Cuvântul al cincilea
Despre silirea extremă si prelungită a rugăciunii inimii, din care se naste
înlăuntrul omului durerea, iar din acea durere se nasc lacrimile permanente
si rugăciunea Sfântului Duh în suflet. Incă si despre cum scuipă cineva sânge
până când va alunga din inima sa pe satana si toate legiunile sale.
Binecuvintează, părinte!
Monahule, care te îngrijesti de grija cea nepretuită si cerească a mântuirii
prin mijlocirea dumne zeiestilor si luminatelor lacrimi! Când esti lipsit de
aceste lacrimi mântuitoare si sfinte si cugetul tău este trist si acoperit ca
de o ceată groasă a nesimtirii, care se revarsă asupra sufletului tău si îti
tine mintea captivă si legată în întunericul si în umbra mortii, când te afli
într-o asemenea stare, spun, să nu cauti altă vindecare a sufletului tău, nici
vreun alt mijloc prin care să alungi din cugetul tău acea ceată groasă a nesimtirii
si să eliberezi mintea ta de legăturile orbirii sufletesti, ci să cauti, cât
poti de repede, să afli lacrimile de care esti lipsit. Deoarece numai lucrarea
lacrimilor este în măsură să lumineze cugetul si sufletul, să trezească inima
si s-o încălzească spre lucrare si să supună trupul voii sufletului.
Aceste lacrimi provin si se nasc din nenumărate si diferite virtuti. Dar mai
ales si în mod deosebit se nasc foarte repede si curg ca un suvoi nesfârsit
din silirea fără măsură a rugăciunii inimii. Deoarece rugăciunea inimii, atunci
când se spune cu silire multă, nu întârzie a naste lacrimile în trup si a le
da si sufletului, pentru a se spăla cu ele si pentru a se face mai alb decât
zăpada. "Spăla-mă-vei, si mai alb decât zăpada mă voi albi", spune
profetul.
Dar poate că îmi răspunzi si îmi spui: eu am silit de multe ori inima mea cu
rugăciunea si niciodată n-am văzut lacrimi. Da! Te cred că ti-ai silit inima
cu rugăciunea, dar cum ti-ai silit-o nu-mi spui? Deoarece diferă silire de silire,
mestesug de mestesug, animal de animal si om de om.
Când îti silesti inima cu rugăciunea si nicidecum nu-ti vin lacrimi, să stii
că nu ai ajuns cu silinta ta până la durerea aceea a inimii si până la rănirea
aceea, încât să te doară locul acela al inimii unde se lucrează rugăciunea cu
durere de negrăit, ca si când ai fi tăiat locul acela din pieptul tău cu un
cutit ascutit. De aceea nu ai lacrimi. Deoarece câtă deosebire este între un
om care se roagă din adâncul inimii sale, si un altul, care nu se roagă din
adâncul inimii sale, tot atâta deosebire este între acela care se roagă cu durere
în inimă si spune rugăciunea în locul acela al durerii si acela care se roagă
cu inima din toată puterea lui, dar fără durere în inimă, fără rană în inimă
si fără a simti ca un cutit înfipt în pieptul lui. (Cel ce citeste să înteleagă
ceea ce citeste, si cel care poate să cuprindă acestea, să le cuprindă; nu toti
pot cuprinde cu mintea acestea. Martor îmi este ochiul lui Dumnezeu, cel care
vede cele ascunse si cel care cercetează inimile si rărunchii, că nu mint.)
Deoarece durerea inimii este acolo unde se atinge silirea extremă a rugăciunii,
care taie pieptul celui care se nevoieste ca în bucăti cu cutitul ascutit.
Acesta este care naste de îndată trezvia. Si uneori lacrimile se revarsă cu
zgomot si udă nu numai fata omului, ci si îmbrăcămintea lui si pământul unde
stă, alteori se udă de lacrimi numai ochii, iar alteori, asa cum se răcoreste
fata pământului primăvara de la răcoarea cerului în timpul noptii, la fel se
răcoreste si cugetul si inima pe dinlăuntru.
Dar, iarăsi, dacă încetează lacrimile, iar durerea rămâne si rana nu se vindecă
si inima ta nu se revarsă în lacrimi, din nou poti aduce lacrimile, atunci când
vrei. Deoarece rana din care izvorăsc si se revarsă lacrimile este deschisă.
Izvo rul este deschis, nu a secat.
Altădată le poti înnoi iarăsi cu această rugăciune dure roasă, deoarece spunând
din nou rugăciunea cu silintă si cu durere si cu multă atentie, cunosti si tu
singur că împreună cu această rugăciune vin si lacrimile din du rerea aceea
din care iese si rugăciunea. Deoarece, de îndată ce silesti inima cu rugăciunea,
se deschid înlăuntrul tău si inima si ochii tăi.
Altădată iarăsi, când este nouă durerea din inima ta, înnoieste trezvia prin
contemplarea mintii tale. Deoarece mintea ta, fiind deja foarte curată, luminată
si înăltată, se urcă la frumusetea cerească, la lucrurile cele nestricăcioase,
la cetele cele întelegătoare, la slăvirea lui Dumnezeu, la închinarea Creatorului
tău, la minunarea în fata făpturilor Sale, în fata măretiei Sale si la întelegerea
faptului că dumnezeirea este de necuprins cu mintea.
Cercetând cu oarecare vioiciune toate acestea, mintea întru totul curată si
limpede se îndulceste nespus. Si îndulcindu-se, înnoieste trezvia în inima ta,
iar ochii tăi varsă neîncetat lacrimi, nu mai putine ca la început, deoarece
atunci, căzând cu fata la pământ, tu, cel care lucrezi la mântuirea ta prin
mijlocirea lacrimilor, nu te scoli de acolo până când nu te saturi de plâns
si până când nu te va scula îngerul nevăzut al mângâierii si al bucuriei duhovnicesti.
După vărsarea lacrimilor, nesimtirea sufletului tău fuge, este alungată deznădejdea
privitoare la mântuirea ta, este îndepărtată lipsa de evlavie a cuvântului,
se pierde nepurtarea de grijă, dispare putinătatea credintei inimii tale. Si
cugetul tău atât de curat se vede (si este cu adevărat), precum este de curat
cerul însusi după încetarea ploii.
Aceste lacrimi ti le-a dăruit Dumnezeu pentru mângâierea ta, ca arvună a împărătiei
ceresti, pentru că si tu I-ai adus jertfă; nu jertfa arderii de tot, pe care
nu o voieste de la tine, după cum spune: "Arderile de tot nu le vei voi",
ci jertfirea inimii tale, jertfirea ta proprie, jertfa duhului tău: "Jertfa
lui Dumnezeu, duhul umilit". Deoarece durerea cumplită pe care o simti
înlăuntrul piep tului tău si sângele pe care îl scoti afară din inima ta prin
silirea rugăciunii inimii, sunt socotite în fata lui Dumnezeu ca jertfă bineprimită.
Dar de ce a apărut durerea în mijlocul pieptului tău si nu în altă parte? Si
de ce, acolo, părea că rugăciunea îti face bucăti-bucâti pieptul tău, ca si
când ar fi fost o sabie ascutită? Si de ce ajungi să scuipi sânge, când negru
si rece, când rosu si cald? Acestea ti s-au întâmplat, frate, deoarece în acel
loc al pieptului s-a luptat si s-a războit rugăciunea cu diavolul si cu slujitorii
lui pentru izbăvirea si pentru mântuirea sufletului tău. Deoarece sabia cu două
tăisuri a numelui lui Hristos, aflându-l pe diavolul împreună cu toate cetele
lui, odihnindu-se în acel loc, nu l-a înjunghiat numai, ci l-a si ars, pentru
că numele lui Dumnezeu este nu numai sabie cu două tăisuri împotriva diavolului,
împotriva păcatului spun, ci este si foc mistuitor.
Acolo împărătea satana cu sapte stăpânitori, deoarece sapte sunt păcatele de
moarte. Dar din momentul în care a pătruns sabia numelui lui Hristos si a ajuns
până într-acolo silirea rugăciunii inimii, de îndată s-a înfricosat acel fricos
si înfricosător tiran. Spunem că s-a înfricosat diavolul ca să nu fie înjunghiat
si să nu fie ars de înfricosătorul si nebiruitul nume al lui Dumnezeu, si el
si ostile lui. De aceea s-a ascuns în cele mai adânci unghere ale pieptului
si a tras o perdea pentru a nu fi văzut că este ascuns acolo.
Această perdea în spatele căreia se ascunde diavolul se află în cele mai adânci
unghere ale pieptului nostru. Această perdea spun că este ceva văzut si ceva
nevăzut, după cum si pomul cunostintei, din fructul căruia a mâncat Adam, este
înteles ca ceva văzut si ceva nevăzut. Si după cum omul este ceva văzut si ceva
nevăzut, la fel si Raiul este înteles ca ceva văzut si ceva nevăzut, tot asa
si această perdea este ceva văzut si ceva nevăzut. Nevăzut pentru că această
perdea este toată puterea lui satana. Iti stăpâneste păsunile inimii fără să-ti
dai seama. Este si ceva sesizabil deoarece, când îl atingi cu rugăciunea lăuntrică
si cu silirea mintii, simti si tu singur că rugăciunea a aflat înlăuntrul tău
locul unde se ascunde diavolul, cuibul lui satan, locuinta lui Belzebul, tronul
lui Lucifer si cetatea demonilor. Acest loc diavolul nu vrea ca omul să-l simtă
si să stie de el niciodată, pentru a nu căuta după aceea rugăciunea pentru a-l
alunga de acolo, după cum spune Grigorie Sinaitul si alti părinti niptici. Dar
dacă nu este simtită acea perdea sau cortină a satanei, cum este posibil să
simti că rugăciunea ta a dat peste el, l-a aflat? Acest lu cru, pentru a fi
spus într-un limbaj mai comun, este con siderat astfel:
Când tu, omule, cercetezi adâncurile sinelui tău cu puterea si cu întelepciunea
si cu judecata rugăciunii i nimii, atunci descoperi că si omul cel dinlăuntrul
sinelui tău, precum si cel din afară, este coplesit de patimi si înclină totdeauna
spre a face voile diavolului, în afară de cazul în care îl împiedici cu frica
lui Dumnezeu si nu-l lasi să se linistească, aducându-i aminte de iadul cel
înfricosător. Deoarece cu cât te apropii de Dumnezeu, prin lucrarea poruncilor
Sale cele sfinte, cu atât vezi mai bine că sinele tău este îndepărtat de Dumnezeu,
si cu cât se curăteste inima ta cu rugăciunea si cugetul tău este luminat de
lacrimi, cu atât vezi mai bine că esti păcătos si desfrânat.
Dar de ce, înainte de a se curăti inima ta si de a se lumina cugetul tău, nu
vedeai astfel sinele tău? Intâi, nu vedeai sinele tău astfel deoarece nu stiai
ce înseamnă îngerii si ce înseamnă Dumnezeu si Raiul. Acum însă, când inima
ta le-a văzut oarecum pe acestea, datorită curăteniei ei, si cugetul tău le-a
văzut, în timpul luminării lui, te vezi pe tine însuti atât de netrebnic si
desfrânat, deoarece ai văzut neprihănirea îngerilor si frumusetea si strălucirea
de negrăit si de necuprins cu mintea ale Domnului.
De aceea spune, prin urmare, acel binecuvântat părinte, mai curând ceresc decât
pământesc, mai curând fără de trup decât trupesc (despre Simeon Metafrastul
vorbesc): "Am făcut deja si în fapte desfrânare, preadesfrânare, mândrie,
semetie, blasfemie, lenevire, râs peste măsură, betie, lăcomie a pântecelui,
ură, ucidere, iubire de argint, iubire de sine, ambitie, nedreptate, răpire,
câstig urât, prea multă vorbire,- fărădelege, mi-am murdărit toate simturile
si toate mădularele, le-am stricat, le-am făcut de nici o trebuintă, m-am făcut
cu totul labo rator al diavolului." Cine este cel care nu face din toate
acestea mai mult sau mai putin? Toti le facem, ca unii care purtăm trup si locuim
în lume si ne lăsăm amăgiti de diavol.
De aceea spunem că acea perdea este vasul răutătii diavolului, este cămara lui,
pentru că acolo satana îsi păstrează adunate toate semintele răutătii. De acolo
izvorăste desfrânarea, de acolo izvorăste nestăpânirea de sine, de acolo izvorăste
risipa, de acolo izvorăste iubirea de argint, de acolo izvorăsc lăcomia, dorinta
de câstig urât, hotia, nedreptatea, de acolo ies iubirea de sine, mândria, semetia,
slava desartă, de acolo provin ura, dusmănia, invidia, judecata, de acolo abuzul,
lauda, dorinta cea rea, blasfemia. Pe scurt, de acolo izvorăsc toate răutătile,
ca dintr-un izvor murdar si urât mirositor. Acest lucru reiese si din ceea ce
spune Mântuitorul Hristos în Evanghelia Sa: "Din inima omului ies desfrânările,
uciderile, hulele, si acestea sunt care spurcă pe om", adică atunci când
cineva nu se îngrijeste să-si curete pe dinlăuntru inima sa, adică omul cel
dinlăuntru, atunci devine în întregime slab si casă lui satana, de unde izvorăsc
si ies toate relele care murdăresc pe om, care îl duc pe acesta în iad. Ai văzut,
iubite frate, că toate relele ies din inimă, unde si-a făcut cuib si casă satana?
Acolo îsi agonisise satana toate semintele răutătilor sale si toate născocirile
ucigătoare ale răutătii sale, deasupra cărora se odihneste el însusi, ca pe
o pernă moale si pretioasă. Dar dacă ajunge rugăciunea până la această locuintă
a diavolului si o zgâltâie cu putere, diavolul se tulbură si se sperie împreună
cu îngerii săi răi, precum se tulbură si se mânie viespile, când le este deranjat
cuibul.
Dar tu, monahule, care cu Harul lui Dumnezeu ai ajuns si ai înaintat în lucrarea
rugăciunii inimii până aproape de acel punct, te rog, pentru dragostea sufletului
tău, si te îndemn, pune-ti toată puterea în rugăciune pentru a sfâsia acea perdea
a diavoluiui. Deoarece acea perdea este făcută de mâna diavolului, este catastiful
păcatelor, este mărturia scrisă a lui Lucifer, în care diavolul a scris toate
păcatele. In momentul în care vei ajunge să sfâsii acea perdea sensibilă si
nevăzută a diavolului si a ta cu silirea rugăciunii inimii, îti stergi dintr-o
dată toate păcatele care sunt scrise pe acest catastif si zădărnicesti toate
strădaniile diavolului, care s-a obosit până a înscris acolo toate răutătile
tale. Iar această perdea o sfâsii cu rugăciunea stăruitoare, cum am spus.
Iar rugăciunea stăruitoare, când ajunge acolo, vei cunoaste că ai ajuns la culcusul
lupului, care stă acolo la pândă pentru a răpi mieluseaua Domnului, adică sufletul
tău, în ceasul mortii, si să înghită astfel toate lucrările si faptele tale
bune. De aceea, în clipa în care inima ta simte că acolo se ascunde sarpele
cel vechi pentru a-ti otrăvi sufletul, în chip minunat si nevăzut se naste o
dorintă de a strica această perdea a diavolului cu toată puterea rugăciunii
inimii. De aceea, dacă ai ajuns să întelegi lucrările diavolului, miscat de
zelul dumnezeiesc, atunci hotărăsti în sinea ta si spui: "Ori eu voi muri
în această clipă de silirea prea mare a inimii la rugăciune, ori diavolul va
fi alungat din inima mea, împreună cu toată răutatea lui." In felul acesta
scuturi cu multă putere si lovesti acea cortină a diavolului până când reusesti
să o străpungi si să o sfâsii de tot.
Si dacă rugăciunea nebiruită si puternică ajunge în cele mai adânci unghere,
alungă de acolo pe diavol si pe slujitorii săi. Arde în chip nevăzut si minunat
tot acel loc si toate acele seminte si cauze ale păcatului si ale patimilor,
după care vine de îndată mângâierea lui Dumnezeu. De aceea spune si imnograful:
"Arde cu focul nematerial păcatele mele si mă învredniceste să mă umplu
de mângâierea ta".
De aceea ajung unii să scuipe sânge, pentru că s-au silit pe sine cu rugăciunea
până la moarte, până au biruit si au alungat din inima lor pe diavol. Spune-mi,
unde se duce lupta cea mai curajoasă? Si unde apare curajul cel mai minunat?
Desigur, toate acestea se întâmplă acolo unde este sediul vrăjmasilor, unde
este tronul împotrivitorilor, unde este lauda tiranilor. Deoarece stând acolo,
ca pe un tron, satana se trufeste cu multimea mestesugurilor rautatii sale.
Dar ajungând acolo, rugăciunea dăruită de Dumnezeu, a numelui Domnului, striveste
sediul lui satana, distruge tronul lui Lucifer si umileste trufia lui.
Spune-mi acum, biruitorule ostas al cerescului si ne muritorului Impărat, când
întelegi că a ajuns rugăciunea în locurile cele dinlăuntrul tău si când întelegi
că ai înaintat în rugăciune până la măsura desăvârsirii, ce usurare a războiului
trupesc nu simti în sufletul tău! Atunci nu vezi deloc fiara sălbatică si neîmblânzită
a desfrânării să te tulbure nici în gânduri, nici în trup, nici nu cunosti că
o astfel de patimă există în fiii oamenilor. Harul lui Hristos care locuieste
în tine te apără de aceasta si te păzeste ca nu cumva pizmasul vrăjmas să murdărească
curătenia vasului sufletului tău cu pofta lui cea murdară.
Atunci vei vedea trupul tău mort pentru patimile de necinste, înnoit si rezidit
de Harul Domnului. Deoarece silinta lăuntrică a rugăciunii inimii aduce cu sine
adeseori slăbiciune mare si o neputintă de nedescris, din pricina căreia poti
să cazi la pământ ca paralizat. Si iarăsi spunem că, atunci când ajungi la acele
măsuri ale rugăciunii desăvârsite, mânia dispare complet, iar în locul mâniei
împărăteste înlăuntrul tău dulcea pace a Hristosului tău. Atunci ura si dusmănia
aproapelui tău nu-si mai află în nici un fel locul în inima ta, deoarece împărăteste
în ea compasiunea si iubirea de frati. Atunci simti că este mai bine să te întristezi
tu decât fratele tău. Atunci nu mai stii nici ce înseamnă judecata, deoarece
Dumnezeu a deschis înlăuntrul tău ochii cei sufletesti ai inimii, cu care vezi
numai si numai slăbiciunile sufletului tău, adică lipsurile tale firesti si
cele fată de Dumnezeu. Acest har te apără de a-l mai judeca pe fratele tău.
Atunci paiul din ochiul tău îl vezi mai mare decât bârna din ochiul fratelui
tău. La fel si tântarul tău îl vezi mai mare decât cămila fratelui tâu. Iar
bârna si cămila fratelui tău fie că nu le mai vede deloc ochiul cel rău al sufletului
tău (pentru că ochiul răutătii este orbit), fie, dacă le vede, le vede ca pe
niste nimicuri.
Când ajungi la gradul acesta de desăvârsire a rugăciunii, mândria nu-si mai
află locul nici măcar o clipă în inima ta, ci este topită de rugăciune îndată
ce apare, precum ceata de căldura soarelui. Deoarece atunci lo cuieste înlăuntrul
tău blândul si smeritul Iisus, Care întipăreste si crestează si pune în inima
ta blândetea si smerenia Lui. Cum te-ai putea mândri atunci când, văzând si
cunoscând slăbiciunea ta, ti se pare că dintotdeauna oamenii au stiut lipsurile
tale si nevrednida ta. Mai curând ai dori să se arunce asupra ta cu pietre,
pentru ca să dispari dintre oameni, pentru a nu mai murdări si vătăma pe ceilalti
oameni cu răutatea ta.
Acest dar l-au avut toti sfintii. De aceea unii se numeau si se socoteau pe
ei însisi desfrânati si risipitori, fără să fie asa, altii se numeau si se socoteau
pe ei însisi barbari si sălbatici, iar altii se socoteau pe ei însisi, si o
spuneau tutu ror, că sunt cei mai păcătosi dintre toti păcătosii. Cum ai putea
să te mândresti, atunci când nimic altceva nu doresti în această lume decât
să găsesti vreo spărtură de piatră sau o bucătică de pământ, si acolo, plecându-ti
capul, să plângi până când se va sfârsi petrecerea ta pe pământ. Atunci hula
nu are nicidecum loc înlăuntrul tău, nici în afara ta, deoarece demonii hulei,
care îl hulesc pe Dumnezeu prin oameni, sunt alungati dm cugetul tău si dimprejurul
tău. In locul acestora esti înconjurat de îngeri dumnezeiesti, care slăvesc
puterea numelui lui Hristos, împreună cu care si tu slăvesti bunătatea Domnului
Iisus.
Atunci grăirea în desert este în asa măsură îndepartată de la tine, încât n-ai
să mai vrei să vorbesti nici ceea ce este de trebuintă, binecuvântând pe Hristos,
împreună cu Care vorbesti dulce si tainic gură către gură. Atunci fierbe rea
râsului ti se pare ca o lucrare necuviincioasă si întru totul străină si nepotrivită
cu sufletul tău, deoarece sufletul tău culege în taină evlavia si cuviinta numelui
Domnului.
Atunci pofta de a mânca si de a bea vin atât de mult te dezgustă si o ocolesti,
încât nu doresti să te saturi nici măcar de apa simplă, nici cu fărâma ta de
pâine, ci numai atât mănânci si bei din acestea cât să trăiesti si să slujesti
pe Hristosul tău cu curătenie si cu trezvie, mai curând ca unul fără trup decât
ca unul ce are trup.
Măsura si cantitatea acestei simple hrane ti-o pune rugăciunea însăsi, deoarece
atunci rugăciunea nu numai că te împiedică în chip nevăzut si nesperat de la
săturarea cu această simplă mâncare, alungând din cugetul tău pe demonul lăcomiei
de mâncare si al nesatului, ci nici gândul tăău nu primeste să se sature cu
altceva mai mult decât cu Harul lui Dumnezeu.
Această măsură si această rânduială a mâncării te învată rugăciunea în felul
următor: când te asezi la masa ta sărăcăcioasă si de necinste ca să mănânci
pâinea ta cea spre vietuire pentru a ajuta inima ta slăbănogită, spune: "Si
pâinea noastră cea spre fiintă dă-ne-o nouă astăzi"! atunci, spun, mâncând
cu multă evlavie, te înconjoară frica de Dumnezeu, te înconjoară iubirea lui
Dumnezeu, te înconjoară Harul lui Dumnezeu, în chip nevăzut, dar simti cu adevărat
si vădit lucrarea lui, deoarece mâncând pâinea ta sau mâncarea simplă pe care
ai pregătit-o, se îndulceste pe dinlăuntru gura ta de Harul lui Dumnezeu, ca
si când ai fi umplut-o de zahăr, după cum spunea odată si unul dintre părinti.
Alteori, iarăsi, atunci când mănânci, pâinea pe care o mesteci sau sărăcăcioasa
ta mâncare, atunci când mănânci ti se pare, sau mai bine spus se fac precum
mana pe care au mâncat-o evreii oarecând în pustie. Cu toate că mâncarea ta
poate să fie numai niste seminte fierte, fără nici un adaos, sau ierburi fierte
fără ulei, ti se pare ca si când ai mânca lapte sau fiertură de carne, sau miere,
sau peste gustos. Mâncând si având acest gust minunat, se îndulceste si cugetul
tău gustând în sine dulceata de nespus de care se bucură sfintii în cer, mâncând
acea pâine cerească si bând nectarul minunat al slavei Domnului. Adică, contemplând
slava lui Dumnezeu cea neschimbată si de negrăit si de necuprins cu mintea si
mai presus decât orice cuget, sfintii se satură în chip minunat de toate bunătătile.
. .
De aceea spunea si profetul: "Mă voi sătura privind slava ta". In
acelasi timp cu dulceata limbii tale si a mintii rale, tresaltă din tine si
rugăciunea, de la sine, si prin aceasta te împiedică să ajungi la săturarea
pântecelui, ca si când ti-ar spune cu glas: "Ajunge, ai mâncat!".
Deoarece omul, ca fiintă ratională ce este, nu trăieste numai cu pâine, ci trăieste
si cu Harul lui Dumnezeu, precum spune: "Nu numai cu pâine va trăi omul,
ci si cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu".
Deci si tu, din momentul în care vei simti înlăuntrul tău tresăltarea rugăciunii,
te bucuri peste măsură, aducându-ti aminte de darul lui Dumnezeu si de purtarea
de grijă a Dumnezeului Celui Preaînalt si, din bucuria aceasta de negrăit, versi
atâtea lacrimi încât nu se udă numai fata ta, ci se udă de acestea si mâncarea
ta.
La fel se întâmplă si atunci când bei apă. Iti vine aceeasi cercetare a Duhului
Sfânt, deoarece, bând tu apa ta simplă, se deschide de îndată izvorul lacrimilor
ochilor tăi. Din aceasta cunosti singur că îti este de ajuns cât ai băut pentru
a trăi. De ce să mânânci si să bei mai mult? Ti se pare că ar fi spre pierzania
sufletului tău. De aceea încetezi fără întârziere să mai mânânci si să mai bei
si te scoli de la masă cu o îndoită bucurie. Una pentru că ai mâncat îndeajuns
si se va întări inima tă slăbită, si alta pentru că si-a amintit Domnul de tine
si ti-a bucurat inima si cugetul cu vinul neprefăcut al trezviei si al bucuriei
dumnezeiesti. Dar pentru a vorbi un pic despre această bucurie duhov nicească,
am iesit un pic din cuvântul meu în care vor beam despre durerea din inimă,
deoarece amândouă ac estea sunt roade ale aceleiasi rugăciuni. Aceeasi rugăciune
este cea care naste si mângâierea sufletului si durerea inimii.
Asadar, să spunem că atunci când spui rugăciunea din adâncul inimii te doare
înlăuntru inima, iar durerea inimii te face să oftezi greu. Căci cine oftează
fără durere? Si cine este cel care suferă de durere si nu-si încruntă fata?
Durerea despre care îti vorbesc este îndoită, deoarece nu numai că te doare
înlăuntru în chip vădit, acolo unde se lucrează cu silintă mare rugăciunea,
ci te doare în chip nevăzut sufletul tău, atunci când îti zdrobesti inima cu
rugăciunea.
Durerea simtită a inimii te face să oftezi, iar durerea sufletului dă nastere
la încruntarea fetei, iar încruntarea si posomorârea fetei tale tin durerea
inimii, deoarece, amintindu-ti de păcatul tău si cunoscând bine slăbiciunea
firii tale, îti zdrobesti fără oprire inima cu rugăciunea si este cu neputintă
să nu te stăpânească înlăuntrul tău durerea aceea mântuitoare de suflet a inimii.
Această durere creste o dată cu silirea tot mai mare a rugăciunii inimii. Deoarece
atunci când îti silesti inima cu rugăciunea, si mai ales când o faci mult timp,
atunci simti în tine o durere mare si permanentă si întelegi cu oarecare presiune
că moartea este în om. Deoarece durerea nu înseamnă altceva decât un mesaj din
partea mortii. Simti moartea din cauza acestei dureri, dar cum o simti? 0 simti
nu ca venind cu întârziere si nesigurantă, ci foarte aproape si foarte sigură.
Căci durerea care te stăpâneste înlăuntru este foarte aproape de răsuflarea
ta. La fiecare răsuflare cu care inspiri aer, simti o exagerată accentuare a
durerii. Aceasta deoarece înlăuntrul tău rugăciunea puternică a inimii a străpuns
atât de mult cele mai ascunse unghere ale pieptului tău, încât a dat nastere
unei răni netrupesti foarte dureroase. Trecând pe acolo aerul inspirat si atin
gând această rană din inima si din pieptul tău, simti o durere puternică. Iar
uneori, când durerea creste si devine mai mare, simti în pieptul tău la o singură
inspiratie de două si de trei ori acea durere în pieptul tău. Atunci ce altceva
să mai astepti decât moartea? Ce altceva mai poti spera decât plecarea din această
lume? Ce altceva poti să mai primesti în gândul tău decât mormântul? Adevărat
îti spun, când ai acea durere, moartea ta îti stă în fata ochilor. Având moartea
în fata ochilor, îl ai în fata ochilor tăi în chip tainic si pe Dumnezeu, pe
Făcătorul si Creatorul tău. De aceea spune profetul: "Vedeam pe Domnul
meu în fata mea mereu, căci în dreapta mea este, pentru a nu mă pierde".
Această asteptare a mortii nu este asemenea asteptării mortii celei obisnuite,
deoarece asteptarea mortii acesteia, care se întâmplă din pricina durerii născută
de rugăciune, este amestecată cu dulceata dumnezeiască de negrăit. De aceea
se spune: "Cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosului Lui".
In timp ce despre moartea păcătosului spune: "Iar moartea păcătosului este
rea". Iar dulceata asteptării mortii este simtită de cei drepti în felul
următor:
Silindu-ti inima cu rugăciunea, îti vine durerea. Iar durerea îti aminteste
de suferintele si de patimile lui Hristos. Când suferi împreună cu Hristos,
atunci nădăjduiesti să fii slăvit împreună cu El. Dar când simti că durerea
ta te face părtas suferintelor lui Hristos? Si când simti că vrei să mori în
această durere pentru a fi slăvit împreună cu Hristos? Devine vădit acest lucru
din cele ce am să spun în continuare. Inainte de a te durea inima din pricina
rugăciunii si a suspinurilor, nu simti deloc Harul si nici dulceata crestinismului,
nici nu ai vreo înstiintare adevărată despre mântuirea ta, ci te numesti numai
crestin, fără să fi gustat si fără să simti cu adevărat, într-un fel sensibil,
bunătatea si dulceata lui Hristos. Acest nume al lui Hristos este atât de folositor
încât pretuieste mai mult decât lumea întreagă. Si atât de dulce si mângâietor
este pentru cel care a gustat bunătatea lui, că nici toată dulceata si toată
mângâierea acestui veac nu le pot egala.
Cât pretuieste si cât de dulce este numele lui Hristos stiu si cunosc numai
aceia care au ajuns să aibă înlăuntrul lor acea durere a rugăciunii, deoarece
aceia au gustat în lucrare si în fapt din harul si din dulceata numelui lui
Hristos.
Omul este alcătuit din trup si suflet. Trupul se hrăneste si creste cu pâinea
pământului, iar sufletul se hrăneste si se tine cu Pâinea Vietii. Iar pâinea
pământului cu care se hrăneste si se tine trupul este pâinea de fiecare zi,
în timp ce Pâinea Vietii este Hristos. De aceea spune: "Pâinea vietii vesnice
să mi se facă mie trupul Tău cel sfânt, milostive Doamne!"
Cel care mănâncă pâinea pământului fără durerea rugăciunii inimii si fără suspinurile
amare si adânci, acela nu simte bunătatea si puterea si lucrarea numelui lui
Hristos. Deoarece, mâncând pâinea pământului fără durere, inima lui se îngroasă
si nu-L mai simte pe Dumnezeu. Adică acela devine întru totul nesimtitor fată
de mântuirea sufletului său. Insă cel care simte durerea în inima lui, în pieptul
lui, de la silirea rugăciunii, de la suspine, de la ispitele cele văzute si
cele nevăzute, pe care le primeste si le rabdă din dragoste pentru Hristos,
acela, spun, când aude numele Domnului nostru Iisus Hristos sau când îl cercetează
cu durere lăuntrică, sau când cheamă cu credintă vie numele lui Hristos, cu
adevărat în acela lucrează lucrarea dumnezeiască a Acestuia. Deoarece numele
dumnezeiesc al lui Hristos apare cugetului său dulce ca mierea. Se simte în
inima lui dulce ca zahărul. La fel în gura si pe gâtul său îl simte ca fiind
nespus de dulce. De aceea spune si profetul: "Cuvintele tale sunt dulci
gâtlejului meu, ca mierea sunt gurii mele". Iar simturilor tale pare ca
ceva plin de viată. Se desfată si se bucură urechile tale când îl aud. Se bucură
ochii tăi când îl văd scris undeva. Se bucură mai curând ochii sufletului când
îl văd undeva scris. Deoarece acest nume dumnezeiesc al lui Hristos, ca nume
împărătesc, este scris în chip tainic si nevăzut de către dumnezeiestii si nevăzutii
îngeri în diferite locuri importante pentru sustinerea si alcătuirea lumii.
Cel care are înlăuntrul său scris acest nume dumnezeiesc al lui Hristos, prin
silirea rugăciunii inimii, când va auzi cu urechile sale acest nume, atât de
multă evlavie va avea încât i se va umple sufletul de ea. Lângă această evlavie
dumnezeiască îi vine si o bucurie de o dulceată nespusă în cugetul său. Pentru
că îl aude ca pe numele unui prieten foarte apropiat si foarte drag. De aceea
încep să curgă lacrimi din ochii lui de atâta bucurie. Inima lui vrea să iasă
din piept tresăltând si bucurându-se de rugăciune. Sufletul lui se bucură în
bucuria Domnului. Toate acestea, deci, ce altceva să însemne, ce altceva să
arate, dacă nu apropierea pe care o are acel suflet de Hristos si cum poate
lucra numele lui Hristos în cel care simte durere în inima sa de la silirea
rugăciunii?
Dar pentru că cel care ajunge să fie atât de apropiat cu Hristos nu se mai teme
de durerea inimii, nici nu se mai înspăimântă la gândul acesteia, pentru că
a primit deja înstiintare si asigurare de locul unde va ajunge atunci când sufletul
va părăsi trupul lui, din gura lui, din cugetul lui, din inima lui si din sufletul
lui nu mai lipseste nici o clipă numele lui Hristos; "Hristoase al meu!
Hristoase al meu!" se spune înlăuntrul lui mai mult decât propriile respiratii.
Oriunde priveste si orice vede, "Hristoase al meu" îi vine mai înainte
în minte. Orice aude, "Hristoase al meu" se aude deja mai repede.
Oriunde merge si oriunde se plimbă, "Hristoase al meu" merge înainte
si îl conduce. Când doarme, "Hristoase al meu" doarme împreună cu
el. Când mănâncă, "Hristoase al meu" este mâncat împreună cu mâncarea
respectivă. Când lucrează lucrul mâinilor, "Hristoase al meu" îi stă
înainte.
Dorind să dovedesc că "Hristoase al meu!" "Hristoase al meu!"
este sădit înlăuntrul lui, nu-mi ajunge timpul, deoarece după cum este cu neputintă
simturilor omului să simtă ceva fără ca să fie mai înainte prezent cugetul său,
la fel este. cu neputintă si cugetului să fie prezent fără "Hristoase al
meu! Hristoase al meu!". Dacă nu sălăsluieste în inima lui Hristos, cum
poate acesta să fie plin de numele lui Hristos si atât de îndulcit? Plin de
numele lui Hristos si atât de îndulcit ajunge să fie prin rugăciunea inimii,
care se spune înlăuntru cu durere.
Iar durerea inimii, cu cât este mai tare, cu atât este mai dulce. "Este
grea iarna, dar este dulce Paradisul, spuneau cei patruzeci de mucenici".
Este grea durerea aceasta pentru trup, dar este Paradis pentru suflet, deoarece
când inima simte durere din pricina rugăciunii, atunci se bucură sufletul si-si
găseste linistea. Când va înceta durerea, se va odihni sufletul, dar se va întrista
sufletul, pentru că a încetat cina cea tainică a hranei celei negrăite si a
bucuriei ceresti. Când iarăsi vine durerea, nu se mai odihneste tru pul, dar
prin silirea rugăciunii începe să fie atinsă înlăuntru inima, care tresare de
îndată si sufletul se bu cură, înainte chiar de a veni, de nădejdea apropiatei
hrane duhovnicesti. Si atunci când vine, sufletul scoate un strigăt mut de bucurie,
amestecat cu dulceata inimii si a cugetu lui, deoarece rosteste plângând numele
lui Hristos Iisus: "Primeste-mă, Doamne, în împărătia Ta! Primeste-mă,
Iisuse acolo unde esti Tu, iubirea mea si lumina mea cea preadulce! Da, preadulce
Iisuse al meu, primeste-mă acum, acum. Domnul meu si Dumnezeul meu, primeste-mă,
deoarece, din clipa în care am gustat în parte, în chip de negrăit, din negrăita
dragoste si bunătate a Ta, Hristoase al meu si Dumnezeul meu, nu mai pot să
mă despart de Tine! Nu mai sufăr lipsa Ta. Ard si mă aprind de flacăra nestinsă
a preadulcei Tale iubiri! Când îmi aduc aminte de Tine, mă aprind de setea după
Tine! Când Te caut, îmi dau sufletul până Te găsesc si cad în neputintă din
pricina despărtirii de Tine!"
Acestea si altele asemenea acestora spune sufletul tău lui Hristos, arzând de
iubirea cea peste măsură de care este cuprins pentru El, când, după ce a strigat
destul cu trupul, este înstiintat că Hristos a auzit glasul lui si l-a scris
în cartea vietii vesnice, unde sunt scrisi toti dreptii, despre care Scriptura
spune: "Si în cartea Ta toti au fost scrisi".
Dar Iisus Hristos, ale Cărui judecăti numai El le cunoaste, îl mai lasă încă
în lume, pentru a îndoi sau a înzeci si însuti roadele sale. Si încetează pentru
putin durerea inimii cu mângâierea Lui, nu pentru că Domnul împutinează durerea
(pentru că Domnul voieste să simtim totdeauna durerea din iubire pentru El,
care este si devine mântuire pentru noi), ci se împutinează durerea o dată cu
înmultirea lacrimilor.
Această durere, asadar, este un dar mare, dat de Dumnezeu celor care se nevoiesc
si care Il iubesc pe El. fără această durere nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu
nici în această lume, în chip tainic, adică în extaz si în viziune, si nici
pentru cealaltă lume nu este înstiintat si încredintat că va fi cu Dumnezeu.
La această durere se ajunge cu multe nevointe si după mult timp cu silirea fără
măsură a rugăciunii inimii. Pentru că, dacă cineva nu-si sileste de ajuns inima
sa cu rugăciunea, este cu neputintă să afle durerea inimii. Se ajunge cu multe
zbateri si cu multă silintă la această durere. Si numai ce pentru putin va neglija
omul rugăciunea, atât de repede fuge de la el, încât el însusi se minunează
cum a fost cu putintă să o piardă, pentru o clipită de neatentie. Dar cel care
o află o singură dată, chiar dacă o pierde, o regăseste din nou foarte repede,
atunci când doreste, pentru că stie drumul pe care trebuie să meargă pentru
a o găsi. Chiar mai mult, nu o lasă să se depărteze pentru prea mult timp. De
ce? Deoarece, dacă se va lipsi mai mult timp de ea, inima lui va fi prinsă din
nou de plăcerile lumesti si va părăsi calea Domnului. Această durere este fructul
inimii zdrobite, înfrânte, născătoare si a lacrimilor permanente si luminoase.
Această durere este hrana sufletului, hrana cugetului si mângâiere a mintii.
Această durere este bucurie a îngerilor si întristare a demonilor.
Sufletul celui care păstrează această durere înlăuntrul său mereu, părăseste
în scurt timp această lume si se îndreaptă spre lumea aceea, în care va avea
parte cu dumnezeiestii îngeri. Această durere nimiceste patimile, alungă demonii,
linisteste mintea, îndulceste sufletul, mângâie cugetul si încălzeste inima
în cele ceresti. Această durere este pentru om un învătător ceresc, care îl
învată tainele dumnezeiesti si îi încredintează întelesurile ceresti.
Este cu neputintă omului care are înlăuntrul lui această durere să nu aibă si
gând ceresc. De îndată ce apare înlăuntrul lui această durere, se înaltă cugetul
si mintea lui la cele ceresti, părăsind ca nefolositoare cele pământesti. Mintea
lui se înaltă la cele ceresti când are înlăuntrul său această durere pentru
Hristos, deoarece l-a curătit vărsarea lacrimilor si l-a luminat rugăciunea
curată, care s-a lucrat în taină în inimă.
Iar dacă s-a urcat mintea în Sfânta Sfintelor, în cele mai presus de ceruri,
acolo caută să vadă pe Acela a cărui dulceată de nespus a gustat-o în parte
sufletul lui si inima lui.
Plimbându-se netrupeste, ca unul netrupesc între cei netrupesti, în cele ceresti
si nemateriale, îl găseste pe Acela pentru iubirea căruia s-a ostenit inima
lui si a suferit durerea pieptul lui. Aflându-L pe Cel pe care îl dorea si văzându-L,
pe Cel pe care L-a văzut proorocul Isaia sezând pe tronul slavei, cade de îndată
la picioarele Lui si I se închină cu nespusă evlavie si smerenie. Si nu numai
de această cinste l-a învrednicit durerea inimii, ci îl face să ajungă si în
bratele preadulcelui Iisus si Domnului Atoatetiitor, precum ajunge pruncul în
bratele maicii sale, bucurându-se de sărutarea preadulce cea mai presus de orice
dulceată a Stăpânului si Hristosului său, ochii si gura lui vărsând în acelasi
timp râuri de lacrimi. Si se roagă, rugând pe Hristos să nu Se despartă niciodată
de el, ci lipit de El se roagă să rămână totdeauna cu Hristosul lui si cu Harul
dumnezeirii Hristosului lui. Deoarece, în ceasul acela, spune lui Hristos ceea
ce a spus Petru atunci când Hristos S-a schimbat la fată si Apostolii au văzut
slava lui Hristos: "Bine ne este nouă să fim aici".
Preadulcele nostru Iisus Hristos să ne dvruiască si nouă această durere a inimii,
mântuitoare de suflet, să ne învrednicească aici să-L vedem tainic totdeauna
cu ochii mintii, iar dincolo, în veacul viitor, legăturile sufletului fiind
dezlegate, să-L vedem fată către fată si să-L slăvim împreună cu îngerii în
veci de veci nesfârsiti. Amin.