Cuvântul al patrusprezecelea

Despre cum cugetul care s-a curătit prin rugăciunea mintii neîncetat lucrată în inimă, maica lacrimilor, întelege diferitele gânduri care intră în suflet, deosebind care sunt de la Dumnezeu si care sunt de la demoni; încă si despre plâns.

Binecuvintează, părinte!

De îndată ce coboară în suflet Harul lui Dumnezeu, si doreste să sălăsluiască în acel suflet, cugetul curat si treaz simte în clipa aceea si în orice clipă ca a venit si a sălăsluit în el Harul lui Dumnezeu. Iar cugetul îsi are scaunul si tronul său în mijlocul fruntii, în cel mai înalt loc al trupului omului, ca pe niste metereze înalte de unde vede totul si în toate părtile. Si simte totodată si fără întârziere că se apropie de suflet si dă de stire mintii omului să ia aminte si să se încredinteze dacă de la Dumnezeu este ceea ce a intrat în cetate - adică în suflet - sau de la diavoli.

Această lucrare si cugetare a mintii si a cugetului se cheamă deosebire, si această deosebire este adevărată, deoarece mintea si cugetul judecă si cercetează împreună cu cugetare exactă si înaltă diferitele lucrări pe care le săvârsesc în simturile sufletului si trupului gândurile si provocările cele care au intrat în suflet, trecând de paza cugetului si a mintii. Această judecată, care se face de cuget si de minte, este dreaptă si bună. Deoarece spune: "Sunt mai buni doi decât unul". De aceea gândurile bune si folositoare sunt lăsate să intre liber în suflet, în timp ce gândurile rele si înselătoare sunt îndepărtate cu luptă.

Când cugetul îsi află sănătatea deplină, adică este curat si purificat de la mâncărurile si băuturile care aduc plăceri, prin înfrânare de la somnul prea mult si de la hrana prea multă, prin rugăciunea neîncetată a inimii, prin vărsarea neîntreruptă a lacrimilor, prin înfrânarea si tăcerea cele luminate de Dumnezeu, prin curătenia sufletului si a trupului, prin smerenie si umilintă, prin îndelunga răbdare pe care o arată în ispite; pe scurt spunând, când este luminat de deasa împărtăsire cu Preacuratele Taine ale Domnului, atunci simte cu multă claritate tot ceea ce trece prin sine sau prin altă parte ("căci furul, nu intră în staulul oilor pe poartă, ci pe altă parte") si intră în suflet. Si întelege dacă este lucru dumnezeiesc sau diavolesc. Si dacă este dumnezeiesc, dă de îndată de stire inimii, care este pregătită să-l primească asa cum se cuvine. Iar dacă este ceva diavolesc, dă de stire si convinge inima să nu deschidă usa de intrare, adică să nu-l primească. Intelege-le, asadar, pe amândouă când sunt. Deoarece lucrul diavolesc când trece pe acolo face mult zgomot si tulbură starea si linistea sufletului si ale simtirilor trupului, precum tulbură lupul linistea si starea oilor atunci când intră în curtea si în staulul lor. De aceea spune: "Furul nu vine decât să fure si să piardă".

Iar Harul lui Dumnezeu, mângâierea Sfântului Duh, când vine de sus de la Tatăl luminilor la om, mai întâi trece pe la paza cugetului, si acolo, după ce se opreste putin cât să-l salute, intră după aceea direct în inimă, mai iute decât fulgerul. Si precum atunci când fulgeră vezi strălucirea fulgerului în norii întunecosi si negri si ti se pare fulgerul ca o sfoară de foc luminoasă, la fel si Harul lui Duirmezeu: când salută cugetul si se arată acestuia, cugetul simte aparitia si salutul său într-un fel foarte tainic. Si iarăsi, când Harul lui Dumnezeu se miscă si se îndreaptă spre inimă, cugetul simte cu ce viteză de negrăit trece puterea si lucrarea Harului dumnezeiesc din cugetul omului în inimă. Si dacă ajunge în inimă Harul lui Dumnezeu, inima curată simte venirea si sălăsluirea Harului, adică inima simte că Harul lui Dumnezeu si-a făcut locas în ea, deoarece s-a săvârsit si în inimă aceeasi lucrare care s-a săvârsit în cuget de către Har. Si atunci, după ce Harul lui Dumnezeu s-a coborât si s-a atins de inimă, dispare de îndată învârtosarea inimii, precum se topeste ceara la fata focului si se nasc în inimă lacrimile aducătoare de bucurie, care sunt numite mai ales "fericita întristare". Această întristare aduce mângâiere inimii, bucurie sufletului, înaltă mintea la Dumnezeu, îndulceste cugetul, dă lumină de bucurie în chip minunat fetei, alungă acedia, taie patimile trupesti, omoară patimlle sufletesti, naste frica de Dumnezeu si opreste precum o cetate întărită orice răutate si orice păcat. Deoarece atâta timp cât sălăsluieste în sufletul omului această întristare, demonii nu îndrăznesc să-si facă aparitia în fata inimli, pentru că răutatea lor este arsă de această întristare precum sunt arse vreascurile de foc. Si nu se prinde planul păcatului, cel plănuit de demoni în inima omului, precum nu aprinde iasca atunci când este udă, oricât ar încerca omul. De aceea nici nu se apropie demonii de inima întristată. Si iarăsi, chiar dacă îndrăznesc să se apropie, miscati de multa lor răutate si vrăjmăsie de oameni si de frică, nu reusesc să facă nimic.

Atâta timp cât această întristare nu părăseste inima omului, neîncetat plânge inima si varsă lacrimi omul acela. Varsă lacrimi mai multe decât apa din colimvitra în care sa botezat. Să ia aminte cel care ajunge la această întristare să n-o piardă, deoarece ea se poate pierde, sau mai bine zis pleacă singură, când mintea nu priveghează si inima nu se roagă. De aceea spune si Domnul: "Privegheati si vă rugati pentru ca să nu cădeti în ispită".

Intr-adevâr, când lipseste această întristare, sufletul poate cădea în mare ispită. Deoarece atunci, ispitit puternic si luptat din toate părtile de vicleanul diavol, omul este usor biruit si poate fi rănit de moarte. Iar întristarea aceea pleacă, dar cum pleacă nimeni nu stie si nici nu întelege, asa cum nu întelege cineva cum trec zilele vietii lui. Numai aceea cunoaste si întelege cel care a pierdut întristarea aceea, că a plecat de la el, precum fiecare dintre noi întelege că trec zilele vietii lui, dar cum trec nu întelege.

Dar când pleacă întristarea, să o ceară omul din nou de la Dumnezeu. Deoarece cât lipseste întristarea, omul este lipsit de daruri mari si ceresti, iar sufletul lui sărăceste ca o văduvă săracă. Nnumai după ce revine întristarea omul întelege si cunoaste pierderea de mai înainte. Iar când omul vrea să ceară de la Dumnezeu întristarea de care a fost lipsit din pricina neatentiei lui, să o ceară prin mijlocirea adevăratei smerenii. Să arate lui Dumnezeu o fată încruntată, inimă si minte necăjite. Să aducă înaintea lui Dumnezeu toată strâmtorarea pe care o are în suflet si tot necazul de care suferă inima lui. Si să reverse în fata lui Dumnezeu într-un fel anume toată rugăciunea lui, cerând milă pentru nenorocirea în care se află, după cum spune si cuvântul proorocului David: "înaintea Lui revărs rugăciunea mea si necazul meu înaintea Lui îl spun".

Să ia asupra lui omul Harul lui Dumnezeu, acuzânduse numai pe sine că este de vină si că a devenit pricina plecării întristării de la el. Să făgăduiască lui Dumnezeu că de acum înainte va lua aminte să arate o adevărată pocăintă înaintea Lui. si, asa cum, atunci când este întristarea aceea în inimă, sunt mângâiate nu numai inima si sufletul, ci si toate puterile sufletului si ale inimii, si chiar trupul însusi primeste din nou mângâiere, tot asa, atunci când lipseste întristarea, să cadă toate la rugăciune si s-o ceară de la Dumnezeu. Fiecare să-si împlinească datoria sa. Trupul să se nevoiască cu cea mai vădită nevointă. Rugăciunea să fie înfrântă cu oftaturile si cu silinta rugăciunii. Sufletul să se îmbrace cu tristetea precum se îmbracă în negru mireasa când rămâne văduvă. Mintea si cugetul să însotească sufletul până la tronul dumnezeirii, si atunci sufletul să cadă plin de lacrimi si de evlavie, precum fecioara aceea cuminte si plină de durere la picioarele Domnului nostru Iisus Hristos, Mirele ei, Cel preacurat si nestricăcios. si sărutându-le, să cuprindă vesmântul Lui strălucitor, si, privind zi după zi fata Lui dumnezeiască cea preadulce si de necuprins cu mintea, săL roage cu smerenie si cu rugăciune fierbinte, cu cuvintele de mai jos, cu frică multă si cutremur si cu iubire. Să spună astfel:

rugăciune

Adu-Ti aminte, Doamne, că pentru om Te-ai făcut om adevărat si mântuieste-mă pentru iubirea Ta de oameni; nu lăsa, Stâpâne, rugăciunea mea fără răspuns, pentru numele Tău Cel preasfânt, ci dăruieste-mi mângâierea Ta. Pentru tronul Dumnezeirii Tale, Făcătorul meu, nu Te mânia pe mine, desfrânatul. Pentru slava Ta cea negrăită, Dumnezeul meu Cel preadulce, trimite-mi si mie milele Tale cele bogate. Varsă cu milostivire din locasul Tău preasfânt Harul Tău îmbelsugat asupra mea, că prin mare necaz trece robul Tău când este lipsit de Harul Tău. Nu Te mânia pe mine, Sfinte, pentru că vin în fata Ta cu multe cuvinte. Deoarece Tu stii că toate le spun din multa mea amărăciune, care vine din învârtosarea inimii mele. Iartă, lasă, Milostive, toate fărădelegile mele, câte Ti-am gresit din tineretile mele si cu care am întristat Duhul Tău cel Sfânt si pe Tine, Stâpânul si Dumnezeul meu preadulce. Intoarce fata Ta de la păcatele mele si toate fărădelegile mele sterge-le. Inimă curată zideste întru mine, Domnul meu, si Duhul Tău cel Sfânt înnoieste-L întru mine. Deoarece, Doamne, Doamne, când Tu trimiti mângâierea Ta asupra mea cu Duhul Tău cel Sfânt si mă îndulcesc de Harul Tău, atunci doresc să rămân sub stăpânirea Ta cu toată puterea si dorirea.

Da, Impărate Ceresc, preadulce Iisuse al meu! Domnul slavei, Cel slăvit în voia sfintilor, iarăsi si iarăsi Te rog, eu nevrednicul, ascultă-mă pe mine smeritul si netrebnicul robul Tău si dă-mi înapoi Harul Tău si desfătarea mântuirii Tale, pe care cu dreptate le-ai luat de la mine din pricina păcatelor mele cele nemăsurate. Mă rog, Stâpâne, întăreste-mă cu Harul Preasfântului Tău Duh, ca să nu mai ajungă la smeritul Tău rob, cel care în multe feluri totdeauna mă luptă, năvălind asupra mea ca un leu sălbatic si trufas fără măsură. Deoarece Tie, iubitorule de oameni, Iti încredintez ca pe un testament viata mea întreagă si nădejdea mântuirii mele. Că pe Tine Te laudă toate puterile ceresti, si Tie slavă îti înaltă în vecii vecilor. Amin!"

Zicând acestea omul, tainic, adică cu duhul său, plecându-si fata inimii si a trupului, având acolo si cugetul, afundat în adâncul smereniei, va vedea că inima lui începe să se înmoaie; să stie atunci că mântuirea lui este aproape. Deoarece S-a apropiat de el Domnul, să împrăstie cu arătarea Lui cea nevăzută si să îndepărteze toată învârtosarea si toată împotrivirea, prin care sufletul este împiedicat de la vederea adevărată a lui Dumnezeu si este lipsit de întristare. Iar dacă împietrirea inimii rămâne si nu plânge inima, nici sufletul nu jeleste pentru Mirele lui si mintea lui nu este acoperită nu poate vedea pe Făcătorul ei, Cel nevăzut, atunci să nu deznădăjduiască si să nu înceteze lupta cea bună, ci să se osândească si mai mult în tot ceasul, si după putin timp va primi mângâierea lui Dumnezeu în inima lui înfrântă, după cum spune: "Este aproape Domnul de inima înfrântă". Atunci, dacă Se apropie în chip nevăzut Domnul, va vedea si Harul lui Dumnezeu lucrând din nou. Si lacrimile vor începe să curgă cu usurintă, inima îsi va afla odihna si gândul pacea sa, iar sufletul va fi ca născut din nou, asa cum era când a fost creat. "Se vor înnoi ca ale vulturului tineretile tale". De la aceste semne duhovnicesti omul ia de stire că Dumnezeu a primit pocăinta inimii lui înfrânte ca pe o mireasmă cu bun miros. De acum înainte, va lucra poruncile Domnului, bucurându-se si smerindu-se deopotrivă. Iar Dumnezeului nostru slava si măretia totdeauna. Amin!