15 Martie 1960
Catehizarea a luat sfarsit. Botezul, hotarat pentru ziua de cincisprezece, are loc asa cum stabilisem. Parintele Mina alege momentul pe care-l socoteste cel mai potrivit: la intoarcerea "de la aer", cand caraliii sunt mai ocupati, cand agitatia e maxima. Trebuie sa lucram repede si sa actionam clandestin in vazul tuturor. Conspiratia in plina zi a lui Wells. Ceva in genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi iesi la plimbare. (Lucru usor, deoarece m-a ros bocancul si am o umflatura purulenta pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit sa fiu dus cu toate ca ma prezint in fiecare dimineata la raport. Doctorii Raileanu si Al-G (Sergiu Al-George) ma trateaza aplicandu-mi pe "buba" un stergar muiat in apa viermanoasa din ciubar. Cu o zi inainte un plutornier mi-a spus ca "nici mort" nu ma duce la medicul oficial. Caile Domnului, ocolite.)
Raman deci singur vreun sfert de ora cat dureaza "aerul" adica aproape singur, caci mai sunt cativa scutiti de plimbare pentru felurite pricini. Pustiita de zarva si forfota, camera ia un aspect si mai ciudat, ca o scena goala in care gramezile de recuzite isi gasesc salasul la nimereala. Dar mai ales deosebirea sonora fata de camera plina este atat de izbitoare, incat am impresia unei taceri absolute tacerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol si ma pot linisti, reculege nitel.
Cand puhoiul de oameni se intoarce cu zgomot mare, ducand in rand de cate doi balia, ciubarul, tineta si un rezervor cu apa, parintele Mina, fara a-si scoate mantaua, da buzna la singura canita din camera - e o canita rosie, cu smaltul sarit, naclaita si respingatoare si o umple cu apa viermanoasa proaspat adusa in "rezervorul" purtat de el si de un alt detinut. Vin la patul meu si cei doi preoti greco-catolici si nasul. Nas mi l-am ales cu cateva zile inainte pe Em. V. [Emanuel Vidrascu], fost avocat si profesor, bun cunoscator de latina si greaca, trimis in judecata pentru a fi redactat ordinul de zi "Va ordon, treceti Prutul". V. a fost directorul de cabinet al lui Ica [Mihai Antonescu] si a purtat cu masina la tipografie faimosul ordin pe care pentru nimic in lume orgoliosul si altminteri foarte cultul general Antonescu nu ar fi ingaduit altcuiva sa-l scrie in numele sau. De ce l-am ales pe V. pe care nu-l cunosteam dinainte (ca de altfel pe cei mai multi din oamenii alaturi de care am complotat) si nu pe Al. Pal. [Alexandru Paleologu] un vechi prieten, ma rog, prieten din 54, dar spiritist si el, si apoi luasem hotararea de a ne considera prieteni din copilarie ori pe dr. Al-G. a carui personalitate ma impresionase atat de puternic, care a si ramas pentru mine fiinta cea mai desavarsit multilaterala pe care am intalnit-o in puscarie si omul cel mai daruit cu virtutea curajului Marinica P. [Marin Popescu] a fost cel mai bun, la el bunatatea prefacandu-se prin intensitate, si in inteligenta si in tact si in politete si in rafinament si in putere de judecata, dar totul la un nivel mai lipsit de grandoare ori pe vreunul din generalii prezenti (nu m-ar fi refuzat) ori pe blandul Toto Enescu, nu stiu sa spun.
Doi dintre detinuti, complici, trec in dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea in orice clipa sa vina gardianul sa se uite, dar acum cand celulele, pe rand, sunt scoase la plimbare ori aduse inapoi, e putin probabil. La repezeala dar cu acea iscusinta preoteasca unde iuteala nu stanjeneste dictia deslusita parintele Mina rosteste cuvintele trebuincioase, ma inseamna cu semnul crucii, imi toarna pe cap si pe umeri continutul ibricului (canita e un fel de ibric bont) si ma boteaza in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul sterge toate pacatele. Ma nasc din nou, din apa viermanoasa si din duh rapid.
Trecem apoi, oarecum linistiti, oarecum usurati hotul care nu-i prins in fapt e om cinstit la patul unuia din preotii greco-catolici: e langa tineta si balie (am coborat cu totii de la cucurigu), si acolo recit crezul (ortodox), dupa cum fusese stabilit. Reinnoiesc fagaduinta de a nu uita ca am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata. Botezul, in asemenea imprejurari, e perfect valabil si fara cufundare si fara de mirungere. (Daca voi ajunge sa scap din inchisoare cu bine, urmeaza, pentru taina mirungerii, sa ma prezint la un preot al carui nume imi este dat de parintele Mina; numele acesta aveam sa-l uit si apoi sa mi-l reamintesc.)
Ritmul intens al celulei nr. 18 ne infasca imediat. Parintii greco-catolici sunt de serviciu pe camera. Parintele Mina are de spalat o camasa. Doctorul Al-G ne convoaca: vreo cativa stam inghesuiti pe marginea patului sau, altii pe a patului din fata. Se vorbeste in continuare despre teoria actului si astazi mie imi revine a vorbi despre actul de creatie la Proust. Stam ingramaditi si vorbim aprig in soapte. Multi dintre detinuti, atrasi de tot ce face "lotul Noica", se strang in jurul nostru. Se vede limpede ca timp de un ceas ori doua uita de locul unde se afla. Abstractiunea si documentarea isi intind mrejele si-i rapesc nitel pe oameni intru bucurie, amagire.
Jilava, 1960
Cine a fost botezat de mic copil nu are de unde sa stie
si nu poate banui ce-nseamna botezul. Asupra mea se zoresc clipa de clipa
tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice ca de fiecare data asediatorii
urca mai sus si lovesc mai cu pofta, cu precizie. Va sa zica este adevarat:
este adevarat ca botezul este o taina sfanta, ca exista sfintele taine.
Altminteri fericirea aceasta care ma impresoara, ma cuprinde, ma imbraca,
ma invinge n-ar putea fi atat de neinchipuit de minunata si deplina. Liniste.
Si o absoluta nepasare. Fata de toate. Si o dulceata. In gura, in vine,
in muschi. Totodata o resemnare, senzatia ca as putea face orice, imboldul
de a ierta pe oricine, un zambet ingaduitor care se imprastie pretutindeni,
nu localizat pe buze. Si un fel de strat de aer bland in jur, o atmosfera
asemanatoare cu aceea din unele carti ale copilariei. Un simtamant de siguranta
absoluta. O contopire mescalinica in toate si o desavarsita indepartare
in senin. O mana care mi se intinde si o coniventa cu intelepciuni ghicite.
Si noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atata prospetime si innoire?
Se adevereste Apocalipsa (21, 5): Iata, noi le fac pe toate; si de asemenea
Pavel: daca este cineva in Hristos, este faptura noua; cele vechi au trecut,
iata toate noi s-au facut. Noi, dar de negrait. Cuvinte nu gasesc, decat
banale, rasuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu. Sunt cuprins in
cercul de creta al cuvintelor stiute si al idealurilor scoase din peisajul
cotidian. Doamna Cottard al lui Proust daca ar fi fost intrebata ce-si
doreste ar fi indicat situatia unei mai bogate vecine din coltul strazii:
nici nu i-ar fi trecut prin minte a cere sa devina ducesa de Mortemart.
Idealul nostru merge pana la cercul ori la cerul imediat superior. Dar
mai sunt altele, pe deasupra, nebanuite si prin urmare de neformulat, de
negandit. Si thalassa lui Xenofon si pamantul lui Columb. Botezul e o descoperire.
- In camera 18 nu toti au stiut ca m-am botezat. Altfel, fostul sef al Fratiilor de Cruce nu m-ar fi poftit sa iau loc langa el pe bucatica de bancuta si nu mi-ar fi spus: ei, acum sa stam de vorba in contradictoriu, legionarul si evreul, dupa cuviinta. Vrei?
Ii arat ca nu avem ce discuta in contradictoriu pentru ca unde ne aflam toti credem acelasi lucru. Si-ar fi sa dam prea lesne castig de cauza planului cusut cu ata alba al administratiei de a isca discutii si certuri, asezand in aceeasi incapere oameni cu apartenente politice, sociale sau etnice diferite.
Intamplarea vrea ca dupa cateva clipe sa fie scos din celula. Il duc pana la usa si-l sarut pe amandoi obraji. Gestul meu e oarecum teatral, dar sincer. Simt ca asa trebuie sa procedez. Nimeni nu-mi ia gestul in ras. Dimpotriva, se creeaza o atmosfera grava. Omul care pleaca este si el miscat. Ne paraseste cu un zambet de bucurie pe fata, rostind: urmele revolverului legionar
A ramas Mirel Gab. [Mirel Gabor], care neobosit, ma invata sumedenii de poezii [poezii din inchisori] de Gyr si Crainic si splendida bucata a lui Sergiu Mandinescu. Si azi ca ieri.
- Dintre cartile Vechiului Testament, cea mai opusa Noului este infioratoarea cronica a lui Ezdra, moment desavarsit al exclusivismului si rasismului.
Ce se cuvenea sa faca iudeii intorsi acasa din lunga si grea robie? Sa cante si sa se veseleasca? Catusi de putin. Dupa ce ajutorul vecinilor a fost respins de foarte de sus ("Nu se cuvine sa ziditi impreuna cu noi casa Dumnezeului nostru, ci numai noi singuri vom zidi"), Ezdra le vorbeste alor sai pe tonul cel mai eugenic, mai rosenbergian ce poate fi. Pentru ca israelitenii au luat ca sotii pe fiicele strainilor si s-a amestecat samanta cea sfanta cu popoarele cele de alt neam, trebuie sa se procedeze mai inainte de toate la despartirea celor alesi de necuratia si spurcaciunea altor popoare ticaloase spre a curma nelegiuirea, amestecului.
Nici nu le-a dat voie sa intre in oras; pe toti nenorocitii aceia ii tine afara in ploaie zile intregi ca sa se intocmeasca listele de israeliteni casatoriti cu femei straine.
Si se porneste lunga si migaloasa treaba a intocmirii listelor de catre comisiile special numite. E ziua cea mare a triumfului Birocratiei. Si dupa ce birocratia rasista in atmosfera de inventariere si de lagar de concentrare si-a incheiat lucrarile, femeile straine si copiii lor sunt alungati.
Abia atunci ingaduie activistii lui Ezdra poporului sa intre in oras, sa-si caute adapost.
Celor ce inteleg anevoie cuvintele Sfantului Pavel am iesit de sub blestemul legii si am intrat sub mila le-ar fi de folos sa citeasca intaia carte a lui Ezdra. De asemeni celor ce se intreaba de ce se numeste invatatura lui Hristos "buna vestire", celor ce cauta obarsiile rasismului si celor pe care-i intereseaza prototipurile Birocratiei.
Noiembrie 1960
Sosim la Gherla desalati, spetiti; amortiti; intepeniti. De unde coboram se pot zari casute si ulite. Zi de toamna tarzie, rece, ploioasa. Calcam in balti de apa si noroi. Dupa nesfarsita calatorie in vagonul-duba ticsit, aerul si burnita ne fericesc.
In loc de o masina-duba ne asteapta niste camioane obisnuite. Suntem ghemuiti, inghesuiti in pozitii nefiresti, absurde, ca nenorocitii de pe garrotte din ilustratiile lui Goya, si acoperiti cu prelate.
Pe drum, saltand putin prelatele, apar clipiri de strazi desfundate, felinare, oameni zoriti. Serviete, galeti, basmale. Apoi o cladire patrata, inalta, in care sunt lumini: Inchisoarea. Proportiile cladirii si luminile produc o stranie senzatie imbietoare. Moment de nebunie: amintirea unei sosiri la Brasov, la hotelul Coroana, odata seara, spre toamna, cu mama. Caldura din hol. Mirosul de fripturi dinspre restaurant. Un baiat se repede sa ia geamantanele. Usa turnanta. Zambete in jur.
Suntem primiti cu bate si toroipane.
- (prieteni dragi, de vreti sa va pregatiti pentru viata
si sa nu aveti surprize, bune sunt studiile, buna e ingineria si mai buna
meseria bratara de aur -, bune-s tehnica dentara si sudura, bune sunt
limbile straine si biblioteconomia, dar dupa cum cea mai rapida cale pentru
a intelege ce se intampla astazi este a studia sfarsitul imperiului roman
Montesquieu, Gibbon, Mommsen, Ferrero, dar mai ales Rostovtev tot asa
cea mai sigura metoda pentru a evita surprizele in viata si a le putea
face fata cu oarecare calm, cea mai temeinica pregatire este studiul Calvarului
si al Golgotei. Asta e scoala practica si tehnica, asta e adevarata scoala
profesionala a meseriei de om in lume.)
Gherla, camera 44
Noaptea, mergand spre tineta, se intampla sa-l vad pe firavul parinte Traian Pop in capul oaselor, pe saltea; nu doarme, se roaga; din ochii pe jumatate inchisi i se preling lacrimi: fata ii este luminata extatic.
Privelistea aceasta imi despica inima-n doua si daca in clipa aceea mi s-ar cere sa-mi dau viata mi-as da-o fara a sta pe ganduri. M-as arunca pe fereastra in curte. Dar fereastra are gratii, e batuta in scanduri si eu nu-s decat un sentimental impresionabil, totul la mine se petrece pe planul emotivitatii, care-i superficialitate. In sfarsit.
Gherla, Pastele 1961
Inca de mult, Marinica P. [Marin Popescu] ne-a spus lui Sile Catalinoiu si mie ca are, perfect cusute intr-un colt de batista, cateva farame de impartasanie, date lui cu vreo trei ani in urma de parintele Ion Iovan, duhovnicul Vladimirestilor.
Am hotarat, catesi trei, in lipsa unui preot in celula, sa ne grijim singuri. Vom ajuna sambata si Duminica dimineata si vom pastra cate ceva din mancarea de sambata, daca se va putea. Sile, care a venit de curand in celula de la bucatarie, unde a stat vreo cateva luni, are la dansul o pungulita de plastic si intr-insa cativa biscuiti uscati si opt bucatele de zahar. Marinica stie la perfectie toate rugaciunile impartasaniei.
Izbutim sa punem de o parte felioarele de paine care, in saptamana aceea, ni se dau sambata. Ajunam, ne rugam.
Duminica la pranz ne urcam la etajul al patrulea unde e patul lui Sile. Ne asezam turceste. Marinica recita pe indelete intregul sirag al rugaciunilor. Apoi spunem fiecare: Cred Doamne si marturisesc si Luati mancati De pe podul palmei cu grija spalata inghitim fiecare cate o firimitura de grijanie; firimiturile sunt de necrezut de mici, aproape invizibile. Apoi mancam cu mare pofta cartofii care in ziua aceea se nimeresc a fi fost, ca niciodata, curatati si oarecum fierti. Rontaim biscuitii si zaharul Marinica rosteste rugaciunile de multumire.
Dupa desteptare, incercarea de a canta in surdina Hristos a inviat fusese brutal reprimata de gardieni. Acum insa, la pranz, ne dau pace si din cate un colt, de sus de unde suntem cocotati auzim ca din vai, de colo, de dincolo cate o inganare de cantec si o reluam si noi, susotind.
- Crestinismul respingand frica si prostia, pacate groaznice, nu poate decat paroba aforisme ca acestea:
"Activitatea duce la mai multe impliniri decat prudenta" (Vauvenargues);
"Mai bine e sa te inseli decat sa nu faci nimic." (Goebbels); "Cine nu risca, pierde totul." (Fouche)
Iar intrebarii: "Ce sa facem?" si raspunsului (implicat in citatele de mai sus): "Trebuie sa facem ceva", le sta in fata fraza lui Yves Guyot: "Primul lucru pe care trebuie sa-l facem e sa nu facem prostii."
Jilava, 1961
Perioada de inasprire a regimului. Cati oameni admirabili in jurul meu! Si sfinti, o multime de sfinti! Si parca asa s-ar cuveni sa fie, accepta cu simplicitate.
Suferinta, ori de cate ori e indurata sau cugetata cu vrednicie, dovedeste ca rastignirea nu va fi fost inutila, ca jerta lui Hristos e roditoare.
1961
La Jilava, pe sectia intai, in celula numarul noua, vreme
indelungata cu un macedonean, Anatolie Hagi-Beca. El, macedonean si legionar;
eu, evreu botezat si nationalist roman: ne imprietenim numaidecat. (Ma
insoteste si faima mea de ovrei care a refuzat sa fie martor al acuzarii
in procesul intelectualilor mistico-legionari.) Ajungem in curand la concluzii
care ne bucura pe amandoi. Lucrul de care ne dam seama, si el si eu, este
ca ne aflam deopotriva indragostiti de ceea ce gasim cu cale sa numim "fenomenul
romanesc", altfel spus de poporul roman, de peisajul, de cerul, obiceiurile,
interioarele, campurile, muntii, ceapa, tuica, ospitalitatea, echilibrul
din spatiul nostru. Socotim ca suntem deosebit de indrituiti sa iubim in
deplina cunoastere, deoarece suntem, fiecare in felul sau, pe jumatate
in cuprinsul romanismului si pe jumatate in afara lui, intr-o situatie
cum mai prielnica nu poate fi pentru a prinde, a pricepe si a suferi. Roman
prin sange, Hagi-Beca a venit totusi pe teritoriul tarii la douazeci de
ani, din strainatate; la randul meu, nascut si crescut aici, sunt strain
de sange. Laolalta alcatuim, cine stie, un ins intreg, ca acel personagiu
din Napoleon of Notting Hill al lui Chesterton, real numai prin
contopirea mintilor celor doi eroi ai cartii. Venit din afara unul, faurit
inauntru dar din alta plamada celalalt, ne descoperim in aceeasi peste
masura de incantati si indragostiti de tot ce este romanesc.
Februarie 1962
"Si bucuria voastra nimeni nu o va lua de la voi" Ioan 16, 22
"Asa si eu sa ma tin drept! Sa nu-mi pierd sufletul." Paul Claudel
Celulele din Reduit, la Jilava, sunt deosebit de mohorate si au reputatia unui regim si mai sever decat "pe sectii". La 34 ajung venind de la "secret" unde am fost tinut, cata vreme am facut greva foamei, intr-o celula neincalzita de cand a fost construit fortul odata cu inutila centura din jurul Capitalei de catre inginerul Brialmont. Frigul, mai teribil ca foamea si setea (dar cel mai rau e nesomnul), m-a patruns adanc.
Trebuie ca arat tare prapadit, pentru ca faimosul plutonier Ungureanu, care ma ia in primire la poarta Reduitului, mai ca-mi zambeste (cum s-ar imbuna, spre pilda, amatorul de bucate alese in fata unui hartan de vanat neindoios bine fragezit) si ma incredinteaza sefului de camera recomandandu-i sami dea un pat singur si sa aiba grija de mine. Sunt plasat in patul cel mai de langa usa, ca un suspect si privit cu luare aminte de seful camerei, un basarabean cu nume rusesc, o matahala, posomorat, cu priviri aspre; aflu curand ca-i periculos, se zice ca-i un raspopit. Celula 34 e un fel de tunel intunecat si lung, cu numeroase si puternice elemente de cosmar. E o hruba, e un canal, e un mat subpamantean, rece si profund ostil, e o mina stearpa, e un crater de vulcan stins, e o destul de izbutita imagine de iad decolorat.
In locul acela aproape ireal de sinistru aveam sa cunosc cele mai fericite zile din toata viata mea. Cat de absolut fericit am putut fi in camera 34! (Nici la Brasov, cu mama, in copilarie, nici pe strazile nesfarsite ale misterioasei Londre; nici pe mandrele dealuri ale Muscelului, nici in decorul de ilustrata albastra al Lucernei; nu, nicaieri.)
Sunt in camera si foarte multi tineri, supusi unui tratament special de gardieni si indeosebi de seful camerei. [ ] Din prima zi constat in toata celula o sete grozava de poezie. Cine stie pe dinafara multe poezii e un om facut in detentie, ale lui sunt orele care trec pe nesimtite si-n demnitate, al sau e holul hotelului Waldorf-Astoria si a sa cafeneaua Flore. Ale lui inghetata si limonatele servite pe masutele braseriei Florian din piata San Marco. Stia el, abatele Faria, ce face pregatindu-se pentru insula Monte-Cristo prin invatarea pe de rost a tuturor cartilor. Si nici nu banuia Nicolai Semenovici Leskov ce bine a grait povatuind: "Citeste si incearca sa te alegi cu un folos. O sa ai parte de-o buna distractie in mormant". Inchisoarea fiind si ea un mormant, sfatul se adevereste excelent: cui ii place sa invete poezii nu se va plictisi niciodata in puscarie si nu va fi singur.
Din acest punct de vedere stau bine. Stiu pe dinafara Luceafarul, Scrisorile, foarte mult Cosbuc si Toparceanu (are deosebita cautare), mii (cred) de versuri de Gyr si Crainic (inghitite de la inceput, odata cu alfabetul Morse, de la veteranii legionari); [ ]
Prezenta tineretului incomparabil mai rezistent (moraliceste,
caci sunt mai toti tuberculosi), mai bland si mai vertebrat decat batranii
si a pastorului [luteran din Brasov] au ivit in camera aceasta o atmosfera
de grandoare, de medievalism hieratic; falfaie invizibile mantii purpurii,
lucesc fulgeratoare taisuri de Damasc. Fiecare gest dezvaluie un donquijotism
mocnit. Nu stiu cum, dar sosirea mea, respingator de slab si impresionant
de palid, duhnind a ger, dardaind pana si-n priviri, insotit de o aureola
de grevist al foamei, contribuie si ea la accentuarea atmosferei de nobila
sfidare a realitatii. [
] De pretutindeni ca norii de munte se isca
si se condenseaza in celula 34 atmosfera aceea inefabila si fara de seaman
pe care numai inchisoarea o poate fauri: ceva foarte apropiat de ce va
fi fost curtea ducilor de Burgundia sau a regelui Rene de la Arles ori
a unei court damour provensala, ceva foarte asemanator cu paradisul, ceva
foarte japonez, cavaleresc, ceva ce i-ar fi innebunit pe Henry de Montherlant,
pe Ernst Junger, pe Stefan George, pe Malraux, pe Chesterton, pe Soljenitin,
ceva alcatuit din curaj, dragoste de paradox, incapatanare, sfanta nebunie
si vointa de a transcede cu orice pret mizerabila conditie umana [
]. Ceva
ce-mi confirma in chip stralucit si tangibil afirmatia Simonei Weil: "Datorita
bucuriei, frumusetea lumii ne patrunde in suflet. Datorita durerii, ne
patrunde in corp".In celula 34, bucuria izvorata din aristrocratie,
poezii si sfidare si durerea (caci domneste un frig cumplit, mancarea
e cu totul pe sponci, apa continua sa fie viermanoasa, incaperea e apasatoare
ca intr-un film de groaza, bruftuluielile curg garla, orice observatie
a caraliilor e insotita de ghionti sub falci si pumni in cap) se amesteca
atat de inextricabil incat totul, inclusiv durerea, se preface in fericire
extatica si inaltatoare. Cand vaca manaca iarba, iarba se preface in carne
de vaca. Tot asa, cand pisica mananca peste, pestele se preface in carne
de pisica. Suferinta pe care o asimilam, dintr-odata, devine euforie. Versurile
lui Georg Trakl, invatate de la parintele Harald, intaresc si ele aceasta
senzatie:
Da, ne patrunde parca pe toti bucuria senzationala de dupa impartasania cu paine si vin, cu mult curatul Trup si prea scumpul Sange. Hasizii nu se imbatau oare cu apa chioara invocand numele lui Savaot? Nu suntem in stare sa prefacem si noi mizeria matului acestuia de piatra si injosire in entuziasm? Lipsa de entuziasm, zice Dostoievski, e semnul sigur al pierzaniei.
Dar numai entuziasmul nu lipseste in camera 34, si daca asa stau lucrurile nimeni si nimic nu-i pierdut. Nu ne este rusine nici de exaltari la rece si de un fel de neintrerupt extaz, prevenitor si solemn, tot potrivit recomandarii lui Dostoievski ale carui cuvinte "Omul nu exista decat daca exista Dumnezeu si nemurirea" le repetam surazand cu subinteles si ni se par orbitor de evidente.
Si aici, la 34, mi se arata din nou ceea ce ma strafulgerase si la 18: ca minunea face parte din viata reala, ca e o componenta a lumii. Adhemar Esmein, pe planul dreptului constitutional, constatase desigur acelasi lucru cand sustinea impotriva asa-zisilor realisti ai stiintei juridice ca fictiunile sunt si ele realitati. Minunea in celula 34 este stiuta si acceptata ca un fapt indiscutabil.
Minune este si felul cum ne purtam unul cu altul, intrecandu-ne in a ne ajuta, a ne vorbi delicat, a ne face viata mai placuta unul altuia. O perchezitie imi confisca singura sticluta unde imi pastram lichidul negru care spre norocul meu ni se serveste acum dimineata drept cafea in locul mai consistentului terci. Deoarece nu mananc nimic din cate ni se da, "cafeaua" imi este o pretioasa rezerva. Confiscarea sticlutei ia proportii de pierdere catastrofala. Perchezitia a avut loc dimineata si pentru detinerea sticlutei am fost violent surchidit si amenintat. Seara, la ora stingerii (nominala, pentru ca becurile nu inceteaza a-si raspandi puternica lumina), cand dau patura la o parte, gasesc dedesubt o sticla, mai mare decat cealalta. Binefacerea e conforma cu cele mai stricte precepte critice, fiindca nu stiu cine a pus sticla, nu pot intreba, nu pot afla. Binefacerea aceasta (si cum de a scapat pretiosul obiect de la o perchezitie severa?) e act gratuit in deplin sens gidian, e si mai gratuita decat crima lui Lafcadio. Absoluta discretie recomandata de Mantuitorul e prezenta neintinat. Gestul acesta ma copleseste, ma trec fiorii orgoliului, ma clatin si s-ar fi putut altminteri? imi ud asa-zisa "perna" cu dulcile lacrimi fierbinti ale fericirii.
- Lectia inchisorii este o lectie de realism. Institutiile omensti, bolile omenesti, caracterele omenesti, sistemele politice ori sociale por fi descifrate cel mai bine in momentele de criza. Situatia-limita pe care o reprezinta inchisoarea ne ajuta sa vedem lucruri elementare, estompate de ritmul normal al scurgerii timpului. Inchisoarea e un contact nemijlocit cu infrastructurile, lasa cu mult in urma marxismul si psihanaliza, reputate drept cai ale patrunderii in adancuri si adevaruri finale. Cat de salonarde par marxismul si freudismul, de politicoase, de flusturatice in raport cu seriozitatea inchisorii: s-ar zice ca-s decor de piesa de Marivaux, ori discutie in Pretioasele ridicole, in Femeile savante, in Coana Chirita!
Lectia crestina a inchisorii (pentru ca, mai presus de orice, invatatura lui Hristos este o doctrina strict realista, conforma cu adevarurile cele mai brutale si mai nemijlocite) o rezuma Kierkegaard:
"Incetul cu incetul, si din ce in ce mai bine am observat ca toti cei pe care Dumnezeu i-a iubit cu adevarat, modelele etc. au trebuit sa sufere cu totii in lume aceasta. Mai mult, ca doctrina crestina e asa: sa fii iubit de Dumnezeu si sa iubesti pe Dumnezeu inseamna a suferi.
Crestinismul este un mesaj existential, care face din existenta ceva mai paradoxal si mai greu decat a fost vreodata inainte si va mai putea fi vreodata in afara crestinismului.
Crestinismul exista pentru ca exista o ura intre Dumnezeu si oameni. Sa fii crestin inseamna sa fii chinuit in fel si chip. Cel mai bun lucru este sa fii in stare de a nascoci nesfarsite moduri de a te chinui tu insuti; daca insa nu esti destul de tare, poti oricum nadajdui ca lui Dumnezeu i se va face mila de tine si te va ajuta sa ajungi la starea de suferinta.
E lucru teribil clipa aceea in care Dumnezeu scoate instrumentele in vederea operatiei pe care nici o putere omeneasca nu o poate aduce la savarsire: sa-i smulga omului dorinta de a trai, sa-l omoare pentru ca sa poata trai ca un mirt. Menirea vietii acesteia este de a te duce la cel mai inalt grad al scarbei de viata.
Dumnezeu este vrajmasul tau de moarte.> Iata incercarea: sa devii crestin si sa starui in a ramane crestin: e o suferinta careia nici o alta durere omeneasca nu-i poate opune boldul si framantarile ei. Si totusi, nu crestinismul e crud, nu Hristos e crud. Hristosul este in Sinea Sa blandete si dragoste; cruzimea provine din faptul ca in aceasta lume trebuie crestinul sa-si petreaca viata si in ea trebuie sa-si exprime conditia sa de crestin deoarece Hristos nu-i chiar atat de bland, adica atat de slab, ca sa-l scoata din ea."
Suferinta, unii oameni sunt pregatiti s-o accepte. Dar ii doare ca n-o pot intelege. Iata insa ca tocmai neintelegerea Kierkegaard o descopera ca parte integranta indispensabila a unei suferinte adevarate:
"Daca exista cumva o bucurie, si o nespusa bucurie a crestinului, ea nu poate consta decat in a accepta (iar nu a intelege, pentru ca intelegerea ar desfiinta intr-un fel anume suferinta) sa fie asa.
Oamenii care nu se daruiesc lui Dumnezeu au parte infricosatoare ironie de bucuria ca Dumnezeu nu-i chinuieste in viata aceasta. Nu, doar pentru cei pe care-i iubeste si care i se daruiesc poate fi El numit, omeneste vorbind, dusmanul lor de moarte, dar din dragoste."
Crestinismul: reteta de fericire (in intelesul cel mai
american, mai practic) si tortura de neindurat. Simultan, deopotriva. Numai
ca nasterea din apa si duh preface fara a o desfiinta si suferinta
in fericire. Daca Hristos n-ar fi inviat, raportul ar fi fost altul, invers.
Dar a inviat. O stim.
Pagina urmatoare