii astfel: "S-a pregãtit
inima mea", apoi "Voi slãvi si voi cânta în slava
mea", ceea ce aratã cã mai întâi trebuie sã
ne pregãtim inima curatã pentru primirea lui Hristos si, dupã
ce îl primim în inimã pe Hristos, putem sã spunem
rugãciunea si sã o avem fãrã încetare în
inima noastrã, bucurându-ne si veselindu-ne, dupã cum spune
Apostolul: "Strigând si cântând în inima noastrã
Domnului".
Iar pregãtirea inimii este aceasta: postul permanent, chinuirea si ostenirea
fãrã mãsurã a trupului, umilirea excesivã.
Pentru cã, pe de o parte, postul neîncetat curãteste trupul
postitorului de lucrarea si de materia poftei celei rele, pe de altã
parte ostenirea trupului mordficã zvâcnirile necuviincioase ale
cãrnii, iar umilirea exageratã aduce rugãciunea si devine,
într-un anume fel, ca o prevestitoare a acesteia. Precum steaua de dimmeatã
ne aratã si ne vesteste cã peste putin timp va rãsãri
soarele strãlucitor, care odatã rãsãrit va lumina
cu razele sale lu mea întreagã, tot asa si umilinta binevesteste
celui ce se pregãteste vestea cea bunã a mângâierii
si-i aduce la cunostintã cã din clipã în clipã
rugãciunea va sosi în inima lui. Odatã venitã rugãciunea,
aceasta va lumina sufletul si inima si mintea cu razele luminoase si strãlucitoare,
care izvorâsc în chip sensibil din numele lui Hristos.
Iar dacã mintea este luminatã, atunci omul distinge ceea ce este
folositor pentru suflet de ceea ce este vãtãmãtor. Si precum
cel care merge noaptea având cu sine o luminã vede drumul si nu
rãtãceste, tot asa si cel care îsi lumineazã mintea
cu lumina adevãratã a lui Hristos distinge drumul adevãrat
si drept care-l duce la Hristos de drumul cel amãgitor si rãtãcitor
care-l duce la pieire si la diavol.
Asadar, dupã ce se pregãteste cineva dupã cum am spus sau
chiar si mai mult decât atât, adicã cu si mai multã
ostenealã, omorându-si patimile prin nevointã, sã-si
adune mintea sa de la risipirile spre lucrurile exterioare si, aplecându-si
capul pânã la nivelul pieptului, sã încerce sã
gãseascã locul care se aflã la mijlocul pieptului si acolo,
înlãuntru, cu toatã atentia, ca un pãzitor sau ca
o santinelã, sã înceapã a spune rugãciunea
cu putinã sfortare si cu putinã zdrobire de inimã, fãrã
sã o rosteascã si fãrã sãsi miste limba,
ci sã o spunã din adâncul inimii, dupã cum se spune:
"Din adâncuri am strigat cãtre Tine, Doamne, Doamne, auzi
glasul meu". De asemenea, atunci când spune rugãciunea în
felul acesta sã-si tinã putin respiratia.
In plus, în acele momente, mintea lui trebuie sã nu se desprindã
nicidecum de locul unde se spune rugãciunea.
Si dacã începe sã se încãlzeascã locul
unde se spune rugãciunea, atunci sã spunã rugãciunea
din ce în ce mai tare, dupã cum se spune: "Vor merge din putere
în putere". si, spunând astfel de multe ori rugãciunea,
începe sã doarã înlãuntrul pieptului, acolo
unde se spune rugãciunea cu zdrobire de inimã, iar rugãciunea
începe de la sine sã fiarbã în inimã, adicã
în adâncul fiintei, iar întelesuri dumnezeiesti si duhovnicesti
izvorãsc ca dintr-un izvor nesecat;
Din acest moment este clar cã Hristos a venit si a sãlãsluit
în acea inimã, dupã cum a spus Hristos însusi în
dumnezeiasca si sfânta Sa Evanghelie: "Unde sunt doi sau trei adunati
în numele Meu acolo voi fi si Eu în mijlocul lor", adicã
acolo unde sunt inima, mintea si atentia adu nate toate la un loc si cerceteazã
în comun si cu evlavie numele Meu, acolo, voi fi si Eu. Si iarãsi
spune Mântuitorul: "Eu si Tatãl Meu vom veni la el si Ne vom
face sãlas întru el". De acum înainte rugãciunea
se va spune cu usurintã deoarece, precum fierul înrosit bine în
foc este prelucrat cu usurintã, si precum un om care doreste sã
ardã un cuptor nu poate sã-1 aprindã si sã-l ardã
dintr-o datã, ci putin câte putin, pânã când
se va arde pe dinãuntru, si abia atunci, asezând lemnele în
gura cup torului, focul le cuprinde deodatã si le înghite, tot
asa se întâmplã si în inima omului. Dupã ce
inima este aprinsã de focul Sfântului Duh, atunci spune rugãciunea
cu multã cãldurã si cu multã usurintã.
Dupã încetarea rugãciunii silite si cu zdrobire de inimã,
omul îsi vine în fire si îsi cunoaste foarte bine propria
fiintã, adicã ia aminte si mediteazã la gândurile
si amintirile pe care le avea înainte de a-si zdrobi inima cu rugãciunea
si le aflã pe toate ca fiind capcane, buruieni, centre si inventii ale
diavolului. Acest lucru îl întelege si mai bine din ceea ce urmeazã.
Deoarece, de îndatã ce începe sã-si zdrobeascã
inima sa cu rugãciunea stãruitoare, dispar împrãstiindu-se
ca fumul întelesurile acelea necurate si îngâmfate care îl
fãceau mai înainte sã se îndreptãteascã
pe sine si sã se creadã mare si tare pentru nimic.
Atunci se împlineste în acesta cuvântul care spune: "Vãzut-am
pe cel necredincios fãlindu-se si înãltându-se ca
cedrii Libanului. Si am trecut si iatã nu era si l-am cãutat pe
el si nu s-a aflat la locul lui". Si dacã se va duce si va pieri
definitiv din inima lui acea amãgitoare îndreptãtire de
sine, atunci se va vede pe sine nu numai gol de orice virtute, ci si pãcãtos
si sãrman ca un vames.
Acest lucru este arãtat si de parabola Mântuitorului Hristos despre
fariseu si vames. Atâta timp cât inima o mului nu se zdrobeste cu
rugãciunea, omul se îndrep tãteste pe sine si se socoteste
drept si sfânt, precum fãcea fariseul. Dar dacã îsi
va zdrobi inima înlãuntrul sãu cu suspinul rugãciunii,
inima se smereste si se socoteste pe sine asemenea vamesului.
Atâta timp cât omul are o inimã netãiatã împrejur,
care se îndreptãteste pe sine necontenit, dacã intrã
în bisericã, nu-i va veni nici un fel de gând pios, nici
vreo evlavie adevãratã pentru Dumnezeu sau pentru cele sfinte,
nici vreun dor ceresc, ci stã în bisericã numai cu trupul,
ca un pom uscat, care fiind neroditor trebuie sã fie tãiat si
arun cat în foc, dupã spusele: "Acum securea stã la
rãdãcina pomilor; deci orice pom care nu face roadã bunã
se taie si se aruncã în foc". Pentru cã rugãciunea
unui astfel de om nu are cãldura inimii, ci se face numai cu cuvântul
uscat si cu gândul rece. Rugãciunea lui îi va fi spre judecatã
si spre osândã, cum s-a întâmplat cu fariseul. Pe cel
care, însã, are inima lui smeritã si zdrobitã de
stãruinta rugãciunii, de îndatã ce vrea sã
intre în bisericã îl cuprinde o adevãratã si
vie evlavie pentru Dumnezeu si pentru cele sfinte. Si îl cuprinde atât
de mult acea evlavie dumnezeiascã, încât si el însusi
întelege lucrarea ei, de oarece i se pare si este convins cã nu
se aflã în aceastã bisericã pãmânteascã,
ci cã se aflã în Ierusalimul cel de sus, în slava
aceea dumnezeiascã, unde împãratul tuturor este slãvit
si prealãudat de miriade si miriade de îngeri dumnezeiesti. Atunci,
de bucurie si de evlavie, curg si aleargã din ochii lui râuri de
lacrimi calde, care îl curãtesc de tot pãcatul, dupã
cum se spune: "Spãla-mã-voi si mai alb decât zãpada
mã voi albi".
Pe lângã aceastã evlavie îl înconjoarã
si îl cerceteazã si un alt har, adicã o datã cu lacrimile
vine la acesta si o altã mângâiere dumnezeiascã, care
nu se vede cu ochii trupesti, dar se vede foarte clar cu ochii mintii cum coboarã
lin din cer, ca roua peste capul lui, precum roua profetului Ghedeon. Si de
pe cap se revarsã peste tot trupul si rãspândeste mireasmã,
sfintindu-l. De aceea spune Scriptura: "Binecuvântat este Dumnezeu
Cel ce varsã Harul Sãu peste preotii Sãi, ca mirul ce se
coboarã pe cap, pe marginea vesmintelor lui". Din pricina aceasta
trupul lui devine usor si se umple de toatã mângâierea si
dulceata duhovniceascã.
Prin urmare, primeste o înstiintare de la acest har cã s-a împãcat
cu Dumnezeu si spune împreunã cu profetul: "Auzului meu vei
da bucurie, bucura-se-vor oasele mele cele smerite", adicã "multumesc,
Doamne, cã m-ai înstiintat si mi-ai dat sã înteleg
prin acest semn al Harului Tãu cã m-ai iertat pe deplin de toate
pãcatele mele si am fost mângâiat eu, netrebnicul robul Tãu,
pentru cã atât de mult mã umilise pãcatul meu, încât
alergam întotdeauna în ascunzãtoare si oasele mele tremurau
de frica iadului."
Incã si alte multe cuvinte ale Sfintei Scripturi vin în gura lui
în ceasul acela, care aratã cã Dumnezeu a primit pocãinta
lui si rugãciunea lui, precum se spune: "Duhul umilit, inima înfrântã
si smeritã, Dumnezeu nu o va urgisi".
Dar nu numai acestea sunt cele de care se bucurã un astfel de credincios,
ci încã si multe alte întelesuri ceresti si dumnezeiesti
ies din inima lui. Deoarece a fost dezlegat si risipit norul întunecos
al pãcatului de cãtre luminarea rugãciunii mintii si cugetã
armonia cuvântului sfânt care spune: "Le-a deschis lor mintea
ca sã înteleagã Scripturile" si "Cel ce crede
în Mine, râuri de apã vie vor curge din pântecele lui"
(Ioan 7, 38); deoarece inima omului clocoteste de întelesuri dumnezeiesti,
iar gura lui vorbeste în parabole, precum se spune: "Deschide-voi
în pilde gura mea, spune-voi cele ce au fost dintru început"
(Psalm 77, 2). In clipa aceea inima este în întregime foc, pentru
cã s-a aprins în inima lui focul, despre care spune Hristos: "Foc
am venit sã arunc pe pãmânt, si cât as vrea sã
fie acum aprins!" (Luca 12, 49). Atunci, în ceasul acela, omul acesta
ceresc, care este aprins de lucrarea Sfântului Duh, hotãrãste
în sine ca de acum înainte sã pãzeascã nestricate
toate poruncile lui Hristos, dupã cum spune si profetul David: "Juratu-m-am
si m-am hotãrât sã pãzesc judecãtile dreptãtii
Tale" (Psalm 118, 106). Acest har fierbinte si izvorâtor de viatã
al iubirii dumnezeiesti s-a dat acestuia pe mãsura strãdaniilor
pe care le-a depus în timpul rugãciunii.
Cãci, dacã se va ruga cineva dupã cum am spus timp de o
jumãtate de orã, si lucrarea harului rugãciunii inimii
rãmâne aproape o jumãtate de orã în ziua aceea,
sau cel mult o zi întreagã, dar nu mai mult. Deoarece, precum fierul,
când este scos de cãtre fierar din foc, este înrosit si arde
asemenea focului, dar dacã stã mai mult timp în afara focului,
începe putin câte putin sã-si piardã puterea de ardere,
ajungând iarãsi la rãceala si aspectul lui dinainte, tot
asa si omul, când spune rugãciunea cu silintã si zdrobire
de inimã, se aprinde de lucrarea Duhului Sfânt si face sã
izvorascã din inimã apa cea vie a întelesurilor dumnezeiesti;
dar de îndatã ce înceteazã rugãciunea, înceteazã
si izvorul întelesurilor dumnezeiesti.
Aceasta se sãvârseste din iconomia lui Dumnezeu, pentru ca omul
sã nu neglijeze rugãciunea, gândind cã, o datã
ajuns acolo, nu mai trebuie sã se roage asa cum am spus la început,
si pentru ca sã nu mai cadã iarãsi în patimile cele
dinainte ale pãcatului sau în altele mai mari si mai rele. Deoarece
spune: "Si când duhul necurat a iesit din om, umblã prin locuri
fãrã apã, cãutând odihnã si nu gãseste.
Atunci zice: «Mã voi întoarce la casa de unde am iesit»;
si venind, o aflã golitã, mãturatã si împodobitã.
Atunci se duce si ia cu sine alte sapte duhuri mai rele decât el si, intrând,
sãlãsluiesc aici si se fac cele de pe urmã ale omului aceluia
mai rele decât cele dintâi» (Matei 12, 43-45).
De aceea este nevoie ca sã se roage mereu omul si rugãciunea lui
sã se facã neîntrerupt, dupã cum ne porunceste si
Apostolul Pavel, spunând: "Rugati-vã neîncetat"
(1 Tes. 5, 17), "ca sã nu cãdeti întru ispitã"
(Matei 26, 41). Sã se roage cineva neîncetat, dar nu totdeauna
cu silintã si zdrobire de inimã, dupã felul în care
am spus, deoarece acest lucru este aproape cu neputintã. Sã se
roage însã neîncetat, dar si în alt fel. Adicã,
dupã ce se roagã cu silire si cu zdrobire de inimã si începe
a-l durea pieptul înlãuntru, în locul unde s-a lucrat rugãciunea
stãruitoare, si nu mai primeste locul acesta mai multã silire,
atunci sã se roage fãrã silire si fãrã zdrobire
de inimã, ci într-un fel mai linistit, mãsurat si odihnitor,
pânã când se va vindeca si se va odihni locul acela rãnit
din piept.
Dupã ce se va odihni si vindeca, sã înceapã din nou
strãdania rugãciunii celei zdrobitoare de inimã ca mai
înainte, cu silire. Iar mintea sã fie treazã si sã
pãzeascã neîncetat inima de atacurile diavolului. Si când
diavolul vrea sã nãvãleascã, de îndatã
mintea sã trezeascã si sã zdrobeascã inima cu rugãciunea
din ce în ce mai puternic, pânã când îl va durea
inima; atunci fãrã întârziere atacul diavolului va
dispãrea ca norul purtat de vânt.
Pentru om este lucru cu neputintã sã alunge si sã nimiceascã
atacurile diavoluiui în alt fel din inima lui decât prin rugãciunea
aceasta stãruitoare a inimii, pe care, dacã o neglijeazã,
este în pericol de a ajunge la moartea sufleteascã, dupã
cum am spus mai înainte. Acest lucru îl aratã si cântarea
sfintei Biserici a lui Hristos când spune: "Dacã dreptul cu
greu se mântuieste, pãcãtosul unde se va arãta?"
Deci, precum diavolul, vrãjmasul nostru cel fãrã de milã
si neîmpãcat, luptã împotriva noastrã în
multe chipuri pânã în ceasul mortii, la fel si noi sã-i
stãm împotrivã cu numele lui Hristos, pânã
la ultima noastrã suflare.
Cum cã acest fel de rugãciune alungã din inima noastrã
si nimiceste patimile si diavolii care ne rãzboiesc prin mijlocirea patimilor
noastre, ascultã, o, frate, si o vedenie a Pãrintilor:
Un frate oarecare, rugându-se odatã în chilia lui cu zdrobire
de inimã si multã silintã, suspinând la fiecare rugãciune,
a avut o vedenie si a vãzut multimi nenumãrate de demoni, dintre
care unii erau ca niste câini, altii ca zebrele, altii ca niste capre,
altii ca vulpile si ca alte fiare (spuneam cã patimile oamenilor sunt
numeroase si diferite). Acesti demoni acopereau o mare suprafatã cu numãrul
lor, deoarece fiecare tagmã era mare la numãr. Iar fratele, vãzându-i,
nu s-a tulburat, ci cu tot curajul si multã nãdejde în Stãpânul
Hristos, deoarece în ceasul acela clocotea înlãuntrul lui
rugãciunea si inima lui era ca para de foc, s-a nãpustit asupra
demonilor ca un leu furios, pentru a-i birui nu cu arme sensibile si vãzute,
ci cu arme nevãzute si invincibile, cu numele lui Hristos adicã.
Pentu cã, ajuns în fata lor, a început sã spunã
din adâncul inimii: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieste-mã". Si atât de tare îsi silea si zdrobea
inima cu numele lui Hristos, încât cu putin inima nu a plesnit si
nu a iesit din locul ei. Cum spunea o datã în felul acesta "Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã", vedea cum prindea
câte un diavol si-l arunca foarte departe de locul unde era. Si iarãsi
spunând rugãciunea cu putere, arunca un altul... Si fãcând
asa a reusit sã-i alunge pe cei mai multi cu numele lui Hristos; (spunem
cã s-a eliberat de cele mai multe patimi prin Harul lui Hristos). Insã,
câtiva dintre acei diavoli, îndãrãtnici si rãi,
nu au plecat din locul acela, ci privindu-l pe frate cu urã si sãlbãticie
îi spuneau: "Noi nu plecãm nicidecum din acest loc, deoarece
acest loc este locuintã a noastrã veche", adicã sunt
câteva patimi care, pentru cã s-au învechit, cu multã
greutate pot fi alungate.
Atunci fratele, auzind cuvântul acesta, s-a supãrat tare si din
multa lui supãrare a aflat un fel de rugãciune a mintii mult mai
înaltã, foarte rarã si nespus de grea. Voind sã-si
sileascã si mai mult inima cu "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieste-mã", într-un anume fel inima lui se fãcea
în întregime rugãciune, una cu rugãciunea; dupã
aceastã mai presus de fiintã înfrângere a inimii scotea
din adâncul sãu un fel de suspin greu, dupã cum spunea profetul
David: "Din suspinul inimii mele" si din prea multa silintã
si din nemãsurata supãrare, fratele era aproape sã-si dea
sufletul. Dar când sfârsea acel suspin adânc si greu, demonii
care mai înainte erau sãlbatici si de nebiruit fugeau de la fata
fratelui, ca si când i-ar fi urmãrit o sabie de foc. Si, cum mi
se pare, fratele voia sã spunã cuvântul acela al Scripturii,
care spune: "Si cu suspinurile din adânc ai fãcut sã
rodeascã însutit durerile". Deoarece cu cât mai din
adânc scotea suspinul din fiinta sa cu durerea inimii, cu atât nimicea,
pe acei demoni stãpânitori, si cu cât îi nimicea, cu
atât rodea rod însutit.
Dupã ce a curãtat fratele tot locul acela de demoni, si-a ridicat
capul si a vãzut la depãrtare de sine ca la o aruncãturã
de piatrã si chiar mai putin pe diavolii alungati, care stãteau
si se uitau înapoi cãutând sã afle timp potrivit pentru
a se întoarce la locul de unde fuseserã alungati. (Spunem cã
atunci când patimile vor fi dezrãdãcinate din inimã
cu silirea cea mai presus de fire a rugãciunii inimii, atunci se va pãstra
numai în minte amintirea lor; si dacã se întâmplã
sã lipseascã pentru o clipã frica de Dumnezeu si rugãciunea
din om, atunci patimile înviazã din nou si se înnoiesc).
Iar fratele, voind sã-i alunge si de acolo, s-a asezat ca pe un scãunel
si, aplecându-si capul pânã la genunchi, se ruga precum se
ruga oarecând vãzãtorul-de-Dumnezeu Moise, când L-a
auzit pe Dumnezeu spunându-i: "Moise, Moise, de ce strigi cãtre
Mine?" Rugâdu-se deci si fratele cu mintea în acelasi fel,
iatã cã iesea din gura lui când foc, ce ajungea pânã
la locul unde erau demonii, când ca un fel de gloante, ce ieseau din gura
fratelui ca dintr-o puscã, cu atâta vitezã împotriva
demonilor, încât pe multi i-au nimicit. Iar când fratele spunea
rugãciunea, si cu mai multã putere, se fãcea cã
ies din gura lui ca niste ghiulele de tun care ucideau dintr-o datã mai
multi demoni, chiar pe cei mai puternici dintre ei. Când spunea rugãciunea
fãrã multã silintã, ieseau si acestea mai mici,
dar puternice, si loveau pe demonii mai mici. Vãzând acestea, fratele
si-a venit în fire si, iatã, a înteles cã rugãciunea
clocotea în inima lui precum fierbe si clocoteste apa în cazanul
pus pe foc.
La fel si un alt frate, rugându-se odatã cu mintea, a ajuns la
aceastã vedere duhovniceascã: a vãzut demoni multi ca nisipul
mãrii cu chip de soldati, care se nãpusteau asupra fratelui cu
multã urã, ca sã-l nimiceascã de pe fata pãmântului.
Atunci acesta s-a înfricosat de asaltul nãpraznic al demonilor
si a fugit într-o bisericã, cerând ajutor Mântuitorului
Hristos si Maicii Domnului. Si cum a intrat în bisericã, iatã,
vede pe Mântuitorul si pe Maica Domnului ca vii în icoanele împãrãtesti,
sezând amândoi ca doi împãrafi preaslãviti pe
tronurile slavei.
Si îndreptându-si de îndatã privirea spre Domnul Hristos,
îl vãzu pe Acesta plin de bucurie si de frumusete, precum se spune:
"Frumos cu frumusetea cea de la fiii oamenilor". Pe lângã
acea frumusete de negrãit si minunatã a fetei Sale dumnezeiesti
preacurate, mai era îmbrãcat si cu altã slavã si
de o luminã mai curatã si mai strãlucitoare decât
lumina soarelui, precum spune: "Intru strãlucire si în mare
podoabã Te-ai îmbrãcat. Cel ce Te îmbraci cu lumina
ca si cu o hainã". (Psalmul 103, 2). Fratele nu putu sã mai
priveascã la Hristos, precum nu mai poate cineva sã priveascã
a doua oarã la soare, pentru cã ochii lui erau orbiti, ci numai
I se închina si sãruta preacurata Lui mânã dreaptã,
cu cutremur si cu bucurie, precum spune: "Se bucurã cu sufletul
si se cutremurã cu mâna". Se îndreptã apoi fratele
si spre Preasfânta Fecioarã, i se închinã, sãrutã
mâna sa feciorelnicã si preacuratã, îndrãznind
sã-si ridice ochii si sã priveascã preasfânta ei
fatã. Lumina si slava Domnului Hristos semãnau cu lumina si slava
Preasfintei Fecioare cât seamãnã lumina fulgerului cu cea
a soarelui. Adicã slava Preasfintei Fecioare era putin mai blândã
privirii, asa încât fratele, îndreptându-si pentru a
doua oarã privirea spre preacinstita ei fatã, ochii lui nu au
orbit, asa cum nu orbesc atunci când se uitã putin la un fulger.
Domnul nostru Iisus Hristos stãtea ca pruncul odihnindu-Se pe bratul
sfânt al Preacuratei ca pe un tron de heruvimi, iar Preasfânta Fecioarã
îl privea pe fratele cu privire milostivitoare si preadulce. Preadulcele
Iisus era atât de frumos si plãcut la vedere întru toate,
si atâta slavã împrumuta Preasfintei Fecioare cu împãrãteasca
Lui asezare în bratele ei, si atât de mult se potrivea Cel preacurat
cu cea preacuratã, Cel nepãtat cu cea nepãtatã,
Domnul si Stãpânul cu Doamna si Stãpâna, Cel prealãudat
cu cea prelãudatã, Cel preacinstit cu cea preacinstitã,
Cel preafeciorelnic cu cea preafeciorelnicã, adicã Iisus cu Fecioara
Maria, cum se potriveste mireasma trandafirului cu frumusetea acestuia. Domnul
Iisus privea la fratele cu multã dulceatã si cu negrãitã
iubire. Si iarãsi, asa cum este cu neputintã ca cel care tine
în mânã un trandafir si îl miroase, sã nu se
bucure de frumusetea lui si sã nu se împãrtãseascã
de mireasma lui, tot asa si fratele, privind pe Mântuitorul Hristos si
pe Maica Domnului si privit fiind de Acestia, era cu neputintã sã
nu se împãrtãseascã de Harul Lor si sã nu
se bucure de mângâierea Lor. Atunci, luând curaj de la privirea
cea blândã a Preasfintei, fratele a strigat cãtre ea: "Preasfântã
Fecioarã, Preacuratã, Maica Domnului meu, Stãpâna
mea preadulce, cum sã scap de demonii care mã urmãresc?"
Iar Preasfânta Nãscãtoare de Dumnezeu, izbãvitoare
celor ce scapã cãtre ea, rãspunzând fratelui, i-a
zis: "Cu numele Fiului meu si cu numele meu sunt biruiti si nimiciti demonii
cei ce s-au lepãdat". De îndatã, fratele a fãcut
închinãciune, a iesit din bisericã si a început sã
spunã din inimã: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieste-mã" si "Preasfântã Nãscãtoare
de Dumnezeu, bucurã-te ceea ce esti plinã de har, Marie".
Iar demonii, fãrã întârziere, au fugit neputinciosi
si au pierit din fata fratelui.
La fel si alt frate, lucrãtor si acesta al rugãciunii mintii si
a inimii, a ajuns la aceastã vedere. I s-a arãtat cã s-ar
fi aflat sub tartar, acolo unde este locuinta tuturor demonilor. Acolo a vâzut
o cetate foarte puternicã. Pe dinlãuntru acea cetate era plinã
de un întuneric gros si aproape pipãibil, despre care spune si
Mântuitorul: "Acolo va fi întunericul cel din afarã",
deoarece nici o razã de luminã nu pãtrunde acolo, pentru
cã se aflã în inima pãmântului, unde Domnul
Atottiitorul a hotãrât sã locuiascã demonii în
veacuri nesfârsite. De aceea si cuvântul profetului spune: "Intra-vor
în cele mai de jos ale pãmântului". Iar portile cetãtii
aceleia erau mari si puternice, fiind pãzite de câtiva demoni înfricosãtor
de urâti.
Inãuntrul cetãtii locuiau demoni fãrã de numãr,
toti având aripi. Unii dintre ei ieseau din cetate zburând ca vrãbiile,
altii intrau în cetate ca albinele în stup. Fratele stâtea
într-un loc, lângã drum. Era aplecat, fruntea lui sprijinindu-se
pe genunchi, trupul lui fiind arcuit ca un pod, iar pieptul lui adâncit
ca o boltã.
Asa fiind asezat, fratele spunea din inimã cu durere si cu multã
silintã "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã".
Si spunând astfel rugãciunea, la fiecare rugãciune iesea
din gura lui ca o flacãrã aprinsã care se îndrepta
cãtre un demon si-i ardea aripile, picioarele, mâinile si pãrul,
încât demonul respectiv rãmânea nemiscat într-un
loc ca un bustean sau ca un purice pârlit. Deoarece, atunci când
este pârlit, puricele nu se mai poate misca. Spunând încã
o datã rugãciunea fratele, un alt demon era ars, dintre cei care
erau ajunsi de flacãra rugãciunii, pentru cã demonii ieseau
si intrau cu mare vitezã, precum vântul.
Rugându-se fratele astfel mult timp, a reusit sã ardã multi
demoni, care alcãtuiau în fata portilor iadului o grãmadã
mare. Demonii care erau înlãuntru vedeau cã dispar demonii
aceia, vedeau si sabia de foc a rugãciunii inimii care îi nimicea,
dar de unde venea aceasta nu puteau vedea, pentru cã numele lui Dumnezeu
îi ametea precum ameteste fumul albinele. Atunci au mers si au spus cele
întâmplate diavolului care era mai mare peste ei, cel numit satana,
care, aflând de nenorocire, s-a tulburat foarte tare, dar se temea sã
iasã din cetate pentru a nu pãti si el la fel. Si-a scos însã
capul lui necurat pentru a vedea din ce loc vine sabia de foc. Aplecându-se
astfel, flacãra de foc a rugãciunii inimii l-a atins în
fatã, arzându-l. Acesta s-a tras repede înãuntru,
închizând si portile iadului.
Iar fratele, venindu-si în fire si cugetând la cele întâmplate,
se bucura de nimicirea demonilor, slãvind si multumind Domnului nostru
Iisus Hristos, Care a dat atâta har si putere celor care îl iubesc
din tot sufletul si îl cheamã din adâncul inimii. Acestuia
se cuvine slava si puterea în vecii vecilor. Amin.