Cuvântul al nouălea
Despre slăbirea extremă a stării exterioare si lăuntrice a omului, care provine
din silirea extremă a rugăciunii inimii si din postul neîncetat, dar care aduce
sufletului si inimii dulceata si mângâierea Sfântului Duh.
Binecuvintează, părinte!
Slăbeste inima mea, fratii mei, slăbesc rărunchii mei, slăbeste mâna mea si
toată alcătuirea smeritului si jalnicului meu trup si nu pot eu, cel din urmă
să scriu cum se cuvine despre folosul mare si puterea si negrăitul har pe care
le aduce sufletului slăbirea extremă a inimii, care este provocată de silirea
extremă a rugăciunii inimii. Cel care vrea să ajungă la această slăbire fără
de margini a stării exterioare si lăuntrice a trupului sau, mai bine spus, cel
care vrea să ajungă la măsura si la starea Sfintilor Părinti, pentru ca sufletul
său si inima să guste din Harul lui Dumnezeu, pe măsura slăbirii sale, este
nevoie să urmeze două lucruri: postul si rugăciunea inimii.
Deoarece acestea două, adică postul si rugădunea inimii, sunt în suflet ca niste
plante dumnezeiesti pline de miere si dulceată, din care picură în suflet, în
chip minunat si neîncetat toată dulceata dumnezeiască. Toată dulceata dumnezeiască
spun, deoarece cel care are aceste două lucrări gustă în sufletul si în inima
sa în chip de negrăit toată mângâierea duhovnicească. Toată bogătia cerească
si de neînteles si toată desfătarea duhovnicească si de nespus a Scripturilor
insuflate de Dumnezeu, acesta, spun, le simte nu ca în vis si nu ca în oglindă,
asa cum si le închipuie cu mintea cei care nu au cele două lucrări, ci le simte
în chip adevărat, atât în sufletul cât si în inima sa. Le simte în felul acesta:
Când un postitor doreste să-si silească inima sa la rugăciunea mintii atât de
mult încât să simtă în adâncul fiintei sale durerea inimii, atunci acesta este
stăpânit de o slăbiciune fără margini atât a întregii sale fiinte lăuntrice,
cât si a stării exterioare a trupului său. Această slăbiciune face să înceteze
orice plăcere trupească vădită sau mentală care se ascunde în trupul omului.
Si după acestea omul gustă plăcerea aceea cerească si duhovnicească înlăuntrul
său. De aceea se spune: "Impărătia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru".
Iar această plăcere cerească si duhovnicească, ce este gustată în chip tainic
înlăuntrul său de către om, poate fi cunoscută mai bine în felul acesta:
Spunând cineva "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă",
după cum am spus de multe ori, dobândeste cu sigurantă înlăuntrul lui o evlavie
adevărată si neprefăcută pentru Dumnezeu si pentru cuvintele dumnezeiesti minunate.
In acelasi timp, împreună cu această evlavie curată si neprefăcută se face simtit
înlâuntrul său si Harul Sfântului Duh, care este o mângâiere si o desfătare
atât a sufletului cât si a inimii omului. Deoarece, când Harul Sfântului Duh
atinge inima curată, se mângâie nu numai sufletul, ci se îndulceste dinlăuntru
în chip minunat si inima într-un fel de neînteles si tainic, asa cum se îndulceste
vârful limbii omului când acesta se roagă în inimă cu rugăciunea mintii multe
ore, cu netărmurită evlavie si concentrare la rugăciune.
Iarăsi spunem, că dulceata aceea a inimii, pe care inima o simte de la Harul
Sfântului Duh este tainică si duhovnicească, dar se aseamănă cu dulceata care
îndulceste gura omului atunci când mănâncă miere sau zahăr.
Iar sufletul simte dulceata Harului Sfântului Duh în felul acesta: când Harul
Sfântului Duh atinge sufletul, atunci se arată sufletului Sfânta Scriptură întreagă,
ca un copac cu frunze din care picură miere, ale cărui rădăcini sunt udate de
dulceata nemărginită a lui Hristos si ale cărui ramuri picură în suflet din
toate părtile acea dulceată de negrăit. Iar inima simte această dulceată a Harului
Sfântului Duh în felul acesta: când cineva întelege că Harul Sfântului Duh sălăsluieste
în inima lui, atunci simte în centrul fiintei sale adică în adâncul fiintei
sale, o bucurie dumnezeiască si o mângâiere duhovnicească. Când inima este mângâiată,
atunci ea se încălzeste cu căldura aceea nematerială ,si cerească ce vine de
la Harul Sfântului Duh. Si acesta este lucrul acela despre care spune Hristos:
"Foc am venit să arunc pe pământ, si cât as vrea să fie acum aprins"
(Luca 12, 49).
si dacă inima ta se va încălzi cu acea căldură cerească, înlăuntrul ei se va
aprinde focul cel mare al iubirii lui Hristos si aceasta se va lasă cu totul
stăpânită de dorul si iubirea pentru El. si numai atunci îsi aminteste inima
de Domnul si Stăpânul ei Iisus Hristos si de casnicii si prietenii Acestuia
- despre Sfinti vorbim -, numai atunci, spun, inima se topeste coplesită de
lacrimile pentru Iisus si pentru Sfinti. Si ca si când ar izvorî apă dintr-un
izvor si nimeni nu poate să o oprească să mai izvorască, pentru că dacă astupă
izvorul într-o parte, apa iese pe altă parte, la fel se întâmplă si cu inima
în acele momente. Deoarece când inima se îndulceste cu dulceata lui Dumnezeu,
atunci începe să plângă de la sine, minunându-se de dulceata lui Hristos.
Iar dacă în momentele acelea în care inima varsă lacrimi, cineva vrea să oprească
lacrimile, făcând vreo lucrare sau vreo faptă a stăpânitorului acestui veac,
atunci, spun, desi inima varsă lacrimi nesecate si în timp ce acestea curg fără
oprire, în clipa aceea în care face lucrarea stăpânitorului răului se opresc
lacrimile inimii pentru un timp din cauza răului pe care îl provoacă cel ce
urăste binele. Dar dacă inima, din nou, râvneste trezvia si ia aminte la Harul
lui Dumnezeu, care încă o cercetează, plânge din nou ca mai înainte. Inima plânge
deoarece atunci când plânge pentru Făcătorul ei, o dată cu lacrimile simte înlăuntrul
ei dulceata duhovnicească a lui Hristos. Acestea sunt roadele plânsului, pe
care toti Sfintii le-au avut în viata lor, ca arvună a desfătării aceleia de
negrăit a veacului ce va să vină.
Din momentul acela nimeni nu mai poate despărti definitiv inima de vederea dumnezeiască
si de cercetarea duhovnicească, nici om, nici demon. Indrăznesc să spun că nici
chiar îngerii nu pot să o îndepărteze de râvna ei cerească si duhovnicească
pe care o are în adâncul ei, în cele mai ascunse fibre ale bucuriei duhovnicesti.
Este ceea ce spune fericitul Pavel: "Cine ne va despărti pe noi de dragostea
lui Hristos?" Nici un lucru nu poate să despartă inima de dorul duhovnicesc
pe care îl simte pentru Harul lui Dumnezeu, deoarece, din clipa în care a gustat
tainic bucuria de negrăit a Harului dumnezeiesc, a înteles amăgirea si rătăcirea
în care trăia înainte de a afla si înainte de a gusta Harul lui Dumnezeu. Si
precum un om sărac, nefericit, chinuit, suferind si deznădăjduit, printr-o anume
împrejurare, devine prieten al împăratului, fiind îmbrăcat în haine strălucitoare,
va petrece împreună cu împăratul viata acestuia de măretie si de fericire, te
întreb dacă acela va dori să părăsească petrecerea împărătească pentru a se
întoarce la mizeria vietuirii sale de mai înainte? Si dacă acest lucru se întâmplă
cu omul trupesc, cu omul din afară, cu cât mai mult se va întâmpla cu omul cel
dinlăuntru, duhovnicesc?
Deoarece, dacă inima va gusta în fiecare zi si în fiecare clipă Harul lui Dumnezeu,
întelege bine pe ce căi pline de spini si de bolovani si în ce locuri murdare
a umblat până atunci si de acum nu se mai poate însela luând aminte la cele
pe care demonul amăgitor i le prezintă drept odihnitoare si folositoare. Intelege
de acum foarte bine că pe căile vrăjmasului nu există altceva decât pierderea
sufletului, amărâciunea inimii si mustrarea de constiintă. In Harul lui Dumnezeu
cunoaste că există cu adevărat mângâiere, bucurie si dulceată a sufletului si
a inimii. De aceea si proorocul David se ruga spunând lui Dumnezeu: "Inimă
curată zideste întru mine, Dumnezeule, si Duh drept înnoieste întru cele dinlăuntru
ale mele".
Proorocul David cunostea de la Duhul Sfânt că, din momentul în care inima omului
se curăteste, el râvneste să vadă în inima lui pe Dumnezeu însusi, după cum
spune Hristos: "Fericiti cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu".
De aceea se ruga David: "Inimă curată zideste întru mine, Dumnezeule".
Si iarăsi, prooroc fiind, stia că din momentul în care va sălăslui în inima
lui Duhul Sfânt, va simti în inimă o bucurie de negrăit si se va încăizi înlăuntrul
trupului său, până în cele mai adânci fibre ale fiintei sale, cu o căldură de
neînteles, duhovnicească si dumnezeiască, însotită de multă dulceată duhovnicească
si dumnezeiască. De aceea mai spune: "si Duh drept înnoieste întru cele
dinlăuntru ale mele".
Rugăciune
0, Hristoase al meu Cel preadulce, înnoieste, Te rog, si în cele dinlăuntru
ale mele Duhul Tău cel bun si mângâietor, ca să se îndulcească în chip nespus
inima mea cea întristată si pentru ca să se lumineze în chip nevăzut fata inimii
mele si în chip vădit fata trupului meu de mângâierea Duhului Tău. Căci "inimii
vesele îi străluceste fata".
Da! Dumnezeul meu Cel preadulce! Bucuria si dulceata sufletului meu să îndulcească
inima mea, mă rog cu cuviintă, pentru ca să se îndulcească totodată si cugetul
meu de harul mângâierii Tale. Doamne al slavei, de aceea Te numesti Mângâietor,
deoarece mângâi pe prietenii Tăi cu Harul Sfântului Tău Duh, după cum ai făgăduit
Tu însuti, Tu, Dumnezeul si Stâpânul meu. Tu ai spus, Doamne, sfintilor Tăi
Ucenici si Apostoli: "Vă este de folos vouă ca Eu să merg la Tatăl Meu
si la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu si la Dumnezeul vostru, deoarece atunci
când voi merge voi ruga pe Tatăl Meu să vă trimită alt Mângâietor ca si Mine".
Acest Mângâietor, Doamne, Te implor, roagă pe Tatăl Tău si Tatăl meu, pe Dumnezeul
Tău si Dumnezeul meu, să mi-L trimită si mie, nimicnicul si cel din urma tuturor,
si să mă întărească în dragostea Ta, a Stăpânului meu Atoatetiitor si Dumnezeul
meu, precum zice iarăsi proorocul: "Si cu duh stăpânitor mă întăreste".
Deoarece, Doamne al bucuriei inimii mele si Mântuitorule al oricărui suflet
ce nădăjduieste cu căldură în Tine, atunci când Harul Duhului Tău cel Sfânt
atinge inima mea si Se odihneste în sufletul meu, mi se dă dintr-o dată să gust
si să simt bunătătile cele vesnice si de nespus pe care le-ai pregătit celor
care Te iubesc pe Tine înainte de a face lumea, a căror simtire, Iisuse al meu,
când o primeste inima mea, o face să se alipească de îndată iubirii Tale si
se aprinde sufletul meu de iubirea cerească cea nestinsă pentru Tine Hristoase
al meu. Doamne, când mă învrednicesti de Harul Tău cel Sfânt, atunci doresc
să-Ti aduc laudă din inima mea, ca vitelul adus spre jertfire. "Atunci,
voi pune pe altarul Tău vitei", spune Scriptura. Căci Tie se cuvine toată
slava si lauda în vecii vecilor. Amin.