Cine este Iisus Hristos pentru mine?

Hristos a înviat! Stimaţi ascultători, poate că pe unii v-a surprins faptul că pentru a doua seară am hotărât să spun ceva despre raportul meu personal cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos. De fapt lucrul acesta l-am avut în vedere pentru a pune în evidenţă nu atât ceea ce gândesc eu despre Domnul Hristos, ci pentru a da o sugestie ca toţi aceia care doresc să aibă o legătură cu Domnul Hristos să se şi întrebe care este adevărata legătură a fiecăruia dintre noi cu Mântuitorul.

Credinţa noastră creştină este o credinţă care ne angajează practic. Noi nu ne informăm despre Domnul Hristos doar aşa ca să ştim ceva despre El, ci ne informăm despre Domnul Hristos ca să ne facem o legătură cu El. În creştinism mântuirea nu se realizează prin puterile omului, chiar dacă mântuirea este - zicem noi - un proces de înaintare în viaţa duhovnicească, în primul rând de eliberare de păcat, de eliberare de neştiinţă şi de necredinţă, este un proces de înaintare în viaţa duhovnicească nu atât prin puterile omului, ci mai ales prin intervenţia lui Dumnezeu. Totuşi are şi omul partea lui de contribuţie. De aceea în termeni teologici se spune că mântuirea este o faptă teandrică, adică ceva în care se întâlneşte Theos - Dumnezeu - cu andros - cu bărbatul - cu un om angajat spre bine. Deci mântuirea este o faptă teandrică, este mai ales un proces teandric. Când ne gândim la mântuire ne gândim la o parte a urcuşului duhovnicesc care în general este considerat ca având trei trepte: mântuirea, desăvârşirea şi îndumnezeirea.

Mântuirea este prima treaptă în înţelesul că este mai ales partea de eliberare de ceea ce este negativ în om, de ceea ce este opritor în viaţa omului în calea de înaintare duhovnicească. A mântui înseamnă a elibera, a scăpa de ceva. Cine vrea să se mântuiască nu se mântuieşte ca în diferitele concepţii şi practici străine de creştinism, adică într-o angajare prin puterile proprii, ci se mântuieşte prin legătura cu Mântuitorul care El mântuieşte, prin legătura cu Mântuitorul care El ridică, prin legătura cu Mântuitorul care îl face pe om liber. Aşa încât neapărat, cine vrea să înainteze în viaţa duhovnicească trebuie să aibă o legătură cu Mântuitorul. Fără legătura cu Mântuitorul nu există mântuire, mântuirea se realizează prin Cel care mântuieşte nu prin cel care se mântuieşte. Noi ne mântuim, dar ne mântuim pentru că ne mântuieşte Mântuitorul nostru. Aşa încât neapărat trebuie să se pună problema aceasta a legăturii cu Mântuitorul, adică problema raportării noastre la Mântuitorul.

Cel dintâi cuvânt de propovăduire spus de Domnul Hristos, după mărturia Sfântului Evanghelist Marcu, este cuvântul "S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Marcu 1, 15). Prin cuvântul "Evanghelie" se exprimă învăţătura cea nouă a creştinismului, cuvântul "Evanghelie" însemnând în limba noastră românească "veste bună". Noi am primit cuvântul "Evanghelie" din propovăduirea creştină şi a rămas în înţelesul acesta, că Evanghelia este învăţătura creştină cuprinsă în Evanghelie sau propovăduirea creştină în general, pentru că Sfântul Apostol Pavel n-a scris o Evanghelie cum a scris Sfântul Matei sau Sfântul Marcu, Sfântul Luca sau Sfântul Ioan, şi totuşi el se consideră pe sine şi se prezintă pe sine ca propovăduitor al Evangheliei. "Credeţi în Evanghelie". Legătura cu propovăduirea creştină este o legătură de credinţă şi cine crede în Evanghelie trebuie să creadă şi în Cel pe care Îl propovăduieşte Evanghelia, adică în Domnul Hristos. El Însuşi a spus: "De nu veţi crede cine sunt, în păcatele voastre veţi muri" (Ioan 8, 24), sau în altă parte avem cuvântul spus de Domnul Hristos: "Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine" (Ioan 14, 1). Iar în Sfânta Evanghelie de la Marcu avem cuvântul spus după Înviere de Domnul Hristos: "Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi" (Marcu 16, 16). Cel ce va crede în Evanghelie se va mântui, cel ce va crede în Hristos se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi. Bineînţeles nu e vorba de o credinţă doar în sensul de adeziune: da, cred şi m-am mântuit. Nu e aşa. Credinţa angajează la o viaţă nouă şi pe măsura înaintării în viaţa nouă se realizează şi lichidarea piedicilor care se împotrivesc urcuşului duhovnicesc.

Mântuirea cuprinsă în Evanghelie - ştiţi că Domnul Hristos a fost prezentat într-o arătare a unui înger către dreptul Iosif ca "Cel ce va mântui pe poporul Său de păcate" (Matei 1, 21) - se realizează prin Mântuitorul, şi Mântuitorul ne duce tot mai departe în urcuşul duhovnicesc, ne duce de la mântuire la desăvârşire, la deplinătate, şi prin mântuire şi deplinătate, prin perfecţiune morală ne duce la îndumnezeire, în care Dumnezeu Se face prezent în om. Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni are cuvântul "de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Galateni 2, 20). Aşa că în urcuşul duhovnicesc este o parte în care se vede şi lucrarea omului, dar este şi o parte în care se vede mai ales lucrarea Mântuitorului, lucrarea lui Dumnezeu. Şi prin aceasta se realizează ceea ce numesc părinţii cei duhovniceşti îndumnezeire. Adică o prezenţă a lui Dumnezeu în care se vede mai mult Dumnezeu decât omul. În Filocalie de pildă, la Sfântul Maxim Mărturisitorul, se vorbeşte despre îndumnezeire în înţelesul acesta că de la sâmbăta, de la lucrarea de odihnă în care omul se odihneşte şi de lucrările sale spre mântuire, se ajunge la sâmbetele sâmbetelor, adică se ajunge la prelucrarea de către Dumnezeu a omului.

Am vorbit cândva aici despre urcuşul duhovnicesc şi am prezentat mai multe posibilităţi de înaintare în viaţa duhovnicească ca urcuş. Poate vă mai aduceţi aminte de urcuşul bucuriei, de urcuşul preamăririi lui Dumnezeu prin rugăciunea "Tatăl nostru", de urcuşul bucuriei prin treptele Fericirilor, de urcuşul preamăririi lui Dumnezeu prin rugăciunea "Tatăl nostru" considerată şi ca un mijloc de înaintare duhovnicească iar treptele sunt luate de la sfârşit spre început. Apoi despre urcuşul spre iubire, prezentat în Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel la roada Duhului, despre urcuşul spre iubire aşa cum se prezintă în Epistola către Coloseni capitolul 3, mai departe despre un alt urcuş duhovnicesc din Epistola a II-a Sobornicească a Sfântului Apostol Petru şi în sfârşit am prezentat încă nişte urcuşuri duhovniceşti de la Sfântul Maxim Mărturisitorul, şi unul pe care l-am formulat eu personal, cu Teopist, Teodul, Teognost, Teofil, Macarie. Toate lucrurile acestea eu le-am prezentat odată într-o conferinţă de aici de la Timişoara. Toate acestea de fapt se realizează prin puterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu Care trebuie să avem o relaţie.

Să ştiţi că eu mă raportez la Mântuitorul nostru Iisus Hristos în primul rând aşa cum am prezentat pe Mântuitorul în seara trecută când am spus că Mântuitorul nostru este o persoană în două firi, fire dumnezeiască veşnică, născută din Tatăl, şi fire omenească cu început în vreme, născută din Preasfânta Fecioară Maria, trup şi suflet omenesc unit cu dumnezeirea. La sinoadele ecumenice s-a spus că firile, cea dumnezeiască şi cea omenească, în deplinătatea lor sunt unite neîmpărţit şi nedespărţit, neamestecat şi neschimbat. Cred în Mântuitorul nostru Iisus Hristos aşa cum este prezentat de sfânta noastră Biserică în Crez şi aşa cum este prezentat în alcătuirile de la sfintele slujbe. Cred în Mântuitorul nostru Iisus Hristos aşa cum este prezentat în sărbătoririle evenimentelor care privesc mântuirea noastră. Cred în Mântuitorul nostru Iisus Hristos aşa cum ne este prezentat de sfânta Biserică ca Dumnezeu întrupat în om, adică ca Dumnezeu care S-a făcut şi om. Şi spuneam ieri seara că în slujbele noastre se pomeneşte "om nu simplu şi Dumnezeu nu gol" şi Dumnezeu unit cu omul şi om unit cu Dumnezeu.

Sfânta noastră Biserică ni-L prezintă pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu şi om în anumite alcătuiri cu o pregnanţă greu de înţeles şi greu de ajuns de către mintea noastră. Dacă cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu, dacă cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos trebuie să fie primite de noi cu o învrednicire specială, tot aşa, şi mai mult decât atâta, persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos trebuie primită cu o învrednicire şi mai mare. Domnul Hristos a spus: "Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Matei 24, 35). Asta a spus-o despre cuvântul Său, despre care spune că "este duh şi este viaţă" (Ioan 6, 63). Sfânta noastră Biserică, în rânduielile ei de slujbă, ne atrage atenţia asupra măreţiei Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Adică noi nu trebuie să coborâm pe Domnul Hristos la noi. El Se coboară şi S-a coborât până la măsurile omului şi până acolo unde a ajuns omul. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că "Dumnezeu S-a făcut om ca să-l facă pe om dumnezeu" şi că lucrul acesta s-a realizat din pricina iubirii lui Dumnezeu faţă de om. Noi spunem că Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne mântuieşte de păcate, şi că în situaţia de Mântuitor l-a adus faptul că omul a căzut în păcat. E drept, dar trebuie să adăugăm şi altceva, şi mai mult altceva. Omul într-adevăr a ajuns în situaţia de a fi ajutat din starea lui de păcat. Dar nu păcatul L-a făcut pe Dumnezeu să Se întrupeze, ci iubirea lui Dumnezeu L-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să Se facă om ca să-l ridice pe om de acolo de unde se găsea omul. Deci ceea ce L-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să Se facă om a fost iubirea lui Dumnezeu, "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8. 16) se afirmă în Epistola I-a Sobornicească a Sfântului Ioan Evanghelistul. Iubirea lui Dumnezeu a găsit modalitatea de a se apropia de om în maximă apropiere, ca să-l ridice pe om de acolo de unde era. Şi unde era omul? Era în păcat, căzuse în păcat şi era în iad, ajunsese în iad. Şi atunci Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să-l mântuiască pe om de păcat şi să-l ridice din iad. "Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice care ţineau pe cei legaţi, Hristoase. Şi a treia zi precum Iona din chit, ai înviat din mormânt" spunem noi la Paşti. Sau "Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice; şi săltând, lăudăm pe Pricinuitorul, pe Cel unul binecuvântat, Dumnezeul părinţilor şi preamărit". Sau "Păzind peceţile întregi Hristoase, ai înviat din mormânt, Cel ce nu ai stricat cheile Fecioarei întru a Ta Naştere şi ne-ai deschis nouă uşile raiului".

Prin urmare Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, S-a coborât întru cele mai de jos ale pământului - e o expresie prin care înţelegem iadul. Ştiţi că Biserica noastră şi Scriptura în general vorbeşte în limbajul oamenilor către care se adresează. Şi atunci, pentru că oamenii gândeau că lumea e alcătuită din trei compartimente etajate cumva, şi anume la mijloc pământul, sus cerul şi dedesubtul pământului iadul, Biserica a vorbit în limbajul acesta către oameni. Asta nu înseamnă că neapărat iadul trebuie să fie undeva în pământ sau sub pământ. Până la urmă unde-i sub-pământul, dacă omul ştie că pământul e suspendat în cosmos şi nu are un sus şi un jos. Se exprimă iadul ca fiind în pământ sau sub pământ ca să se înţeleagă că nu este amestecat cu cerul, ci are o poziţie anume a lui.

Când Domnul Hristos S-a pogorât întru cele mai de jos ale pământului, respectiv El S-a pogorât la iad acolo unde este iadul. Noi nu considerăm o spaţialitate oarecare a iadului. Şi până la urmă adevărul este că iadul e acolo unde e omul căzut. Şi în viaţa aceasta pământească poate avea cineva stări de iad, şi dacă este cu stări de iad e în iad chiar trăind în lumea aceasta, în viaţa aceasta pământească. În Sfânta Scriptură nu este nici un loc în care să se spună că iadul a fost creat de Dumnezeu, sau de cine a fost creat. Şi totuşi iadul există. Cine a creat iadul? L-au creat aceia care au fost vrednici de iad. Mai întâi îngerii cei căzuţi şi după aceea oamenii cei căzuţi. Fiul lui Dumnezeu S-a dus acolo unde era omul, cât era de căzut, până acolo S-a coborât Domnul Hristos ca să-l ridice pe om. Şi noi credem şi spunem şi mărturisim că atunci când a murit Domnul Hristos pe cruce a fost luat de pe cruce şi înmormântat în mormânt, a fost pus în mormânt cu trupul, a fost în iad cu sufletul, cu sufletul îndumnezeit, şi cu dumnezeirea pretutindenea, şi în rai cu tâlharul şi împreună cu Tatăl şi cu Duhul Cel ce este necuprins. Aşa gândeşte Biserica iadul, aşa gândeşte Biserica mântuirea, aşa gândeşte Biserica raiul, aşa gândeşte Biserica pe Mântuitorul în care credem, aşa ne raportăm noi cei credincioşi la Mântuitorul.

Şi acum să venim la un cuvânt de la Duminica Tomii în care Domnul Hristos este prezentat ca Cel ce a fost pipăit de Sfântul Apostol Toma. Şi zice Biserica aşa: "Cine a păzit mâna ucenicului nearsă, când s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc? Cine i-a dat ei putere de a putut pipăi osul cel de văpaie, cu adevărat ceea ce s-a pipăit? Că de n-ar fi dat coasta putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi patimile cele ce au zguduit şi cele de sus şi cele de jos? Acest dar lui Toma i s-a dat a o pipăi pe aceasta şi a striga lui Hristos: Domnul meu şi Dumnezeul meu!" Să analizăm puţin alcătuirea aceasta. Alcătuirea începe cu o întrebare: "Cine a păzit mâna ucenicului - mâna lui Toma - nearsă, când s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc". Cum este coasta Domnului? Coastă de foc. Cum este osul Domnului? Os de văpaie. Zice mai departe: "cu adevărat ceea ce s-a pipăit", adică coasta. "Că dacă n-ar fi dat putere coasta dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi patimile care au zguduit şi cele de sus şi cele de jos?". Acest dar, darul de a pipăi coasta Domnului Hristos, i s-a dat lui Toma "şi a striga către Domnul Hristos: Domnul meu şi Dumnezeul meu".

Dragi ascultători, e o perspectivă a Bisericii, o gândire a Bisericii care ni-L înfăţişează pe Domnul Hristos altfel decât Îl putem înţelege noi fără această intervenţie a Bisericii care ni-L prezintă pe Domnul Hristos a fi mai presus de lume, mai presus de om. În Sfânta Evanghelie ni se prezintă între altele, în trei locuri, Schimbarea la Faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Despre ea citim şi în Sfânta Evanghelie de la Matei în capitolul 17, şi în Sfânta Evanghelie de la Marcu în capitolul 9, şi în Sfânta Evanghelie de la Luca tot în capitolul 9. Şi mai este o prezentare în Epistola a II-a Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, referire la Schimbarea la Faţă. În legătură cu Schimbarea la Faţă se spune că a mers Domnul Hristos împreună cu trei ucenici ai Lui, cu Petru, cu Iacov şi cu Ioan, într-un munte înalt şi acolo S-a schimbat la faţă înaintea lor, aşa încât faţa Lui strălucea ca soarele şi hainele Lui erau albe ca lumina, cum un înălbitor nu poate să înălbească pe lume. Cu acel prilej au apărut pe muntele Schimbării la Faţă - pe Muntele Taborului, precizează Biserica noastră - încă două persoane din Vechiul Testament, Moise şi Ilie. Ucenicii s-au simţit aşa de bine acolo încât Sfântul Apostol Petru ar fi dorit să nu mai plece de acolo ci să rămână acolo şi a zis către Domnul Hristos că dacă Domnul Hristos vrea, el ar face trei colibe: una lui Moise, una lui Ilie şi una Domnului Hristos. Cu acel prilej un nor luminos i-a învăluit pe toţi şi s-a auzit din nor un cuvânt: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit, pe Acesta să-L ascultaţi". Ucenicii au căzut cu feţele la pământ, cei doi din lumea cealaltă au plecat şi a rămas singur Domnul Hristos cu ucenicii, şi Domnul Hristos le-a spus ucenicilor "Sculaţi-vă şi nu vă temeţi". Şi ei au înţeles ceva din măreţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Biserica noastră spune: "Schimbatu-Te-ai la faţă în munte Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi mărirea Ta pe cât li se putea. Strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, mărire Ţie". Prin lumină s-a arătat ceva din măreţia lui Dumnezeu, din mărirea lui Dumnezeu, nu cât este ea ci cât poate omul să priceapă. "Schimbatu-Te-ai la faţă în munte Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi mărirea Ta pe cât li se putea". Cerem să ni se descopere şi nouă această mărire şi zicem: "Strălucească şi nouă păcătoşilor lumina Ta cea pururea fiitoare". Cerem în ajutor rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, mai ales că Schimbarea la Faţă ca sărbătoare fiind în 6 august, totdeauna este în Postul Sfintei Marii, şi atunci ne gândim şi la Maica Domnului şi cerem ajutorul de rugăciune al Maicii Domnului: "Strălucească şi nouă păcătoşilor lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu - şi apoi vorbim cu Domnul Hristos şi zicem - Dătătorule de lumină mărire Ţie".

Să nu uităm că la Schimbarea la Faţă nu au fost decât trei ucenici ai Domnului Hristos, trei din cei doisprezece. S-ar putea socoti cumva că ucenicii Domnului Hristos cei care n-au fost, au fost cumva nedreptăţiţi? Eu cred că nu. De ce? Pentru că au fost şi alte schimbări la faţă ale Domnului Hristos, nu a fost numai o schimbare, numai o transfigurare. Transfigurarea Domnului Hristos în conştiinţa credincioşilor se realizează de câte ori credincioşii înţeleg ceva din măreţia lui Dumnezeu, din măreţia Mântuitorului Hristos. Şi situaţii de acestea au fost mai multe. Mărturie dau Sfintele Evanghelii. De pildă când Domnul Hristos a înviat din morţi şi S-a întâlnit cu ucenicii Săi şi ucenicii s-au încredinţat despre învierea Domnului Hristos, a fost încă o schimbare la faţă a Mântuitorului, şi anume Mântuitorul S-a prezentat în faţa ucenicilor Săi ca viu, sculat din morţi, unul care a biruit moartea, ca Cel ce este mai presus de lumea aceasta, şi "s-au bucurat ucenicii văzând că este Domnul" (Ioan 20, 20) şi înţelegând măreţia Mântuitorului Celui înviat, atâta cât poate să înţeleagă omul. Sau la Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, când au văzut ucenicii că Domnul Hristos S-a înălţat la cer, au înţeles încă ceva din măreţia Lui, din dumnezeirea Lui.

La Schimbarea la Faţă este o alcătuire care zice aşa: "În munte Te-ai schimbat la faţă Hristoase Dumnezeule, şi pe cât au cuprins ucenicii Tăi mărirea Ta au văzut că dacă Te vor vedea răstignit, să cunoască Patima Ta cea de bună voie şi lumii să propovăduiască că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui". Deci cu cunoştinţa de la Schimbarea la Faţă ucenicii Domnului Hristos trebuiau să ştie că Cel care S-a răstignit pe cruce nu e om de rând, ci e om unit cu Dumnezeu, e om şi Dumnezeu, Dumnezeu şi om. N-au prea înţeles lucrul acesta ucenicii Mântuitorului nostru Iisus Hristos care s-au depărtat de El, dar scopul Schimbării la Faţă era acesta, de a fixa măreţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos în conştiinţa ucenicilor până la aşa măsură încât să-şi dea seama că Cel care e răstignit pe cruce în neputinţă, de fapt are putere şi doar S-a smerit pe Sine până la cruce. La Înălţarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos ucenicii au văzut încă o dată măreţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiind şi la Înălţarea la cer a Mântuitorului nostru Iisus Hristos o altă schimbare la faţă.

Stimaţi ascultători, din măreţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din schimbările Lui la faţă înţelegem în măsura în care şi noi ne schimbăm la faţă, şi noi ne transfigurăm. Dacă nu ne transfigurăm noi înşine nu putem înţelege ceva din transfigurarea Mântuitorului. La slujba de la sărbătoarea Schimbării la Faţă este o alcătuire care zice aşa: "Munte înalt având noi inima curăţită de patimi, să vedem schimbarea la faţă a lui Hristos care luminează mintea noastră". Care e condiţia ca Domnul Hristos să Se transfigureze în noi? Condiţia este să avem în noi un munte în care Domnul Hristos să poată apărea schimbat la faţă, transfigurat. Care este de fapt muntele cel înalt din conştiinţa noastră? Este, spune Biserica, "munte înalt având noi inima curăţită de patimi", Dumnezeu Se descoperă inimii curăţită de patimi.

E bine să reţinem lucrul acesta, pentru că sunt unii, şi mai ales în vremea noastră, care ar vrea să ne convingă că Dumnezeu Se descoperă unei tehnici, unei tehnicităţi, unor practici, unor lucruri pe care le face omul ca să se facă primitor de Dumnezeu. Evanghelia nu spune despre aşa ceva, Evanghelia spune "fericiţi sunt cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5, 8). Inimii curate i se descoperă Dumnezeu, i se descoperă Domnul Hristos cât poate omul să înţeleagă. Şi numai inimii curate i se descoperă, altă modalitate de a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu există. Tot ceea ce facem noi în vederea cunoştinţei Mântuitorului are rostul acesta de a ne curăţi inima. Cine nu are inimă curată acela proiectează din necurăţia lui asupra Mântuitorului nostru Iisus Hristos propriile sale necurăţii. Mărturisesc mulţi dintre credincioşii noştri că la rugăciunile pe care le fac au imagini necuviincioase, şi că în rugăciunile pe care le fac nu se întâlnesc cu Domnul Hristos ci se întâlnesc cu propriile lor necurăţii. De ce se întâmplă aşa ceva? Pentru că rugăciunea este oglinda sufletului, rugăciunea este măsura la care se găseşte sufletul. "Nu poate suflet necurat în curată împărăţie să intre" zice Sfântul Isaac Sirul. Şi atunci înseamnă că dacă avem mintea necurată nu poate să primească pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos fără învăluirile necurăţiei. Domnul Hristos are nevoie de o inimă curată ca să Se descopere, atât cât poate omul să înţeleagă din ceea ce este Mântuitorul, aşa încât cel dintâi lucru pe care trebuie să-l facem este să insistăm pentru curăţia inimii. Când ajungem la inimă curată ajungem şi la rugăciune curată şi în rugăciunea curată ne întâlnim cu Dumnezeu pentru că nu ne mai întâlnim cu necurăţiile din sufletul nostru. Aşa încât toată grija noastră trebuie să o avem pentru a ne curăţi sufletul, să ne facem vrednici de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, "având noi munte înalt inima curăţită de patimi să vedem schimbarea la faţă a lui Hristos care luminează mintea noastră".

Stimaţi ascultători, nu se poate să citească cineva Sfânta Evanghelie cu o inimă curată fără să se minuneze de Domnul Hristos. Sunt mai multe locuri în Sfânta Evanghelie în care se spune că oamenii s-au minunat de minunile făcute de Domnul Hristos. Şi între altele şi-au exprimat minunarea lor, mirarea lor de Domnul Hristos Făcătorul de minuni. Spunând că aşa ceva n-au mai văzut, că aşa ceva nu s-a mai întâmplat, s-au minunat de învăţătura Lui spunând că vorbeşte altfel decât învăţătorii lor. Toate acestea s-au întâmplat între oameni pentru că oamenii au simţit ceva din măreţia Mântuitorului Hristos. În măsura în care ne minunăm de Dumnezeu Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul spune clar: "Încă nu a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu ce minunează de Dumnezeu". Numai cel ce se minunează de Dumnezeu a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e mai presus de ceea ce putem noi înţelege. Dacă nu ne minunăm de Dumnezeu înseamnă că încă nu ne-am întâlnit cu Dumnezeu. Învăţăturile din Sfânta Evanghelie noi le citim uneori cu foarte multă uşurinţă şi rămânem cu simple informaţii. În măsura în care omul înaintează în curăţia inimii, în acea măsură cunoaşte din Sfânta Evanghelie nişte lucruri care îl fac să înţeleagă că Evanghelia este mai presus de lumea aceasta, că este cuvânt din cer adus pe pământ, că Domnul Hristos nu este un om de rând ci este Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om. Vom da câteva exemple din Sfânta Evanghelie în care Îl vedem pe Domnul Hristos schimbat la faţă şi pentru mintea noastră.

În Sfânta Evanghelie de la Luca de pildă, în capitolul al 7-lea, este o istorisire despre ceea ce numim noi femeia păcătoasă, femeia păcătoasă fiind o femeie cunoscută pentru păcatele ei într-o cetate în care locuia şi un fariseu pe nume Simon. Fariseul Simon L-a găzduit pe Domnul Hristos şi L-a ospătat. Femeia păcătoasă a intrat în casa fariseului neinvitată de fariseu, s-a aşezat la picioarele Mântuitorului, a început să-I ude picioarele cu lacrimi, să I le ungă cu mir, să I le şteargă cu părul capului ei şi să sărute picioarele Mântuitorului. Fără să spună vreun cuvânt. Fariseul Simon, stând în faţa Domnului Hristos, a început să-L judece şi să zică: "Dacă Acesta ar fi prooroc, ar şti ce fel de femeie este aceasta care se atinge de El şi nu ar lăsa să se atingă de El". Domnul Hristos a răspuns gândurilor fariseului şi a zis: "Simone, am ceva să-ţi spun". "Învăţătorule, spune" a zis fariseul, gazda Mântuitorului. "Într-o cetate era un cămătar şi avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari şi altul cu cincizeci. Cămătarul i-a iertat pe amândoi. Care dintre ei îl va iubi mai mult?" Şi fariseul a răspuns: "Cred că acela căruia i-a iertat mai mult". Şi atunci Domnul Hristos a făcut o comparaţie între femeia păcătoasă şi fariseul Simon şi a zis aşa: "Vezi pe această femeie? Am intrat în casa ta, apă de spălat pe picioare nu mi-ai dat, ea însă cu lacrimi Mi-a spălat picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns, ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă n-a încetat să-mi sărute picioarele". Şi trage Domnul Hristos o concluzie: "Iartă-i-se ei păcatele cele multe că mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte".

În această împrejurare vedem măreţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Celui care S-a îngrijit de păcătoşi. Domnul Hristos n-a marginalizat pe nimeni, a primit pe toţi şi a vrut să-i primească pe toţi, şi dacă totuşi au fost oameni pe care nu i-a primit, nu i-a primit pentru că n-au vrut ei să fie primiţi. În special fariseii care L-au judecat pe Domnul Hristos. Deci Domnul Hristos la care mă raportez eu este Cel care Se îngrijeşte de păcătoşi, care îi ridică pe păcătoşi. A stat de vorbă cu vameşii şi cu fariseii deopotrivă, i-a primit pe vameşi pentru că vameşii şi-au recunoscut păcatele, nu i-a putut primi pe farisei pentru că fariseii s-au împotrivit. Domnul Iisus Hristos la care mă raportez eu şi pe care Îl am în vedere eu, este Mântuitorul care a spus pilda cu oaia cea pierdută, pilda cu drahma cea pierdută şi pilda cu fiul risipitor, în care se prezintă adevărul că "bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte, mai mult decât pentru nouă zeci şi nouă de drepţi care nu au trebuinţă de pocăinţă" (Luca 15, 7).

Se spune că dacă din toată propovăduirea Domnului nostru Iisus Hristos numai pilda cu fiul risipitor ar fi rămas, ne-ar fi rămas o Evanghelie întreagă, din care cunoaştem bunătatea lui Dumnezeu ca Tată. Eu aş numi pilda cu fiul risipitor mai degrabă pilda cu tatăl primitor. De ce? Pentru că cel care acţionează mai mult şi mai adevărat este tatăl care primeşte. Nu ştiu dacă nu am spus şi aici cândva, că în pilda cu fiul risipitor se spune că atunci când fiul s-a întors şi şi-a făcut el nişte planuri cum să zică către tatăl său "Tată, am greşit la cer şi înaintea ta, nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău", tatăl l-a aşteptat şi când l-a văzut de departe, a alergat înaintea lui. De ce a alergat? Pentru că avea inimă de tată. Şi ziceam eu că tatăl, având inimă de tată, a lucrat cu inima de tată, a alergat înaintea lui, nu a aşteptat să vadă ce face, nu l-a pus în studiu, nu a stat să vadă ce zice. De ce? Pentru că nu era cercetător ştiinţific, nu era psihiatru, nu era psiholog, ci era tată. Un tată nu poate, dacă are inima de tată, nu poate aştepta, nu poate să pună în studiu o desfăşurare, ci se angajează în primire. Asta a făcut tatăl fiului risipitor, asta trebuie să facem şi noi - dacă îi slujim lui Dumnezeu - tuturor celor care au trebuinţă de bunătatea noastră.

Stimaţi ascultători, şi mai e ceva frumos, şi deosebit de frumos, în Sfânta Evanghelie, şi anume spălarea picioarelor. În Sfânta Evanghelie de la Ioan în capitolul 13 citim că Domnul Hristos, fiind împreună cu ucenicii Săi la o cină, la Cina cea de Taină, S-a dezbrăcat de veşmintele Sale, S-a încins cu un ştergar, a pus apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor Săi. A spălat picioarele lui Petru, întâi şi ale altora dintre ucenici. A ajuns la Sfântul Apostol Petru, Sfântul Apostol Petru se împotrivea pentru că nu ştia ce face Domnul Hristos - el de fapt din evlavie s-a împotrivit -, nu voia ca Învăţătorul lui să-i spele picioarele. Iar Domnul Hristos i-a spus, întâi: "Ceea ce fac Eu acum tu nu înţelegi, dar mai târziu vei înţelege" şi mai târziu: "Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu mine". Şi după ce S-a aşezat din nou la masă le-a spus aşa: "Voi Mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi, căci sunt. Deci dacă Eu, Învăţătorul şi Domnul, v-am spălat vouă picioarele voastre, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora", v-am dat vouă pildă ca şi voi să vă spălaţi picioarele unii altora.

Stimaţi ascultători, creştinătatea a cam uitat această poruncă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În general o spălare a picioarelor rituală nu se face decât în anumite mănăstiri, în Joia Mare, joia din săptămâna Sfintelor Patimi. Unele secte fac spălarea picioarelor înainte de a primi Cina Domnului. Cred că s-a renunţat la această practică din motive practice, deşi Domnul Hristos a spus: Eu v-am dat pildă ca să faceţi şi voi la fel, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Duhovniceşte trebuie în orice caz realizat lucrul acesta. Ce înseamnă să speli picioarele? Înseamnă să-l curăţi pe omul căruia îi speli picioarele. Să ştiţi că în contextul social în care a propovăduit Domnul nostru Iisus Hristos era o uzanţă a spălării picioarelor, nu era ca aici la noi, unde oricare dintre noi, cred, s-ar simţi rău ca cineva să-i spele picioarele. Acolo însă gazda în mod obişnuit îi dădea apă celui care venea la el, sau chiar gazda îi spăla picioarele. Poate ştiţi cuvântul acela din Epistola I-a a Sfântului Apostol Pavel către Timotei, unde se spune despre văduve să fie primită acea femeie care a fost soţia unui singur bărbat, care a împlinit şaizeci de ani, care e binecunoscută pentru faptele ei bune şi numai dacă şi-a crescut copii şi dacă a spălat picioarele sfinţilor (I Timotei 5, 10).

Ceea ce aş vrea eu să reţinem în special din această istorisire a Sfântului Evanghelist Ioan este să vedem că Domnul Hristos S-a smerit pe Sine şi a cinstit pe ucenicii Săi, că Mântuitorul nostru Iisus Hristos este - cuvânt pe care nu-l întâlnim exprimat, eu nu l-am întâlnit niciodată undeva în vreo carte de duhovnicie, dar e o realitate; dacă Fiul lui Dumnezeu a spălat picioarele ucenicilor Săi, înseamnă că El este - Dumnezeu care spală picioarele omului. Atunci şi noi trebuie să fim oameni care spălăm picioarele semenilor noştri. Nu-i neapărată trebuinţă să o facem trupeşte, dar în orice caz duhovniceşte trebuie s-o facem, adică să avem o intenţionalitate în general în a-i curăţi pe oamenii din jurul nostru, în a-i ajuta pe oamenii din jurul nostru să devină curaţi, fiindcă noi avem o tendinţă de denigrare. Ori noi trebuie să avem o tendinţă de curăţire, de respectare. Cine nu respectă nu merge pe calea Domnului Hristos.

Există o poruncă a iubirii. Toată lumea ştie că Domnul Hristos a spus că cea dintâi dintre porunci este "să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău", şi a doua asemenea acesteia, "să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei 22, 37-39). Nimeni nu neagă faptul că creştinismul este o religie a iubirii şi că porunca iubirii este cea mai mare dintre porunci. Dar nu toţi se gândesc destul de bine şi destul de mult asupra faptului că există şi o poruncă a cinstirii, nu e vorba numai de porunca iubirii ci e vorba şi de o poruncă a cinstirii. Porunca cinstirii dată de Domnul nostru Iisus Hristos este dată cu porunca iubirii. Dacă iubirea nu e şi cinstitoare nu e în rosturile ei. În ceea ce priveşte iubirea aproapelui măsura este să-l iubeşti ca pe tine însuţi. În ceea ce priveşte cinstirea aproapelui, e altă măsură, anume Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni zice "unul pe altul mai de cinste făcându-l" (Filipeni 2, 3), unul pe altul mai de cinste făcându-l decât pe sine însuşi. Suntem datori faţă de aproapele cu o cinstire mai mare decât ne-o dăm nouă înşine. Coborârea aceasta în faţa omului ca să-i speli picioarele, chiar şi numai duhovniceşte gândită, înseamnă să-l ridici pe omul de lângă tine mai presus de tine. În Pateric de pildă se spune că un părinte pe nume Ilarion cel Mare s-a întâlnit cu Sfântul Antonie cel Mare. Şi când l-a văzut Sfântul Antonie cel Mare pe Sfântul Ilarion cel Mare apropiindu-se de el a zis: "Bine ai venit luceafărule care răsari dimineaţa". La acest salut al Sfântului Antonie cel Mare, Sfântul Ilarion a răspuns: "Pace ţie, stâlpule de lumină care luminezi lumea". Stimaţi ascultători, este ceva dătător de bucurie în ceea ce priveşte cinstirea, o cinstire reciprocă.

În legătură cu spălarea picioarelor care se face în vederea curăţirii, în vederea cinstirii, în vederea acoperirii, vreau să vă pun în atenţie un alt cuvânt din Pateric spus despre Sfântul Macarie cel Mare în care se spune că Sfântul Macarie cel Mare s-a făcut "dumnezeu pământesc". Ce s-a făcut Sfântul Macarie cel Mare? Dumnezeu pământesc. Nici nu-ţi vine să crezi cum au putut gândi oamenii aşa ceva şi cum au putut exprima aşa ceva. Explicaţia este următoarea: "Că aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, aşa acoperea şi el păcatele oamenilor, pe care le vedea ca şi cum nu le-ar fi văzut şi despre care auzea ca şi când nu ar fi auzit de ele". Toate acestea se realizează în perspectiva Evangheliei, numai cineva care ştie de spălarea picioarelor, despre Dumnezeu care spală picioarele omului, numai acela poate avea o tendinţă de acoperire a răutăţilor, de nerăspândire a răului, de înmulţire a dragostei, despre care se spune în Sfânta Scriptură a Noului Testament că "dragostea acoperă mulţime de păcate" (I Petru 4, 8). Toate răscolirile de răutăţi sunt împotriva credinţei noastre adevărate, toate acoperirile pe care le facem noi din iubire faţă de oameni sunt dătătoare de bucurie în înţelesul că pe calea aceasta au mers sfinţii. Deci Dumnezeul meu, Mântuitorul meu Iisus Hristos este Mântuitorul care spală picioarele ucenicilor Săi, n-am să uit niciodată de lucrul acesta, pentru că în această perspectivă putem cunoaşte măreţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos care a spus despre Sine că "Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul de răscumpărare" pentru noi (Matei 20, 28).

Am să aduc în legătură cu acestea şi un fapt la care ne gândim prea puţin şi prea arareori, şi poate unii niciodată. Şi anume faptul că la înălţarea la cer, Domnul Hristos, ca cel din urmă gest aici pe pământ, a arătat un gest de binecuvântare. Sfântul Evanghelist Luca la sfârşitul Evangheliei sale, relatând despre Înălţarea la cer a Mântuitorului, spune că ducându-i pe ucenici spre Betania, "Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat, şi pe când îi binecuvânta S-a depărtat de ei şi S-a înălţat la cer". Sfântul Evanghelist Luca ţine să precizeze, să împlânte în conştiinţa celor care au citit Evanghelia lui, faptul că Domnul Hristos S-a înălţat la cer binecuvântând. Dar nu rămâne la atât, ci adaugă: "şi pe când îi binecuvânta S-a înălţat la cer". Deci dacă privim la Domnul Hristos care Se înalţă la cer, în conştiinţa noastră, în imaginaţia noastră, avem conştiinţa că Domnul Hristos S-a înălţat la cer binecuvântând. Domnul Hristos care spală picioarele ucenicilor este Acela care binecuvintează lumea. Toate binecuvântările care se dau în Biserica noastră prin mijlocire preoţească sunt în prelungirea binecuvântării de la Înălţarea Domnului Hristos la cer. Aşa încât cei care iau parte la sfintele slujbe şi mai ales la Sfânta Liturghie au parte şi de binecuvântări, şi binecuvântările le dă Domnul Hristos prin mijlocire preoţească. Aşa Îl văd eu pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pe Mântuitorul care iubeşte, pe Mântuitorul care curăţeşte răul, pe Mântuitorul care vrea să înmulţească binele, aşa-L privesc eu pe Mântuitorul ca pe Mântuitorul care binecuvintează. Adică grija noastră trebuie să fie aceea de a duce o viaţă pe care să o poată binecuvânta Domnul Hristos, că nu orice fel de viaţă o poate binecuvânta Domnul Hristos. Binecuvintează o viaţă întemeiată pe credinţă, o viaţă întemeiată pe iubire, o viaţă întemeiată pe smerenie, o viaţă întemeiată pe nădejde, o viaţă întemeiată pe cinstire. Toate acestea le binecuvintează Domnul Hristos, iar când nu-i aşa viaţa, n-are cum s-o binecuvinteze.

Pentru a vedea felul cum ar trebui să ne raportăm noi, vom prezenta două texte din care înţelegem că Domnul Hristos vrea din partea noastră recunoştinţă unii faţă de alţii şi faţă de Dumnezeu, din care înţelegem că Domnul Hristos El Însuşi Şi-a arătat recunoştinţa. E vorba de istorisirea Sfântului Evanghelist Luca în legătură cu vindecarea celor zece leproşi (Luca 17, 12-19). Sfântul Evanghelist Luca spune că cei zece care L-au rugat pe Domnul Hristos să-i vindece au văzut că s-au vindecat, unul dintre ei - numai unul din zece, am zice noi matematic 10% - "s-a întors la Domnul Hristos, a căzut la picioarele Lui şi îi mulţumea". Şi atunci Domnul Hristos a zis: "Oare nu zece s-au vindecat; ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a găsit decât acesta să dea mărire lui Dumnezeu?", şi acesta era de neam străin, era samarinean. Din acest cuvânt al Domnului Hristos înţelegem că Domnul Hristos este Cel care doreşte ca oamenii să fie recunoscători, să-şi arate recunoştinţa.

Cum şi-a arătat Domnul Hristos recunoştinţa? O femeie cinstitoare a Mântuitorului a turnat peste Mântuitorul mir de mult preţ, spune Sfântul Evanghelist Marcu (Marcu 14, 3-9), care putea fi vândut cu mai mult de trei sute de dinari, iar trei sute de dinari însemna preţul a trei sute de zile de lucru. Cei care discutau fapta femeii, fapta de cinstire a femeii, au fost corectaţi de Domnul Hristos când Domnul Hristos a spus: "Pentru ce faceţi supărare femeii? Ea a făcut ceea ce avea de gând să facă" şi apoi adaugă ceva dumnezeiesc. Şi zice aşa: "Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta se va spune şi ce a făcut femeia aceasta, spre mărturie pentru ea". Domnul Hristos a rânduit ca oriunde se va propovădui Evanghelia, oriunde se va spune despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu, unde se va spune despre Jertfă, despre Înviere, despre Înălţare, să se spună şi despre ce a făcut acea femeie, spre pomenirea ei. Am amintit lucrul acesta pentru că aşa trebuie să ne gândim noi la Domnul Hristos. Adică să nu citim Evanghelia ca pe ceva că a fost odată, ci ca pe ceva care este totdeauna şi ni-L prezintă pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos aşa cum trebuie să-L gândim şi noi.

M-aş bucura foarte mult dacă luând aminte la cele ce vi le-am prezentat în seara aceasta, aţi căuta să citiţi Evanghelia ca să-L cunoaşteţi mai mult pe Domnul Hristos, să vă raportaţi cu toţii la Domnul Hristos aşa cum ni-L prezintă Evanghelia, care spune că "Fiul lui Dumnezeu S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, ascultător făcându-Se până la moarte şi moarte pe cruce" (Filipeni 2, 6-8) şi că "Dumnezeu i-a dat Lui nume mai presus de orice nume, ca întru numele Lui toată limba să mărturisească că Domn este Iisus Hristos întru mărirea lui Dumnezeu" (Filipeni 2, 9-11). Să ne gândim la Domnul şi Mântuitorul nostru ca la Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, ca la om adevărat unit cu Dumnezeu şi născut din Preasfânta Fecioară Maria. În acest fel va creşte în conştiinţa noastră tot ce-i în legătură cu Domnul Hristos, va creşte în măreţia ei Maica Domnului despre care noi spunem, vorbind cu ea chiar, "Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta, că tu Fecioară neispitită de nuntă ai avut în pântece pe Dumnezeu Cel peste toate şi ai născut fiu pe Cel fără de ani, Cel ce dăruieşte pace tuturor celor ce te laudă pe tine". Vom înţelege că Maica Domnului, ca una care L-a purtat în pântecele ei şi în inima ei pe Domnul nostru Iisus Hristos - şi-L poartă veşnic în inima ei - este mai presus de minte şi de cuvânt: "Pe tine Maica lui Dumnezeu, ceea ce eşti mai presus de minte şi de cuvânt, care ai născut negrăit sub ani pe Cel fără de ani, credincioşii cu un gând te mărim". "Bucură-te împărăteasă Maică, mărirea fecioarelor, că toată gura cea limpede bine grăitoare nu poate a te cânta pe tine; ci se întunecă şi mintea cea mai presus de lume a cunoaşte naşterea ta".

Toate acestea cresc în faţa noastră în măsura în care s-a întâmplat ceea ce zice Sfântul Ioan Botezătorul, cuvântul ni s-a păstrat în Sfânta Evanghelie de la Ioan, "Acela - adică Domnul nostru Iisus Hristos - trebuie să crească iar eu să mă micşorez" (Ioan 3, 30). Dacă creşte Mântuitorul nostru Iisus Hristos în conştiinţa noastră, în gândurile noastre, în simţurile noastre, dacă "ne curăţim simţirile ca să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiată lumina Învierii şi bucuraţi-vă zicând, luminaţi să-L auzim cântându-I cântare de biruinţă" - adică cântarea noastră de biruinţă este cântare alcătuită, sau măcar înţeleasă ca o alcătuire a Sfântului Duh - în cazul acesta noi toate ale Domnului Hristos le vedem în măreţia lor, în atmosfera de măreţie a Mântuitorului. Gândiţi-vă de pildă la Sfinţii Apostoli care au fost Apostoli ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi pe care noi îi avem la inimă şi în evlavie. Gândiţi-vă că Crucea Mântuitorului ca altar de jertfă, ca "faţă a lui Dumnezeu îndreptată către lume", ca simbol al Jertfei şi al Învierii, primeşte pentru noi o dimensiune nebănuită şi ne bucurăm ca să fim şi cinstitori ai Crucii Domnului Hristos. Ne bucurăm să fim cinstitori ai Învierii Domnului Hristos, ne bucurăm să fim cinstitori a tot ce ţine de Domnul Hristos, şi atunci şi sărbătorile le sărbătorim altfel, şi gândurile noastre sunt altfel rânduite în legătură cu Domnul Hristos. Aşa mă gândesc eu la Domnul Hristos, aşa mă raportez eu la El, aşa Îl am în vedere şi aşa doresc să-L aveţi cu toţii.

Există o legătură între înălţarea Domnului şi ridicarea la cer a Sfântului Ilie?

Există o legătură în sensul acesta că în Scriptură se spune că Sfântul Ilie s-a înălţat ca la cer, adică nu că a ajuns în cer, ci undeva într-o sferă care este mai presus de pământ dar nu este nici cerul din care S-a coborât Domnul Hristos Fiul lui Dumnezeu. Domnul Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu este pretutindenea, şi în cer şi pe pământ, nu are un loc anume în care există şi altul în care nu există. Numai după firea omenească este într-un anumit loc, după firea dumnezeiască este pretutindenea, "în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul" zicem noi la o alcătuire de la Sfânta Liturghie, ori cu dumnezeirea Domnul Hristos este pretutindenea. Şi în sufletele noastre poate să fie şi este de fapt, de la Botez noi credem că Sfânta Treime este sălăşluită în sufletul credinciosului.

De ce Domnul Hristos nu a lăsat-o pe Maria Magdalena să se atingă de El, după Înviere?

Să ştiţi că în chestiunea aceasta am găsit o singură afirmaţie, şi anume în Filocalia volumul II în "Capetele gnostice" ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, în comentarul făcut de Părintele Stăniloae. Că pentru Maria Magdalena Domnul Hristos încă nu era suit la cer. Chiar dacă era înviat, ea n-a înţeles deplin sau atât cât ar fi trebuit să înţeleagă, faptul că Domnul Hristos nu-i numai pe pământ ci şi în cer. Ca şi când ar fi zis Domnul Hristos, spune Părintele Stăniloae, "pentru tine încă nu M-am suit la cer".

Trebuie femeile să aibă capul acoperit în biserică?

Să ştiţi că în privinţa aceasta eu le-am îndemnat totdeauna pe cele care au venit la mine, mai ales pe cele căsătorite, pentru că la asta se referă în special Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 11, 10). Mama mea, Dumnezeu s-o odihnească, de când s-a măritat niciodată n-a mai stat cu capul descoperit. La biserică nu se punea problema, femeile totdeauna mergeau odinioară cu capul acoperit. E bine cele care au credinţă în Dumnezeu să-şi manifeste credinţa în Dumnezeu şi prin aceasta.

În rugăciunea "Tatăl nostru" spunem "şi nu ne duce pe noi în ispită". Nu cumva e o traducere eronată, nu era mai bine să se spună "şi nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită"?

În limba franceză, într-o vreme când am învăţat eu "Tatăl nostru", era "ne nous lesses pas sucombé a la tentation", nu ne lăsa să cădem în ispită. Însă în limba latină de exemplu, sau în limba germană, e tot aşa, tot în înţelesul acesta. Cred că în limba greacă aşa este, "şi nu ne duce pe noi în ispită", dar în înţelesul "şi nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită". Numai că în limba noastră românească nu există o singură traducere a rugăciunii "Tatăl nostru". La noi la mănăstire, chiar le spuneam mai zilele trecute, a fost cineva de aici din Timişoara, un redactor de la "Orizont", dl. Anghel Dumbrăveanu, pe care nici nu l-am mai întâlnit de vreo douăzeci de ani, de atunci de când a fost pe la noi, şi el spunea: "Părinte, am auzit aici la mănăstire spunându-se <<Tatăl nostru>> în vreo patru feluri", pentru că unii ziceau "şi ne iartă nouă păcatele noastre", alţii "şi ne iartă nouă greşealele noastre", unii "şi ne mântuieşte de cel rău", alţii "şi ne izbăveşte de cel rău", alţii "şi ne izbăveşte de cel viclean", atâtea şi atâtea posibilităţi sunt şi ar trebui Biserica, aşa cum au făcut apusenii, biserica catolică, să dea pentru fiecare limbă un text de la care să nu se mai abată nimeni. Deocamdată ţinem textul care-l avem şi-l zicem cum ne-am învăţat. Eu de exemplu în copilăria mea am învăţat să zic "pâinea noastră cea de toate zilele" şi aşa am zis toată viaţa mea de până acuma. Alţii zic "pâinea noastră cea spre fiinţă". Fiecare cum ne-am învăţat zicem şi credem că Dumnezeu înţelege ceea ce trebuie să zicem, nu ceea ce zicem în cazul că nu zicem corect.

Cum trebuie să ne raportăm la Dumnezeu Cel absolut? Ce putem să ştim despre El?

Dumnezeu e absolut oricum credem în El, însă fiecare dintre noi avem anumite preferinţe, să zicem. De exemplu sunt puţini credincioşii noştri care se gândesc la Dumnezeu ca la Dumnezeu Tată, şi nu bine. Bineînţeles că e o formă de înţelegere, o formă de a zice, dar în realitate "Dumnezeu este mai presus de ceea ce poate omul cugeta şi spune", zice Sfântul Simeon Noul Teolog, iar Sfântul Grigorie Palama spune că "Dumnezeu este de infinite ori infinit mai presus de energiile Sale", noi nu putem pătrunde în esenţa lui Dumnezeu, nici nu ştim ce este Dumnezeu în esenţă. De altfel nici noi oamenii nu ştim ce suntem în esenţa noastră, chiar noi înşine sau cei mai apropiaţi ai noştri. De exemplu Nichifor Crainic are o poezie intitulată "Laudă" în care spune între altele şi asta:

"Nici mama nu ştie ce tainică normă
Îmi dete din carnea-i, vremelnică formă -

şi încheie

Neant înflorit în minune"

Deci omul, dacă zici că este un "neant înflorit în minune" spui ceva despre minunea care este omul, dar nu spui ceva despre esenţa lui. Dacă noi nu putem spune ceva despre esenţa noastră ca oameni, ce putem noi spune despre esenţa lui Dumnezeu? Bineînţeles, noi credem în Dumnezeu Cel absolut, dar Dumnezeu Cel absolut S-a coborât la măsurile noastre şi ni S-a făcut cunoscut prin ceea ce numim noi teologic chenoză, ni S-a făcut cunoscut la măsurile la care putem pricepe noi. Aşa că în faţa lui Dumnezeu stăm şi într-un fel de copleşire prin Dumnezeu, dar stăm şi într-un fel de chenoză a lui Dumnezeu coborât la noi, care ni Se face cunoscut, ni Se descoperă la măsura posibilităţilor noastre: "arătând ucenicilor Tăi mărirea Ta - nu cât este, ci - pe cât li se putea".

Sunt în Scriptură unele lucruri care nu sunt bine lămurite. Cine le poate lămuri?

Dragă, pentru noi importantă nu e Biblia, care se întrupează de fapt în sfintele slujbe, ci învăţătura Bisericii. Biblia e interpretabilă, iar învăţătura Bisericii nu se interpretează. Şi atunci noi trebuie să pornim de la ceva, de la ceea ce este esenţial pentru noi. Sunt şi lucruri care se pot gândi în Biblie fără o interpretare, de exemplu în ce priveşte porunca iubirii e indiscutabilă, dar sunt şi atâtea lucruri care sunt discutabile. De exemplu să luăm aşa un caz: în Sfânta Evanghelie nu se spune că Sfântul Apostol Toma a pipăit semnele cuielor, a pipăit coasta Mântuitorului nostru Iisus Hristos străpunsă de suliţă, dar Biserica în toată slujba de la Duminica Tomii şi în săptămâna care urmează spune că Sfântul Apostol Toma a pipăit. Deci Biserica care ne dă Evanghelia ne dă şi interpretarea, şi atunci eu mă ţin de interpretarea care o dă Biserica şi nu-mi mai pun problema că s-ar fi putut să fie şi altfel. Dacă îmi pun problema atunci înseamnă că pentru mine doar mintea mea poate să fie o autoritate şi altă autoritate nu cunosc.

Faptele cele bune premerg sau sunt o urmare a credinţei?

Da, credinţei îi precede propovăduirea şi practica Bisericii, angajarea în actele credinţei, şi după aceea credinţa se manifestă în viaţă. Cineva spunea că măsura vieţii e măsura credinţei, cum ţi-e viaţa aşa ţi-e credinţa. Deci urmează că toate faptele care se bazează pe credinţă sunt urmările credinţei. Tot ceea ce ne pregăteşte pentru credinţă sunt lucruri care preced credinţa. Însă la noi e foarte greu de stabilit. De exemplu la mine, m-am pomenit într-o lume de oameni credincioşi, părinţii mei n-au fost deosebit de credincioşi dar s-au încadrat în contextul social din vremea aceea. M-am pomenit ştiind de Dumnezeu. V-am mai spus şi altă dată că prima mea mărturie despre Domnul Hristos care a înviat - de care-mi aduc aminte - a fost aceea că mama a zis către mine - bunica noastră locuia împreună cu noi - să merg la bunica, îi ziceam "mama tână", şi să zic "Hristos a înviat, mama tână" şi atunci mama tână îmi dă un ou, aşa se dă la Paşti. Şi m-am dus, eram mic, de vreo patru ani dacă oi fi fost, şi am zis "Hristos o înviat, mama tână!" şi mama tână a zis "Adevărat c-o înviat, stai că-ţi dă mama tână un ou". Asta îmi duc eu aminte prima dată când am zis "Hristos a înviat", fără să înţeleg ce spun, bineînţeles. Şi am învăţat "Uşa milostivirii", o rugăciune, din copilărie am învăţat-o. Nu înţelegeam ce spun dar spuneam. Mai ales aşa îmi aduc aminte că acolo este între altele şi "ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine", nu înţelegeam ce zic, nici celelalte cuvinte nu le înţelegeam. Pentru că nu ziceam în dialect. De exemplu mama avea o vorbă câteodată şi zicea "Nu ştiu ce s-o întâmplat, că mi-o chierit o găină", adică i-a dispărut. Dacă ar fi zis "ca să nu chierim cei ce nădăjduim întru tine", poate că mă gândeam că e vorba de o dispariţie, dar aşa nu ştiam, era în limbă necunoscută pentru mine.

Patima e acelaşi lucru cu pătimirea?

Nu, eu am vorbit odată aici despre patimi şi nepătimire, nu ştiu dacă vă mai aduceţi aminte sau nu ştiu dacă cei care aţi pus întrebarea aţi fost atunci aici. A pătimi înseamnă a suferi ceva, a fi asuprit de ceva. Se vorbeşte despre "patimile de ocară", despre patimile morale care sunt şapte la număr sau opt după scrierea Sfântului Ioan Casian şi sunt şi patimi care sunt, să zicem aşa, pătimiri. Noi nu suntem foarte precişi în ce priveşte termenii, dar Domnul Hristos a pătimit în înţelesul că a avut de suferit nişte pătimiri, am putea vorbi despre pătimirile Domnului, despre faptul că Domnul Hristos a suferit, a fost răstignit "şi a pătimit pentru noi în vremea lui Ponţiu Pilat", zicem noi. Asta ar însemna mai mult nişte pătimiri decât nişte patimi, iar patimile aşa cum le înţelegem noi din punct de vedere moral sunt devieri de la bine, sunt nişte asupriri de gând, sunt nişte deprinderi în rău, sunt nişte boli ale sufletului, sunt ceva ce ne îngrădesc libertatea. Patimile noastre sunt deprinderi în rău care ne îngrădesc libertatea şi se realizează în general prin deprinderea în păcat, prin păcatul repetat. Sfântul Ioan Damaschin spune că "nu-i beţiv acela care s-a îmbătat odată în viaţă", dar acela care mereu se tot îmbată acela deja are patima beţiei şi e beţiv. Acestea sunt patimi care trebuie înlăturate din existenţa umană. Iar pătimirile pe care le-a suferit Domnul Hristos şi pătimirile pe care le-au suferit mucenicii sunt de altă natură şi acelea sunt binecuvântate de Dumnezeu, prin ele omul merge spre desăvârşire.

Ce se va întâmpla cu cei care sunt străini de dreapta credinţă?

Noi nu ştim ce face Dumnezeu cu cei care nu se pot folosi de mijloacele pe care ni le-a pus la îndemână Dumnezeu. Ceea ce ştim noi este că Dumnezeu poate să schimbe multe şi Dumnezeu, fiind El atotputernic, poate găsi modalitatea de a-i ajuta şi pe cei care n-au putut să se folosească de mijloacele Harului. Necazul cel mare este nu ce urmează după moarte, ce hotărăşte Dumnezeu - pentru că Dumnezeu fiind bun poate să-i ajute pe oameni mult mai mult, eu cred personal că or să se mântuiască mult mai mulţi oameni decât gândim noi că se mântuiesc -, ci că nu se pot bucura de darurile credinţei în această viaţă. Pentru că e un mare dar să te poţi bucura de binefacerile credinţei. Gândiţi-vă de pildă ce lucru minunat este să poţi să te rogi, ce lucru minunat este să poţi să trăieşti un eveniment prin sărbătorire. Cei necredincioşi nu au aceste bucurii. Sau vă spuneam, când am vorbit odată aici despre disciplinarea minţii prin rugăciunea de toată vremea, că am avut aici la Timişoara nişte bucurii pe care eram sigur că numai credinţa în Dumnezeu le dă şi fără credinţă nu poţi avea bucurii, nu poţi ajunge la calitatea bucuriilor pe care le aduce credinţa.

Aveţi un cuvânt pentru necredincioşii care vorbesc despre Dumnezeu?

În Filocalie la Fericitul Diadoh al Foticeii se spune că "nimic nu este mai sărac decât o minte care, stând înafară de Dumnezeu, filozofează despre Dumnezeu". Sigur că nu toţi oamenii sunt competenţi să vorbească despre Dumnezeu, chiar se spune undeva că "singur Dumnezeu poate vorbi cu competenţă despre Dumnezeu".

Poate fi comparată Ortodoxia cu Umanismul?

Ortodoxia nu poate fi comparată cu nimic, este mai presus de toate. Ortodoxia este şi umanistă, este ridicătoare de om. Noi cunoaştem Umanismul şi cunoaştem nişte lucruri care au apărut în istorie, însă credinţa noastră e mai presus de tot ceea ce se poate realiza la nivelul omului. Ştiţi cum este? Cam cum este cu teologia şi filosofia: teologia este revelată, iar filosofia este la măsurile omului. Tot aşa şi cu Umanismul, e la măsurile omului, iar Ortodoxia este mai presus de lume.

Părintele Cleopa zice că cel mai mare păcat este mândria. Ce părere aveţi?

Păcatul cel mai mare e păcatul pe care îl ai, nu-i nici mândria, nici desfrânarea, nici hula, nici altceva, decât acela care-l ai e cel mai mare. Dacă eşti mândru, ai păcatul cel mai mare, dacă eşti iubitor de avere ai păcatul cel mai mare, aşa că personal vorbind în raport cu păcatele personale, cel mai mare păcat e păcatul care-l ai. Nu ştiu dacă mândria este cel mai mare păcat, mai mare decât mândria poate că e necredinţa în Dumnezeu sau credinţa eronată din care pot porni şi celelalte. Mândria îl depărtează pe om de Dumnezeu, când eşti mândru nu mai ţii seama de Dumnezeu. Dacă ţii seama de Dumnezeu, atunci eşti cumva interesat pentru smerenie, pentru că Domnul Hristos ne-a arătat calea cea mai înaltă a fi smerenia. Mândria are fel şi fel de nuanţe, eu v-aş îndemna mai bine să citiţi despre ea din Filocalie volumul I la Sfântul Ioan Casian "Despre cele opt gânduri ale răutăţii", "Slava deşartă" şi la titlul "Mândria" şi în "Scara" Sfântului Ioan Scărarul unde de asemenea sunt capitole şi despre slava deşartă şi despre mândrie.

Cum se face misiune în Biserica Ortodoxă?

Caracterul misionar al creştinismului în Biserica Ortodoxă în general se face în cadrul Bisericii, mai mult o chestiune interioară, o chestiune de schimbare spre bine a celor care sunt deja în cuprinsul ortodoxiei. Bineînţeles că e vorba şi de confruntări cu alte credinţe, însă Biserica Ortodoxă, prin împrejurările în care s-a dezvoltat, nu a ajuns să se organizeze destul de bine şi în privinţa ducerii ortodoxiei în afara graniţelor ortodoxiei.

Orice credincios poate să citească Psaltirea?

Da, orice credincios poate să citească Psaltirea.

Ce rol are aceasta asupra vieţii creştinului?

De îmbunătăţire a minţii prin gânduri legate de Dumnezeu. Şi după aceea în măsura în care putem să ne identificăm cu conţinutul psalmilor, e un lucru care ne sprijină spre bine. De exemplu eu, v-am mai spus şi altă dată ce psalmi sunt psalmii mei preferaţi. Psalmul 22 şi psalmul 102. Aceştia formează un întreg de fapt, dacă îi pui cap la cap constaţi că au acelaşi conţinut, conţinut care aduce bucurie. Nu înseamnă că toţi psalmii trebuie să-i citeşti şi trebuie să identifici, că de fapt psalmii n-au fost scrişi deodată şi psalmistul care i-a scris, sau psalmiştii care i-au scris, pentru că mai mulţi au scris psalmi, nu numai David, nu i-au avut în vedere pe toţi. Şi fiecare poate să-şi găsească un psalm care să se potrivească mai mult cu el. Iar citirea de pravilă a Psaltirii, să o citeşti odată într-o săptămână - eu de exemplu să ştiţi că mă mulţumesc de multe ori cu cei ce citesc odată pe lună, nu au toţi posibilitatea. Cine ar putea să citească din Psaltire mai mult? Două categorii de oameni: pensionarii şi şomerii, şi nici unii nici alţii nu citesc, mai ales din pensionari, deşi vreme au.

Dacă un om este o fire veselă, trebuie să-şi înfrâneze râsul?

Nu, poţi să râzi de câte ori îţi vine să râzi, numai să nu râzi ca să te găseşti în treabă. Când îţi vine să râzi poţi să râzi, numai să nu râzi de oameni, să nu râzi de lucruri care sunt totuşi serioase. Să ştiţi că şi eu sunt o fire din aceasta care cam râde, şi nu mă gândesc niciodată că am păcătuit că am râs. Într-o traducere a psalmului 20 este "şi i-ai veselit cu zâmbetul feţei Tale", adică despre Dumnezeu zicem că zâmbeşte, deşi Dumnezeu nu are o figură umană aşa cum Domnul Hristos are o figură umană, dar Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Duhul Sfânt nu ştim cum am putea să zicem că zâmbeşte, dar prin zâmbet înţelegem o deschidere mângâietoare. Şi atunci se poate râde când e cazul de râs. "Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng" (Romani 12, 15) zice Sfântul Apostol Pavel. Sigur că nu poţi avea aceeaşi atitudine totdeauna. Şi apoi depinde foarte mult de structura omului, este câte unul care e mai predispus la râs. Aveam un părinte la noi la mănăstire, Părintele Serafim Popescu, era foarte deschis şi râdea aşa cu poftă. Şi au venit odată unii din Germania şi imediat l-au înregistrat, să-l mai audă şi pe acasă cum râde. A făcut rău? Eu zic că nu a făcut nici rău. Dacă râzi când nu se râde, atunci nu e corect.

Cum vedeţi revigorarea monahismului?

Prin altceva nu ştiu prin ce s-ar putea revigora, decât tot prin sine. Trebuie câştigaţi oameni pentru atitudine, pentru o viaţă care să fie conformă cu învăţăturile Părinţilor, cu tradiţia monahală. Acum se lucrează, trebuie să recunoaştem şi noi monahii, cam cu mulţi improvizaţi, şi asta nu e un lucru care promite pentru viitor. Ar trebui să se formeze oamenii în stilul credinţei, altfel e compromis monahismul pentru viitor. Să ştiţi că cineva care se face călugăr acela ar trebui să nu mai ştie decât de mănăstirea în care trăieşte. Eu de exemplu acuma mă simt cumva în prelungirea mănăstirii, fac un lucru pentru Dumnezeu, am venit să răspândesc nişte gânduri, care trebuie să recunoaşteţi, nu vi le-a mai spus nimeni. Asta e realitatea. Şi nici n-o să vi le mai spună, nu pentru că sunt eu un om extraordinar, însă am nişte preocupări, nici eu nu am auzit de la alţii gândurile acestea. Şi atunci am zis: vin la Timişoara, poate oamenii le uită, dar s-ar putea întâmpla şi să le rămână ceva. Şi v-am mai spus eu, am făcut liceul în Timişoara şi de asta mi-e drag. Acuma e a 14-a cuvântare pe care o ţin în contextul acesta, în sala aceasta. De fapt nicăieri n-am mai ţinut atâtea. Mai am una mâine şi apoi poate s-or sfârşi.

Ce este mai importantă: Tradiţia sau Scriptura?

Biserica creştină s-a format printr-o propovăduire orală şi s-a menţinut secole de-a rândul prin propovăduire orală. Între timp s-au scris Evangheliile şi s-au răspândit şi Evangheliile, dar şi Evangheliile de fapt sunt pe baza unei Tradiţii. Sfântul Evanghelist Luca de pildă, el însuşi spune că s-a informat despre cele ce le prezintă. Aşa încât până la urmă Tradiţia este esenţialul în Biserica noastră Ortodoxă. Contăm pe Tradiţie şi în înţelesul de practică de slujire. De exemplu Sfânta Liturghie este un monument de Tradiţie, nu este un monument al Scripturii. De aceea cei care nu au Tradiţia Bisericii şi care nu recunosc Tradiţia Bisericii mereu vin şi spun: Liturghie, n-are nici o importanţă; spovedanie, ce-i aceia spovedanie, nu trebuie, dacă stai în faţa lui Dumnezeu te iartă Dumnezeu şi fără spovedanie; Preoţie, păi toţi suntem preoţi; cununie, nu există, te înţelegi unul cu altul înaintea lui Dumnezeu. Aceştia sunt oamenii care lovesc în Tradiţie pentru că n-au Tradiţie. Însă pentru noi Tradiţia e tot aşa de sfântă cât e de sfântă Scriptura.

9 mai 1995