Filocalia pentru toţi

Stimaţi ascultători, spuneam marţi seara că înainte cu câţiva ani, pe când mă pregăteam să ţin în catedrala din Sibiu un cuvânt despre "Eu şi Filocalia", m-am întrebat dacă nu cumva există şi o Filocalie pentru toţi, pentru că Filocalia despre care ştim şi care în româneşte are acum douăsprezece volume nu este cunoscută celor mulţi. Mă întrebam dacă nu cumva există o Filocalie pentru toţi, pentru că cei mai mulţi dintre credincioşii noştri nu ştiu că există o Filocalie. Sunt mulţi dintre credincioşii noştri care nici nu au auzit măcar de noţiunea "filocalie", sau dacă au auzit au uitat îndată de ea. Mă întrebam atunci dacă nu cumva există o Filocalie pentru toţi, întrucât Filocalia cea cunoscută de noi este o culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi, în general scrieri pe care le-au scris călugării şi au fost scrise pentru călugări. Şi gândindu-mă aşa, am ajuns la gândul că există şi o Filocalie pentru toţi, o Filocalie pe care nu au scris-o numai călugării şi nu au scris-o numai pentru călugări, o Filocalie teoretică şi practică, o Filocalie care este la îndemâna tuturor credincioşilor şi din care, ca şi din Filocalia cea la care ne-a fost luare-aminte ieri seara şi alaltăieri seara, ne învaţă - şi nu numai ne învaţă, ne şi ajută - să înţelegem cum trebuie să ne curăţim, să ne luminăm şi să ne desăvârşim. Şi această Filocalie pentru toţi este o altă Filocalie, Filocalia sfintelor slujbe ale Bisericii noastre. Biserica noastră drept măritoare, Biserica noastră Ortodoxă se exprimă în sfintele slujbe cu gândirea ei şi cu trăirea ei.

Îmi place să spun că sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt "vuietul duhului". În Sfânta Scriptură a Noului Testament prezenţa Duhului Sfânt este afirmată în trei locuri ca un vuiet. În Sfânta Evanghelie de la Ioan în capitolul 3, unde este prezentată convorbirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu Nicodim, se afirmă, din partea Mântuitorului nostru, că "Duhul - sau vântul - suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui şi nu ştii de unde vine şi încotro se duce" (Ioan 3, 8). "Vântul suflă unde vrea", se poate spune tot aşa de bine "Duhul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui". Pentru că în limba greacă şi cuvântul "duh" şi cuvântul "vânt" se exprimă prin cuvântul "pnevma". Unii chiar au tradus "vântul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui" şi alţii au tradus cu "Duhul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui". E vorba de un vuiet care poate fi pus în legătură cu prezenţa Duhului Sfânt. Tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan, în capitolul 7, se spune că zis Domnul Hristos: "Cui îi este sete să vină la Mine şi să bea". Şi mai departe a spus că "din fiinţa celor credincioşi vor curge râuri de apă vie" (Ioan 7, 37-38), precum a zis Scriptura, iar Sfântul Evanghelist Ioan afirmaţia aceasta a Domnului nostru Iisus Hristos o tălmăceşte în înţelesul că acest cuvânt l-a spus Domnul Hristos despre Duhul Sfânt care încă nu fusese dat, fiindcă Fiul încă nu fusese preamărit. E vorba şi aici de un vuiet, pentru că dacă e vorba de râuri, râurile în cursul lor scot un vuiet. Şi aici pentru că e vorba de râuri care vor izvorî din fiinţa celui credincios, şi pentru că Sfântul Evanghelist Ioan spune că e vorba de vuiet, de Duhul Sfânt, facem şi aici o legătură între vuietul apelor şi vuietul duhului. În Faptele Sfinţilor Apostoli, acolo unde se prezintă relatarea despre pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli, se spune că s-a auzit un zgomot "ca de suflare de vânt care vine repede" (Fapte 2, 2), deci din nou un vuiet.

Sfintele slujbe pot fi înţelese şi pot fi prezentate ca vuietul Duhului Sfânt. De ce? Pentru că sfintele slujbe cuprind în ele adevărurile de credinţă ale Bisericii noastre dreptmăritoare, trăite de credincioşi. Domnul nostru Iisus Hristos a spus despre Duhul Sfânt: "El pe Mine Mă va preamări". Conţinutul sfintelor slujbe este preamărirea lui Dumnezeu. Sfintele slujbe după cuprinsul lor sunt preamăritoare de Dumnezeu, mai ales ţinta aceasta o au, să ne angajeze pe noi credincioşii în preamărirea lui Dumnezeu pentru binefacerile lui Dumnezeu. În Faptele Sfinţilor Apostoli se spune să Duhul Sfânt a lucrat în Sfinţii Apostoli o lucrare neaşteptată de oameni, vorbirea în limbi necunoscute de ei dar înţelese de cei care i-au ascultat şi aceia se mirau că fiecare aud în limba sa, înţeleg ceea ce spun Sfinţii Apostoli, care mărturiseau măririle lui Dumnezeu sau lucrurile cele mari ale lui Dumnezeu. Dacă facem o legătură între ceea ce spune Domnul nostru Iisus Hristos despre Duhul Sfânt: "El pe Mine Mă va preamări", şi între faptul că oamenii auzeau spunându-se de către Sfinţii Apostoli măririle lui Dumnezeu, ştim ce anume spune Duhul Sfânt în sfintele slujbe ale Bisericii noastre, ştim că Duhul Sfânt descoperă măririle lui Dumnezeu.

Sfintele slujbe ale Bisericii noastre au rostul de a ne pune în lucrarea de preamărire a lui Dumnezeu. Mai întâi de toate ne prezintă adevărurile de credinţă şi ni le prezintă în aşa fel încât noi să le şi trăim, nu numai să le ştim. La sfintele slujbe avem putinţa să cunoaştem adevărurile de credinţă ale Bisericii noastre descoperite de Duhul Sfânt oamenilor vrednici de cunoştinţa lui Dumnezeu, întrupate în învăţăturile pe care noi apoi le trăim. Sfintele slujbe ale Bisericii noastre se întemeiază pe adevărurile descoperite de Dumnezeu. Ştim că Duhul Sfânt este Duhul Adevărului şi că adevărurile de credinţă ale Bisericii noastre sunt adevăruri descoperite de Duhul Sfânt, întrupate de Duhul Sfânt în textele de slujbă şi trăite de credincioşii care iau parte la sfintele slujbe. Fiind vorba de sfintele slujbe înţelese ca o altă Filocalie sau ca Filocalia pentru toţi, este firesc să ne întrebăm în ce înţeles şi cum anume sfintele slujbe ne învaţă cum să ne curăţim, cum să ne luminăm şi cum să ne desăvârşim. Pentru că acesta este conţinutul Filocaliei. Noi ne-am înţeles că în titlul Filocaliei se spune: "Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care ne arată cum poate omul să se curăţească, să se lumineze şi să se desăvârşească". Fără să se fi gândit cineva anume la lucrul acesta, că sfintele slujbe au şi rostul acesta de a ne învăţa cum să ne curăţim, cum să ne luminăm şi cum să ne desăvârşim, dacă cercetăm cuprinsul sfintelor slujbe ca învăţătură, ne dăm seama că putem învăţa din ele şi cum să ne curăţim, şi cum să ne luminăm şi cum să ne desăvârşim.

Vremea în care se urmăreşte în chip deosebit curăţirea credincioşilor este vremea numită a Triodului. Triodul este o carte de slujbă care cuprinde zece săptămâni din anul bisericesc, săptămânile pregătitoare pentru Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, pentru sărbătorirea cu vrednicie şi cu simţire a învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Despre învierea Domnul Hristos se spune în cărţile de slujbă că este "cea mai presus de lume Înviere a lui Hristos Dumnezeu". Lucrurile duhovniceşti, lucrurile supralogice nu pot fi cercetate cu măsurile omeneşti. "Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri" a zis Domnul Hristos către Sfântul Apostol Petru care L-a mărturisit ca "Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu" (Matei 16, 16-17). "Nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta - nu firea omenească, cu din cunoştinţă omenească ai ajuns la această mărturisire, la această convingere, ci - Tatăl Meu Cel din ceruri ţi-a descoperit ţie aceasta".

Ştiind noi că "cea mai presus de lume Înviere a lui Hristos Dumnezeu" o poate înţelege - atât cât poate fi cuprinsă în marginile firii omeneşti - numai cei curaţi cu inima, sfânta noastră Biserică a rânduit o vreme de pregătire pentru Sfintele Paşti, vremea Triodului. Triodul este cartea de slujbă pregătitoare pentru Sfintele Paşti. În această carte, care este pentru a fi întrebuinţată la slujbă - nu este o carte de studiu ci o carte de gândire şi de trăire ortodoxă - sunt cuprinse învăţături în legătură cu urcuşul duhovnicesc spre Paşti, care începe cu curăţirea sufletului prin post, prin rugăciune. Începutul Triodului este cu zece săptămâni înainte de Paşti şi în ziua în care începe, în duminica în care începe, ni se atrage atenţia asupra pildei cu vameşul şi fariseul, iar rânduielile de slujbă, alcătuirile de la slujba din acea duminică ne atrag atenţia să fim ca vameşul cel smerit dar să avem şi faptele fariseului celui mândru. Să ocolim mândria, în loc de ea să avem smerenie, dar să avem cu adevărat faptele fariseului şi smerenia vameşului.

În a doua duminică a Triodului este vorba despre fiul risipitor, de altfel duminica se şi numeşte Duminica Fiului Risipitor, în care ni se atrage atenţia asupra tatălui primitor. Eu aş numi mai bine pilda cu fiul risipitor - dacă ar înţelege toţi despre ce e vorba - pilda tatălui primitor. În pilda aceasta se arată bunătatea lui Dumnezeu, pentru că Tatăl primitor este Dumnezeu, faţă de cei care se pocăiesc şi se întorc de la rău la bine, pocăinţa fiind părăsirea păcatului. În această pildă se arată bunătatea tatălui care l-a avut în vedere pe fiul plecat de acasă totdeauna ca fiu şi l-a primit la întoarcerea lui tot ca pe fiul său, pentru că totdeauna l-a gândit ca fiu al său. Când s-a întors fiul risipitor acasă se spune în Sfânta Evanghelie că tatăl a alergat înaintea lui şi a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat şi l-a primit. Îmi place să spun aici în legătură cu fiul risipitor că tatăl primitor nu l-a pus în studiu pe fiul care se întorcea, nu a zis: să vedem ce va face acum, ce va zice, ci l-a primit. De ce nu l-a pus în studiu? Pentru că nu era cercetător ştiinţific, nu era cercetător psihologic, ci era tată. El nu l-a putut primi altfel decât cum primeşte un tată pe un copil. L-a primit cu inimă de tată. Şi Dumnezeu este Tatăl nostru şi ne primeşte. E încurajatoare această pildă cu tatăl primitor sau cu fiul risipitor care s-a întors acasă. În continuare e vorba despre judecata de apoi într-altă duminică, mai departe despre post, despre a doua venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Stimaţi ascultători, aşa e la sfintele slujbe. Acestea sunt rânduielile de slujbă ale Bisericii noastre care ne pun în legătură cu Mântuitorul, adică nu-L prezintă pe Mântuitorul ca într-o predică sau ca într-un studiu, ci ni-L pun în faţă, ne pun pe noi în faţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dintre toate slujbele sfintei noastre Biserici, cea mai însemnată este Sfânta Liturghie. Însă slujbele Bisericii noastre toate sunt şi pregătitoare pentru Sfânta Liturghie. Sfânta Liturghie este slujba cea mai înaltă, cea mai de căpetenie. În limba franceză cuvântul "liturgié" nu înseamnă Liturghie, înseamnă toate slujbele rânduite pentru fiecare zi, pentru că toate sunt pregătitoare pentru Liturghie. Nu se desparte Sfânta Liturghie de celelalte slujbe ale Bisericii, de slujbele pregătitoare. Şi Liturghia propriu-zisă se numeşte "Liturgié Eucharistique", Liturghie Euharistică. Sfânta Liturghie este o sărbătorire cuprinzătoare. Avem pe scurt rezumatul sărbătorilor de peste an, începând cu Buna Vestire şi cu Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică cu Întruparea Mântuitorului, pentru că la fiecare Sfântă Liturghie este şi o Întrupare. O întrupare în înţelesul că ni se pun înainte pâinea şi vinul care la Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile se spune că închipuiesc Trupul şi Sângele Mântuitorului şi care după aceea se prefac, prin pogorârea Duhului Sfânt, în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Deci Cinstitele Daruri întâi închipuiesc Trupul şi Sângele Domnului Hristos şi după aceea sunt în realitate Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, cu care ne împărtăşim.

De obicei credincioşii noştri ştiu că la Sfânta Liturghie se pomeneşte Cina cea de Taină, pentru că se spune "Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu" şi "Beţi dintru Acesta toţi, Acesta este Sângele Meu", cuvinte rostite de Domnul Hristos la Cina cea de Taină. La Cina cea de Taină, Domnul Hristos după ce a rostit cuvintele acestea, a spus: "Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea" (Luca 22, 19). Deci Domnul Hristos a rânduit să se facă în continuare ceea ce s-a făcut la Cina cea de Taină, adică să se facă Sfânta Liturghie. Aşa încât nu-i de mirare că la Sfânta Liturghie pomenim Cina cea de Taină şi cuvinte de la Cina cea de Taină, cuvintele Domnului Hristos. Însă la Sfânta Liturghie nu pomenim numai Cina cea de Taină, pomenim şi alte evenimente. Şi anume, înainte de a rosti preotul cu glas tare "Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate", preotul spune aşa: "Aducându-ne aminte de această poruncă mântuitoare - de porunca dată de Domnul Hristos, ca aceasta să o facem întru pomenirea Lui - şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi, de Cruce - deci de Vinerea Mare, de Jertfa Domnului Hristos - de groapă - de înmormântarea Domnului nostru Iisus Hristos -, de Învierea cea de a treia zi - de Sfintele Paşti - de suirea la cer - de înălţarea la cer a Domnului Hristos - şi de a doua iarăşi slăvită venire, - aducându-ne aminte de aceste evenimente pe care le sărbătorim în cuprinsul Sfintei Liturghii - ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate". E vorba de Cinstitele Daruri ce sunt puse înainte, de pâinea şi vinul pregătite pentru a deveni Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos pe care le luăm dintre ale lui Dumnezeu, sunt ale lui Dumnezeu şi din ale Lui I le aducem lui Dumnezeu, ca să se prefacă în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi atunci preotul cere de la Dumnezeu Tatăl să trimită pe Duhul Sfânt să sfinţească Cinstitele Daruri, ca să devină Trupul şi Sângele Domnului Hristos. Aici avem amintirea pogorârii Duhului Sfânt, pentru că zice: "Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste darurile acestea". Fără Rusaliile Sfintei Liturghii, adică fără pogorârea Duhului Sfânt peste Sfintele Daruri nu există Liturghie, nu se poate oficia Liturghia. Liturghia cuprinde şi pogorârea Duhului Sfânt, deci cuprinde şi Rusaliile. Aşa încât Liturghia este o sărbătorire cuprinzătoare în acest înţeles, că pomeneşte evenimentul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, pomeneşte Intrarea în Ierusalim de pildă, căci zicem la Sfânta Liturghie "Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin e cerul şi pământul de mărirea Lui, osana întru cei de sus lui Dumnezeu". "Osana întru cei de sus lui Dumnezeu" au zis oamenii la intrarea în Ierusalim a Domnului Hristos. Pomenim joia sfintelor patimi, adică Cina ce de Taină, pomenim Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos de pe Cruce, pătimirea Lui pentru noi, pomenim înmormântarea Lui de către Iosif şi Nicodim. Aşa mi-e de drag Sfântul Iosif din Arimateea, care L-a cinstit pe Domnul Hristos într-o vreme când mulţi Îl necinsteau. L-au condamnat, L-au răstignit, şi el a fost dintre cinstitorii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Apostolii s-au retras şi el a avut îndrăzneală, spune Sfântul Evanghelist Marcu, s-a dus la Pilat şi a cerut trupul Domnului Hristos, să-l înmormânteze cu cinste. Şi l-a înmormântat cu cinste, într-un mormânt pe care I l-a oferit Domnului Hristos chiar Iosif din Arimateea, un mormânt nou în care nu a mai fost nimeni.

Apoi pomenim Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. După ce ne împărtăşim cu Sfintele Taine, preotul slujitor spune: "Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, pe altul afară de Tine nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat". Şi de câte ori pomenim de fapt Învierea Domnului nostru Iisus Hristos în duminici, spunem şi această alcătuire. La Sfânta Liturghie - să mai adăugăm ceva şi de la Paşti - zicem: "Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că mărirea Domnului peste tine-a strălucit. Saltă acum şi te bucură Sioane, iar tu Curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru Învierea Celui Născut al tău". Şi mai zicem încă o alcătuire de la Sfintele Paşti: "O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase, o înţelepciunea şi cuvântul lui Dumnezeu şi puterea, dă-ne nouă mai adevărat a ne împărtăşi cu Tine în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale". Sunt cuvinte pe care le rostesc preoţii în gând, în taină cum zicem noi, după ce se împărtăşesc cu "dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, cinstitele, nemuritoarele şi de viaţă făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine", cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos date nouă ca să intre Domnul Hristos în alcătuirea mădularelor noastre. Aşa spunem într-o rugăciune pe care o spunem după ce ne împărtăşim cu Sfintele Taine: "intră în alcătuirea mădularelor mele, în rărunchi şi-n inimă, arde spinii tuturor păcatelor mele; curăţeşte-mi sufletul; sfinţeşte-mi gândurile, întăreşte-mi încheieturile împreună cu oasele; numărul drept al celor cinci simţuri îl luminează; peste tot mă pătrunde cu frica Ta; curăţeşte-mă, spală-mă şi mă îndreptează, înţelepţeşte-mă, îmbunătăţeşte-mă şi mă luminează; arată-mă sălaş numai Duhului Sfânt şi să nu mai fiu sălaş păcatului, ci Ţie casă prin intrarea Împărtăşirii". Şi acum urmează ceva ce e deosebit de frumos: "Ca de foc să fugă de mine tot lucrul rău, toată patima". Nu ne bazăm numai pe puterile noastre, ci aducem rugători pentru acesta: "Rugători aduc Ţie pe Înaintemergătorul, pe Sfinţii Apostoli, pe mai marii cetelor puterilor cereşti şi împreună cu aceştia şi pe Preacinstita şi Preacurata Maica Ta, ale căror rugăciuni primindu-le Hristoase al meu, pe mine, slujitorul Tău, fiu al luminii mă fă".

Asta-i Filocalia cea trăită, asta-i Filocalia tuturor, sfintele slujbe care ne angajează mai mult decât o Filocalie care trebuie studiată, pe care nu avem vreme să o citim măcar odată şi pe care nu o găsim şi pe care o înţelegem greu, şi care e mai mult pentru o elită de gânditori duhovniceşti, iar sfintele slujbe sunt pentru noi toţi. Şi Filocalia aceasta, care este o altă Filocalie, sau care este Filocalia pentru toţi, ne pune în legătură şi cu Maica Domnului, pentru că la Sfânta Liturghie de pildă - făcând abstracţie că la sfintele slujbe în general e pomenită Maica Domnului -, după ce se spun cuvintele "Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ţie Îţi mulţumim Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru", ca şi când ar vrea slujitorul sfinţit să ne aducă aminte să nu uităm de Maica Domnului, se spun cuvintele: "Mai ales pentru Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria", iar credincioşii izbucnesc din sufletele lor alcătuirea "Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată, şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii, şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune, pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim". Sau, la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare: "De tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura, soborul îngeresc şi neamul omenesc. Ceea ce eşti biserică sfinţită şi rai cuvântător, lauda fecioriei din care Dumnezeu S-a întrupat şi prunc S-a făcut Cel ce este mai înainte de veci. Că braţul tău scaun l-a făcut şi pântecele tău mai desfătat decât cerurile l-a lucrat; de tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura, mărire ţie". Şi bineînţeles şi alte alcătuiri de felul acesta, care pun în evidenţă pe Maica Domnului, pentru că Biserica noastră este o Biserică cinstitoare a Maicii Domnului, Biserica noastră este o Biserică reprezentată în cer de Maica Domnului care este înălţată şi cu sufletul şi cu trupul la cer, după cum mărturisim când spunem "Pe Născătoarea de Dumnezeu cea întru rugăciuni neadormită şi întru folosinţă nădejdea cea neschimbată, mormântul şi moartea n-au ţinut-o". Să ştiţi că Domnul Hristos a respectat smerenia Maicii Domnului până la aşa măsură că Maica Domnului a murit aşa cum mor toţi oamenii, a murit întru smerenie şi a fost înmormântată, şi din mormânt, credem noi, a fost înviată şi scoasă şi ridicată la cer: "mormântul şi moartea n-au ţinut-o, căci ca pe Maica Vieţii, la viaţă a mutat-o Cel ce S-a sălăşluit în pântecele ei cel pururea fecioresc".

Astfel de cuvinte împodobesc mintea credincioşilor care iau parte la sfintele slujbe, care preţuiesc sfintele slujbe, care slujesc la sfintele slujbe. Vă rog să reţineţi lucrul acesta: toţi credincioşii trebuie să slujească la sfintele slujbe. Nu ne ducem la spectacol când mergem la biserică. Nu slujesc la biserică numai preoţii, nu slujesc la biserică numai diaconii, nu slujesc la biserică numai cântăreţii, preoţii, diaconii, ci toţi credincioşii trebuie să slujească la biserică. Pentru toţi sunt îndemnurile la rugăciune, pentru toţi sunt îndemnurile la preamărirea lui Dumnezeu.

Stimaţi ascultători, adevărul este că dacă gândim sfintele slujbe ca pe o Filocalie, învăţăm din sfintele slujbe cum să ne curăţim, cum să ne luminăm şi cum să ne desăvârşim, nu numai din texte, ci mai ales din textele trăite la sfintele slujbe. Acesta-i vuietul Duhului, adică vuietul Duhului ca să fie vuiet trebuie să fie întrupat nu numai în gândurile noastre, ci şi în cuvintele noastre, în toată fiinţa noastră să revărsăm gândurile Duhului prin puterile trupului, prin puterile sufletului şi ale trupului, şi atunci ne angajăm la o trăire filocalică, care oricum e mai la îndemână pentru fiecare dintre noi decât Filocalia cea pe care o ţinem în raftul din bibliotecă. Eu vă pun la inimă lucrurile acestea, deocamdată aşa cum le-am prezentat, şi aş vrea să fie aceasta mai mult o sugestie, pentru a înţelege sfintele slujbe în eficienţa lor, în efectele lor, în lucrarea lor, ca un vuiet al duhului la care participăm şi noi ca să vuiască şi mai tare, cu şi mai multă putere, Duhul Sfânt întru preamărirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru preamărirea lui Dumnezeu-Tatăl, pentru preamărirea lui Dumnezeu-Fiul, pentru preamărirea lui Dumnezeu-Duhul Sfânt, întru cinstirea Maicii Domnului, întru cinstirea sfinţilor şi într-o viaţă care să ne recomande pe noi ca unii care gândim şi trăim filocalic. Dumnezeu să ne ajute la toţi. Vă mulţumesc.

Vorbiţi-ne despre Treimea divină.

Sfânta Treime este Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Dumnezeu unul în fiinţă şi întreit în persoană, este o taină pe care nu o înţelegem, pe care o primim prin credinţă şi nu o înţelegem. Cuvântul "treime" nu se găseşte în Sfânta Scriptură, în Sfânta Evanghelie, dar se găseşte în slujbele Bisericii noastre, de exemplu Sfânta Treime este pomenită în Sfânta Liturghie de cinci ori, ca Sfântă Treime sau ca Treime: "Unul fiind din Sfânta Treime, împreună mărit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt", "Noi, care pe Heruvimi cu taină închipuim, şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm, ca pe Împăratul tuturor să-L primim, pe Cel în chip nevăzut înconjurat de cetele îngereşti", "Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită", "Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimei celei de-o fiinţă şi nedespărţită", "Văzut-am lumina cea adevărată, luat-am duhul cel ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne". Sunt cuvinte în care la Sfânta Liturghie e pomenită Sfânta Treime. Nu a putut nimenea şi nu va putea nimenea niciodată să dezlege taina Sfintei Treimi, pentru că tainele rămân taine, le şi cunoaştem şi ne rămân şi necunoscute. Ne plecăm cu smerenie în faţa adevărurilor de credinţă de felul acesta, gândiţi-vă de pildă că într-o alcătuire de la sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos se spune "taina nu suferă ispitire", deci taina rămâne taină. Aşa încât şi taina Sfintei Treimi rămâne pentru noi o taină a credinţei noastre în faţa căreia ne plecăm. Taina Sfintei Treimi este prezentată în slujbele noastre ca întrupări ale tradiţiei de gândire bisericească, iar Sfânta Scriptură este începutul Tradiţiei bisericeşti. De altfel a fost o vreme când Sfânta Scriptură nu era şi în care totuşi Evanghelia se propovăduia. După ce s-a scris Evanghelia, cele patru înfăţişări de la Matei, Marcu, Luca şi Ioan, după ce s-au scris cărţile Sfinţilor Apostoli pe care le avem în Noul Testament, Noul Testament a devenit un monument al Tradiţiei bisericeşti numit Sfânta Scriptură, pe care după aceea părinţii cei duhovniceşti l-au continuat prin scrierile lor, prin Filocalia de exemplu. Filocalia este o parte din Tradiţia bisericească, din gândirea Bisericii de-a lungul veacurilor.

Cinstirea sfinţilor nu ştirbeşte cinstirea lui Dumnezeu?

Nu, nu ştirbeşte şi nu împuţinează, pentru că Domnul Hristos a spus "Cel ce vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte şi cel ce se leapădă de voi de Mine se leapădă" (Luca 10, 16), ceea ce înseamnă că Domnul Hristos vrea ca să-i cinstim şi pe cei care sunt ai Lui. Noi nu-L întâlnim în Sfânta Evanghelie pe Domnul Hristos singur decât atunci când Se retrăgea pentru rugăciune. În rest totdeauna a fost cu cineva, şi cei cu care a fost Domnul Hristos sunt vrednici de cinstire şi aşa toţi sfinţii lui Dumnezeu, pentru că nu împuţinează, nu are cum să împuţineze cinstirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos faptul că cinsteşti pe cei ce tot lui Hristos I-au slujit şi tot la Hristos duc. Biserica noastră nu cinsteşte numai pe sfinţii lui Dumnezeu, ci cinsteşte şi pe oamenii credincioşi, pe credincioşii care sunt în Biserică. Aţi băgat de seamă că preotul când tămâiază, tămâiază mai întâi altarul, ca locul cel mai înalt în biserică, după aceea icoanele Mântuitorului, a Maicii Domnului, icoanele sfinţilor şi după aceea şi pe credincioşi, ca unii care sunt vrednici de cinstire fiind în Biserica lui Dumnezeu, fiind în legătură cu Domnul Hristos, fiind în legătură cu Maica Domnului şi cu sfinţii lui Dumnezeu.

Există mântuire în afară de Biserică?

Sfântul Ciprian spune că în afară de Biserică nu există mântuire, numai că niciodată nu s-a precizat sută la sută până unde ţine Biserica, care sunt marginile Bisericii. Părintele Stăniloae vorbeşte despre Biserică deplină, numind Biserica Ortodoxă, şi despre biserici nedepline. Dumnezeu ştie câţi va mântui dintre cei din Biserică şi câţi va mântui din cei care sunt, să zicem aşa, în bisericile nedepline. Personal cred că Dumnezeu va mântui mult mai mulţi oameni decât credem noi că se mântuiesc.

Dacă în zi de post ni se oferă ceva care nu este de post, să acceptăm sau să refuzăm?

Dacă vrem să postim şi postim de fapt, putem să spunem foarte simplu că am vrea ceva de post dacă s-ar putea, sau dacă nu, refuzăm, dacă-i vorba aşa de o simplă prăjitură sau o ciocolată, putem să o refuzăm politicos, spunând că postim. Adică să nu-şi închipuie cineva că-i greşit să spună că posteşte. E greşit să te lauzi cu postul, dar să spui că posteşti când se posteşte nu-i nici o laudă, pentru că ar trebui să postească şi aceia care-ţi oferă mâncare care nu-i de post.

În cadrul Sfintei Liturghii preotul spune în taină unele rugăciuni. Nu credeţi că ar fi bine ca acestea să fie auzite şi de credincioşi?

În unele locuri se citesc şi cu voce tare, Biserica noastră are însă rânduiala să se citească în taină. Cred că lucrul acesta l-ar putea face foarte bine preoţii primind şi o binecuvântare de la Ierarhii lor, ca să poată să le citească cu glas tare, pentru că ele de fapt sunt ziditoare de suflet. De exemplu, pe Î. P. S. Serafim l-am auzit de mai multe ori, şi la noi la mănăstire şi în alte părţi unde am slujit cu el, citindu-le cu glas tare. Era Arhiereu şi el "drept învaţă cuvântul adevărului", aşa încât nu am avut nici o îndoială despre treaba aceasta.

Credeţi că această generaţie tânără va reînvia viaţa creştină de odinioară?

Dacă ar fi numai atât, să te aduni într-o sală, cred că da. Numai că să ştiţi că de la zis până la făcut e cale lungă. Părintele Arsenie avea o vorbă, că "Cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă". Şi mama mea, Dumnezeu s-o odihnească, venea câteodată pe la mine şi ziceam: Mamă, numai dumneata singură ai venit? "Da numa?, că o mai zis unele şi altele dintre femeile de la noi că vin, da? când să plecăm n-o mai venit nici una". Zic: Ştii cât e de departe de la zis până la făcut? Cât e de la noi din sat până la mănăstire. Aşa e şi cu chestiunea aceasta, ne întâlnim, ne auzim, e frumos, însă e greu de împlinit. Când se face cineva călugăr i se spune că bun lucru a ales, numai de-l va şi împlini. Că "lucrurile cele bune cu osteneală se câştigă şi cu greutate se împlinesc". Domnul nostru Iisus Hristos spune că "Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, se-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Matei 16, 24), crucea fiind efortul necesar de a te depăşi pe tine însuţi. Dacă ne angajăm în felul acesta, e nădejde de reînviere. Dacă nu ne angajăm în felul acesta, atunci ne-am întâlnit, ne-am bucurat, ne ţinem minte. E frumos şi asta, dar nu-i destul.

Unii iubesc dreptatea din legea Vechiului Testament şi spun că trebuie ţinută sâmbăta ca zi de odihnă. Ce părere aveţi despre aceasta?

Nu-i putem lămuri, putem doar să le dăm nişte indicaţii în legătură cu scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul din Filocalie volumul II, "Capetele gnostice", unde se vorbeşte despre sâmbătă şi sâmbetele sâmbetelor şi despre tăierea împrejur şi despre tăierea tăierii împrejur, sunt nişte aprecieri în legătură cu superioritatea creştinismului. Noi de altfel ne ţinem de învăţătura Bisericii, nu ne ţinem de altceva. Dacă ne lăsăm conduşi de învăţătura Bisericii, învăţătura Bisericii fiind norma credinţei noastre, nu avem nici un fel de probleme. Adică nu ne gândim că s-ar putea întâmpla să nu fie bine. Însă ei se orientează după texte literare din Scriptură, întreabă totdeauna unde se scrie în Sfânta Scriptură că trebuie schimbată sâmbăta cu duminica, ori aşa ceva noi nu găsim, decât aşa, nişte referiri. Şi atunci nu putem să găsim nişte argumente atât de puternice încât să-i convingem şi pe cei care nu au convingerile noastre. Pe noi ne interesează să ne mergem calea, şi dăm slavă lui Dumnezeu că suntem în Biserica cea adevărată, care ne dă şi învăţătura sfântă, ne dă şi ajutor ca să împlinim cele bune. Pentru noi e foarte bine aşa cum este, de pildă sunt deosebit de mulţumit să aud la slujbă şi să spun la slujbă, cu cântare, cuvinte ca acestea, în ziua duminicii: "Preabinecuvântată eşti Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că prin Cel ce S-a întrupat din tine iadul s-a robit, Adam s-a chemat, blestemul s-a pierdut, Eva s-a mântuit, moartea s-a omorât şi noi am înviat. Pentru aceasta cântând strigăm: bine eşti cuvântat Hristoase Dumnezeul nostru, cel ce bine ai voit aşa, mărire Ţie". Sunt nişte rânduieli care au intrat în componenţa existenţei noastre şi din care nu ne mai poate clinti nimenea. Şi trăirea noastră este argumentul cel mai puternic pentru noi, şi eventual poate să fie o argumentare şi pentru alţii.

Ce e mai presus, Taina sau Ierurgia? Cununia este o Taină, pe când călugăria este o Ierurgie.

Nu se pune problema din punct de vedere al intrării într-una sau în alta. Taina cununiei este o Taină, una din cele şapte Taine, poate că şi călugăria ar putea fi socotită într-un fel la Taine. Numai că Biserica noastră socoteşte intrarea în călugărie Ierurgie. Însă ca viaţă, ca stil de viaţă, totdeauna Biserica a preţuit călugăria mai presus de viaţa de familie. Chiar dacă nu detestă şi nu contestă viaţa de familie, socoteşte că întâi sunt călugării şi după aceea sunt ceilalţi. Noi nu ne socotim mai buni decât alţii, ne silim să ne îndeplinim datoriile, pentru că nu putem să ne comparăm cu alţii. Pentru unii calea lor e căsătoria, pentru alţii calea lor e călugăria, aşa încât până la urmă Dumnezeu ştie cum vom fi primiţi unii sau alţii înaintea lui Dumnezeu. Ceea ce mă nemulţumeşte pe mine personal este că mulţi dintre călugări nu au virtuţi sociale şi că nu se realizează în călugărie virtuţile sociale cum se realizează în viaţa de familie. În viaţa de familie este o participare între membrii familiei, părinţi, copii, soţi, unul faţă de altul, e o integrare, să zicem aşa, un fel de participare până la integrare. În Sfânta Evanghelie Domnul Hristos are cuvântul că "cei doi vor fi un trup" (Matei 19, 5), aşa încât, cum în trup există doi ochi şi o singură vedere, două urechi şi un singur auz, două nări şi un singur miros, două mâini şi o singură lucrare, două picioare şi un singur mers, totul se realizează în unitate, sau ar trebui realizat în unitate. Apoi fericirea, fericirea fiecare şi-o lucrează prin fericirea celuilalt, îl fericeşti pe cel de lângă tine ca să fii tu fericit. Sunt nişte lucruri care în călugărie de multe ori nu se pot realiza şi de fapt nu se realizează, pentru că există o tendinţă de însingurare şi de singularizare. Aşa este în general, aşa se prezintă lucrurile, şi atunci până la urmă numai Dumnezeu ştie cine şi cum va fi primit călugăr fiind, sau cum va fi primit din viaţa de familie. Sunt şi ridicări şi căderi şi în viaţa de familie şi în viaţa călugărească.

Este păcat să-ţi schimbi mereu duhovnicul?

În general e bine să te ţii de unul, că dacă sunt mai mulţi te încurcă. Să treci de la unul, să zici că nu te înţelege şi te duci la altul şi te înţelege într-alt fel şi ajungi la alte necazuri. Cel mai bine este să te ţii cât poţi de unul, dar eu de exemplu, dacă l-am pus pe unul pe direcţie bună, nu mai zic să se spovedească numai la mine, pentru că eu sunt departe. Zic: de acum încolo te poţi spovedi la orice preot duhovnic şi Dumnezeu să-şi ajute să te spovedeşti mai des, să te împărtăşeşti mai des, şi nădejde la mila lui Dumnezeu, când e omul pus pe o direcţie bună. La început îl ţii numai tu, ca să nu-l încurce altul.

Daţi un canon pentru pierderea fecioriei.

Adică cum să dau un canon, eu personal dacă dau canon? Eu personal, sau ce învaţă Biserica în chestiunea aceasta?

Personal.

Dragă, mai întâi de toate canonul e necazul care vine după asta şi frământarea de conştiinţă. Eu personal nu prea scormonesc prin subteranele oamenilor, dar bineînţeles dacă omul mărturiseşte, îi dau canon pentru păcate de felul acesta doi ani de zile oprire de la Sfânta Împărtăşanie. Asta nu înseamnă că neapărat trebuie să treacă doi ani. Sfântul Ioan Gură de Aur are un cuvânt în comentarul la Epistola II către Corinteni în care spune: "Pe mine nu mă interesează anii, ci mă interesează vindecarea. Dacă s-a vindecat, de ce să mai aşteptăm să treacă anii, şi dacă nu s-a vindecat, ce folos că au trecut anii?" Trebuie să găsim modalitatea să vedem în ce măsură omul se încadrează în împlinirea datoriilor pe care le are el în faţa lui Dumnezeu. Pentru că să ştiţi că păcatele nu trebuie categorisite după un şablon, ci trebuie categorisite după felul în care se raportează oamenii cu păcat la un lucru. De pildă, la mine a venit cândva un cetăţean din părţile Făgăraşului, şi zice către mine: "Părinte, eu am un păcat mare, mare de tot". Şi eu când am auzit aşa, am zis: bine, dar ai putea totuşi să-l spui? Şi a spus: "Da părinte, că îl ştie tot satul". Şi să ştiţi că a fost ceva grav, într-adevăr grav: "Părinte, eu am omorât pe un fiu al meu". Într-o împrejurare în care el de fapt nu a dorit să omoare. S-a bătut cu soţia lui, copilul a intrat între ei - nici nu am mai întrebat: şi cum l-ai lovit? -, l-a lovit şi a murit. Şi a făcut omul nouă ani de închisoare. Şi m-am gândit: a făcut nouă ani de închisoare, ce să-i mai dau eu încă nouă ani sau nu ştiu ce? Mai ales că nu a vrut. Zic către el - în gândul meu am zis: îl las să se împărtăşească, am zis eu în gând dar nu i-am spus nimic -: la biserică mergi? Zice: "Nu, părinte". Şi asta o ştie tot satul, probabil. Te rogi dimineaţa şi seara? "Nu mă prea rog". Posteşti? "Nu!" Şi am zis: acestea care le faci tu acum sunt mai mari decât acela care l-ai făcut, că acela l-ai făcut într-o clipă, dar acestea le faci, uite, zi de zi. Aşa că lucrurile nu pot fi gândite numai aşa, că acesta-i păcatul cel mai mare. Păcatul cel mai mare e păcatul care-l faci, dacă-i vorba, păcatul în care eşti.

Vorbiţi-ne despre trezvie.

Trezvia este ceea ce se numeşte priveghere, adică luare-aminte, asta-i trezvia. O stare în care nu eşti somnolent, în care ştii ce se întâmplă cu tine, ştii ce se întâmplă în jurul tău, e faptul de a fi treaz, sufleteşte treaz. Adică nu înseamnă să nu dormi ca să fii treaz, că dacă nu dormi, apăi nu eşti treaz nici când nu dormi. E vorba de a avea măsura aceasta de a cunoaşte, de a ştii ce se întâmplă, de a înţelege ceva. Asta-i trezvia, starea de om treaz.

Cum putem să ţinem post mâncând la cantină?

Poate vă faceţi voi de post, important este să fii hotărât pentru post, că până la urmă tot poţi posti. Să ştiţi că la capitolul post sunt cel mai elastic. De ce? Pentru că şi eu am trăit între oameni care nu au postit şi nici eu nu postesc de când mă ştiu. Postesc de când sunt la mănăstire, postesc întins, aşa, dar nu un post riguros, un post moderat, un post pe care l-aş putea duce şi când nu-i post, dacă-i vorba. Cei care mănâncă la cantină nu pot să renunţe de fiecare dată la mâncarea de la cantină, şi atunci eu zic aşa, că dacă mănâncă totuşi şi de la ei, atunci în zi de post să mănânce de post. Şi dacă ajung în situaţia de a putea mânca de post, unde pot mânca de post să mănânce de post. Adică să-şi dovedească dorinţa de a posti. Sau să facă altceva, de exemplu să înmulţească rugăciunea. În Filocalie, parcă la Talasie Libianul, este un cuvânt care zice că "Domnul Hristos s spus <<Dacă vă vor prigoni într-o cetate, mergeţi în cealaltă>>". Şi asta ar însemna că dacă nu poţi să rămâi în cetatea postului, să intri în cetatea rugăciunii. Adică să-ţi găseşti ceva de făcut din care reiese că tu de fapt nu vrei să fii călcător de rânduială, pentru că postul totuşi nu e o poruncă, ci e o rânduială. Nu vrei să fii călcător de rânduială, eşti disciplinat, ai vrea să faci mai mult, dar deocamdată la puterile tale nu se poate mai mult, şi atunci faci altceva, citeşti un Paraclis, sau zici "Doamne Iisuse" un sfert de oră, faci ceva aşa ca să-ţi dovedeşti tu ţie că ai vrea să faci şi în chestiunea pe care nu o faci, nu o poţi face.

Este bine să îngenunchem în biserică duminica?

Faci şi tu ce fac toţi ceilalţi. Dragă, care-i situaţia? Să ştiţi că de fapt duminica nu se îngenunchează, după rânduiala Bisericii. Apăi sunt unii oameni care dacă n-ar îngenunchea duminica n-ar mai îngenunchea niciodată. Aşa că eu m-am pomenit într-un context de existenţă în care îngenuncheam totdeauna duminica, aşa cum îngenunchem în celelalte zile, în zilele obişnuite, la Sfânta Evanghelie, la ieşirea cu Cinstitele Daruri şi la "Pe Tine Te lăudăm". Numai la Teologie am aflat că duminica nu se îngenunchează şi aşa mai departe. E o chestiune în care te orientezi şi după ceilalţi. Adică dacă se obişnuieşte să se îngenuncheze, nu te ţii tu că tu eşti acela care ştii şi îi mai înveţi şi pe alţii. Îngenunchezi şi tu acolo, că nu ţi se întâmplă nimic, şi după aceea când te duci la tine acasă, dacă ştii că nu se îngenunchează nu îngenunchezi, şi Doamne-ajută!

Vă rugăm să explicaţi versetul "Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua" .

Celui ce are cunoştinţă i se va da făptuire, celui ce are făptuire i se va da cunoştinţă şi va progresa aşa înainte. Celui ce are numai părerea că are ceva, va ajunge în situaţia de a pierde şi părerea, pentru că îşi va da seama că nu are.

Există soartă? Prin rugăciuni se poate schimba soarta omului?

Prin părţile noastre, când eram eu pe acasă, ziceau oamenii să "soarta-i ca moartea", adică nu o poţi înlătura, nu o poţi ocoli. Eu cred că există totuşi un cadru. Nu se poate nega faptul că noi venim în lumea aceasta într-un anumit cadru, într-un anumit context existenţial care nu poate fi indiferent. De exemplu eu în situaţia mea specială, nu se poate zice că lucrul acesta este o chestiune care putea să o evite cineva, nici eu nici alţii. Şi atunci, iată e un fel de soartă, adică un cadru, un făgaş pe care trebuie să merg şi în care trebuie să mă dezvolt, altfel decât se dezvoltă cei care au altă situaţie. După aceea faptul că am venit într-o anumită familie, familie de ţărani, este totuşi un cadru dat. Cadrul acesta e într-un fel fix, dar în cadrul acesta fiecare din noi ne lucrăm înaintarea, progresul duhovnicesc, şi aceasta nu mai depinde de cadru, ci depinde şi de ceea ce putem face noi în cadrul dat, care totuşi este un dat. Şi totuşi rămâne cum zic oamenii: "soarta-i ca moartea".

Ce să facem pentru a înainta în iubirea duhovnicească?

"Trebuie să ne curăţim simţirile ca să-L vedem pe Hristos". Să ne despovărăm de ceea ce stă împotriva iubirii. Sfântul Maxim Mărturisitorul, v-am spus ieri, are cuvântul că "dragostea e născută de nepătimire". Pe măsura curăţirii de patimi înaintăm şi în iubire.

Pe omul căzut îl părăseşte Dumnezeu?

Sfântul Serafim de Sarov spune că Duhul Sfânt nu Se retrage cu totul de la om decât la moarte, în cazul în care sufletul nu merge la bine. Până trăieşte omul e nădejde de bine, în sensul că Duhul Sfânt îl poate ajuta la pocăinţă. Posibilitatea de pocăinţă este şi prin Duhul Sfânt. Mai de aproape nu ştim noi cât e de prezent, cum e de lucrător şi aşa mai departe. Important este să fim oameni vrednici de Duhul Sfânt şi vom avea pe Duhul Sfânt. Şi să nu uităm de vuietul Duhului, slujbele, de ceea ce înmulţeşte Duhul.

De unde putem şti că Biserica Ortodoxă este Biserica drept-măritoare?

Putem să ştim de acolo că are vechimea de la Mântuitorul şi că adevărurile de credinţă ale Bisericii noastre comparate cu ceea ce cred alţii sunt mai luminate. Nu pentru că suntem ortodocşi, dar vorbind aşa comparativ, de pildă dacă e vorba de unii care nu cinstesc pe Maica Domnului şi noi cinstim pe Maica Domnului, sigur că suntem mai presus de ei. După aceea faptul că avem Sfintele Taine pe care alţii nu le au, şi aşa mai departe. Dacă analizăm lucrurile şi cercetăm, constatăm până la urmă că Biserica noastră este Biserica autentică în raport cu celelalte.

Cum poate fi tâlcuit cuvântul "De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine"?

E vorba de participarea Sfântului Apostol Pavel la patimile Domnului nostru Iisus Hristos. El are în vedere şi Botezul ca înmormântare a omului vechi şi învierea omului nou. El, ca omul răstignit, nu mai face ceva deosebit în faţa Domnului Hristos, ci Îl lasă pe Domnul Hristos să lucreze. Poate că aşa s-ar înţelege.

Vă rugăm să ne recitaţi poezia "Colind" de Vasile Voiculescu.

10 noiembrie 1994