Lucrurile acestea, ale credintei, incep asadar de mult. Rudolf Otto imparte: mysterium fascinans, mysterium tremendum.

   Sa le iau pe rand. Fascinatia pentru mine a inceput aproape din totdeauna, adica din copilarie, in comuna purtand nume de sfant ori de talhar: Pantelimon. Pe atunci cu totul in afara orasului. Odata cu lasarea serii nici un bucurestean nu cuteza sa mai intre in mahala. Isi aveau flacaii gelosi si mandri cartierul lor, domeniu rezervat. Erau si numerosi betivi, de buna seama, cum sa nu fie, zavozi care latrau in tacerea noptii ori se repezeau la trecatori, drumuri desfundate, praf, noroi. Dar totul, si numai pentru copilul ce eram, se proiecta pe un fel de pace patriarhala, pe credinta fiecaruia ca lumea in strafundurile ei cele mai tainice nu-i totusi ostila si rea; ca, la o adicatelea, oamenii nu te vor lasa, ca o bucata de paine si un pahar cu vin tot vei gasi pe undeva; ca - pana-n clipa mortii, se-ntelege - nu vei fi dat afara de la locul si culcusul tau; ca lucruri cu totul de mirare si de-a dreptul infioratoare nu se vor intampla. (Un fel de acoperamant - al Maicii Domnului mai ales care chezasuieste oamenilor de treaba - si daca-i vorba asa toti suntem de treaba - caracterul indepartat si improbabil al tragediilor.)

   La biserica Capra, asezata mai spre oras, se duceau Duminica si de sarbatori aproape toti; macar primprejur. Ca proprietari de fabrica si la poftirea preotului Marculescu, mergeau si parintii mei. Biserica, lipsita de orice frumusete dar incapatoare, avea clopote cu batai prelungi, cu dangat grav, in contrast cu modicitatea locului, batand des, insidios si nobil. Ele, pe care le auzeam limpede cu toate ca se aflau departe de fabrica, ele au constituit fundalul sonor si emotiv al anilor mei dintai. Ele m-au aparat, macar un timp, si tot ele alungau duhurile rele, grindina si farmecele viclene; imi indulceau, cu sunet, crescandele trasaturi odioase ori derutante ale realitatii: realitatii inconjuratoare, realitati launtrice (unde imaginea latenta iesita din nedeslusit, trecand de la negativ la pozitiv, incepea sa-mi ranjeasca sfidator). Binecuvantat fie Sf. Paulin de Nola, initiatorul folosirii clopotelor la biserici. Blagoslovit fie si parintele Gala Galaction ca a gasit - asa taler cu doua sau trei fete cum a fost - pentru unele din cartile sale titluri cu minunat ecou: Clopotele manastirii Neamtu, Langa apa Vodislavei, Piatra din capul unghiului, Bisericuta din razoare. (De la Pantelimon pana la Fundeni se intindeau gradini, cranguri, lacuri, verdeata buna de odihna si balarii cuminti, vii micute - si mai mult dadeai de turme decat de holde, amanunt mioritic ratacit dincolo de garduri si maidane. Intareau si ele parerea lui Eminescu: blandetea poporului roman isi are obarsia in bunastarea lui pastorala, mereu superioara celei a neamurilor agricole.)

   Mai erau - tin bine minte - si clopotele de pasti, acelea diferite: nu indemnau spre duiosie, ca la Craciun, ci rascoleau, staruind tagaduindu-ti pacea.

   (De Craciun toate erau bune: si bradul si cozonacii si colindele si micutul prunc Iisus. De Pasti toate erau ciudate si apasatoare: si postul si prohodul si crucea rea si infricosatorul batut in cuie Hristos.)

   Are orice om cate o ulita a copilariei. (Ciutura ce cumpaneste in anii inceputului pacatul stramosesc.) A mea acolo a fost, in Pantelimonul cel atat de oarecare, intre Capra si Fundeni - si-n curtea fara capat a unei fabrici de cherestea, poate industria cea mai curata, adanc patrunsa de mirosul lemnului taiat si al rumegusului. (Dupa ce ploua, din scanduri si butuci imbibati se raspandeste un parfum intepator.)

   Fascinatia unei mahalale romanesti din vremuri bune. Fascinatie pentru suflet a locului unde a nimerit? Pentru mine, captare puternica - desi cu mijloace atat de modeste. Ce poate fi mai neinsemnat, mai pieritor, decat salcamul curtilor sarmane si carciumile targovetilor mintosi?

   De la inceput, din vesnicia copilariei mele. Tremendum a venit mai tarziu, mult mai tarziu, pe cai negingase.

   - 1935, Manole [Emanuel Neuman]* despre morala si libertate.

   Fundamentul drepturilor naturale e in educatia pe care o primesc oamenii, in mentalitatea lor: tine de ceea ce cred, de faptul ca au sau nu o credinta in vreo regula, de parerea pe care si-o fac - in sensul cel mai simplu - despre cinste si corectitudine. Nu e nevoie sa stie multe lucruri, e neaparata nevoie sa fie convinsi de valoarea unui singur cuvant, un adjectiv: cumsecade.

   Teoreticienii democratiei privesc prea sus: cred ca distrugand religia, morala, onoarea, proprietatea, respectul si distinctia vor obtine totul.

   Cand eu le spun acestor atat de progresiste personaje ca vor pierde totul, sunt luat in batjocura. Ce legatura, spun personajele, poate sa fie intre viata de familie si libertatea politica, intre morala si puterile Statului, intre educatie si drepturi? Sa stii ca gresesc rau de tot, dumnealor. Dreptul e o disciplina autonoma, dar nu poate functiona decat intr-o societate morala. Prevost-Paradol si Victor de Broglie credeau ca dand massei sufragiul universal o satisfaci, o impiedici de a mai cere altceva pentru ca - ziceau ei - ce altceva ar mai putea cere? Nu puteau banui ca in curand massa va cere mai mult, va intrebuinta drepturile ei politice in scop nepolitic, va cere unele reforme sociale, apoi Reforma sociala, apoi revolutii morale si in sfarsit catastrofe mintale, totul.

   Ma, poate ca e intristator, dar asa e: ne asteptam sa nimerim undeva departe, suntem readusi pe cale circulara la institutiile si ideile cele mai de toate zilele. La familie, la educatie, la cinste, la moralitate am ajuns! Da, ma, aici e miezul. Daca spui ca votul universal va rezolva totul, minti; pentru ca votul universal poate induce sau aproba tirania. Daca astepti ajutorul de la cultura stiintifica esti naiv, stiinta nu se sinchiseste de drepturile individuale. Alta e baza drepturilor omenesti fundamentale si naturale: e imaginea induiosatoare si inaltatoare, sfanta si grava a omului cumsecade. Credinta in coexistenta libertatii cu surparea principiilor e o gluma sau o inconstienta. S-o creada ai din Sarindar. Libertatea e un bun de pret si e rara: popoarele care din cand in cand, in cursul istoriei, se bucura de libertate au noroc. Stii parca ce spune La Rochefoucauld: trebuie virtuti mai mari si tarie mai multa pentru a sti sa duci o viata fericita decat pentru a indura nenorocirea.

1936

   Sionistii ne invita la masa pe Manole si pe mine. Cinam la un restaurant evreiesc din Vacaresti, unde la intrarea sefilor sionisti lumea se ridica in picioare. Proprietarul localului si chelnerii se reped sa ne intampine de parca ar veni seful statului. (Si-n conceptia sionista asa si e: deputatii, gazetarii si organizatorii acestia sunt reprezentantii viitorului stat national.)

   Am oarecum impresia - dar o contrazice veselul décor - ca sunt in Irlanda pe vremea luptelor Sinn Fein-ului ori printre Chouani: ierarhia subterana e alta decat pe strazile orasului! Orchestra canta imnul Sperantei si o violonista intre doua varste ofteaza apasat si ne face ochi dulci.

   Ni se servesc cele mai autentice (si mai savuroase) fripturi romanesti, pe care teoreticienii renasterii ebraice le mananca de istov (dimpreuna cu muraturi grozave). - Pe ziduri sunt afise care interzic discutiile politice, dar de ele nu se sinchiseste nimeni. Toata mania sionistilor e indreptata impotriva asociatiei U.E.R. a doctorului W. Filderman. Manole sis castiga entuziaste simpatii unanime spunand despre careva: "un uerist, un prost". (Iar despre seful advers: cu mania asta ardeleneasca a titlului de doctor are sa se pomeneasca intr-o noapte chemat la telefon pentru o nastere!)

   Cina, dupa cuviinta, se prelungeste: atmosfera devine din ce in ce mai cordiala. Fripturile sunt insotite de un vin vrednic si el de oaspeti. Violonista canta solo. Manole o da cu melodii autohtone si sionistii - uitandu-si doctrina - i se unesc pentru cateva clipe in celebrarea frunzei verzi si a mândrii de sub deal. Incat nu se mai stie bine - convorbire politca a fost de mult parasita - daca petrecerea are loc sub semnul Sperantei ori a Lelitei.

   Abia tarziu, la plecare, pe strada rece si goala, se despart iar drumurile si - era sa zic, dar ar fi gresit - apele.

   Rationamentul lui Manole era simplu: de vreme ce ne-am nascut ovrei (el pentru nimic in lume n-ar fi pus un "e" la inceput), ovrei suntem. Sa fim, asadar, ceea ce suntem.

   Ma rog, nu-i destul; ca sa fii ovrei trebuie sa faci ca toata lumea (orice singularizare e suspecta): sa apartii traditiei tale, adica religiei iudaice.

   Pun-te in cautare de un rabin. Primii pasi s-au dovedit destul de grei. La o adresa ce mi s-a dat am nimerit la un haham. Manole s-a distrat grozav: anecdota de Theodor Sperantia, ce mai la deal la vale. Dar am descoperit un coleg, fiu de rabin, conservator si el, antiprogresist foarte, insa de nuanta evreu mistic ortodox. A consimtit sa ne asculte, dezaproband argumentele, nu concluzia; oarecare surpriza nu ostilitate.

   Apoi a consimtit sa ne prezinte tatalui sau, care ne-a ascultat si el, blajin, ne-a cercetat cu priviri adanci, intelegandu-ne numai in parte. Am citit atunci si Copilul profet de Edmond Fleg. Dupa aceea lucrurile s-au incurcat.

   Reiesea ca pentru a fi ovrei, macar in sens de integrare intr-un sistem de traditie sociala, era nevoie sa mergi la sinagoga vineri seara si sambata dimineata, toata; ca trenuie sa-ti cumperi filacterii si, desigur, salul alb cu numele, ebraic, talit - invatand ritualul folosirii acestora si, mai inainte de orice, ca trebuie sa inveti ebraica. Ebraica, adica ivritul, alta noutate. Solutia citirii textului rugaciunilor cu litere latine n-am putut-o aplica. Existau, pare-se, unele carti de acestea, dar n-am dat de ele. Am nimerit intr-o dupa-amiaza catifelata de toamna undeva pe chei, intr-o curte cu oratanii multe, la un batran despre care auzisem ca are ce cautam. A iesit din casa buimac - purta un halat imens - dar nici n-a priceput bine ce vrem.

   Lui Manole regulile acestea nu i se pareau excesive, erau conforme cu disciplina si efortul pe care orice societate este indrituita sa le ceara componentilor ei. Ma rog, si triburile salbatice au testurile lor initiatice. Ne-am apucat asadar de treaba, de cumparaturi, de frecventarea regulata a sinagogii (unde oficia tatal colegului nostru), iar mie mi-a revenit si partea, mai grea, a invatarii ebraicei, unde am facut de asemeni cateva descoperiri pe drum: ca nu este de ajuns sa cunosti ebraica si alfabetul ei, mai e necesara si aramaica, aceasta avand si ea pentru comentarii un alfabet diferit, al invatatului Rashi care si el era, la randul lui, comentat cu alte litere… Pe scurt, repetam - viata doar imita arta - experienta micului erou al lui Fleg si constatam ca dadusem de belea…

   Cu ebraica n-a mers prea rau, aramaica mi s-a parut mai armonioasa (genitivul ei o fereste de excesiva guturalitate a celeilalte), cu frecventarea sinagogii m-am impacat insa mai putin. Credeam ca sinagoga e o biserica. Nu, e un locas de recitare a unor texte, de exegeza si indeplinire a unor rituri. Religia evreiasca e o religie "in suspensie" si lipsita de cult, iar sinagogile nu-s decat "case memoriale". In esenta, Templul fiind daramat si jertfele de animale cu neputinta, totul se reduce la citirea sau rostirea regulior si prescriptiilor. E o memorizare, si un tip de structura absoluta, unde virtualitatile nu se configureaza.

   Rabinul nostru vorbea fluent, dar intr-o romaneasca fantezista ce adeseori intarea impresia de anecdota scoasa din culegerile lui Sperantia. Si amanuntele si nasamblul mi se prezentau ca ceva rece, prafuit, indepartat si indaratnic. Mi se facea dor de biserica din Pantelimon, de biserica Silvestru si de clopotnita ei cu bolta (pe sub care se trece in strada Oltarului), de bisericuta de la Clucereasa. Capacul l-a pus rabinul, pe cale lingvistica, exprimandu-se intr-o Sambata: si a facut o gaura unde es sint heraus gekimăn flacărăs.

   Experienta maurrasista a preluarii traditiei religioase pentru integrarea in comunitatea sociala a durat cat a durat si nu m-a invrednicit decat de o foarte relativa cunoastere a elementelor ebraice (apucasem totusi sa citesc Vechiul Testament in original, cu dictionarul si textul romanesc alaturi) si convingerea ca a starui e inutil. La care se adaoga o respectuoasa senzatie de ramas bun definitiv in raport cu sinagoga.

   Am incercat, de buna credinta, cu buna credinta. Pentru Manole a fost mai ales o experienta, sa-i spun, psiho-sociala, pentru mine o truda mai din inima, mai febrila. Am incercat.

   - "Dati deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu" (Mat. 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25).

   Fraza e clara si regimurile totalitare, adaugandu-i si Rom. 13, cer credinciosilor sa le dea ascultare si respect. Iar multi crestini, care-si confunda religia cu prostia, sar si ei sa le aprobe: "e text!".

   Numai ca nu citesc atent. Dam Cezarului - se talmaceste: Statului - ce este al sau, daca e in adevar stat si se poarta in consecinta. Cand statul (Cezar) se indeletniceste cu ale lui, cu intretinerea drumurilor, mentinerea ordinei, canalizari, transporturi, apararea tarii, administratie si impartirea dreptatii, i se cuvine respectul si tot ce este al sau: impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci insa cand Statul nu mai e Cezar ci Mamona, cand regele se preface in medicine-man si puterea civila in ideologie, cand cere adeziunea sufleteasca, recunoasterea suprematiei sale spirituale, aservirea constiintei si procedeaza la "spalarea creierului", cand fericirea statala devine model unic si obligatoriu, nu se mai aplica regula stabilita de Mantuitor, deoarece nu mai este indeplinita una din conditiile obligativitatii contractului: identitatea partilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona). Mantuitorul nu numai ca n-a spus sa dam lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu si lui Mamona ce este a lui Mamona, ci dimpotriva (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit ca nu poti sluji si lui Mamona si lui Dumnezeu. Cand pe scaunul de domnie lumeasca sta un Cezar, indemanarea nu este interzisa si Biserica, de-a lungul veacurilor, si-a avut politica ei. Dar cand politica incape pe mainile Celuilalt, se aplica regula vaselor engleze care faceau piraterie sub pavilion strain: deindata ce bastimentul inamic deschidea focul, era inaltat steagul national. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legatura, oricat de mica - nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfantului Vasile cel Mare.

   (Diavolul: sa incheiem un pact. - Nu. - Atunci hai sa semnam un document prin care recunoastem si tu si eu ca doi plus doi fac patru. - Nu. - De ce? Nu admiti ca doi si cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevar incontestabil? - Nu-mi pun semnatura alaturi de a ta nici pentru a recunoaste ca exista Dumnezeu.)

   - Cateva cugetari lamuritoare despre libertate: Alfred Jarry: Exista oameni pentru care a fi liberi e o plictiseala, e o belea.

   Thomas Mann: Libertatea e o notiune pedanta si burgheza.

   Ambele pun sub semnul intrebarii sansele de supravietuire a libertatii in lumea pe care Ortega y Gasset a numit-o, mai pertinent ca oricine, a masselor.

   Alexandru Herzen: masselor nu le pasa de libertatea individuala, de libertatea cuvantului; ele indragesc autoritatea… prin egalitate inteleg egalitatea opresiunii… doar indivizii civilizati doresc libertatea.

   Sa fim deci mai putin convinsi, noi, intelectualii si detinutii politici, ca toata lumea se omoara dupa libertate.

   Denis de Rougemont: Libertatea nu e un drept, e asumarea unui risc.

   Sa fim deci mai putin siguri ca oamenii sunt dispusi sa riste. Drepturi, da, cate vrei, dar riscurile le considera a fi piedici, intrigi, insulte.

   Ioan 20, 29: "Iisus i-a zis: Pentru ca M-ai vazut, ai crezut? Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut."

   Sa intelegem ca libertatea e mai presus de orice, un act (riscat si nerational) de credinta, deci un pariu.

   II Cor. 3, 17: "Domnul este Duh, si unde este Duhul Domnului acolo este libertate."

   Daca nu suntem liberi nu suntem vrednici a ne chema - cum ii place lui Hristos sa ne socoteasca - prietenii Sai.

   Apocalipsa 3, 20: "Iata, stau la usa si bat."

   Sa ni se topeasca inimile la gandul pozelor populare unde Domnul cu traista si toiag asteapta sa-i deschidem, daca vrem, de buna vrerea noastra libera.

   Nicolae Balcescu in Istoria Romanilor sub Mihai Voda Viteazul: Cine lupta pentru libertate se lupta pentru Dumnezeu.

   Fraza putin citata de actualii admiratori ai lui Balcescu.

Ianuarie 1954

   Din nou la Schitul Maicilor. Plecat tarziu. Drumul acasa pe jos, prin nameti. Nici un tramvai, nici un autobuz. Orasul ca pustiu. Impresie dezolanta de parasire, de regres: cata deosebire fata de Bucurestii dinainte.

   Simt ca parintele Mihai [Marcel Avramescu] nu intelege: vin la ei, merg pe la slujbe, citesc autori crestini; de ce nu face pasul hotarator?

   De ce? Ma intreb.

   Din lene, fara-ndoiala. Si de frica: mi-e frica, doresc oare cu adevarat botezul sau e numai o pornire (sentimentala, cerebrala…)? Nu caut o compensare, o supapa, o portita, o bucurie noua in searbada tristete care ma inconjoara? (Un loc racoros pe nadusita perna de dormit, cum ar zice Cocteau.) Din nesiguranta, asadar. Si dintr-un fel de rusine, cum demonul ii marturiseste lui Ivan Karamazov: la inviere ar fi voit sa strige si el de bucurie, sa umple universul cu un urias hosana, dar s-a jenat, nu-i sta bine. Si din motive mici, mici de tot, dar nu chiar mci: ce-or sa zica rudele, prietenii? Mama, sunt convins, ar fi fost de acord daca i-as fi cerut consimtamantul, dar era prea cuminte si timida ca sa fi luat, cand mai traia, initiativa. Si Manole! Ce-ar zice Manole, care mi-a povestit nu o data anecdota cu negustorul ovrei a carui pravalie pe colt purta emblema "La Jean", pe cand la celalalt colt al strazii fiinta magazinul "La Iancu". S-a botezat omul, romanizandu-si numele, tot in acel de Iancu. Si ce-a urmat? Lumea, spre a-l deosebi, nu i-a mai spus decat "Conul Iancu jidanu". Si-apoi rabinul G., alaturi de care am incercat zadarnic sa-mi aflu un loc in sinagoga, rabinul G. ai carui doi baieti au fost ucisi sub ochii si-n bratele lui in padurea de la Jilava in timpul rebeliunii?

   Si dupa cum oamenii pe masura ce imbatranesc, decad si duc o viata mai lipsita de sens si bucurii, dar tin mult la ea si se agata cu incapatanare de vid, in timp ce tinerii plini de avant sunt oricand gata sa se jerfeasca, sa se inroleze ca voluntari ori sa se sinucida, asa si eu traiesc prea meschin, prea murdar, prea stupid pentru ca sa gasesc in mine puterea savarsirii unui act de curaj, de incredere, de speranta si de sfruntare. Spatiul locativ, cadrele, slujbele din care abia primit sunt dat afara, autobuzele, cozile, boala, orele petrecute in salile de asteptare ale spitalelor m-au impotmolit intr-un mal de oboseala tampa. (De ce tii un regim atat de sever? De ce nu faci cerere de plecare? De ce nu incerci sa te inscrii in partid si tu? De ce n-ai plecat la vreme? De ce nu te-ai dat cu ei? De ce nu te adresezi procuraturii?…)

   Sosesc acasa tarziu de tot, frant, iritat. Acasa: bucuriile colocatiunii. In odaia de alaturi, zaiafet mare, cu ghitare, banjouri si cantece de inima albastra pana-n zori.

Ianuarie 1955

   Orele 14. Telefon al parintelui Mihai. Sunt convocat la orele 16. Voi vedea de ce. S-a petrecut ceva rau? Vreo boala? - Sunt eu om sa ma adresez (traducerea franceza: suis-je homme a …) unui avocat in caz de boala? Il aud surazand la celalalt capat al firului.

   In odaita-hol din casa parohiala a Schitului gasesc lume multa de tot, numai crema si elita. Ma lamuresc de indata asupra temei reuniunii. Parintele Cleopa, spiritualul manastirii Slatina, calugar de origine taraneasca si cu reputatii de sfant, sade pe scaunul oaspetelui, iar acesta pe un taburet la picioarele lui, cuminte si cucernic, foarte prevenitor si nitel prea supus. De ce oare gestul acesta de fireasca smerenie pare calcat pe vorbele din Fapte 22, 3? Daca cel ce sta la picioarele maestrului e Pavel, cel de pe scaun nu mai e decat Gamaliel.

   Parintele Cleopa, destul de tanar, simplu, vorbitor inlesnit, cu privire blanda, parul, barba si mustatile foarte negre, si purtare serioasa. I se pun tot felul de intrebari si raspunde la toate nu numai cu multa rabdare si dreapta socotinta, dar si cu vadita atentie, reflectand indelung. Codin Mironescu [Alexandru Mironescu], Todirascu [Stefan Todirascu], Pillat [Dinu Pillat], Alice Voinescu, Mihai Musceleanu, doctorul Voiculescu [Vasile Voiculescu], Alexandru Dutu, multi tineri cu ochii aprigi si calzi asculta rapiti si se cunoaste ca au parte de fericire. Unii dintre ei, ca Pavel Sim. [Paul Simionescu], Virg. Cd. [Virgil Cândea] si altii studiaza teologia in orele libere si dau examenele clandestin. Da, astia n-ar pleca intristati de la Domnul.

   Se sta pana tarziu de tot, de parca somnul, odihna, oboseala, treburile, orariile n-ar exista. Si nici nu se afla un samovar, ca la Rusi.

   Eu insa plec ingandurat; de ce ascult din afara toate lucrurile acestea imbietoare, de ce mi-e teama sa fac pasul hotarator?