Cuvântul al saptesprezecelea

Despre cum se păstrează cu rugăciunea mintii si a in inimii haina sufletului curată, nepătată si vrednică de Impărătia Cerească.

Binecuvintează, părinte!

Mintea omului este podoaba sufletului, iar cugetul este bunăcuviinta su fletului. când ne păzim prin rugăciunea inimii mintea noastră cu rată de ganduri murdare si cugetul nostru curat de cugetare necuviin cioasă, atunci sufletul nostru, frumos împodobit si cuviincios rânduit, intră în cămara Mirelui slavei nu cu teamă si rusine (căci podoaba lui si cuviinta lui strălucesc precum soarele), ci intră cu curaj si îndrăzneală, ca un prieten binecunoscut al Mirelui ceresc. Intrând în cămara Mirelui, se va bucura împreună cu toti sfintii. Ori de câte ori avem mintea noastră murdară, plină de gânduri ucigase, nemilostivă, desfrânată, necinsrită, rădăcină a relelor, la fel avem si cugetul nostru pângărit de gândurile necuviincioase si vi clene. Si atunci, pentru că haina sufletului nostru nu este vrednică de nuntă împărătească, sufletul nostru va intra în cămara de nuntă a Mirelui cu teamă si rusine. Deoarece stie foarte bine că, dacă are să dea seama până si de cuvântul spus cu lenevire, cu cât mai mult va fi cercetat pentru faptele sale mai rele si mai viclene? Dar cel care stie despre sine acestea crede că se poate ascunde? Nu! Nu! Deoarece spune: "Si intrând Impăratul să vadă pe cei chemati, a văzut pe un om care nu era îmbrăcat cu haină de nuntă si i-a spus: Prietene, cum ai intrat aici neavând haină de nuntă?" O, ce rusine va fi pentru omul acela, care nu si-a păzit curată mintea si nepătate inima sa si cugetul său, ci a consimtit cu toate acestea la păcat si le-a pângărit cu lucrarea păcatului!

Atât de mare este rusinea aceea care îl va cuprinde atunci când va fi cercetat de preaslăvitul acela Impărat în fata tuturor celor prezenti, încât i se va încurca limba si va râmâne fără de răspuns, precum se spune: "Iar el s-a rusinat". Dar credeti că osândirea si pedeapsa aceluia au rămas numai la acea dureroasă rusine? Nu! Nu! Ce urmează este mult mai rău. Deoarece zice: "Atunci împăratul a spus slujitorilor: "Legati-l de mâini si de picioare, luati-l si aruncati-l în focul cel din afară. Acolo va fi plângerea si scrâsnirea dintilor".

Pentru ca să nu auzim si noi aceleasi cuvinte atunci când se va despărti sufletul nostru de trup si se va înfătisa plin de necurătie în fata preacuratului împărat, să ne îngrijim ca, înainte de a apune soarele nostru (adică înainte de a muri), sa curătim si să înălbim precum zăpada haina sufletului cu lacrima pocăintei, cu suspinele si cu zdrobirea inimii, si mai mult decât orice cu aducerea aminte de Dumnezeu. Deoarece aducerea aminte de Dumnezeu, suspinul din adâncul inimii si zdrobirea inimii fac să izvorască lacrima aceea mântuitoare, iar lacrima zdrobirii inimii si a aducerii aminte de Dumnezeu face să strălucească cugetul, curătă mintea, adică podoaba su fletului, si-l face numai lumină, cu totul curat si fără pată.

Această lacrimă a pocăintei, desi pare a fi ceva pământesc, nu este asa, ci este de fapt ceva ceresc. De oarece cu această lacrimă se spală tainic haina sufletului si o face curată si albă ca lumina. Aceasta înseamnă că, atunci când cineva varsă lacrimi pentru Dumnezeu, străluceste mintea lui si cugetul lui se luminează de lumina pocăintei si haina sufletului devine luminoasă, asa cum era înainte de a fi murdărită de consimtământul rusinos cu fapta fărădelegii. Că mintea devine curată în felul acesta si cugetul se luminează de către lacrima iubirii lui Dumnezeu sau de lacrima pocăintei, acest lucru se face vădit după cum urmează.

Când mintea omului se va curăti si cugetul lui la fel, cu lacrima, cum am spus, atunci omul vede nu numai generozitatea sufletului său, si familiaritatea pe care sufletul o are cu îngerii si cu celelalte făpturi nemateriale ale lui Dumnezeu, ci vede încă si pe Cel întru cele înalte Preaînalt Dumnezeu, pe Cel nevăzut, cât încape în firea omenească să-L vadă după măsura curăteniei cu care s-a curătit cugetul si după luminarea cu care s-a luminat mintea omului prin multa si neîncetata vărsare de lacrimi.

Acest lucru vrea să-l arate si ceea ce a spus unul dintre întelepti: "Mintea vede pe Dumnezeu", adică atât cât se curăteste mintea prin lacrimile iubirii lui Dumnezeu, tot atât vede si slava lui Dumnezeu.

Dacă cineva nu are iubirea lui Dumnezeu în inima sa, este cu neputintă să vadă slava lui Dumnezeu. Deoarece atunci când lipseste iubirea lui Dumnezeu din inima lui, acesta nu stie nici ce vrea să-nsemne lacrima iubirii lui Dumnezeu. Asadar, atunci când acesta nu varsă lacrimi pentru Dumnezeu, cum să se curete mintea si cugetul lui de ceata păcatului? Iar păcat numesc aici orice lucru care împiedică mintea să ajungă la lacrima iubirii lui Dumnezeu.

Pentru aceasta spunem că, dacă mintea nu se va curăti cu această lacrimă, nu va putea vedea slava lui Dumnezeu. Nu poate nici să guste în inima sa Harul si mângâierea Sfântului Duh (ceea ce spun acum stiu numai acei robi ai lui Dumnezeu care au gustat acest duhovnicesc Har si această mângâiere în sufletele lor). Si când cineva nu va gusta în fapt, într-un anume fel si în realitate, în sufletul lui Harul si bucuria lui Dumnezeu, acela nu poate nici să se concentreze în inima sa din iubire si din râvnă pentru Dumnezeu si, prin urmare, nu poate nici să se elibereze de pofta si de râvna pe care le are inima sa pentru cele pământesti.

Deoarece ceea ce gustă inima omului, aceea si doreste, si la ceea ce lucrează, lucrului aceluia îi este si roabă. "Tot cel ce face păcatul este rob păcatului". Cine este rob al păcatului, acela are cugetul lui foarte departe de vederea lui Dumnezeu. La fel, are si inima lui lipsită de mângâierea Duhului Sfânt, cu care sunt mângâiati oamenii virtuosi. Această mângâiere a Sfântului Duh este arvună a împărătiei Ceresti. Cu această arvună ne cheamă Hristos, ca printr-o chemare, la acele bunătăti "pe care ochiul nu le-a văzut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu au ajuns", pe care le-a pregătit mai înainte de facerea lumii pentru prietenii Săi. Deoarece, precum acel om care este chemat la bucuria nuntii cu o chemare, văzând chemarea, îsi aminteste de bucuria nuntii si asteaptă cu nerăbdare să vină ziua nuntii, pentru a se bucura si pentru a gusta din bucuria nuntii, precum se zice. A spus Domnul parabola aceasta: "Asemenea este împărătia Cerurilor unui împărat care a făcut nuntă fiului său", adică Cerescul Dumnezeu si Tată a trimis la noi pe Unul născut si nepretuitul Său Fiu, pentru a ne chema în împărătia Lui, care rămâne vesnică. "Impărătia Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, este împărătia tuturor veacurilor, si stăpânirea Ta este din neam în neam".

Ne-a chemat, asadar, Hristos în împărătia Lui. Dar cum ne-a chemat? Numai cu cuvântul simplu, sau si prin altceva? Să nu fie să ne fi chemat numai cu cuvântul simplu! Deoarece, dacă un om al acestui veac, atunci când cheamă pe cineva la nuntă si la bucuria fiului său, îi trimite chemare cu dar, cu cât mai mult Hristos, Cel care S-a coborât din ceruri ("nimeni, spune, nu va urca la cer, decât Cel care a coborât din cer"), Fiul singurului Ceresc si Preaînalt Impărat, nu ne cheamă oare în împărătia Lui cu chemare si cu dar de cinste? Adică trimitându-ne vreun semn ceresc, nematerial, duhovnicesc, si negrăit? Deoarece, dacă ne-ar chema numai cu cuvântul, fără nici un semn ceresc si duhovnicesc, cum s-ar încredinta cineva că ceea ce ne făgăduieste ne va si da în împărătia Sa cerească, dacă Il vom urma, sunt asa cum ne spune?

Acest semn îl vrei, o, ascultătorule, si doresti să-ntelegi ce fel de semn este? Ascultă! si după ce asculti, cere-l de la Hristos să ti-l dea, deoarece Hristos Insusi spune: "Cereti si vi se va da". Inima ta va întelege atunci putin din cele ce ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit si mintea nu a gândit.

Acest semn ceresc, pe care ni-l arată numai nouă, celor credinciosi (precum steaua cerească a arătat numai împăratilor persani pe împăratul Ceresc născut pe pământ pentru mântuirea noastră), semn ceresc si duhovnicesc, spun, care ne arată si ne face să întelegem bunătătile cele viitoare pe care ni le făgăduieste Hristos în Impărătia Sa, nu este altceva decât Harul Sfântului Duh, care, dacă atinge inima omului, atât de mult o îndulceste, atât de mult o mângâie, atât de mult o înstiintează despre bunătătile ce va să vină, încât devine ca o săgeată de aur a iubirii dumnezeiesti în inima omului si o rană preadulce a iubirii Lui si-l face pe acel om să se răcească si să uite lucrurile veacului de acum si să iubească cu nesat si să se încălzească cu dorintă nemărginită pentru lucruri ale veacului viitor, asteptând cu nerăbdare vremea când sufletul său se va despărti de trup si va merge la cele râvnite.

Pentru că ai auzit care este semnul acesta pe care ni l-a dat Hristos, prin care putem să întelegem si celelalte bunătăti nădăjduite pe care ni le-a pregătit, ascultă acum, iubite frate, cum poti să te învrednicesti în inima ta, fără întârziere, de acest semn ceresc si duhovnicesc al lui Hristos.

Zdrobindu-ti inima cu "Doamne Iisuse Hirtoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă" si spunând această rugăciune mult timp, din adâncul fiintei tale si din centrul inimii tale, inima ta se centrează dintr-o dată înlăuntrul iubirii lui Dumnezeu si se aprinde în aceasta dorul si iubi rea lui Dumnezeu însusi. Deoarece, spunând tu în felul acesta rugăciunea, este curătită inima ta de aceasta de îndată si devine pregătită pentru a locui în ea Acela care a creat-o. "Vom veni - spune Hristos, Eu si Tatăl Meu, si Ne vom face locas în el".

Ai văzut deci acum, iubite frate, de ce a fost săgetată inima ta de iubirea lui Dumnezeu si de dorul Lui? Deo arece a locuit în ea însusi Dumnezeu care a creat-o.

Dar numai acest semn este, de la care cunosti că a sălăjluit în inima ta Dumnezeu, sau mai este si altul? Da! Si acesta si multe alte semne sunt, care ne arată si ne încredintează că a sălăsluit în noi Dumnezeu. Aceste semne sunt si se numesc tainice (mistice) deoarece numai acea inimă le cunoaste care a devenit sălas si casă a nevăzutului Dumnezeu. Le cunoaste numai inima deoarece lucrează în ea în chip minunat si negrăit Dumnezeu lucrarea Lui dumnezeiască si duhovnicească. Dar, mai special si mai vădit, putem spune despre acestea în felul următor: când trece prin inimă amintirea lui Dumnezeu, cum să nu se bucure nespus inima la această amintire a lui Dumnezeu si să nu tresalte înlăuntrul ei cu căldura duhovnicească a evlaviei sfinte, când, spun, se întâmplă aceasta? Atunci cunoaste inima că a devenit templu si locas al nevăzutului Dumnezeu. Această evlavie sfântă, care izvorăste din amintirea lui Dumnezeu este o bucurie negrăită a sufletului si a inimii deopotrivă. Aceasta ur mează în chip special după descoperirea dumnezeiască, după arătarea dumnezeiască, după vederea dumnezeiască, după contemplarea dumnezeiască.

Deci, când auzi în Sfânta si Dunmezeiasca Scriptură că dăntuiesc sfintii, când spune: "Isaia dăntuieste, Fecioara a avut în pântece...", atunci să întelegi această nemăsurată bucurie pe care o gustă cei care văd frumusetea neschimbătoare si negrăită a Domnului slavei. Căci sfintii care văd fata lui Dumnezeu însusi, care este cu adevărat preafericit, dăntuiesc tainic în bucuria Domnului lor, adică se bucură si se veselesc peste măsură în bucuria Stâpânului lor. La fel cu aceasta se întâmplă si acum, în această lume, când vreun rob al lui Dumnezeu se învredniceste să vadă slava înfricosâtoare si de nevăzut a Domnului. Deoarece atunci atâta bucurie primeste inima lui, încât este cu neputintă să o povestească orice limbă omenească.

De aceea spune Domnul: "Bine, slugă bună si credincioasă; peste putine ai fost credincios, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului tău", adică atunci când cineva lucrează fără odihnă si cu dragoste toate poruncile Domnului si inima lui nu se semeteste din pricina virtutilor pe care le reuseste datorită Harului Domnului, ci mai curând se smeresre, atunci Domnul slavei face să se arate o rază a slavei Sale dumnezeiesti în inima robului credincios, ca cea pe care a arătat-o pe Muntele Tabor ucenicilor Săi. Dacă această rază a slavei Sale dumnezeiesti este văzută tainic de sufletul slujitorului credincios si gustată nespus de inima sa, se bucură peste măsură sufletul lui de slava aceea a Domnului, tresaltă si dăntuieste dinlăuntru si inima lui. Deoarece "a intrat întru bucuria Domnului ei", înseamnă, ca si când ar zice mai vădit Domnul slavei astfel: "Deoarece tu, o, sluga mea bună si credincioasă, lucrezi neobosit si cu dragoste lucrarea poruncilor mele, iată, si Eu te învrednicesc să vezi slava Mea si să contempli mai clar (asa cum Eu stiu) fata Mea cea nevăzută, fata Mea cea necuprinsă cu gândul, fata Mea pe care cel ce se învredniceste prin Harul Meu să o vadă se va bucura inima lui si se va veseli sufletul lui la vederea fetei Mele de nenumărate ori mai mult decât sar bucura dacă ar avea toate bunătătile lumii acesteia.

rugăciune foarte trezvitoare de suflet

Dar Doamne, Doamne! Dulcele meu Iisus Hristos, Impăratul slavei, iată, plecând genunchiul sufletului meu nelegiuit si al trupului meu pângărit, mă rog împărătiei Tale si de multe ori si fierbinte cer bunătătii Tale celei negrăite, descoperă-mi si mie, netrebnicului robului Tău si smeritului rugător, fata Ta cea dumnezeiască, fata Ta cea frumoasă, fata Ta cea veselă, fata Ta cea curată si mai presus decât orice curătenie, pentru ca să o văd si eu, cel din urmă rob al tău, atât cât poate slăbiciunea mea să o vadă. Deoarece, Doamne al slavei, dacă mă voi învrednici de Harul Tău să o văd, se va îndulci întru ea cugetul meu si se va veseli întru ea gândul meu ("Se va veseli întru el gândul meu, iar eu mă voi veseli întru Domnul" spunea proorocul). Si când, Doamne al slavei, preadulce Hristoase al meu, îmi vei descoperi si-mi vei arăta fata Ta preaslăvită si înveselitoare, atunci mă voi bucura minunat la arătarea Ta dumnezeiască, deoarece, văzând eu fata Ta preaslăvită, mă voi sătura în chip tainic de Harul slavei Tale dumnezeiesti, precum spune iarăsi proorocul Tău: "Mă voi sătura văzând slava Ta". Dacă însă, Doamne al mângâierii, nu-mi vei arăta Tu slava preaslăvitei Tale fete, cum este cu putintă pentru mine să mă veselesc duhovniceste si să Te iubesc asa cum trebuie să Te iubesc pe Tine, Dumnezeul meu? si dacă nu mă voi învrednici de Harul Tău să Te iubesc pe Tine, Dumnezeul meu, asa cum se cuvine, cum este cu putintă să rămân eu întru Tine si Tu să rămâi întru mine?

Da! Doamne al puterilor, arată-mi mie, Te rog, slava Ta, pentru a o vedea, deoarece se topeste sufletul meu de dorul de a fi în curtile Tale, ale preadulceului meu Domn si Dumnezeu. Deoarece, Doamne, eu, cel mai nevrednic decât viermii si mai păcătos decât cei mai păcătosi, dacă mă voi învrednici de bunătatea Ta să Te văd în chip arătat cu ochii sufletului meu (asa cum stii Tu) pe Tine Domnul si Dumnezeul meu Cel viu, se va bucura inima mea de îndată si trupul meu deopotrivă la această vedere si arătare dumnezeiască ("Inima mea, spune, si trupul meu se vor veseli de Dumnezeul meu, Cel viu").

Această bucurie, cu care se vor bucura inima mea si trupul meu când mă voi învrednici să Te văd, va fi minu nată si de necuprins cu gândul. Deoarece, Domnul meu, Domnul slavei, în clipa aceea în care vei binevoi să Te văd, cred că, trupul meu îsi va pierde mult din greutatea lui si va deveni usor ca ceva netrupesc. Deoarece atâta usurare simte de la această nespusă bucurie si desfătare duhovnicească, pe care o primeste la arătarea Ta, încât i se pare că nu mai are asupra sa nici un fel de greutate. Atunci, întâmplându-se aceasta, se bucură peste măsură de prezenta Ta dumnezeiască si atât de mult doreste să se bucure, încât din pricina bucuriei acesteia fără de margini ar vrea să dăntuiască în chip tainic, asa cum dântuiesc tai nic muntii si dealurile văzând străina si de neînteles iconomie a întrupării Tale. "Muntii, spune, au tresăltat precum berbecii, si dealurile precum mieii oilor" la vede rea dulce a preaslăvitei Tale fete.

Iarăsi, Doamne, dacă Tu mă vei învrednici să Te văd, primesc astfel o încredintare si o instiintare că Tu mă iubesti si că eu mă aflu în chip nevăzut sub acoperământul aripilor Tale, ale Atottiitorului Domnului si Dumnezeului meu. Apoi, având această înstiintare, doresc să-Ti slujesc cu multă dragoste, din toată inima mea si din tot cugetul meu, fiind aprins în duhul meu de focul Sfântului Tău Duh. Mai mult, având în fata ochilor mei dumnezeiasca Ta arătare, doresc să pun urcus în inima mea, hotărândumă eu, în sinele meu, să păzesc nestricate poruncile Tale, după cum ne-ai poruncit: "Tie îti poruncesc să păzesti' poruncile Mele foarte", desi port acest trup al meu de tărână si mă aflu în tulburările văii plângerii a acestui veac. Aceasta, Domnul meu, Doamne, doresc să reusesc eu, cel din urma tuturor, cu Harul Tău; "Căci Harul Meu - ai spus, Doamne - în slăbiciune se desăvârseste". Deoarece doresc să fiu întărit de cercetarea Ta dumnezeiască, ce mă va întări în păzirea poruncilor Tale. Si, Doamne, când Te voi odihni cu păzirea poruncilor Tale, atunci voi vedea întru nădejde în chip nevăzut, dar ca si văzut, în minte, dar ca si vădit, cu ochiul tainic al sufletului meu, o mână nevăzută si mai albă decât zăpada binecuvântândumă în chipul crucii din slava Ta nevăzută si înfricosătoare. Atunci, Tu, Hristoase al meu, Dumnezeul meu Atoatetiitor si Domnul meu, vei întinde mâna Ta dumnezeiască cea nevăzută din locasul Tău cel sfânt si mă vei binecuvânta cu iubire părintească si cu bunătate duhovnicească. Acea binecuvântare a bunătătii Tale va trece nevăzut în sufletul meu din preacurata si dumnezeiasca Ta mână preaîmbelsugată si cu prisosintă.

Binecuvântarea aceea a bunătătii Tale, necuprinsă cu mintea, dar înteleasă, din dumnezeiasca Ta mână care mă închină pe mine, se va revărsa nevăzut asupra sufletului meu atât de linistit-linistit, precum cade zăpada din înăltimea cerului, atunci când nu suflă deloc vântul. Dar zăpada, desi cade lin-lin, este totusi foarte rece, în timp ce binecuvântarea care se revarsă din mâna Ta cea sfântă în sufletul meu în felul acesta nu este rece precum zăpada, ci albă sau chiar mai albă decât zăpada ("Si mai alb decât zăpada mă voi albi", spune Scriptura) si preamângâietoare, preaîmbucurătoare si preaîncălzitoare de suflet. Deci, asa fiind, va spori dragostea, va încălzi si va întări sufletul meu mai mult si mai mult în slujirea Ta si în împlinirea voii Tale preasfinte. De aceea, după aceasta, doresc să trec de la o putere duhovnicească la altă putere duhovnicească; "Vor merge, din putere în putere", zice psalmistul.

Deoarece, Doamne al slavei, faptele acelea si virtutile acelea care, înainte de a gusta din Harul Tău, mi se păreau mari si peste puterea mea, după ce primesc darul Harului Tău, atunci doresc să le înmultesc pentru că doresc să fiu întărit de binecuvântarea Ta. Si atunci, Doamne, când doresc să le înmultesc cu ajutorul Tău, sunt înstiintat si încredintat că din nou voi fi cercetat de Tine Dumnezeul meu, cu o cercetare nu mai mică decât cea dintâi. Deoarece atunci Tu, Domnul tuturor Sfântul lui Israel, Impăratul slavei, Te vei arăta iarăsi mai presus de întelegere ochilor mei (cum Tu stii), spre nevoia mea, când mă voi ruga în Sionul sfânt din adâncul inimii mele, după cum spune iarăsi profetul: "Se va vedea Dumnezeul dumnezeilor în Sion".

Da! Doamne al puterilor si Doamne al milei! Pentru rugăciunile tuturor celor ce au bineplăcut Tie de la începutul veacurilor, fă-mi acest dar si descoperă-mi si mie fata Ta cea îmbucurătoare si preasfântă, care este mai presus de orice. Deoarece, Doamne, bucuria duhovnicească este mai presus decât orice, încât doresc să o am eu, robul Tău, si să Te văd o oră, după care să mor, decât să trăiesc mii si mii de zile fără să Te văd niciodată. Căci, Doamne al dreptătii, dacă m-am învrednicit de Harul Tău să Te văd o dată, inima mea a fost înstiintată că această vedere dumnezeiască si mai presus de orice cuvânt a Ta si sfânta Ta arătare, îmi va fi o arvună neschimbătoare a viitoarei si dumnezeiestii Tale împărătii. Precum si contrariul, când nu mă învrednicesc să Te văd niciodată în această viată, atunci inima mea nu are nici o înstiintare adevărată că voi gusta slava împărătiei Tale în viata viitoare.

De aceea, Doamne, învredniceste-mă, mă rog, să Te văd si să mă bucur de dumnezeiasca si sfânta Ta arătare. Deoarece Tu, Doamne, care cercetezi inimile si rărunchii tuturor oamenilor, stii prea bine si dorul inimii mele, pe care-l am eu, netrebnicul Tău rob, pentru Tine, Dumnezeul meu. "Căci am fost ales, să mă adăpostesc în casa Ta, Dumnezeule, si nu să locuiesc în corturile păcătosilor", spune proorocul. Deci, Doamne, drept fiind întru toate, miluiesti si iubesti pe toti cei care pentru iubi rea Ta locuiesc în curtile Tale.

Această dreptate a Ta, Doamne, ne-a fost vestită si de proorocul si părintele Tău, care spune: "Drept este Dom nul si dreptatea a iubit", pentru că, Doamne, Tu nu bucuri si nu slăvesti atât cât bucuri si slăvesti pe cel care Te slăveste pururea. Că numai Tu esti binecuvântat si slăvit în vecii vecilor. Amin. Amin. Asa să fie. Să fie.