Introducere

Stau singur in chilie, cu usile inchise; fereastra este astupata cu o perdea groasa; o candela modesta palpaie in fata sfintelor icoane, imprastiind in chilie o lumina firava, posomorata. Mi-ajunge acesta lumina; am lasat orice lucru deoparte. Sed pe laita, in nedumerire, intr-o tacere tulbure. Mi se pare ca nu mai exist. Nu-mi sta gandul la nimic, tristetea imi copleseste sufletul; lacrimile mi se preling pe obraji si pe haine si plansul imi tine loc de orice indeletnicire. Nu intrati, nu intrati, rogu-va la mine! Nu cautati sa ma scoateti din tacere! Nu sunt in stare sa stau acum de vorba cu prietenii. Am nevoie de singuratate. Nu sunt in stare decat sa plang. Cu cat ar incerca cineva sa ma indeparteze mai mult de aceasta stare, cu atat as ravni-o mai mult si m-as lasa cuprins de ea. Fiindca ma hraneste si imi da liniste, cu toate ca este foarte amara. O turturica plina de elan zboara de pe o creanga uscata, pe alta creanga uscata; pe o creanga verde nu se asaza; asa fac si eu, trecand de la un gand de jale la alt gand de jale, de la stari de tristete la alte stari de tristete; gandurile si simtamintele placute nu se prind de o inima indurerata.

Cand Ierusalimul a fost pustiit si distrus, iar locuitorii sai dusi in robie, intr-o tara indepartata, atunci Ieremia proorocul, care proorocise in zadar nenoricirile Ierusalimului din pricina nelegiuirilor locuitorilor sai si care ii chemase zadarnic la pocainta pe nelegiuitii orbiti si invartosati la inima, a ramas pe ruinele Ierusalimului, sa-si planga profetia implinita. Cu suspine, cu neogoite suspine, pe cenusa templului parjolit, templul care trecea drept o minune a arhitecturii si care era singurul de pe pamant inaltat intru slava adevaratului Dumnezeu. Suspina proorocul cu suspine neogoite pe daramaturile orasului; era singurul oras de pe pamant in care inchinatorii adevaratului Dumnezeu puteau sa-I inchine Lui, intocmai cum oranduise El, singura rugaciune bineprimita de Dumnezeu.

Lacrimile mele nu cad pe daramaturi si nici pe mormane de cenusa; nu plang dupa un templu facut de mana omeneasca, din marmura, profira si lemn neputrezicios. Nu suspin pe ruinele orasului care s-a zidit veacuri de-a randul, cu bratele puternice al regilor, ale popoarelor, ale aurului; tanguielile mele nu insotesc in zbor multimile iudeilor, desi in robie seculara de ani fara numar, pricina plangerilor mele este morala si taramul lor este acela al sufletului. Plang mistuirea in flacari a unui templu nevazut, nezidit de mana omeneasca, pe care Dumnezeu l-a creat pentru o nevazuta, inalta slujire dumnezeiasca. Plang surparea unui oras tainic, menit sa fie salas si adapost de ganduri si simtaminte binecuvantate. Plang caderea in captivitate a sufletului, a mintii si a inimii infrante de pacat. Sunt tinute in prinsoare, legate cu lanturile patimilor, duse in robie, in imparatia si in cetatea de capetenie a Babilonului, sub stapanirea arhanghelului osandit, stapan aspru si crud al tuturor fapturilor rationale osandite, deopotriva ingeri si oameni.

Plang cu plangere de pocainta si de iubire. Ma las cuprins de tristete mantuitoare, nu de aceea care aduce omului moarte. Nu ma intristez pentru desertaciuni, pentru lucruri nestatornice, trecatoare. Ma cuprinde plansul mostenit de la protoparintele meu Adam, care a inceput a cauta plansul gandind ca va afla in el ogoire dupa pierderea desfatarilor raiului. In acest plans se rasfrange fericirea vesnica. Acest plans este o marturie ca fericirea vesnica a fost harazita omului; acest plans este un mijloc de redobandire a fericirii vesnice.. Ca o rasfrangere a fericirii, ca un suspin si ca o aducere aminte, pentru si despre fericire, plansul cuprinde in sine o desfatare; invaluind in mahnire inima, el o adapa si o oblojeste cu liniste. Dumnezeu-Omul a lacrimat cu lacrimile Sale intrutotsfinte, pentru Lazar cel mort de patru zile; Dumnezeu-Omul a varsat dumnezeiestile Sale lacrimi pentru orasul in care furnica multime mare de oameni, pentru poporul care nu si-a dat seama sau s-a prefacut a nu-si da seama de venirea lui Dumnezeu. Nu numai desfranata si-a spalat cu lacrimi pacatele; nu numai pacatosii care voiau sa se impace cu Dumnezeu prin pocainta alergau cu lacrimi in ochi; capetenia Apostolilor vedea in lacrimi un lucru mantuitor, leacul de care nicicum nu te poti lipsi. "A plans cu amar" marele Petru, cand s-a lepadat de Hristos. Cu planset si cu lacrimi si-a tamaduit pacatoasa rana ucigasa. Exista oare cineva care, cazand inaintea lui Dumnezeu, cu lacrimi in ochi sa nu fi fost ascultat ? Ahab, regele cel fara de cinste al Israelului, si-a stropit obrazul cu cativa stropi de lacrimi, umilindu-se pentru putina vreme, dupa care a continuat sa-l manie pe Dumnezeu prin faptele lui de necinste. Dar acele putine lacrimi - umilinta-i trecatoare si stearpa - n-au ramas fara urmari; osanda rostita impotriva slujitorului idolilor, care se manjise de sangele unor victime nevinovate, a fost ridicata. "Vezi cum s-a smerit Ahab inaintea Mea ?" - avea sa vesteasca glasul lui Dumnezeu prin proorocul Ilie, prin care se facuse cunoscuta pedepsirea regelui - "Fiindca s-a smerit inaintea mea chiar si pentru o umilinta slaba, pentru niste lacrimi putine si neinsemnate - nu voi aduce necazurile in zilele lui", nu voi tine seama ca i-am dat o groaznica osanda, pentru groaznice nelegiuiri. Nu pot vedea pe cineva plangand, fara a-i arata mila Mea.

O, frate al meu preaiubit! Inima mea sufera pentru tine. Plang pentru tine si nu ma pot opri. Ma indeamna la plans iubirea de oameni a Domnului Iisus si nefericirea care te-a lovit. Din lacrimile celui ce plange si se intristeaza pentru pacate mijejste speranta mantuirii, asemeni unei stele pierdute in bezna noptii. Amesteca plansul meu cu plansul tau, lacrimile tale cu lacrimile mele. Nu ne va respinge Domnul pe cei ce ne rugam Lui. pe cei ce suspinam inaintea Lui, straduindu-ne sa ne vindecam prin pocainta. El, Cel ce ne-a dat pilda plangerii, deschide in noi izvoarele lacrimilor. El, singurul care poate curata intinaciunea sufletului, ne va curata pe noi prin pocainta, prin lacrimi, prin har dumnezeiesc. Pacatul este nascator de plans si de lacrimi.

Voi incepe, deci, sa dau drumul strigarii mele. prin suspine si prin tanguiri voi usura si voi indeparta apasarea inimii mele. Cuvintele plangerilor mele sa nu-ti fie nici tine rani, nici dojeni, ele sunt o expresie a iubirii, semne ale compasiunii si copartasiei, glas bland de linistire si incurajare, chemarea de a parasi vietuirea in pacat, de a pasi din nou pe taramul mohanicestilor, sfintelor fapte de desavarsire, chemare la scuturarea jugului pacatului, la lupta barbateasca cu incepatoriile si cu puterile cele de sub cer, pentru libertate spirituala. Plangand pentu tine, ma plang si pe mine insumi. Sunt si eu incarcat de pacate, zanganesc si deasupra mea grelele lanturi ale gandurilor si simtamintelor pacatoase. Luandu-mi ingaduinta de a plange pentru tine, plangi si tu, rogu-te, pentru mine. Sa ne unim inimile in plangere! Imbracati fiind in lacrimi, ca intr-o haina pe care am pus-o pentru a ne acoperi goliciunea spirituala si rusinea, care ne-au venit din pricina neimplinirii poruncilor lui Dumnezeu, sa cadem inaintea Domnului; sa nu venim cu desarta si trufasa indreptatire de sine, cu care se pecetluieste intotdeauna pacatosenia si pieirea omeneasca; sa-i aducem marturisire din inima infranta si smerita. Prin sincera si hotarata marturisire a greselilor noastre, a caderii noastre, a conditiei noastre mizerabile sa pasim catre pocainta si mantuire. Pocainta este poarta spre Dumnezeu. "Intrati la portile Lui cu spovedanie si in curtile Lui cu laude marturisiti-va Lui" vesteste si statorniceste pentru intreaga omenire proorocul, chemand la pocainta intreg neamul omenesc.

capitolul urmator >>