Cuvântul al optsprezecelea

Despre semnele duhovnicesti care se arată preotului vrednic si curat, prin care acesta primeste în sufletul lui o adevărată înstiintare că este după rânduială hirotonit (hirotonit mai întâi de Harul Sfântului Duh); si că Dumnezeiasca lui Liturghie este primită în fata Sfintei Treimi.

Binecvuintează, părinte!

Preotul curat si vrednic, atunci când vine la sfântul jertfelnic pentru a jertfi pe Fiul lui Dumnezeu Dum nezeului Ceresc si Tatălui Acestuia, adică atunci când merge la Sfântul Altar pentru a săvârsi Dumnezeiasca Liturghie, atunci îl înconjoară în număr mare, nevăzut, îngerii dumnezeiesti netrupesti care îl slujesc în timpul întregii Liturghii cu multă evlavie. Deoarece sfintii îngeri slujesc pe preot în timpul Dumnezeiestii Liturghii, căci ei singuri nu pot săvârsi Dumnezeiasca Liturghie fără preot. Deoarece în timpul Dumnezeiestii Liturghii îngerii au lucrare de care diaconi slujesc si ajută pe preot la Dumnezeiasca Liturghie, dar ei însisi, singuri, nu pot săvârsi Dumnezeiasca Liturghie fără preot. Iar preotul este asemenea unui om mare, cu înaltă vrednicie, al împăratuiui, în timp ce îngerii sunt asemenea ostasilor si slujitorilor împăratului.

Slava unui împărat pământesc sunt conducătorii de osti si ostasii. Slava lui Hristos, a împăratului împăratilor si a Domnului domnilor, este preotia si îngerii Acestuia.

Când spunem că preotia este înaintea îngerilor în fata lui Hristos, este precum conducătorii de osti au întâietate la împăratul pământesc fată de ostasii săi. Atunci când împăratul pământesc dă putere si vreun însemn împărătesc unui conducător, sunt cinstiti prin aceasta toti oamenii care se află în ascultarea lui. La fel si împăratul ceresc, dacă a pecetluit preotia cu slava Sa, a cinstit si a slăvit preotia mai presus decât orice slavă îngerească si decât orice cinste îngerească.

Preotul a fost cinstit si este cinstit de Biserică, adică de cresrinii buni si evlaviosi, ca si când ar fi cinstit de către acestia Insusi Hristos. Deoarece preotul, în Dumnezeiasca Liturghie, este chip si în locul persoanei (anti-prosopon) lui Hristos. Cel care îl cinsteste pe preot si are evlavie la acesta, cinsteste si are evlavie fată de Hristos însusi. Iar cel care necinsteste pe preot necinsteste pe Hristos însusi.

Si precum un om cu vrednicie înaltă al unui împărat pământesc, când merge la împărat, merge cu curaj, si întâlnind pe împărat îi face plecăciune cu bucurie si îl îmbrătisează bucurându-se, după aceea, asezându-se, vorbeste împreună cu prietenul său împăratul gură către gură, ureche către ureche, ochi câtre ochi, dragoste către dragoste, precum ar vorbi doi frati după trup care se iu besc mult. Si niciodată nu se întâmplă conducătorului de osti să se adreseze împăratului, iar împăratul să nu-l as culte cu atentie. După cum, iarăsi, niciodată nu se întâmplă ca împăratul să se adreseze conducătorului de osti si conducătorul de osti să nu-l asculte cu mare atentie " si să-i răspundă: "Da! Da! împărate! Asa să fie; asa să fie", precum spune: "Fie voia ta, precum în cer asa si pe pământ". Văzând slujitorii si soldatii împăratului că acesta îi dă atâta cinste si îi arată atâta iubire prietenului său, conducătorului de osti, si acestia vor avea încă mai multă evlavie fată de împăratul. Mai mult, văzând cum îl îmbrătisează pe conducătorul de osti si cum acesta stă de vorbă despre cum să sporească si să întărească slava împăratului până la marginile pământului, îl ascultă si îl cinstesc si au si mai multă evlavie pentru el.

De aceea, asadar, au evlavie dumnezeiestii îngeri fată de preot si îl cinstesc. Deoarece preotul vorbeste fără teamă cu împăratul tuturor, Iisus Hristos, la care îngerii nu îndrăznesc să privească, cinstind măretia slavei Lui si neputând să-si vadă strălucirea dumnezeiască si nespusă a fetei Sale. Preotul vrednic vorbeste împreună cu Hristos Insusi gură către gură, precum vorbeste un prieten neînselător si mult iubit cu prietenul său sincer si adevărat. Si precum, atunci când ai curaj si prietenie multă cu un om mare, mergi la el si îi spui ceea ce ai de spus, la fel si preotul, având curaj fată de Hristos, pentru harul si vrednicia preotiei, merge la Acesta si-I spune toate tainele sale într-o convorbire tainică, adică cu voce foarte atentă, linistită si măsurată. Deoarece în felul acesta spune preotul rugăciunile, arătând două lucruri. Unul este măretia fără de margini a acelei persoane câtre care vorbeste si celălalt iubirea curată si curajul mare pe care îl are fată de acesta cel care îi vorbeste.

Când preotul curat îsi face rugăciunile înainte de a începe Dumnezeiasca Liturghie, inima lui se bucură, deoarece simte pe Cel pe care îl urmează a-L primi. Si după ce îmbracă vesmintele preotesti, inima devine înlăuntrul lui ca un izvor dulce curgător, deoarece izvorăste din ea ceva întru totul tainic, întru totul pretios, întru totul cinstit si preadulce, pe care îl putem numi "untdelemnul bucuriei". Deoarece este unsă atunci, tainic dar simtit, pe dinăuntru inima (adică omul lăuntric) preotului aceluia curat si vrednic cu "untdelemnul bucurie".

De aceea preotul acela plânge dulce-dulce si mângâietor pentru Hristos Cel preaiubit lui. Si cu cât plânge neîncetat dulce-dulce pentru Iisus, cu atât prisoseste dulceata bucuriei. Deoarece lacrima cu care plânge inima când preotul vorbeste cu Hristos prieteneste, gură către gură, această lacrimă, spun, este numai bucurie, numai desfătare duhovnicească, numai mângâiere, liniste si dulceată inimii si cugetului. Acest Har este revărsat de

Hristos ca un mir ceresc în inimă, adică peste omul tainic si nevăzut, adică în sufletul preotului curat, pentru a-l îndulci cu acest Har, pentru a-i da curaj să se apropie de El si să nu se teamă de focul dumnezeirii, precum s-a temut Ioan Botezătorul, care nu a îndrăznit să se atingă de capul Lui pentru a-L boteza, până când Hristos însusi nu l-a încurajat cu cuvintele Lui încurajatoare.

Atunci când plânge inima preotului curat la Dumneze iasca Liturghie, plânge pentru că L-a văzut pe preadulcele Iisus, preaiubit si nepretuit lui. Plânge deoarece a simtit dumnezeiasca prezentă si buna mireasmă de negrăit a lui Hristos. De negrăit bună mireasmă, spun, deoarece, une ori, fiind preotul cel curat îmbrăcat în vesmintele preotesti, îi vine dintr-o dată la miros o bună mireasmă minunată si de negrăit, care îl face să plângă cu inima sa ca un copil mic si să se topească inima lui de evlavie sfântă si de vărsarea de lacrimi nesfârsite. De la această bună mireasmă, ca mirul mirositoare, nespusă, dumnezeiască, cerească si duhovnicească, întelege atunci acest dumnezei esc râvnitor al slavei Domnului Hristos, că atunci s-a arătat în chip nevăzut în fafa sa Hristos începătorul dumnezeiestii bune miresme, sau, mai bine să spun că, plânge atunci inima acestui binecuvântat preot, deoarece venind la el Tatăl, Fiul si Sfântul Duh, Si-au făcut la el casă si locas. Plânge, asadar, deoarece îi arată Hristos, ca în oglindă, în ce slavă negrăită si strălucitoare îl va aseza atunci când se va învrednici de împărătia Lui.

Cu cât îl vede mai viu atunci preotul pe Hristos, cu ochii luminati ai sufletului lui curătit, cu atât mai mult îl cuprinde evlavia pentru Hristos. Si cu cât îl cuprinde mai mult evlavia pentru Hristos, cu atât mai mult simte în sufletul lui Harul lui Hristos. Cu cât mai vădit lucrează în sufletul lui tainic Harul lui Hristos, cu atât mai mult plânge inima lui. Deoarece atunci inima lui este coplesită de lacrimi până când nu le mai poate ascunde. Atunci începe să plângă cu glas acel fericit preot pentru Hristosul lui Cel preadulce. Atunci îl poate vedea oricine cum udă cu lacrimile sale vesmintele preotesti. Udă sfânta Masă cu lacrimile ochilor săi si le sterge cu sfintele acoperăminte, miscat de o adâncă iubire a inimii, pe care o are pentru Hristos, ca si când le-ar sterge cu vejmintele lui Hristos Insusi, arătând astfel lui Hristos că doreste din tot sufletul să fie cu El în veacurile nesfârsite ale veacurilor nesfârsite. Deoarece spune Acestuia din suflet cu un glas tainic plin de trezvie al inimii: "Până când, Doamne, Doamne, mă lasi în această lume si nu mă iei cât mai repede, Tu, care esti dulcele meu Iisus?" Udă cu lacrimile sale chiar si însusi preasfântul Agnet, atund când, plecându-se să se împărtăsească, face semnul crucii cu multă evlavie peste fata sa cu acesta, adică mai întâi îl sărută dulce cu gura lui, apoi îl atinge de frunte, de ochiul drept si de ochiul stâng si apoi se împărtăseste.

Uneori, tinând Sfântul Potir pentru a se împărtăsi cu preasfântul precuratul si preacinstitul Sânge al lui Hristos varsă atâtea lacrimi din ochii lui, încât se poate întâmpla să cadă vreo picătură în Sfântul Potir din lacrimile care curg suvoi în clipa aceea, dulci-dulci, fierbinti-fierbinti, mângâietoare-mângâietoare. In acelasi timp cu curgerea lacrimilor celor multe si fierbinti, acesta spune lui Hristos blând-blând si curajos-curajos: "Pomeneste-mă, Doamne, întru Impărătia Ta. Doamne, dacă vrei, primeste sufletul meu în clipa aceasta în pace în Rai si liberează-mă de această lume desartă. Căci acum, când sufletul meu Te-a văzut pe Tine, iubirea mea cea fără de margini si preadulce, acum când m-am împărtăsit cu Domnul si Dumnezeul meu, nu vreau să mai trăiesc nici o clipă fără Tine, lumina mea preadulce, deoarece Tu esti suflarea mea si viata mea cea preadulce".

In ceasul acela, curatul si nepătatul preot este tainic în întregime lumină curată si lumină lină. Atunci întelege el însusi lucruri mari, ceresti si de negrăit. Deoarece, uneori se vede pe sine diferit si se minunează, pentru că se vede fără de trup. Si gândind la ce poate fi aceasta si cum s-a petrecut această schimbare, varsă din nou râu de lacrimi.

Uneori, iarăsi, se vede pe sine deasupra pământului, înăltat în aer ca de una-două palme, săvârsind astfel Dumnezeiasca Liturghie ca înger al Domnului. Acest lucru, de îndată ce îl vede, îl si pierde. Adică doar cât să tragi o dată aer în piept sau cel mult de două ori, atâta timp stă în această contemplatie acel preot curat si apoi iarăsi îsi vine în fire. Altă dată se simte pe sine ca nematerial, deoarece îsi simte trupul mult mai usor. Altă dată, împărtăsindu-se, devine tot o bucurie, tot o veselie, usor cu trupul si liber cu duhul, cu multă îndrăzneală, preabun, fără nici o răutate, plin de sfintenie si de desfătare duhovnicească.

Când se împărtăseste cu vrednicie preotul vrednic cu Preacuratele Taine ale lui Hristos, se întipăreste înlăuntrul lui numele lui Hristos si se răneste inima lui de miezul dulce al iubirii dumnezeiesti, de aceea doreste si este însetat să-si verse sângele său, dacă se iveste prilej potrivit, din iubirea aceasta a lui pentru Domnul si Dumnezeul lui.

"Paharul mântuirii voi lua si numele Domnului voi chema", a spus proorocul.

S-a împărtăsit preotul curat cu Dumnezeiestile Taine si a băut din paharul Sângelui mântuitor al lui Hristos? S-a îmbătat de îndată sufletul lui de cele ceresti, coplesit de dorul pentru Hristos. De atunci încolo este stăpânit de iubire si de dorul pentru Hristos si nu mai vrea să stie după aceea de lume si de lucrurile lumii. Deoarece, de atunci înainte, si mai ales în ziua aceea, numai pe Hristos Il vede în fata ochilor săi si numai la Hristos se gândeste. De aceea nu mai are nici un fel de poftă pentru mâncarea cea stricăcioasă, deoarece s-a săturat sufletul lui de mâncarea cea care rămâne spre viata vesnică. Mâncarea si băutura lui sunt Preacuratul Trup si Preascumpul Sânge ale lui Hristos. Mângâierea lui este întristarea mângâietoare si lacrimile pe care le varsă pentru Hristosul lui. Voluptatea si petrecerea lui sunt amintirea si cercetarea lui Hristos.

Preotul, care în chip nevăzut este hirotonit de sus de dumnezeiescul Har si îi înaltă Liturghia lui Dumnezeu, când îsi pune epitrahilul, pe care, binecuvântându-l, spunându-si rugăciunea si plecându-si capul, si-l pune pe grumaz, simte înainte de a-l pune sau chiar în momentul în care-l pune Harul lui Dumnezeu, care-îl atinge lin în mijlocul fruntii, ca o suflare dulce si blândă, care pare a nu fi simtită trupului, fiind nematerială, dar cugetului, inimii si sufletului le este simtită ca lucrând lucrarea cea duhovnicească în ele. Deoarece, de îndată ce a atins vârful capului acel Har al suflării dumnezeiesti si tainice, se re varsă în aceeasi clipă în tot trupul preotului si în tot su fletul lui lucrarea aceea dumnezeiască a epitrahilului, de aceea preotul devine atunci bucuros, plin de nădejde, ve sel si cuprins de trezvie. Din acest punct simte singur cu cugetul lui si primeste o înstiintare adevărată că este primit ca mijlocitor la Dumnezeu si lucrător sfintit al dumnezeiestilor si preacuratelor Taine ale Domnului Iisus, la care mijloceste pentru păcatele lui si pentru păcatele oricărui suflet care crede în Hristos cu nemărginită evlavie si cu multe lacrimi.

Dar acest semn al dumnezeiestii mângâieri nu se întâmplă mereu preotului, ci numai uneori, din timp în timp, când binevoieste Hristos să-l mângâie cu acest semn bun.

Deoarece, asa cum atunci când plouă nu fulgeră întotdeauna cerul, ci uneori fulgeră mult, alteori putin, tot asa se întâmplă si preotului vrednic si slujitorului curat al Domnului, Preotul vrednic este totdeauna bine primit ca mijlocitor la Dumnezeu si este ascultat de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu-i arată mereu Harul Său în chip vădit, încât să poată fi simtit de preot. Dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu-i dă totdeauna Harul Său preotului vred nic. Preotul care doreste să înteleagă că Harul lui Dum nezeu este înlăuntrul lui trebuie să aibă trupul lui omorât de nevointa trupească si, de asemenea, să aibă inima zdro bită si rănită de silirea la rugăciune si cugetul lui să-l aibă unit si nedespărtit de amintirea lui Dumnezeu.

Preotul vrednic, când sufletul lui doreste să slujească, slujeste cu duhul lui, împreună cu îngerii în chip de negrăit si cu cuvânt de neexplicat. Deoarece de multe ori, mai ales atunci când se pregăteste (cel totdeauna pregătit) cu mai multă pregătire, si cu o astfel de pregătire încât constiinta lui să nu-i poată reprosa nici un lucru, chiar si cel mai mic, atunci, spun, deodată si pe neasteptate, fără să-L roage pe Dumnezeu pentru aceasta, se deschide ochiul inimii lui, si vede fiinta lui cu ochiul sufletului, când îmbrăcat cu tot vesmântul preotesc, desi nu este încă îmbrăcat cu vesmântul material al preotiei, când că se deschide deasupra acoperisul locuintei. Pe acolo vede cum se deschide cerul de sus si de acolo niste fiinte îmbrăcate în alb si nemateriale îi aduc întregul vesmânt preotesc pe un paner ceresc preacinstit. Ii aduc acel vesmânt ceresc si dumnezeiesc pentru a-l îmbrăca cu el spre mângâierea lui duhovnicească si spre bucurie. Cum este acel vesmânt dumnezeiesc al preotiei numai cei care-l văd pot să înteleagă cu sufletul, deoarece l-au văzut cu ochiul sufletului, dar să-l descrie în cuvinte nu pot nici acestia, deoarece cele ceresti si nemateriale sunt de necuprins cu cuvântul si mai presus de întelegere.

Dar sufletul le vede cu claritate si le vede cu adevărat, neînselându-se, si stie că le vede - deoarece vede si cum sunt - iar cugetul, după aceea, adică după vedere, gândeste numai la felul cum i s-au descoperit acelea. Dar ca să le înteleagă deplin nu este cu putintă, deoarece nu poate să pătrundă mai în adâncul lor. De aceea spune: "Si la inima omului nu s-a suit". Altă dată, iarăsi, purtând preotul vrednic vesmântul lui preotesc, îl vede în extaz ca vesmânt dumnezeiesc si nematerial. I se arată vesmântul lui preotesc ca fulgerul, i se arată ca vesmânt de lumină, de aceea se spune: "Iar hainele lui s-au făcut albe ca lumina".

Când preotul vrednic poartă vesmântul preotesc si tămâiază Sfânta Masă, înainte de a da binecuvântarea mare "Binecuvântată este împărătia...", simte uneori în inima lui Harul Sfântului Duh într-un fel de neînteles. Harul Sfântului Duh care se odihneste peste inima lui la începutul Dumnezeiestii Liturghii stă în ea în chip simtit, lucrând lucrarea lui duhovnicească si dumnezeiască în chip de negrăit până la sfârsitul Dumnezeiestii Liturghii. Altă dată stă în chip simtit în inima lui acel Har al Duhului Sfânt toată ziua aceea, dacă acest adevărat slujitor al Domnului ia aminte cu multă grijă la îndatoririle lui duhovnicesti. In acest fel simte că în ziua aceea are asupra sa Harul Sfântului Duh lucrând nematerial si nespus în inima lui. Ziua aceea este pentru el zi de bucurie si desfătare duhovnicească, zi de adevărată veselie, zi de mângâiere vie, zi de negrăită bucurie si plăcere.

Despre această zi în care omul lui Dumnezeu petrece împreună cu Harul lui Dumnezeu, mănâncă împreună cu el si doarme împreună, dulce-dulce, stă împreună cu el si-l însoteste, despre această zi, spun, zicea si proorocul: "Aceasta este ziua, pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm si să ne veselim într-însa".

Bucuria duhovnicească pe care o are slujitorul acela curat al lui Hristos, atunci când simte că îl mângâie Harul Sfântului Duh este mare si sfântă, este o bucurie nestricăcioasă, si această bucurie nu i-o poate lua nimeni si nimeni nu-l poate lipsi de ea, nici om, nici demon, nici vreo altă făptură văzută sau nevăzută. Despre această bucurie vorbeste Mântuitorul atunci când spune: "Bucuria voastră nimeni nu vă va lua". Altă dată, iarăsi, când preotul vrednic si curat face proscomidia, pe neasteptate îl cuprind lacrimile, împreună cu o minunată dulceată a inimii si a cugetului.

Asadar, preotul care doreste să slujească fără de osândă Dumnezeiasca Liturghie, trebuie să aibă o vietuire fără de osândă, adică să fie curat de orice gând trupesc sau duhovnicesc. Cugetul lui să fie luminat de nesfârsitele lacrimi. Mintea lui să fie curată, liberă si deasupra tuturor lucrurilor, pentru ca să poată, dacă este posibil, să se păstreze totdeauna între cele ceresti. Inima lui să fie locas si casă Duhului Sfânt. Gândurile lui să fie bune si folositoare. Intelesurile lui să fie duhovnicesti. Cercetarea lui Dumnezeu să-si afle cuib pentru totdeauna în inima lui. Frica Domnului să aibă râdăcini în adâncurile fiintei lui. Iubirea lui Dumnezeu să se sălăsluiască în sufletul lui. Să urască cele rele, să alunge de la el lucrurile vicioase, să cerceteze cele bune si numai pe acestea să le înfăptuiască. Citirea cuvintelor sfinte să nu lipsească de la acesta. Poruncile lui Hristos să împărătească înlăuntrul lui. Precum mănâncă Preacuratul Trup al lui Hristos si bea Preacinstitul Sânge al lui Hristos cu gura lui, la fel să fie curat la întelepciunea gurii si la întelepciunea sufletului.

Să gândească bine al cărui slujitor este si pe cine slujeste. Să se teamă de slujirea lui dar si să se bucure de ea. Să se cutremure cu trupul si să se bucure cu sufletul. Să aibă trupul supus vointei sufletului si sufletul supus vointei Domnului. Să trăiască nu el în sinele său, ci să trăiască Hristos în el. "Trăiesc, nu eu, ci în mine trăieste Hristos", spune dumnezeiescul Pavel. Să trăiască în Hristos si Hristos să trăiască în el. Să nevoiască trupul său cu diferite lupte, până când vor fi omorâte patimile lui rele, si să strălucească tainic raza curăteniei lui nestirbite precum fulgerul, precum străluceste înfătisarea si vederea îngerilor: "Si înfătisarea Lui era ca fulgerul iar îmbrăcămintea Lui albă ca zăpada", spune Scriptura. Atât să mănânce preotul numai cât îi trebuie ca să trăiască. Să aibă asa un regim si o vietuire, curată si cu trezvie, încât să nu poată potrivnicul nostru să-l rănească cu propriul lui trup, adică cu plăcerea trupului, nici atunci când doarme. Deoarece preotul care si-a omorât trupul său si patimile sale este întotdeauna vrednic să slujească si totdeauna, slujind, simte si întelege tainic puterea Dumnezeiestii Liturghii. Inainte de toate, preotul trebuie să aibă o smerenie fără de margini în toate lucrurile sale si să se gândească la cele pe care le lucrează Harul lui Hristos în el, lucrarea lui Hristos, si nu strădania lui. De aceea spune: "fără Mine nu puteti face nimic".

De multe ori satana ispiteste din pizmă pe preot în somn cu unele imaginatii, pentru a-l împiedica în ziua aceea de la Dumnezeiasca Liturghie. Deoarece Liturghia preotului curat arde foarte mult lucrarea lui satana, de aceea nu-si găseste pace satana până nu-l ispiteste pe preot. Preotul însă, pentru a birui cu desăvârsire această ispitire a lui satana, să postească în toată viata lui si nicio dată să nu se dezlege pe sine la mâncare de dulce. Si nu numai acest lucru să-l facă pentru a-si curăti trupul său de necurătenia trupească pe care o are în el, ci mai mult, să aibă o neîncetată cercetare a rugăciunii mintii si a inimii în cugetul si în inima lui. Si precum orologiul bate neîncetat, pentru a ajunge la ora lui în timpul potrivit si să fie pe plac oamenilor, tot asa să bată neîncetat si rugăciunea în inima preotului, pentru a plăcea lui Hristos.

Postul preotului, atunci când este fără rugăciunea inimii, nu are atâta valoare ca atunci când este împreună cu rugăciunea. Deoarece, când postul este însotit si împletit cu rugăciunea, alungă de la acesta demonii care îl ispitesc în somn, adică îl eliberează de patimi si-l face nepătimitor. Acest lucru este acela despre care vorbeste Domnul: "Acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune si cu post". Deoarece, spune-mi, care dintre oameni nu are acest "neam" de patimi? Si care dintre ei, postind totdeauna si rugându-se neîncetat, nu se eliberează de acest "neam" de patimi? Acest lucru este evident din vietile Cuviosilor părinti, care, îndeletnicindu-se cu postul si cu rugăciunea si eliberându-se de patimi, au bineplăcut lui Dumnezeu. Deoarece postul usucă patimile iar rugăciunea îi arde pe demoni, care aprind patimile si le întărâtă.

Cugetul preotului trebuie să fie totdeauna luminat, preocupat, în trezvie. Gura lui să nu vorbească înaintea cugetului. Ochii lui să fie simpli si fără viclesug. Picioarele lui să fie adevărate si fără să stârnească sminteala, adică preotul să aibă mersul respectuos si smerit. Mâinile lui să fie curate si să nu atingă din vicleană curiozitate vreun mădular sau parte si să nu pipăie cu plăcere vreun alt lu cru. Când gândul îi spune să facă vreun astfel de lucru, să si aducă aminte si să se gândească pe cine ia în mâini la Dumnezeiasca Liturghie, si pe cine privesc ochii lui fată câtre fată si în fata cui stă. Deoarece, de îndată ce se va gândi la toate acestea si la încă mai multe decât acestea se va risipi fără întârziere gândul acela viclean din inima lui, sau, mai bine spus, va dispărea fără întârziere satana care seamănă în inimă astfel de gânduri.

Precum oile fără păstori si fără câini sunt mâncate de lupi si de celelalte fiare sălbatice, tot asa si oile întelegătoare, cuvântătoare ale lui Hristos, adică crestinii, fără preotie si fără rugăciumle prietenilor Domnului devin mâncare si vânat pentru demoni.

Intr-adevăr, binecuvântată turmă a lui Hristos! Mare ajutor este preotia pentru întreg neamul crestinilor. De oarece atunci când preotul vrednic si curat al lui Iisus Hristos si al Dumnezeului Celui înalt, vărsând lacrimi, îsi pleacă în chip vădit si tainic genunchii trupului si sufletului si se roagă Creatorului si Milostivului Hristos pentru turma cea aleasă a lui Hristos, pentru care Hristos însusi Si-a vărsat Preasfântul Său Sânge pe Cruce, când, spun, se face lucrul acesta, este cu neputintă să nu fie auzită de Hristos Insusi rugăciunea lui smerită si rugămintea lui făcută cu trezvie, pe care o face pentru turma lui Hristos! Precum este cu neputintă să nu fie auzită de un împărat pământesc rugămintea si mijlocirea binevoitoare a unui mare conducător de osti si prieten al împăratului, atunci când acesta mijloceste pentru vreo cetate vrednică de in cendiat si de distrugere si, câstigând simpatia lui pentru aceasta, împăratul să crute cetatea. Asadar, când Domnul nostru Iisus Hristos este rugat fierbinte de către slujitorul Lui cel curat si vrednic, care varsă înaintea Sfintei Mese lacrimile sale ca un untdelemn preacurat, cum este cu putintă să nu-l audă si să nu-i împlinească cererea lui folositoare de suflet si mântuitoare? "Căci voia celor ce se tem de El o va face, si rugăciuniîe'acestora le va asculta Domnul", spune Scriptura.

Preotii si slujitorii Domnului, curati si vrednici, când vor bate cu rugăciunile lor pline de trezvie la poarta ce rească a Ierusalimului celui de sus, îngerii ceresti vor alerga îndată si, deschizând poarta vietii, îi vor băga înlăuntru împreună cu însotitorii lor, deoarece îi cunosc după harul preotiei că sunt robii si slujitorii aceluiasi Stăpân si slujitorii aceleiasi singure Taine. Infătisarea îngerilor străluceste ca fulgerul, la fel si înfătisarea preotilor vrednici străluceste tainic ca lumina. Flacără de foc sunt îngerii, ca flacăra de foc sunt sufleteste si slujitorii vrednici ai Domnului, precum este scris: "Cel ce face pe îngerii Săi duhuri si pe slujitorii Săi pară de foc". Ceea ce au acei îngeri, au în omul lor lăuntric si nevăzut si slujitorii vrednici ai Domnului. La tronul dum nezeirii sunt îngeri, lucrare dumnezeiască împlinesc si acestia. Sunt mai prejos decât îngerii dumnezeiesti numai cu aceea că poartă trup pământesc, pe care, peste putin, îl leapădă la cele străine (vorbim de trupul sensibil, pe care îl va părăsi în cele din care a fost alcătuit). Ingerii, păzitorii fiecăruia dintre crestini, se roagă lui Dumnezeu pentru sufletul care a fost dat fiecăruia dintre ei să-l păzească. Si preotii vrednici se roagă nu numai pentru un suflet, ci pentru sufletele tuturor crestinilor.

Preotia trebuie (asa cum am spus mai înainte) să meargă împreună cu postul si cu rugăciunea mintii si a inimii. Deoarece, atunci când preotul posteste de toate si se roagă neîncetat cu mintea din adâncul fiintei lui, atunci, slujind, simte Harul lui Dumnezeu, în realitate, înlăuntrul lui. Spunem că simte atunci unele semne duhovnicesti ale împărătiei Ceresti înlăuntrul său. Deoarece ori de câte ori îsi deschide în inimă ochiul mintii, cu care vede ca în oglindă (numai într-o clipeală) tainele lui Dumnezeu, simte ca si când este sus în cer. Atunci, tainele lui Dumnezeu, care sunt acoperite, nevăzute si ascunse ochiului inimii al celorlalti oameni, pentru ochiul inimii acestuia nu mai sunt ascunse, nevăzute si acoperite, ci sunt cunoscute si vădite. De aceea, în continuare mintea este răpită de acolo în cer si se lipeste de cele descoperite ei cu toată puterea omului lăuntric.

Aceasta este starea aceea pe care o numesc "trezvia mintii". Deoarece, după aceasta, cugetul nu încetează să vadă si să se roage la ceea ce a văzut înlăuntru ochiul inimii. Nici inima nu încetează a dori si a fi însetată de Cel care i-a arătat ca în oglindă tainele cele ascunse ochilor trupesti. Pe Care (adică pe Dumnezeu), neputându-L afla cu adevărat acest slujitor al Domnului, văzător al tainelor dumnezeiesti, începe să suspine din adâncul lui cu mare tristete a inimii, deoarece nu-L află pe Dumnezeu Cel iubit inimii lui, care este pentru el iubirea fără de margini, de miezul dulce al căreia este rănită inima sa si încurcat cugetul său. De aceea strigă cu putere, la Dumnezeu din adâncul fiintei lui, suspină din inimă, strigă si cheamă cu putere, cu lacrimi amare si dulci, să-l mute cât mai repede cu putintă de la cele triste ale vietii de aici la cele preaîmbucurătoare ale fericirii viitoare.

Altă dată, iarăsi, acest preot curat, la Chinonic, citind din inimă, cu evlavie si cu claritate rugăciunile Sfintei împărtăsanii, adică: "Cred, Doamne, si mărturisesc că Tu esti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu..." si celelalte, priveste cu ochii trupului său Sfântul Agnet si Cinstitul Sânge al Domnului, iar cu ochii mintii priveste ca viu pe Domnul slavei, Cel ce Se odihneste în aceste înfricosătoare Taine, în fata căruia stă în clipa aceea, cu nemărginită evlavie si teamă, gândindu-se în acelasi timp la iubirea negrăită a Acestuia, pentru om, pentru care întrupându-Se Cel fără de trup a dat această Preasfântă Taină pentru a-l sfinti cu aceasta si pentru a-l face una cu El, adică pentru a-l îndumnezei pe om prin împărtăsirea Preacuratelor Sale Taine. ("Trupul lui Dumnezeu, si mă îndumnezeieste si mă hrăneste, îndumnezeieste duhul adică sufletul - iar cugetul îl hrăneste în chip străin").

Acestea si altele asemănătoare acestora gândind cu oarecare vioiciune si cercetându-le cu multă evlavie, atât de multă evlavie îl cuprinde, încât nu poate atunci limba să o spună cu cuvinte. In acelasi timp; atâtea lacrimi varsă din cei doi ochi ai săi, încât stergându-le cu mâna, acestea cad pe Sfânta Masă udând Sfântul Antimis, Sfântul Disc, Sfântul Potir, acoperămintele, steluta, icoanele de pe Sfânta Masă, si aproape toate acoperămintele Sfintei Mese.

Când se întâmplă acestea adevăratului prieten al lui Hristos si vrednicului Său slujitor, atunci, lăsând acest preot citirea rugăciunilor, sau, mai bine spus, pierzând fără să vrea sirul rugăciunilor din pricina suvoiului de la crimi, spune cuvintele următoare tainic în inima sa cu multă evlavie pentru Hristos:

"Să se facă, o dulcele meu Iisus, aceste smerite lacrimi ale mele în fata Ta ca mirul femeilor mironosite, pe care acestea l-au vărsat cu lacrimi pe mormântul Tău. Să se facă, Iisuse al meu, aceste lacrimi ale mele părăsite precum mirul de mare pret cu care Te-a uns sora lui Lazăr, Maria, care Ti-a sters sfintele Tale picioare cu părul capului ei, miscată de o dragoste duhovnicească, care s-a aprins ca flacăra înlăuntrui ei, văzându-Te pe Tine în fata ei, pe Tine, iubire fără de margini si curată. Doamne al meu, aceste lacrimi, pe care Ti le ofer din inimă în această clipa să se facă primite înaintea Ta precum banul văduvei, pe care ai fericit-o pentru gestul ei generos, spunând că si-a dat toată viata ei pentru a cumpăra împărătia Ta. Să se facă, Doamne, aceste sărăcăcioase lacrimi, care curg fără încetare acum în fata Ta, o baie pentru spălarea tuturor păcatelor mele. Să se facă, Doamne, aceste sărăcăcioase lacrimi ale mele, care se varsă fierbinti din inimă, bine primite înaintea Ta ca o tămâie bine mirositoare, precum spune proorocul. Să se facă, Doamne, aceste preafierbinti lacrimi ale mele, pe care le vărs în clipa aceasta eu, smeritul rugător al milostivirii Tale, arvună duhovnicească a împărătiei vesnice.

Da, dulcele meu Iisus! îndurărilor Tale celor bogate încredintez smeritul si preasăracul meu suflet să-l primesti întru bucuria Ta. Mare plângere am către Tine, dulcele meu Iisus, că nu mă iei cât mai repede acolo unde esti Tu, dorul inimii mele si al doririi mele.

Tu stii prea bine, Doamne, că Te doresc din tot sufletul, Te iubesc din toată inima cu dragoste curată si nefătarnică. Această iubire pentru Tine s-a făcut în mine ca o flacără de nesuportat, de care fără încetare arde inima mea, dar niciodată nu este mistuită.

Iarăsi, Doamne al meu, către Tine îndrept ochiul mintii, primind de la Tine toată mângâierea duhovnicească. Niciodată! Nicodată, Dulcele meu Iisus, Stăpânul meu si Dumnezeul meu, nu vreau să încetez a mă ruga iubirii Tale bătând la poarta milostivirii Tale cu suspinele grele ale inimii mele, până, când Te vei îngreuia de mine si mă vei lua un ceas mai devreme acolo unde esti Tu, lumina mea preadulce. Vai mie Doamne, vai mie! De câte ori- vai mie! Că s-a îndepărtat de Tine locuinta mea. Dar mă rog Tie, liberează-mă, Doamne, în acest ceas de legăturile vietii acesteia spre fericirea aceea a dum nezeiestii Tale Impărătii si nu întârzia de la acestea pe cel care a iubit bunătatea Ta. Pe cel pe care l-a ars iubirea Ta, Doamne, nu-l vei răcori cu mângâierea Ta? îl vei răcori, Doamne, si-l vei usura, dacă-l iei pe acesta la Tine, acolo unde esti Tu, mângâierea mea.

Către voi acum, îngeri ceresti, împreună slujitori cu mine, întorc cuvântul meu si vă întreb nu cu glas mare, ci cu vărsare de lacrimi si cu inimă zdrobită, să-mi spuneti: unde este iubirea mea cea mare? Unde este, spun, Dumnezeul inimii mele? Pânâ când mă va părăsi si mă va arde iubirea Lui? Vă mărturisesc acum, îngeri dumnezeiesti, durerea inimii mele zdrobite, că am hotărât în ceasul acesta să nu dau somn ochilor mei si genelor mele si nici odihnă tâmplelor mele până când nu-L voi întâlni pe Dumnezeul meu si Dumnezeul vostru, pe care atât L-a dorit sufletul meu.

Spune-ti, vă rog, îngeri ceresti, spuneti-mi. Unde să fie oare dulcele meu Iisus, pe care L-am dorit din adâncul inimii mele din ceasul în care, în chip nespus, am gustat din bunătatea Lui? Până când se ascunde de mine si nu-i este milă de mine milostivirii Sale? El, pentru această iubire, plecând cerurile, S-a pogorât pe pâmânt întrupându-Se din Pururea Fecioara si dumnezeiasca Mireasă Maria, iar acum ce se întâmplă de nu mi se arată?

Unde este, Iisuse al meu, Iisuse al meu preadulce? Unde esti? Ajunge că nu Te văd pe Tine, care totdeauna mă vezi. Să se dezlege, Doamne al meu, Doamne, acoperământul sufletului meu, pentru ca să Te vadă sufletul meu nu ca în oglindă, în vedenie, în contemplare si în extaz, ci vădit, fată către fată, si căzând în sfintele si dumnezeiestile Tale brate să nu mă satur niciodată sărutânduTe dulce pe Tine, preadulcele meu Iisus si Dumnezeul meu. Deoarece, numai atunci m-i se va astâmpăra setea nestinsă a iubirii Tale.

Nu-mi dai nici un fel de răspuns, dulcele meu Iisus? Te întreb: de ce ai venit pe pământ? Ce ai căutat în această lume mult îndurerată? Nu-mi spui, Doamne, Tu, adevărata întelepciune a Tatălui, ce vrea să însemne spusa aceea a cântării de la înăltare, care zice: "Pe umeri, Hristoase, ai ridicat firea cea rătăcită, ducându-o la Dumnezeu si Tatăl"? Ridică-mă, deci, si pe mine, Doamne, din viata aceasta si du-mă de îndată înaintea Dumnezeului meu si a Impărătiei Tale dumnezeiesti, ca proprietate a Ta, pe care ai răscumpărat-o cu cinstitul Tău Sânge. Deoarece, Doamne, rob al Tău sunt eu, desi nevrednic, dar totusi rob al Tău si fiu al roabei Tale si al mostenirii Tale. Unul din turma Ta sunt si eu, Doamne, pentru care ai pătimit atât de mult, Tu, dulcele meu Iisus, Stăpânul meu. Si pe mine m-ai izbăvit din robia vesnică a mortii celei amare, viată vesnică dăruindu-mi pentru milele Tale cele bogate.

Atâta timp, Doamne, cât nu mă iei cu Tine pentru a mă sătura de Tine, precum doresc, strâmtorare mare are sufletul meu pentru despărtirea de Tine. De ce, Doamne, Tu, Cel care cercetezi măruntaiele mele si cunosti dorul meu si iubirea inimii mele, pe care le am pentru Tine, de ce mă tii departe de împărătia Ta? Vie, Doamne, vie Impărătia Ta, acum-acum si pentru mine. Pentru că am ars, am ars în întregime înlăuntrul meu din iubire pentru Tine si din dorul doririi Tale. Ce înseamnă aceasta, Doamne, ca unui om înfometat să-i arate cineva o pâine caldă si bine mirositoare si să nu-i dea să mănânce din ea? îl satură cumva cu acest gest pe care îl facă? Cum să mă satur de Tine, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, numai arătând putin sufletului meu Harul Tău si iarăsi ascuzându-l? Ca aceasta nu este pentru mine, Doamne, mai mare arsită si mai mare flacără? Am cunoscut, Doamne, am cunoscut si am înteles prea bine că Tu esti sufletului meu săturarea fără de sat a tuturor bunătătilor duhovnicesti, de la cea mai mică si putină arătare a Harului Tău cel sfânt, pe care din când în când mi-l arăti si mie, smeritului Tău rob, atunci când binevoiesti.

Dar, acum, Doamne, după ce am cunoscut cum esti, de ce mă lipsesti si nu-mi dai pentru totdeauna, vesnic, pururea ceea ce am cunoscut, mutându-mă acolo unde esti Tu, Dumnezeul inimii mele, săturarea fără de sat a tuturor bunătătilor duhovnicesti si negrăite?

Ce înseamnă aceasta, Doamne, ca un împărat pământesc să dezlege de lanturile închisorii un condamnat si să-l plimbe prin cămările tezaurului împărătesc si, după ce-i arată toate bunătătile împărătesti, să-i făgăduiască tot atâtea alte lucruri mari si pretioase si după aceea să-l ducă iarăsi la închisoarea, în care nu se mai bucură de nici o mângâiere?

Ce mângâiere să aibă sufletul meu, dulcele meu Iisus, care esti nectarul preadulce al sufletului meu, când Tu, Domnul meu si Dumnezeul meu, arătând numai acestui suflet al meu harul minunat si dulceata dumnezeiască a Impărătiei Tale (ca si când cu aceasta m-ai dezlegat de legăturile smeritului meu trup pentru a mă plimba prin Impărătia Ta, cea măreată si negrăită), si după aceea, ascunzând iarăsi Harul Tău de smeritul meu suflet, ca si când l-ai dus iarăsi în închisoarea jalnicului meu trup?

La voia Ta, Doamne, sunt toate. Tot ceea ce vrei se împlineste de îndată. Căci, Doamne, ce lucru ai dorit să se împlinească si nu s-a împlinit asa cum ai spus si asa cum ai binevoit? Tu, Doamne, ai spus să se facă cerul si s-a făcut. Ai spus să se facă pământul si s-a făcut. Tot ceea ce ai spus să se facă, Doamne, cuvântul Tău lucru s-a făcut de îndată. Numai ce-ai spus si lucrul s-a si făcut. Acum, Doamne, ce lucru asa mare este pentru Tine să spui un cuvânt dulce si pentru mine si să se împlinească? Da, Doamne, se face! Se face, deoarece tot ceea ce ai spus s-a făcut. "Dumnezeul nostru, în cer si pe pământ, toate câte a voit a făcut". Doamne, ceea ce am dorit din inima mea, eu, rugătorul Tău fierbinte,să-mi dea bunătatea Ta cât mai repede! Amin. Asa să fie.

Dar, o, fericite preot si slujitor ai Domnului! Când te închini Celui pe care văzându-L proorocul Isaia stând pe tronul slavei si slăvit de multimi nenumărate de sfinti îngeri, s-a cutremurat—de frică; când vorbesti cu îndrăzneală cu Cel la a cârui stralucire de negrăit Serafimii nu îndrăznesc să privească, acoperindu-si fetele lor cu două aripi iar cu două albe acoperindu-si picioarele lor, pentru ca să nu fie arse de focul dumnezeirii, si cu cele lalte două aripi zburând cu multă evlavie în jurul tronului dumnezeirii, cântând, strigând, glas înăltând si grăind: "Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin e cerul si pământul de slava Lui"; când prinzi în mâinile tale si pipăi ceea ce este de necuprins si nepipăibil si, tinând în mâini ceea este cu neputintă a fi tinut, cu multă evlavie spui: "Sfintele sfintilor!", si versi din amândoi ochi suvoi de la crimi, încât fata ta se udă de la acestea si barba ta de ase menea; când, spun, vărsând lacrimi, tii în mâini pe Cel care te tine pe tine si zidirea întreagă si când vezi pe Cel Care priveste peste tot pământul si-l face de se cutremură, atunci, te rog, pentru iubirea pe care o ai pentru Cel care Se împarte de către tine si nu Se desparte, să-ti amintesti si de mine, sărmanul si deznădăjduitul, pentru Acela care totdeauna se mănâncă si niciodată nu se sfârseste.

Pe Acesta, te rog, roagă-L si pentru mine, care nu am asupra mea nici o urmă de bunătate, să mă privească cu ochi milostivi si preadulci la a doua venire a Sa, când va judeca lumea toată. Deoarece eu, smeritul rugător al sfinteniei tale, cred că totdeauna este ascultată cererea rugăciunii tale la Dumnezeu, dar mai mult este ascultată la Hristosul tău în ceasul acela, în care, săvărsind Dumnezeiasca Liturghie, versi în fata măretiei Sale dumnezeiesti multime de lacrimi cu iubire curată pentru lumea întreagă. Mai potrivit si mai bun timp decât clipa aceea nu există pentru a fi ascultat. Deoarece în ceasul acela Sfântul Agnet, adică Preacuratul Trup al lui Hristos, este încă în gura ta; ochii tăi varsă ca un suvoi lacrimi fierbinti; mâinile tale sterg cu buretele Sfântul Disc; limba ta si cugetul tău se roagă si spun: "Spală, Iubitorule de oameni, păcatele, fărădelegile si greselile robilor Tăi care s-au pomenit aici" (cutare si cutare). De aceea, asadar, te rog, slujitorule al Celui Preaînalt, să pomenesti atunci si pentru mine un cuvânt Hristosului tău si să versi si pentru mine o lacrimă, pentru sufletul meu deznădăjduit, pentru că altă putere au lacrimile tale curate, pe care le versi în ceasul acela pe Sfânta Masă, si altă putere au lacrimile mele, cele sărace si lipsite de curaj. Deoarece lacrimile pe care le varsă păcătosul pentru păcatele sale sunt ca lacrimile desfrânatei, ale vamesului sau ale celorlalti păcătosi, care s-au salvat cu mare silire prin acestea. In timp ce lacrimile pe care le varsă preotul drept si vrednic si nepătat la Dumnezeiasca Liturghie din iubire pentru Hristos sunt mult mai cinstite si mult mai bineprimite de Hristos Insusi, ca si când ar fi lacrimile Preaslăvitei Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarei si Pururea Fecioarei Maria, pe care le-a vărsat la răstignirea lui Hristos.

"Dar Tu, Doamne Iisuse Hristoase, dorul, iubirea, dulceata si îndulcirea nespusă a tuturor celor care Te iubesc din tot sufletul lor, înduplecat de lacrimile acestora, curăteste-ne si pe noi de toată fărădelegea si de tot păcatul si mai albă decât zăpada albeste sufletul nostru murdar Amin."

Preotul curat si slujitorul vrednic al Domnului, uneori, când poartă vesmintele preotesti si slujeste, se vede pe sine, în extaz fiind, ca o flacără de foc. Simtind acest ex taz, inima lui este cuprinsă de îndată de trezvie, si, astfel, până la sfârsitul Dumnezeiestii Liturghii, se adânceste în această trezvie, precum a spus cândva un preot, întrebat fiind după Dumnezeiasca Liturghie de ce a fost cuprins de atâta evlavie la Vohodul mare,în timpul Heruvicului, întorcându-se cu Sfintele în Altar: "Când mi-am făcut semnul crucii, am ridicat Sfântul Disc la frunte, tinându-l cu mâna stângă si am spus: "S-a suit Dumnezeu în glas de cântare, Domnul în glas de trâmbită", atunci mi-a atins inima ceva care a făcut-o să tresalte înlăuntrul ei cu o nespusă bucurie duhovnicească. Făcându-mi apoi iarăsi semnul crucii cu mâna dreaptă, am luat si Sfântul Potir în dreapta mea si, sărutându-l, am zis: "Puternic; Sfinte Dumnezeule", când am spus "Dumnezeule", iarăsi a tresăltat dăntuind în chip de negrăit inima mea de bucurie, de aceea a fost si cuprinsă de trezvie duhovnicească. Intorcându-mă să ies pentru a face Vohodul cu sfintele daruri, am privit înaintea mea cu frică dar si cu bucurie. si, în timp ce eram cuprins de atentie nemărgintă înlăuntrul meu, privind astfel în fata mea, iată, mă văd pe mine însumi numai foc; adică mi s-a părut că sunt de la picioare până la cap numai de foc, mult înrosit, precum se vâd în timpul noptii cărbunii aprinsi. Tot atunci m-am văzut pe mine iarăsi ca o flacără de foc, adică nu numai că eram în întregime precum cărbunii aprinsi sau numai ca o flacără, ci eram în acelasi timp si foc curat, precum cărbunii aprinsi si flacără de foc arzând. Adică eram si flacără de foc, pe care o vedeam iesind din mine si înăltându-se drept în sus, deasupra capului meu ca la un cot, în mijlocul căreia vedeam că tin Sfântul Disc. Văzând aceasta, mă minunam; nu stiam că lucrul acela este un extaz, ci mi se părea că este o realitate văzută, de aceea mă aflam cuprins de mirare multă si mă minunam. si cum vedeam eu aceasta, iată, mi-am venit în fire si, iarăsi, mă gândeam ce să fi fost aceasta ce tocmai văzusem. In timp ce mă gândeam, am înteles că aceasta este ceea ce spune sfântul prooroc: "Cel care face pe îngerii Săi duhuri si pe slujitorii Săi pară de foc", adică atunci am înteles, din vedenia pe care am avut-o, că slujitorii Domnului, adică preotii vrednici, sunt în chip tainic, în sufletul lor, ca o flacără de foc.

Si, în timp ce mă gândeam la aceasta, mi-a venit deo dată atâta evlavie, încât au fost orbiti ochii mei de lacrimi si nu vedeam să mai merg de aceea, în timp ce ieseam afară din Sfântul Altar, am început sa spun: "Pe noi pe toti să ne pomenească Domnul Dumnezeu întru împărătia Sa". Dar nu puteam să spun aceste cuvinte de multa evlavie de care eram cuprins, care ca un izvor izvora din inima mea făra oprire.

Silindu-mă, am reusit să spun aceste cuvinte cu multă evlavie. Iar când am început să spun: "Preotia noastră să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărătia Sa", nu am putut să spun de prea multa evlavie care în chip minunat izvora din inima mea. M-am silit iarăsi foarte mult, pentru a reusi să spun aceasta cu glas tare, si nu puteam deloc să o spun. De aceea am intrat în Sfântul Altar neputând să spun nimic cu gura, dar strigând si grăind cu lacrimi cu duhul meu către Hristosul meu: "Pomenestemă, Doamne, întru împărătia Ta". Lucru care să se întâmple cu fiecare dintre noi, cu Harul si cu îndurările si cu Iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos căruia se cuvine slava si puterea totdeauna. Amin.