Viata si invatatura Arhimandritului Teofil Paraianu
Viata
Nascut la 3 martie 1929 în satul Topârcea, din apropiere de Sibiu, într-o familie de plugari, este primul nascut dintre cei patru frati. La o vârsta foarte frageda ramâne fara vedere.
Între anii 1935-1940 urmeaza cursurile scolii primare la Cluj, într-o scoala pentru nevazatori, cursuri pe care le continua între 1942-1943 la Timisoara. Tot aici se înscrie în anul 1943 la un liceu teoretic pentru vazatori pe care îl absolva în 1948.
Studiile teologice si le aprofundeaza la Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu a carui student a fost între anii 1948-1953 unde este si licentiat în anul absolvirii, la catedra de Noul Testament cu teza: “Soteriologia Noului Testament”.
La 1 aprilie 1953 intra în obstea manastirii Brâncoveanu, Sâmbata de Sus, judetul Brasov, al carei vietuitor ramâne pâna azi. Aici este tuns în monahism de catre mitropolitul Nicolae Balan la 15 august 1953, la hramul manastirii.Tot în 15 august însa sapte ani mai târziu este hirotonit diacon si abia dupa 23 de ani, a 13 mai 1983 este hirotonit preot si duhovnic.Hirotesia întru arhimandrit o primeste la 8 septembrie 1988.
A dus o rodnica activitate carturareasca tinând numeroase conferinte duhovnicesti în peste 40 de localitati din tara. Din aceste conferinte si predici s-au nascut sapte carti publicate la diverse edituri, dupa cum urmeaza:
Parintele Teofil a fost si este mereu aproape de tineri, încurajând intens activitatea A.S.C.O.R. – ului din tara, fiind totodata un neobosit povatuitor al pelerinilor la Manastirea Sâmbata si pe drept cuvânt “un om al bucuriei”.
Învatatura
1. Sfântul Antonie cel Mare a primit îndrumarea aceasta: sa împleteasca rugaciunea cu munca. Nu i s-a spus câta rugaciune sa faca, nu i s-a spus câta munca sa presteze, dar i s-a spus sa nu se bazeze numai pe rugaciune si sa nu se bazeze numai pe munca, ci sa împleteasca munca cu rugaciunea. Aceasta este, de fapt, directiva esentiala din Pateric. Chiar daca se gasesc dupa aceea în Pateric si multe afirmatii în întelesul acesta, ca sa se înmulteasca rugaciunea, totusi, în principal, îndemnul Patericului este sa împletesti munca cu rugaciunea. Sa nu te ti numai de munca, ci, cel mai bine, este sa faci si din munca o rugaciune. Am zis ca munca este rugaciunea mâinilor. Sa dai valoare de mântuire, valoare ducatoare la mântuire, muncii pe care o prestezi, pe care si prin care te disciplinezi launtric.
Munca îl disciplineaza pe om si în întelesul ca îi îngusteaza cumva orizontul de preocupari si îi da posibilitatea sa se concentreze, sa aisa din împrastiere. Acesta este rezultatul muncii. [15]1
2. Dumnezeu mi-a dat putere, eu trebuie sa lucrez cu puterea pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Daca nu lucrez cu puterea pe care mi-a dat-o Dumnezeu, înseamna ca nu Îi dau lui Dumnezeu ceea ce mi-a dat El, nu ma angajez prin munca pe care o pot face pentru Dumnezeu. Asa au gândit Parintii cei duhovnicesti despre munca.2 [16]
3. La rugaciune ne aratam cine suntem noi din punct de vedere al raportului cu Dumnezeu. Daca ne intereseaza sau nu ne intereseaza Dumnezeu. Daca ne intereseaza sau nu ne intereseaza linistea sufletului. Daca ne intereseaza sau nu ne intereseaza adunarea, concentrarea. Daca ne intereseaza sau nu ne intereseaza cele pe care le cerem de la Dumnezeu. În Pateric se spune ca este necesar ca rugaciunea sa fie unita cu faptele, adica lucrurile pe care le cerem de la Dumnezeu sa le urmarim si cu fapta. Adica, traim o viata de nepasare si apoi sa cerem de la Dumnezeu niste lucruri pe care le-am vrea, dar pe care, într-un fel, am putea sa le câstigam si noi însine.
Învatam din Pateric un lucru foarte important: sa ne ferim noi însine de pricinile relelor si apoi sa cerem ajutor de la Dumnezeu pentru ce nu putem face noi.3
4. Daca nu ocolesti pricinile, ajungi negresit la patimi. Eu sunt foarte împotriva faptului de a se uita cineva la filme necuviincioase, la televizor, la spurcaciuni pe care si le baga în suflet si pe care, dupa aceea, nu le mai poate scoate si care lucreaza, care-l excita si care îi dau stari pe care nu le poate contracara. [25]4
5. Zic eu catre un tânar: “Sa te duci de acuma încolo la biserica, duminica”. Zice: “Parinte, daca ziceti dumneavoastra ma duc, dar dumneavoastra nici nu stiti ce duc eu în mintea mea când ma duc în biserica, câte spurcaciuni duc eu în minte în biserica”. Si i-am zis: “Cu ele tot du-te la biserica, pentru ca, daca nu te duci la biserica, nu te poate ajuta cineva în afara de Biserica. Daca te duci în biserica faci dovada înaintea lui Dumnezeu si înaintea ta ca te vrei mai bun si vrei sa scapi de rele, dar ca sa te scapi de cele de demult trebuie sa nu mai adaugi altele în vremea asta. Si atunci scapi de rautati.” 5
6. Aceia care aveti copii trebuie sa va lasati dupa copi, nu copiii dupa voi, la masura voastra. Se zice ca niciodata nu poti sa ceri unui copil sa mearga la acelasi pas cu un om mare. Un copil are pas de copil. Daca vrei sa mergi cu el, trebuie sa-i întelegi neputinta lui; nu-i ceri niste lucruri pe care nici tu nu le-ai facut când erai copil si nici nu le-ai putut face.6
7. Împartasirea la vremea rugaciunii se poate preveni numai prin silinta de a fi neîmprastiat si când nu-i rugaciune. În Pateric se zice: “Calugarul care se roaga numai când se roaga, acela nicidecum nu se roaga”.
Omul nu trebuie sa astepte rugaciunea ca sa nu se-mprastie, ar trebui sa nu se împrastie nici când nu-i rugaciune. Împartasirea e o chestiune care tine, în general, de viata omului. Mintea omului este în asa fel facuta, încât sa nu stea la un singur lucru, statornica numai la un singur lucru. În acelasi timp poti sa te gândesti si la altceva, sa ai si alta impresie decât cea principala si, în cazul acesta, important este sa te concentrezi pe cuvintele pe care le spui si sa nu te sperii daca se întâmpla si altceva (faptul, de exemplu, ca-ti vin gânduri care te împrastie nu trebuie sa te preocupe decât în întelesul acesta – ca sa fii mai silitor, pentru a se împutina gândurile).7
8. Sporirea noastra duhovniceasca depinde si de noi si de duhovnic. De multe roi depinde mai mult de noi decât de duhovnic, pentru ca pe duhovnic îl întâlnim mai rar, dar cu noi ne-ntâlnim în toata ziua, în toata clipa. Depinde de noi, de râvna noastra, de dorinta noastra de îmbunatatire, de hotarârea noastre pentru a fi în legatura cu Dumnezeu, de reprosurile pe care mi le facem pentru întrebari, pentru neîmpliniri…8
9. Ce putem face atunci când nu mai putem face diferenta dintre un lucru rau sau bun? Sa întrebam pe cei care au constiinta superioara noua.9
10. Cei mai multi dintre credinciosii nostri nu au duhovnic. Cei care se spovedesc o singura data pe an, în Postul Pastilor, poti sa zici ca n-au duhovnic. Unii se spovedesc în doua minute, poate nici doua minute, acela poti sa zici ca n-are duhovnic! Duhovnic are acela care se orienteaza, care tine legatura cu duhovnicul. Daca nu-i asa, n-are duhovnic, are un preot la care s-a spovedit si Doamne-ajuta!10
11. În ce priveste angajarea într-o viata religioasa autentica, într-o viata crestina, asa cum o vrea Dumnezeu, într-o viata ortodoxa, asa cum o vrea Biserica, eu de obicei dau un program care consta în cinci puncte.
Cel dintâi punct de angajare, cel dintâi lucru de prezentare în fata lui Dumnezeu, îl socotesc a fi participarea credinciosului la Slujbele Bisericii. La mine vin oamenii care nu merg la biserica si eu le atrag atentia totdeauna ce înseamna sa mergi duminica la biserica.
Mai întâi de toate, duminica nu-i a noastra, ci e a lui Dumnezeu! Nu-i o zi libera, ci e o zi a lui Dumnezeu; nu-i o zi în care putem face ce vrem, nu-i o zi de care dispunem, ci este o zi în care trebuie sa facem lucrul lui Dumnezeu. Iar lucrul lui Dumnezeu, între altele, este participarea la sfintele slujbe; participarea zic, nu numai asistare. Credinciosii nostri toti trebuie sa stie ca la slujbe nu asistam ci la slujbe participam.
Toti slujim la masurile noastre: preotii la masura de preot, episcopii la masura de episcop, diaconii la masura de diacon, cântaretii la masura de cântareti, coristii la masura de coristi, credinciosii de rând la masura de credinciosi de rând, dar toti trebuie sa stie ca participa! nu se duc sa vada un spectacol, nu se duc sa faca niste aprecieri asupra felului cum se desfasoara slujba, ci se duc la biserica sa-i slujeasca lui Dumnezeu! Sa raspunda cu “Amin!” la cele ce le spune preotul la ecfonise, sa raspunda “Doamne miluieste!” la ceea ce cere acest raspuns, sa raspunda cu “Da, Doamne!” la ceea ce înseamna îndemn de a cere ceva de la Dumnezeu… Deci toate acestea se fac pentru a se sti clar de catre credinciosi ca participa realmente la slujba. […]
Si mai este ceva: slujba la biserica nu e totdeauna! Rugaciune poti sa faci mai des acasa, dar daca neglijezi slujba la biserica esti cazut totusi de la rânduiala Bisericii!
Al doilea punct de angajare într-o viata religioasa autentica este rugaciunea. Rugaciunea, în special rugaciunile de dimineata si de seara, rugaciunile de program si rugaciunea de la masa. Sunt niste rânduieli ale credintei noastre pe care le împlinim dintr-o necesitate. Datoria aceasta de a te ruga dimineata si seara trebuie împlinita! Lipsa acestei rugaciuni înseamna absentare de la împlinirea unei datorii. Dimineata, cât ai fi de grabit, trebuie sa-ti gasesti timp sa te rogi! Cinci – zece minute dimineata, cinci – zece minute seara, cu constiinta care trebuie neaparat împlinita; apoi rugaciunea la masa este o deprindere cu care unii dintre noi ne-am pomenit în viata aceasta si pe care o-mplinim cu bucurie si pe care ar trebui s-o împlineasca toti credinciosii. S-a cam parasit rânduiala aceasta de rugaciune! Unii se închina si apoi se apuca de mâncare; nu-i destul! Macar “Tatal nostru”, asa cum am pomenit noi în copilarie, trebuie sa-l spunem înainte de a ne apuca sa mâncam. […]
Al treilea punct din programul de angajare într-o viata duhovniceasca este citirea Sfintei Scripturi, citirea din Noul Testament. Eu am zis ca ar fi bine ca toti credinciosii nostri care pot citi si care au Noul Testament, sa citeasca în fiecare zi doua capitole din el. Nu tine mai mult de cinci-zece minute treaba aceasta, dar e o chestiune de mare importanta! De ce? Pentru ca prin aceasta ti se împodobeste mintea cu gândurile lui Dumnezeu.
Dumnezeu a adus în lumea aceasta Cuvântul Sau, exprimând gânduri. Adica, este vorba de gânduri bune care genereaza alte gânduri bune. Pentru ca toate ale omului pornesc de la gândul omului si atunci este foarte important sa-ti agonisesti niste gânduri bune, pe care de unde le poti lua? De unde sunt! Unde sunt? Pai, daca-i vorba de Cuvântul lui Dumnezeu din Evanghelie, fara îndoiala ca trebuie sa aduci Cuvântul lui Dumnezeu în constiinta ta. […]
Al patrulea punct de program e rugaciunea de toata vremea, adica rugaciunea cu care se mântuiesc calugarii, acea rugaciune care astazi a început sa fie luata mai mult în seama si de care stiu multi dar pe care-o împlinesc mai putini asa cum trebuie: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Este un mijloc prin care se da har de la Dumnezeu.
Al cincilea punct din program este postul. În Biserica noastra exista zile de post, exista zile hotarâte pentru post. Omul trebuie sa-si rânduiasca viata dupa învatatura Biserici, si anume, trebuie sa tina zilele de post, zilele hotarâte pentru post – cu mâncare de post. [p.p. 71-74]11
12. Postul nu este un mijloc în întelesul acesta, ca trebuie sa îl tii într-un anumit fel, ca daca nu-l tii asa nu te mântuiesti si daca-l tii asa, te duci în rai. E o chestiune de disciplina, e un mijloc. Daca-l tii aspru sau nu-l ti aspru, asta-i o chestiune a ta, personala, dupa trebuintele personale, dupa organismul pe care-l ai si dupa munca pe care o desfasori… Bineînteles ca aici, în partile acestea, unde lucreaza oamenii în mediul toxic, de exemplu, în fabricile de la Victoria si de la Fagaras, unde li se da lapte anume ca sa poate face fata la mediul acela, nu lise poate spune oamenilor sa tina postul si sa nu bea laptele care li se da, pentru ca ei au un regim pe care cei de demult nu l-au avut si pe care nu l-au prevazut.12
13. Sfintele slujbe nu dau prilejul sa ne orientam sufleteste spre Dumnezeu, ni-L pun pe Dumnezeu în atentia noastra, Îl aduc în constiinta noastra. Sfintele slujbe ne dau posibilitatea sa facem ceva anume pentru Dumnezeu sau sa facem ceva anume în fata lui Dumnezeu. Îl scot pe Dumnezeu din gândirea comuna si-L aduc în gândirea speciala a credinciosului. […] Cine nu merge la biserica evita cerul, evita posibilitatea de a fi în cer înainte de a ajunge în cer si nu poate avea nadejde cineva ca ajunge în cer daca nu merge în cerul ce de pe pamânt.13
14. Sunt oameni care se plictisesc la slujba! Si aceia trebuie sa mearga la slujba, nu ca sa se plictiseasca ci ca sa nu se mai plictiseasca! Si aceia trebuie sa mearga la slujba, ca sa se obisnuiasca cu gândurile de la slujba. Si aceia trebuie sa mearga la slujba ca sa faca act de prezenta, ca sa dea dovada ca vor sa aiba ceea ce nu au si ca stiu ca nu pot avea altfel cele pe care le urmaresc decât în cadrul sfintelor slujbe, în cerul cel de pe pamânt, în Împaratia lui Dumnezeu cea de pe pamânt.14
15. Cineva mi-a spus, când l-am întrebat ce face în timpul când ar trebuie sa fie la biserica duminica: “Ma uit la televizor!”. Si atunci i-am spus: “Fii atent, asta înseamna ca ai televizorul în fata si pe Dumnezeu în spate. Schimba acum, du-te la biserica, sa-L ai pe Dumnezeu în fata si televizorul în spate.”15
Acum, spre sfârsitul vietii mele, marturisesc ca-mi pare rau ca nu m-am ocupat si mai mult de sfintele slujbe! Trebuia sa ma ocup mai mult, dar, în sfârsit, m-am ocupat de multe, bune – au fost si alea; dar ca textele liturgice nu-i nimic!15
16. Când am venit eu aici la manastire, ziceau parintii care erau atunci ca vine vrajmasul si-ti aduce somnul seara, ca sa nu te poti ruga. Binenteles ca n-am fost niciodata de acord cu afirmatia aceasta, pentru ca ziceam ca daca vine vrajmasul seara, ar trebui sa vina si dimineata, pentru ca si dimineata ne rugam, ca doar nici dimineata nu-i place ca ne rugam. Atunci dimineata de ce nu vine? Înseamna ca nu-i vrajmasul ci e altceva, e oboseala! Nu trebuie acum sa le punem toate pe socoteala diavolului.16
17. Sunt lucruri pe care nu le poti neglija si pe care trebuie sa le ai în vedere, însa cred ca s-ar putea împartasi mult mai multi si mult mai des oamenii, mai ales oamenii în vârsta, care nu mai sunt angajati în atâtea pacate, oamenii care tin post. Noi nu trebuie sa bagatelizam Sfânta Împartasanie, dar nici nu trebuie sa socotim ca este o recompensa pentru cei care duc o viata exceptionala, pentru ca Împartasania se da, spune noi însine – Biserica ne învata sa spunem: - “Spre iertarea pacatelor si spre viata de veci”. Nu pentru ca ti s-au iertat pacatele si pentru ca ai ajuns la viata de veci, ci pentru ca sa ti se ierte pacatele si ca sa primesti viata de veci; deci Sfânta Împartasanie este un ajutor, nu o recompensa, asa, o rasplata, ca omul acesta a trait fain, îi dam Sfânta Împartasanie, ci este si un ajutor. Însa oamenii trebuie sa considere acest dar si sa nu se împartaseasca numai asa, ca a venit vremea sa se-mpartaseasca si hai sa ne împartasim!17
18. Din experienta mea va pot spune atât: am zis cât am zis si rugaciunea aceasta, rugaciunea lui Iisus, pe mine m-a ajutat în întelesul ca m-am întâlnit cu mine însumi, ca m-am întâlnit cu mizeria din mine, ca am cautat sa rezolv aceasta mizerie, s-o înlatur, ca mi-a trebuit vreme îndelungata.
Au fost si alternante, si anume, alternante cu bucurie.
De multe ori ma duceam la scoala spunând aceasta rugaciune, parca ma ridica cineva pe sus, asa eram de bucuros, plin de bucurie! Binenteles ca nu m-a ridicat nimeni, si nu zicea nimeni ca “uite, acum trece unu care le are pe toate” , ci eram ca toti oamenii.
Eu, sa stiti, recomand rugaciunea aceasta din toate puterile mele si, de-as avea mai multe puteri, mai mult as recomanda-o, pentru efectele acestea de îmbunatatire, de limpezire sufleteasca.18
19. E, o mare greseala sa socotesti ca nu trebuie sa ai în vedere urmarirea binelui personal; important este sa urmaresti binele personal, fara sa stingheresti pe cineva din apropierea ta, adica nu cauti mai mult binele tau decât binele altuia, dar, în orice caz, sa urmezi si binele tau.19
20. Calugarita, în general, nu este înteleasa de oamenii care nu au o înclinare religioasa deosebita. Sunt putini parinti care-si doresc sa fie copii lor calugari. Nu s-ar putea zice ca numai atunci poti sa te faci calugar, când parintii sunt de acord cu asta, pentru ca parintii nu sunt de acord. Pâna la urma accepta o situatie, dar nu o doresc si, în cazul acesta, urmând lui Dumnezeu, ai putea zice ca esti pe o treapta superioara, nu se mai pune problema cinstirii parintilor, pentru ca îi cinstesti prin faptul ca esti calugar. A fi calugar e o cinste ce se rastrânge si asupra parintilor. Si chiar daca nu înteleg lucrul acesta, ei sunt cinstiti ca parinti ai unui calugar. Nu se face dintr-o razvratire pornirea la calugarie, nu se face dintr-o oponenta fata de parinti, ci se face dintr-o apropiere fata de Dumnezeu, dintr-o râvna pentru Dumnezeu si, în cazul acesta, parintii nu mai trebuie implicati, nu mai trebuie sa fie ca o piedica.
Undeva, se spune în psalm: “Asculta, fiica, si vezi si uita poporul tau si casa parintelui tau”. Acesta pare un cuvânt care nu s-ar potrivi cu ceea ce vrea Dumnezeu când spune: Cinsteste pe tatal si pe mama ta”, însa, când e vorba de lucruri superioare relatiilor parinti-copii, în sensul ca sunt relatii Dumnezeu-om, acolo, cred ca nu mai e cazul sa se aiba în vedere relatia a doua, în loc de relatia prima. Pâna la urma îi va linisti Dumnezeu si pe parinti si daca nu, îsi vor duce greutatea pe care le-o da nu copilul care se duce la calugarie, ci lipsa lor de întelegere pentru calugarie.20
21. Noi zicem ca la temelia existentei noastre este ceva care nu ne favorizeaza. Dar nu putem zice totusi lucrul acesta pentru ca actul acesta sexual, care este pâna la urma un act fizic, de ce îl foloseste Dumnezeu atunci pentru concepere daca e vazut ca act? Nu putem sustine lucrul acesta decât într-o anumita perspectiva, dar perspectiva aceasta nu este una reala. Putem spune însa altceva, si anume, ca actele sexuale care nu urmaresc si nasterea de fii ar fi cu scadere, dar nici în acest caz nu poti sa te mentii pe pozitia asta mult, pentru ca e într-adevar o insuficienta a omului. Cei ce au facut rânduielile acestea cu martea, joia si nu la sarbatori, au vrut sa-l ridice pe om mai presus de sine însusi. Ei, în realitate, ca oameni necasatoriti, au facut un program oamenilor casatoriti! Or, lucrul acesta nu se poate realiza. Nici ei, poate, casatoriti fiind, nu puteau realiza lucrul acesta, pe care ei nu l-au exprimat. Poate sa nu fie o scadere, poate sa fie o ridicare faptul acesta ca te angajezi la aducerea în lume a unui copil. Lucrul acesta te face colaborator cu Dumnezeu, si daca te face colaborator cu Dumnezeu, îl mai poti socoti inferior?21
22. Asta nu înseamna ca sotul sau sotia nu se pot bucura chiar si de ceea ce pare a fi scazut, pentru ca nimic nu e scazut. Citeam undeva, într-o carte de sexologie, ca aceia care se rusineaza când au un act sexual, sting lumina si asa mai departe, gresesc. Era o parerea unui laic în chestiunea asta, dar omul trebuie sa se reverse, în fond, în actele sexuale, sa nu se jeneze si sa zica vai, de mine, ca iar am facut pacat si vai de mine, ca n-ar mai fi trebuit…” Acestea sunt lucruri care trebuie sa ridice fiinta omeneasca, nu trebuie sa o scada.22
23. Este o datorie a celor ce se casatoresc sa aiba familie si nu un singur copil si sa se uite la el ca la stiu eu ce. Daca poti avea mai multi copii si ai numai unul, ai un idol, nu un copil! [131]23
24. Pentru a fi un calugar adevarat trebuie sa fie un om de exceptie, un om care nu se joaca cu viata lui, un om care stie ce-i calugaria, stie ce-a lasat si ce-a gasit si care nu mai poate fi clintit din calea calugariei. Adica, nu oameni cu lipsuri, pentru ca în manastiri sunt foarte multi oameni cu lipsuri, lipsuri fizice, psihice, oameni fara cultura, oameni care nu s-ar fi descurcat în viata comuna. Or, acestia niciodata nu vor fi niste calugari buni, vor fi niste calugari domiciliati si niste improvizati în manastire. Daca te duci prin manastiri si cercetezi, poti constata multi din acestia, care nu sunt nici de casatorie, nici de calugarie. Acestia nu înainteaza, nu fac parte din rândul oamenilor de exceptie. Un om de exceptie este un om care ar fi putut face fata si în casatorie si care nu e refugiat în manastire.24
25. Asa cum exista vocatie pentru casatorie, pentru studiu, asa exista vocatie monahala. Aceasta vocatie se poate descoperii prin faptul ca te simti bine în preajma calugarilor, te simti bine pe la manastiri, te simti bine acolo unde se duce o viata superioara, ai o înclinatie spre asta. Eu, de exemplu, din copilarie am simtit ca aceasta mi-e calea mea, mi-am dorit totdeauna, ma bucuram de un calugar; când ma întâlneam cu un calugar era o chestie exceptionala pentru mine, o bucurie. Asta înseamna ca am avut o vocatie monahala.25
26. Daca te duci în alta casa si esti singur, poti sa-ti împlinesti pravila casei. Daca esti în alta casa si nu se poate zici câteva rugaciuni si te culci linistit, ca si când ai împlinit toata pravila. Noi nu trebuie sa ne chinuim pe noi însine pentru niste întrebari. Noi trebuie sa avem cu Dumnezeu niste relatii de fii cu tata! Eu vad altfel viata si nici nu cer foarte multe de la oameni. Pe mine ma intereseaza cel mai mult ca omul sa aiba constiinta ca depinde de Dumnezeu. [135] 26
27. Întristarea în pocainta nu e o chestie esentiala, ci esentialul este parasirea pacatului, iar daca se face parasirea pacatului, se poate face si cu bucurie, în sensul ca omul e angajat pentru bine si, prin bine acela, acopera cumva raul de odinioara. [154] 27
28. “Roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie!” [156]28
29. Eu n-am nimica împotriva celor pe care nu-i intereseaza primirea Sfintelor Taine, dar daca sunt credinciosi care doresc sa se împartaseasca, sunt împotriva acelor duhovnici care îi opresc pe credinciosi sa se împartaseasca pentru ca s-au împartasit de curând. Fiecare Sfânta Liturghie e prilej de împartasire. Si de câte ori nu ne împartasim, de atâtea ori refuzam ceva ce Dumnezeu vrea sa ne dea. Noi refuzam. Dintr-un motiv sau altul. Ca nu suntem pregatiti de pilda. Pregatirea pentru Sfânta Împartasanie e pregatire de o viata întreaga. Daca traiesti corect, te pregatesti pentru Sfânta Împartasire si daca nu traiesti corect nu te pregatesti nici atunci când gândesti ca te pregatesti, si atunci când citesti stiu si eu ce rânduieli ca totusi sa te poti împartasi, ca sa fi vrednic. Eu nu sunt împotriva unei pregatiri pentru împartasirea cu Sfintele Taine, a unei pregatiri imediate, adica împotriva citirii de pilda a canonului pentru Sfânta Împartasire. Sunt de acord. Si chiar trebuie facut lucrul acesta. Macar atât. Dar asta nu înseamna ca omul trebuie sa astepte pâna când se împlineste un soroc, stiu eu, de sase saptamâni sau de cât, ca sa se mai poata împartasii odata. [60]29
30. Când iubesti pe cineva, adaugi ceea ce-i lipseste si înlaturi ceea ce e rau adaugat la fiinta lui. În general parintii sunt iubitori fata de copii asa cum sunt copii si cauta sa apara copiii în lumina cea mai buna posibila, chiar si atunci când au pete, chiar si atunci când au rautati. Asta o face iubirea, asa-i rostul iubirii.30
31. Sfântul Evanghelist Ioan de doua ori afirma în întâia Epistola Soborniceasca ca “Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV, 8; 16). Asta nu înseamna ca cine zice iubire zice Dumnezeu, ci înseamna ca în raportarea lui Dumnezeu fata de noi mai ales iubirea o putem vedea, cât e de bun Dumnezeu, cât e de iubitor Dumnezeu. Si aceasta o vedem din faptul ca a gasit Dumnezeu calea sa-l mântuiasca pe om, sa se apropie de om în maxima apropiere, rânduind ca Fiul Sau Cel Unul – Nascut sa Se faca si Fiu al Omului, sa fie Dumnezeu adevarat si om adevarat. [96, 97]31
32. Daca un credincios, un crestin, are în familia sa persoane care trebuie ajutate – Sfântul Apostol Pavel se refera la vaduve în special – zice sa se îngrijeasca de ele. Si apoi adauga un cuvânt neasteptat si zice ca: “Daca cineva nu îngrijeste de ai sai si mai ales de ai casei sale, acela a cazut de la credinta si-i mai rau decât un necredincios” (I Timotei V, 8). Daca luam aminte la cuvântul acesta al Sfântului Apostol Pavel ne dam seama ca el îi împarte pe oameni în trei categorii: credinciosii, necredinciosii si mai rau decât necredinciosii. Cine sunt aceia? Cei care se prezinta a fi credinciosi si fac fapte de necredinciosi. [101]32
33. “Voi Ma numiti pe Mine Învatatorul si Domnul si bine ziceti caci sunt. Deci daca Eu, Domnul si Învatatorul v-am spalat voua picioarele voastre si voi datori sunteti sa va spalati picioarele unii altora” (Ioan XIII, 13-14). Nu a ramas în rânduiala Bisericii noastre spalarea picioarelor ca fapt în sine, dar duhovniceste neaparat trebuie sa se întâmple. Ce înseamna sa speli picioarele cuiva? Înseamna sa te pleci înaintea lui, sa te smeresti înaintea lui pe de o parte, deci sa-l cinstesti, sa-l cinstesti mai presus de ceea ce esti tu însuti. Si mai înseamna ceva: sa-l cureti. De obicei oamenii sunt înclinati sa scoata în evidenta rautatile celor din jurul lor, rautatile aproapelui, ori Domnul Hristos ne învata sa ne spalam unii pe altii.
Aceasta înseamna ca trebuie sa înlaturam necuratiile si desigur ca o minte curata, o minte buna în general, nu scormoneste în gunoaie, ci înlatura si spala, curateste. Asa ca duhovniceste neaparat trebuie sa avem în vedere porunca Mântuitorului de a ne curatii unii pe altii, a ne smeri unii în fata altora ca sa-i cinstim pe oameni. [102]33
34. Masura credintei e masura vietii. Cine are o credinta nelucratoare în exterior de fapt nu are o credinta mântuitoare. [123]34
35. Daca cineva face altfel decât crede, cu vremea ajunge sa creada cum face. Si deci, daca cineva crede în Dumnezeu si se numara la credinciosi, dar face fapte de necredincios, acela scade în credinta. Credinta e cum e cultura: te tii de ea, o ai, nu te tii de ea, o pierzi si cea pe care o ai. Cunoastem cuvântul Domnului Hristos ca celui ce are i se va mai da – celui ce are credinta i se va da cunostinta – iar celui ce nu are, si ce crede ca are i se va lua – i se va lua si credinta care crede el ca o are, pentru ca va ajunge la concluzia ca nu o are. Celui ce are credinta i se va da cunostinta, pentru ca are si faptuire, iar celui ce nu are faptuire, i se va lua si cunostinta care crede ca o are, pentru ca de fapt nu o are. [124]35
36. Când îl iubesti pe cineva îl iubesti cu defecte cu tot, si când nu-l iubesti, nu-l iubesti nici cu calitati cu tot. [141]36
37. Daca Domnul Hristos nu ar fi înviat, Rastignirea Lui ar fi fost un fapt obisnuit, poate un fapt divers chiar. Dar pentru ca a înviat, avem confirmarea faptului ca suferinta Lui a fost o jertfa, o jertfa pe care a rasplatit-o Dumnezeu prin Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. În legatura cu Învierea se spune în Scriptura si ca Dumnezeu L-a înviat si ca El Însusi a înviat. Si de fapt realitatea este ca fiind si Dumnezeu, prin firea dumnezeiasca a înviat. Oricum Dumnezeu L-a înviat, în sensul ca nu din putere omeneasca a înviat, ci a înviat din putere dumnezeiasca. Prin Înviere se confirma realitatea si calitatea jertfei. [164]37
38. Eu când eram tânar, si mai ales când eram student la teologie mi-am propus sa cercetez ce e scris în Evanghelii despre Învierea Domnului Hristos si sa citesc în Faptele Apostolilor ceea ce au scris Sfintii Apostoli despre Învierea Domnului Hristos si pâna la urma mi-am dat seama ca totusi nu e convingator. Adica noi avem informatie, dar convingeri nu putem avea pe baza celor citite. Si de fapt cred ca nimenea nu a avut încredintarea despre Învierea Domnului Hristos pe baza celor citite din Evanghelie. De ce? Pentru ca Învierea fiind mai presus de ceea ce poate astepta cineva, nu ajunge nimenea sa se încredinteze despre Înviere din informatie. Nici din informatia Evangheliei, nici din informatia prin cuvânt, prin predica, ci ajunge sa se încredinteze prin ceea ce s-au încredintat cei care au ajuns sa-si spuna “Hristos a Înviat”, nu ca formula, ci ca realitate, ca o marturisire de credinta, si aceia de la început, au ajuns prin puterea lui Dumnezeu. Sa stiti ca numai Dumnezeu ne poate încredinta despre lucrurile dumnezeiesti. [180]38
Note bibliografice