1963
In celula 88 (daca nu ma insel) de la Gherla, mare si ticsita, sunt multi preoti de toate confesiunile. Ecumenismul e pus in practica. In fiecare dimineata, din initiativa unui preot darz si a unor mireni inimosi, se organizeaza o slujba interconfesionala. Stau laolalta preoti romano-catolici, uniti, ortodocsi, pastori luterani si calvinisti. Unul din luterani e partizan al miscarii liturgice (Berneuchner Bewegung) din cadrul protestantismului. Cativa predicatori sectanti se tin la inceput de o parte. Apoi unii dintre ei (si tolerantul Traian Cracea, baiat excelent) ni se asociaza.
Nimic nu poate reda splendoarea acestei slujbe lipsita de altar, odajdii, icoane, tamaie, orga si obiecte de cult. Siluetele slabe imbracate in zeghe, capetele tunse, fetele palide, cuvintele si cantecele murmurate (sa nu auda caraliii) fauresc o atmosfera care rivalizeaza prin intensitate si energie creatoare de entuziasm cu cele mai fastuoase ceremonii din cele mai marete catedrale ale lumii. Locurile magice ale crestinatatii – Capela Sixtina, catedrala din Chartres, Sfanta Sofia, Athosul, din Wartburg, manastirile Zagorsk si Optino – par a fi toate aici, in duh si in principio. Ne simtim ca in catacombe, daca ar veni peste noi primejdiile si naprasnele sunt sigur ca toti le-am infrunta. Cuvintele Domnului: unde sunt doi sau trei adunati, in numele Meu voi fi si Eu isi afla aplicarea. Nu, nimic nu poate reda, explica, transmite incomparabila frumusete a slujbelor acestora de infratire ecumenica. Lor, cel putin tot atat de bine ca societatii dinainte de revolutia franceza, li se pot aplica vorbele lui Talleryrand: cine nu le-a apucat nu stie ce-i la douceur de vivre. Prezenta lui Hristos este orbitor de evidenta si orice s-ar intampla mai tarziu – nu ne-am prefacut in ingeri – nu se va putea sterge senzatia de rapire la cer pe care o da improvizata pseudo-liturghie. Incercam si un sentiment de adanca recunostinta fata de cei ce ne-au pus in situatia de a ne impartasi din asemenea inimitabile si incomparabile momente care ne scot din timp mai tare decat madeleinele lui Proust.
Gherla 1963
Aflu amanunte autentice despre Turcanu si reeducare.
Daca diavolii, ingeri cazuti, puteau nascoci chinuri cumplite, numai ordinului smecheresc al oamenilor i-au putut trece prin minte torturi atat de ticnite si de intortocheate.
Arpacasul fierbinte inghitit pe nerasuflate si numaidecat dupa aceea o stacana mare cu apa rece.
Catarari cu unghiile pe ziduri.
Metanii, neintrerupt, pana la lesin.
Excremente mancate. (Se socoteste privilegiat cel care-i pus sa si le manace pe ale sale.)
Mancare enorma urmata de patruzeci si opt de ore petrecute intr-o celula ticsita, fara tineta si cu usa, fireste, zavorata.
Preoti siliti sa faca onanie.
Orele de somn reduse la patru, de la 12 p.m. la 4 a.m. si acelea intrerupte la fiecare sfert de ceas.
Obligatia de a sta numai in picioare, de la 4 a.m. la 12 p.m. timp de doua luni.
Trei alarme pe noapte. La darea alarmei detinutii se baga sub paturi cu fata in jos. Gardienii intra in celula cu extinctoarele si acopera dusumeaua si peretii cu un lichid alb care se intareste pe loc facand o crusta dura. Detinutii ies de sub paturi si trebuie sa curete crusta in mai putin de un ceas, cand vine inspectia sa constate daca totul luceste “bec”.
Sosind la Gherla in care ma aflu si eu, amiralul Horia Macelaru exclama: raiul pe pamant! Vine de la Ramnicu Sarat unde a trait sase ani de zile singur in celula; supus unui regim de infometare, a mancat paiele din salteaua (destramata) pe care dormea, pana la urma toate, n-a mai ramas decat panza de sac. Pielea de sagrin, filmata altfel. In celula de alaturi a murit Ion Mihalache, dupa ce orbise.
Poate ca iadul tocmai asta si e, balamucul.
La un nivel mult mai astamparat, am putut si eu dobandi convingerea ca inchisoarea politica fusese conceputa pe temeiul ideilor cibernetice de retroactiune si morfogeneza spontana. Detinutii sa se chinuiasca unii pe altii. Economie de mijloace: gardienii vor interveni prea putin. Condamnatii isi vor crea singuri infernul. Asa a si fost. De pe urma oamenilor supusi conditiilor unei “camere de executare a pedepsei” am suferit nespus mai mult decat din pricina caraliilor de pe coridoare.
Sefii de camera constiinciosi, regulamentari si tematori, camarazii maniaci ai curateniei (Ce faci dom’le! Ai pus mana pe gamela dupa ce te-ai scarpinat la cur. Nu-ti dai seama ca ti-ai suflat mucii peste patul meu?) au fost aducatorii la indeplinire ai planului bazat pe ideea, justa, ca temnita grea este lucru de nimic, fleac si floare la ureche pe langa ospiciul de nebuni.
Povestind pretutindeni Huis Clos al lui Sartre nadajduiam sa contribui la dezvaluirea secretului acestuia si astfel sa-i anihilez efectele. Eram ascultat cu atentie (camera de hotel, care in piesa reprezinta iadul, evoca prea exact conditiile vietii de puscarie pentru a nu starni imediat interesul), dar rezultatele s-au adeverit a fi nule, conform sfatului dat de lordul chesterfield fiului sau: vei auzi in camera Comunelor multe discursuri frumoase, unele iti vor schimba parerile, vezi ca nici unul sa nu-ti schimbe votul. Lucru de mirare, boierii, marii mosieri, profesorii universitari, ofiterii superiori, episcopii si fostii inalti demnitari s-au dovedit mai putin exigenti asupra igienii decat ciobanii, lucratorii si plugarii, care mai toti au fost – dupa cum singuri spuneau – scarbosi si gingasi la mancare si nu incetau de a stabili reguli profilactice mai abitir ca la institutul Pasteur sau norme de folosire a tinetei si de spalare pa maini mai stricte decat ritualurile tribale ori ale ceremonialului defecarii unui brahman.
Gherla, mai 1963
Operat de doua ori, inspaimantator de slab, abia umbland, abia vorbind, mai toata ziua culcat si acoperit cu patura, cufundat in rugaciuni, parintele Haralambie V. [Vasilache] asteapta moartea. Afla insa mijlocul si taria de a ne vorbi uneori, cate putin. Monah ce se afla, intampina sfarsitul cu seninatate dar nu fara griji: ca omul cuminte care se gateste de drum lung si cunoaste ca nu-i de ras, ca e bine sa chibzuiesti din vreme la toate, sa faci cuvenitele pregatiri si sa te echipezi cugetand ca e mai bine sa prisoseasca decat sa lipseasca.
Imi daruieste si mie catva timp si privindu-l, graindu-i, ma copleseste convingerea ca suferintele au sens, ca viata toata nu se poate sa nu aiba sens. Ca-ntotdeauna ma obsedeaza formula lui Sartre - Suntem osanditi la libertate - care nu-i lipsita de putere si nici de adevar, chiar teologic. Si corectarea ei, de catre Merleau-Pondy: suntem osanditi a da lucrurilor un sens. Sorin Vasilie: nu realitatea are importanta, ci adevarul (care-i altceva) si sensul. Patriarhul Atenagora: De ce ii este omului de astazi foame? De iubire si de sens.
Parintelui Haralambie - ca unui sfant - cutez sa-i impartasesc - e primul - cele doua vise avute la Jilava cu un an si jumate inainte, in celula douazeci si cinci.
O data mi s-a aratat in vis mama - care mergea mereu la Capra, la biserica, si care vorbea atat de curat si de fermecator romaneste - si, luandu-ma de mana, m-a dus la un perete dintr-o Casa a Domnului. Un perete urias in intregime zugravit cu figuri de sfinti si acoperit cu icoane. Ma ducea inspre chipurile pictate si inspre icoane si ma indemna sa le sarut.
Al doilea vis a fost mai cutremurator, si-i zic vis pentru ca nu indraznesc sa-i spun altfel.
Era tare frig in celula 25. Iarna lui '62 fusese aspra, cu troiene cat toate zilele si urlete de crivat. Odobescu in Doamna Chiajna: E trista si urata iarna la tara… Trista si urata era si in celula numarul douazeci si cinci pe sectia doua.
Cosul sobitei s-a prabusit, nu se mai poate face nici bietul foc de trei surcele pe care putem sa-l aprindem intre 15 Decembrie si 1 Martie. Funinginea imbraca totul cu un strat gros, grasos, de negreata sleioasa, in continua extensiune, adeziv. Dardaim de frig, ne simtim coplesiti de murdarie - si ne e foame. Din pricina zapezilor, aprovizionarea a fost probabil intrerupta. Nu ni se mai distribuie, o data pe zi si la ore neregulate, decat un bot mic de turtoi rece. Apa nu mai avem. Tineta este arhiplina. Ciudat, inghetul in loc sa neutralizeze mirosul excrementelor il exaspereaza. Pindim sosirea turtoiului ca animalele inchise a caror hrana e la cheremul unui stapan uituc. Botul e sloi de gheata si e de malai doar copt, nefiert. […]
Pe la doua noaptea este adus in celula un nou lot de oameni, o multime, claie peste gramada, colac peste pupaza, ei mai lipseau. Si cat de jalnic se uita cu totii imprejur, vin oare din locuri mai putin sinistre? Ii primim cum nu se asteptau, cu liniste si facand haz de necaz. Dar unde sa-i culci? Toata lumea se inghesuie spre a crea noi spatii - imaginare cele mai multe, ca ale geometriei riemaniene. Catorva nu le ramane decat a picoti pe banci. Pe unul voluminos, exasperat si prapadit - a carui fata exprima suferinta si oboseala - il poftesc sa treaca in locul meu, impreuna nu am incapea; si, oricum, se simte ca are neaparata nevoie de doua-trei ore de repaus. Petrec restul noptii pe banca.
In noaptea urmatoare adorm frant. Si atunci, in noaptea aceea chiar, sunt daruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L vad pe Domnul Hristos intrupat, ci numai o lumina uriasa - alba si stralucitoare - si ma simt nespus de fericit. Lumina ma inconjoara din toate partile, e o fericire totala, si inlatura totul; sunt scaldat in lumina orbitoare, plutesc in lumina, sunt in lumina si exult. Stiu ca va dura vesnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt imi vorbeste lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gandului. Eu sunt: si inteleg prin intelect si pe calea simtirii - inteleg ca e Domnul si ca sunt inlauntrul luminii Taborului, ca nu numai o vad, ci si vietuiesc in mijlocul ei.
Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt si pricep ca sunt si mi-o spun. Si lumina parca e mai luminoasa decat lumina si parca ea vorbeste si-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai ca dureaza incontinuu, dar si creste mereu; daca raul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, cercul de lumina se lateste din ce in ce, iar fericirea dupa ce m-a invaluit matasos, deodata schimba tactica, devine dura, se srunca, se pravaleste asupra-mi ca niste avalanse care - antigravitational - ma inalta; apoi, iar, procedeaza in alt fel: duios; ma leagana - si-n cele din urma, fara menajamente, ma inlocuieste. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atat de puternic incat nu ma recunosc.
(De atunci imi este nespus de rusine. De prostii, de rautati, de scarnavii. De toane. De viclenii. Rusine.)
Parintele Haralambie ma asculta cu atentie, nu surade, nu tresare. Apoi se pronunta: nu crede ca visele ori aratarile sunt suspecte. Dimpotriva, ma fericeste. Imi cere insa multa discretie si smerita stapanire de sine. Si mai ales - e greu de priceput, zice, totusi ma roaga sa fac un efort - sa le iau drept firesti, drept ceva neexceptional, care sa nu ma scoata din fagasul cat se poate de comun al vietii de obste. Un gand bun din partea mamei, asa ca o salutare: Iar mila Domnului e bogata; cand trece, se intampla ca poala hainei Lui sa atinga pe te miri cine.
Facem si planuri de viitor, parintele - ca orice muribund autentic - fiind suta-n suta convins ca are sa moara si tot suta-n suta incredintat ca va trai.
Dar nu mai trec decat putine zile si se produce o hemoragie puternica. Il doboara. Medicul detinut, chemat cu staruinta, sosit cu greu, da din cap. Seful camerei il infasoara pe parintele Haralambie in patura, iar eu il duc, impreuna cu alt detinut, pana la usa celulei de unde, noi stand cu fata la perete si bratele peste ochi, plantoanele - ridicandu-l de pe jos - il cara la infirmerie.
Am aflat mai tarziu ca a murit a doua zi.
Gherla, iulie
In camerele dinspre sosea, vara, caldura e atat de mare incat gardieinn ingaduie detinutilor sa-si lepede hainele vargate si sa stea in chiloti. Zapusala atingand in anumite ore intensitati de neinchipuit, unii se urca pe paturi, apuca doi cate doi un “cearsaf” si-l agita spre a incerca sa iste o adiere.
Stau cu Marinica P. [Marin Popescu] si Sile Cat. [Vasile
Catalinoiu] si invat Cantecul
Potirului al lui Crainic. Painea si Vinul. Ca la Trakl si la Ignazio
Silone. Caracterul atat de simplu al crestinismului intemeiat pe doua realitati,
doua biete si-n acelasi timp splendide realitati: painea si vinul.
Ca bobul in holda, ca mustu-n ciorchine
Esti totul in toate si toate prin Tine
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.