Medalion Zorica Laţcu

Hristos a înviat! Stimaţi ascultători, pentru întâlnirea din această seară a fost anunţată o seară de poezie: medalion Zorica Laţcu - maica Teodosia. Nu ştiu ce veţi fi gândind când aţi auzit acest subiect pentru seara aceasta. Cred că sunt puţini aceia care ştiu ceva despre maica Teodosia, despre Zorica Laţcu, cred că puţini sunt aceia care cunosc vreunele din poeziile scrise de Zorica Laţcu. Vom putea acum să cunoaştem unele din aceste poezii care sunt podoabe de gând, sunt creaţii care desfată sufletul, şi vom putea să cunoaştem acum împreună, şi cei care n-au cunoscut până acum, câte ceva despre ceea ce a fost poeta Zorica Laţcu, în călugărie maica Teodosia.

Zorica Laţcu a fost o poetă din Braşov, puţin cunoscută chiar şi în Braşov, deşi a publicat trei cărţi de poezie şi anume, în 1944, o carte de poezii laice, poezii cu subiect antic şi în formă antică. Cartea se numeşte Insula Albă şi a fost publicată la Editura Dacia Traiană din Sibiu. În anul 1948 Zorica Laţcu a publicat o a doua carte de poezii la Editura Episcopiei Ortodoxe din Cluj, o carte de poezii religioase, intitulată Osana Luminii, iar în 1949 i-a apărut o a treia carte de poezii la Editura Ramuri din Craiova, carte cu titlul Poemele Luminii.

Au trecut de atunci aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac, şi pentru că poeziile nu au avut circulaţie după 1948-49 din pricină că erau poezii religioase sau poezii scrise de o poetă care a ajuns călugăriţă, din această pricină nu au putut fi cunoscute, cărţile au fost interzise, poeziile au fost aşezate la fondul de documentare şi au putut fi citite numai cu aprobare specială pentru lucrări pe care le-au făcut profesorii de teologie sau studenţii. Aşa încât nu-i de mirare că poezia aceasta minunată scrisă de Zorica Laţcu n-a fost de circulaţie, n-a fost cunoscută, şi deocamdată nu este cunoscută pentru că nu s-a ajuns încă să fie republicată.

Zorica Laţcu s-a născut în anul 1917, şi-a trăit tinereţea până la terminarea liceului în Braşov, apoi a făcut facultatea la Cluj studiind filologie clasică, limba greacă şi limba latină şi, pe lângă aceasta, a studiat tot la Cluj şi tot în acelaşi timp, limba şi literatura franceză. A lucrat apoi în cadrul Universităţii. Universitatea de la Cluj în anul 1940 s-a refugiat la Sibiu, aşa încât Zorica Laţcu a lucrat în Sibiu şi apoi s-a întors din nou la Cluj. A lucrat în chestiuni de cercetare filologică, a contribuit la dicţionarul limbii române scos de Sextil Puşcariu şi în 1948 s-a retras din viaţa civilă în Mănăstirea Maicii Domnului din localitatea Tudor Vladimirescu din părţile Tecucilor, la Mănăstirea Vladimireşti, unde şi-a petrecut câţiva ani din viaţă până la desfiinţarea mănăstirii în anul 1956. A făcut şi câţiva ani de închisoare, vreo trei ani, apoi a locuit prin părţile Brăilei cu o maică din mănăstirea în care a fost încadrată şi care a ajutat-o şi în timpul cât a fost în mănăstire, pentru că Zorica Laţcu a avut o infirmitate congenitală, avea o continuă mişcare, nu putea să-şi coordoneze mişcările, şi în acelaşi timp vorbea şi foarte greu, era greu de înţeles felul cum se exprima ea. Când am întâlnit-o eu pentru prima dată în anul 1954 la mănăstirea Vladimireşti, parcă îmi era frică să o întreb ceva pentru că aveam impresia că face nişte eforturi peste fire ca să răspundă. Din anul 1970-71 a locuit în Braşov până în 1990. În 1990, în februarie, a fost una dintre primele vieţuitoare din mănăstirea Vladimireşti, care s-a întors la mănăstirea care se reînfiinţa, care-şi relua rostul de mănăstire, şi în acelaşi an, în 8 august, a trecut la cele veşnice.

A avut legătură cu mănăstirea de la Sâmbăta în înţelesul că l-a cunoscut pe părintele Arsenie Boca cu care s-a înţeles foarte bine, l-a avut îndrumător pe părintele Arsenie, l-a apreciat mult, şi după aceea a ţinut legătura cu mănăstirea noastră, mai ales după întoarcerea la Braşov. Venea în fiecare an, mai ales toamna, şi stătea câtăva vreme la noi. Maica Teodosia, pentru că numele de Teodosia l-a primit în călugărie, cu cunoştinţele pe care le-a avut, a tradus din limba greacă scrieri dintre scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa şi dintre scrierile lui Origen din limba latină, şi de aceea este cuprinsă în colecţia de cărţi "Părinţi şi scriitori bisericeşti" care a fost iniţiată de Patriarhia Română şi care publică şi acum dintre scrierile Sfinţilor Părinţi, dintre scrierile scriitorilor bisericeşti. Maica Teodosia a avut legătură cu mănăstirea noastră, o legătură deosebit de întărită, l-a apreciat foarte mult pe părintele Serafim Popescu din mănăstirea noastră, ne-am înţeles tare bine. Era bucuroasă de faptul că îi apreciem poeziile care o să vă daţi seama că sunt deosebit de frumoase, mai ales poezia religioasă.

Putem constata din creaţia literară a Maicii Teodosia că ea a fost într-adevăr un poet adevărat. Are foarte frumoase figuri de stil, poezia este odihnitoare. Poeziile maicii Teodosia şi cele publicate sub numele ei civil de Zorica Laţcu - pentru că toate cele trei cărţi de poezii au fost publicate sub numele civil al maicii Teodosia adică sub numele de Zorica Laţcu - toate sunt podoabe de gând. A mai scris poezie şi după ce s-a retras în mănăstire, a tradus şi mai ales a versificat Imnele Sfântului Simeon Noul Teolog, a mai scris şi alte poezii care n-au mai ajuns să fie publicate sau au fost publicate mai târziu doar în publicaţii bisericeşti, în "Telegraful Român" de la Sibiu, în îndrumătoare bisericeşti, în calendare bisericeşti de la Sibiu şi chiar de aici de la Timişoara. Ar fi bine dacă s-ar găsi cineva să urmărească republicarea celor trei cărţi care au fost publicate cu mai mult de patruzeci de ani înainte şi la fel şi alte poezii care au rămas nepublicate până acum.

E greu să alegi o poezie anume din cele scrise de maica Teodosia. Eu cred că totuşi cele mai bune sunt cele care au fost cuprinse în volumul Osana Luminii, dar sunt şi altele foarte bune şi foarte odihnitoare. Eu am ales unele din aceste poezii, cele pe care le-am socotit mai reprezentative şi, dintre acestea, cea dintâi este una intitulată Filă din acatist. Ca s-o putem înţelege cât mai bine voi spune întâi ce înseamnă un Acatist.

Cuvântul "acatist" este de origine grecească şi înseamnă "neşedere". Prin Acatist noi înţelegem însă o rânduială de slujbă a Bisericii noastre care se face neşezând, adică nu se poate citi un Acatist şezând, nu se şede la un Acatist. Un Acatist se citeşte în picioare sau în genunchi şi de aceea are titlul acesta de "acatist" adică "neşedere". De fapt, un Acatist care se rosteşte, se citeşte, în picioare sau în genunchi este o alcătuire de slujbă care cuprinde douăzeci şi cinci de bucăţi, douăzeci şi cinci de piese şi anume treisprezece Condace, care de obicei se termină cu "Aliluia" şi douăsprezece Icoase care, după caz, se termină cu un cuvânt care e un fel de zicere de bucurie. Şi ca să înţelegem cât mai bine Filă din acatist voi spune mai întâi o parte dintr-un Acatist, din Acatistul Bunei Vestiri. Să nu uit însă să vă spun că cele douăzeci şi cinci de bucăţi din care se alcătuieşte un Acatist sunt după numărul celor douăzeci şi cinci de litere ale alfabetului grecesc şi, în limba greacă, fiecare din cele douăzeci şi cinci de bucăţi din care e alcătuit acatistul începe cu litera următoare din alfabet. Deci, primul cu litera "A", al doilea cu litera "B", al treilea cu litera "G" şi aşa mai departe. Voi spune acum din Acatistul Bunei Vestiri primul Icos care are următorul cuprins:

"Îngerul cel mai întâi stătător din cer a fost trimis să-i zică Născătoarei de Dumnezeu: Bucură-te! şi împreună cu glasul cel netrupesc văzându-Te Doamne, întrupat, s-a spăimântat şi i-a stat înainte grăindu-i unele ca acestea:

şi aşa sunt şi celelalte.

Fila din acatist scrisă de maica Teodosia are următorul cuprins:

În cuprinsul acestei poezii se întrebuinţează nişte metafore cu totul deosebite: "leagăn alb de iasomie", "şipot care curge lin cu apă vie", "ploaia cea de mană", "ţărm de bucurie / dintru care curge miere aurie". Poezia acesta a fost o poezie inspirată. Îmi spunea maica Teodosia că atunci când a scris poezia aceasta a venit de la biserică într-o vineri seara acasă şi s-a aşezat să scrie, i-a venit aşa să scrie şi a scris patrusprezece poezii, patrusprezece variante de poezie care ar fi putut fiecare avea titlul Filă din acatist. Şi aşa, a trecut vremea, a uitat să se culce, a trecut o zi după vineri, iar duminică dimineaţă, fără să ştie că-i duminică, s-a dus la serviciu. Şi când a vrut să intre portarul a întrebat-o: "Domnişoară, ce vreţi să faceţi?" şi ea a răspuns "Am venit la serviciu" şi portarul i-a spus: "Dar, astăzi e duminică". Şi atunci şi-a dat seama cum a trecut vremea, pe neştiute, de vineri seara până duminică dimineaţa. Aşa a apărut poezia aceasta din care, dintre cele patrusprezece variante, Zorica Laţcu a ales pe cea pe care a publicat-o. M-ar fi interesat şi celelalte treisprezece forme dar nu le mai avea, nu se mai ştia de ele.

Ceva asemănător, sau ceva care, desigur, iarăşi este de inspiraţie sau cel puţin dă impresia unei inspiraţii din felul cum este alcătuită, este poezia Crucile:

De observat expresia "am văzut printre uluci". Cele din lumea cealaltă nu ni se arată cu belşug ci ni se arată într-un fel cu reţinere, le putem cunoaşte cu greu. Cunoaştem o doar parte din măreţia lor.

O altă poezie publicată tot în Osana Luminii este intitulată Ectenie. Ce este o ectenie? O ectenie este o alcătuire de la sfintele slujbe prin care suntem îndemnaţi la rugăciune. De exemplu: "Cu pace Domnului să ne rugăm", "Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre Domnului să ne rugăm", "Pentru pacea a toată lumea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici Domnului să ne rugăm". Aşa ceva este o ectenie. Ectenia pe care a scris-o Zorica Laţcu şi pe care a publicat-o mai întâi în revista "Gândirea" a lui Nichifor Crainic, Ectenia aceasta cuprinsă în volumul Osana Luminii, este îndemnătoare la rugăciune pentru viaţa de familie. Fiecare strofă se termină cu "Domnului să ne rugăm". E una dintre poeziile cele mai apreciate, dintre poeziile cele mai dorite de către cei care o cunosc. Ea are următorul cuprins:

O altă poezie care la fel ne impresionează este poezia Spovedanie. Ce este spovedania? Spovedania este o Sfântă Taină a Bisericii noastre în care cei care se spovedesc, adică cei care-şi mărturisesc păcatele, cei care-şi recunosc păcatele, cei care-şi mărturisesc păcatele ca păcate, primesc iertarea păcatelor pentru dorinţa lor de a fi iertaţi şi de a avea o viaţă mai bună, pentru silinţa lor de a părăsi păcatul, pentru că Sfânta Taină a spovedaniei sau a mărturisirii se mai numeşte şi Sfânta Taină a pocăinţei, pocăinţa fiind părăsirea păcatelor. Vă rog să reţineţi. De câte ori auziţi de pocăinţă să vă gândiţi că pocăinţa este părăsirea păcatelor. Cine nu părăseşte păcatele, cine vrea să păcătuiască şi pe mai departe, acela nu se pocăieşte, şi cine nu se pocăieşte nu poate primi iertarea păcatelor. Pocăinţa se face cu faţa spre viitor nu cu faţa spre trecut. Noi nu ne-ntoarcem faţa spre trecut când ne pocăim. Dacă pocăinţa ar fi o întoarcere cu faţa spre trecut - şi trecutul este irecuperabil, adică noi nu putem schimba trecutul nici în afară de noi nici în noi, numai Dumnezeu mai poate schimba din cele ce le-am făcut noi -, în cazul acesta, dacă pocăinţa ar fi cu faţa spre trecut, ar fi o încremenire cu faţa spre trecut şi n-ar avea nici un rost. Sunt puţini aceia care se gândesc că pocăinţa este de fapt o lucrare cu faţa spre viitor în înţelesul de a înlătura păcatul din clipa de faţă înainte, din clipa spovedaniei pe mai departe. Pocăinţa presupune întotdeauna şi hotărârea de a nu mai face păcatele iar poezia aceasta înfăţişează iertarea păcatelor, înfăţişează psihologia omului care se spovedeşte căci zice aşa:

Cred că aţi observat figura de stil "dorurile-n roiuri spre Tine pleacă", "dintr-a inimii prisacă". Adică inima este ca un fel de prisacă unde sunt albinele şi albinele în roiuri pleacă către Dumnezeu. E îndemnul la spovedanie. "Lungă-i calea foarte, pân? la Tine.../Cum s-o afle bietele-mi albine?". Încep gândurile să se rătăcească, adună din flori şi din buruieni, vor să adune gândurile ceea ce le oferă şi florile şi buruienile, şi binele şi răul şi-şi dau seama până în cele din urmă că n-au adunat mierea ci le-a rămas doar să mai adune ceară din care să aducă "făclie" lui Dumnezeu. Cu puterile câte ne mai rămân după ce păcătuim încercăm să-i slujim lui Dumnezeu şi de fapt asta-i ceea ce mai putem să facem.

Ceva ce se potriveşte cu poezia pe care am recitat-o acum, adică poezia Spovedanie, este o poezie pe care a scris-o maica Teodosia la noi la mănăstire în 17 octombrie 1977. A venit la noi la mănăstire şi am lucrat împreună, băteam la maşină după dictatul ei - cam defectuos dar totuşi s-a putut lucra - nişte predici scrise de un grec pe nume Serafim Papacosta. Erau nişte predici despre pildele Mântuitorului şi erau nişte predici şi despre minunile Mântuitorului pe care le-a tradus maica Teodosia împreună cu părintele Serafim şi pe care le băteam împreună la maşină şi mi s-a defectat maşina şi a trebuit să merg la Sibiu s-o repar ca să putem lucra mai departe. Şi am zis: Maică, până vin să faci o poezie, pentru că - zic - aşa-i la mănăstire, trebuie să facem ceva. Când vin acasă să găsesc o poezie. Şi am găsit o poezie, zic eu, extraordinară, extraordinar de frumoasă. Am intitulat-o Rugăciune şi să vedeţi numai cât e de frumoasă:

Tare mult m-am bucurat eu de poezia acesta. Şi într-adevăr este ceva cu totul deosebit. Pornirea noastră spre mai bine este de la a ne recunoaşte păcatele. Când ne recunoaştem păcatele e nădejde să înaintăm spre nepăcătuire, iar ca exemplu despre aceasta este femeia păcătoasă: "Dă-mi Stăpâne să-ţi sărut, / Urma paşilor în lut / Şi mai dă-mi cu sârg s-alerg, / Tălpile să Ţi le şterg, / Cu iubirea mea duioasă, / Ca femeia păcătoasă."

Ce-i cu femeia păcătoasă? În Sfânta Evanghelie de la Luca, în capitolul al 7-lea, de la versetul 36 până la versetul 50 putem citi despre o femeie păcătoasă care s-a prezentat în casa unui fariseu pe nume Simon, a căzut la picioarele Mântuitorului, a plâns, I-a udat cu lacrimi picioarele Mântuitorului, le-a uns cu mir, le-a şters cu părul capului ei şi le-a sărutat. Văzând aceasta, ne spune Sfântul Evanghelist Luca, fariseul care L-a chemat pe Domnul Hristos ca să ospăteze în casa lui a zis în gândul său: "Dacă Acesta ar fi prooroc, ar şti ce femeie este aceasta care se atinge de El şi n-ar lăsa-o să se atingă căci este o păcătoasă". Şi atunci, Domnul Hristos, luând aminte la gândurile neexprimate ale fariseului Simon a zis către el aşa: "Simone, am să-ţi spun ceva". Fariseul a zis: "Învăţătorule, spune-mi" şi Domnul Hristos a zis: "Într-o cetate era un cămătar care avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari şi altul cu cincizeci şi cămătarul i-a iertat pe amândoi. Care dintre aceştia îl va iubi mai mult?" şi Simon a răspuns: "Socotesc că cel la care i-a iertat mai mult". Şi atunci Domnul Hristos a zis: "Bine ai socotit. Am intrat în casa ta, apă să Mă spăl pe picioare nu Mi-ai dat. Vezi pe această femeie? Ea de când a intrat n-a contenit să-Mi ude picioarele cu lacrimi. Sărutare nu Mi-ai dat, ea Mi-a sărutat picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns, ea cu mir Mi-a uns picioarele. Pentru aceasta spun: Iartă-se păcatele ei cele multe pentru că mult M-a iubit. Iar cui se iartă mai puţin iubeşte mai puţin. Şi apoi a zis către femeie: Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!". Aşa ceva citim în Sfânta Evanghelie de la Luca, la aceasta se referă maica Teodosia când zice: "Şi mai dă-mi cu sârg s-alerg, / Tălpile să Ţi le şterg, / Cu iubirea mea duioasă, / Ca femeia păcătoasă."

Să ştiţi stimaţi ascultători că sfânta noastră Biserică are şi ea alcătuiri care au în vedere această întâmplare din casa lui Simon fariseul, au în vedere pe această femeie păcătoasă la măsurile căreia noi încă n-am ajuns. Şi, într-o alcătuire care se cuprinde la slujbele din Postul Paştilor, se spune aşa: "Lacrimi dă-mi mie Dumnezeule, ca oarecând femeii celei păcătoase, şi mă învredniceşte să ud preacuratele Tale picioare care din calea rătăcirii pe mine m-au izbăvit; şi mir de bună mireasmă să aduc Ţie, viaţă curată prin pocăinţă mie agonisită, ca să aud şi eu glasul Tău cel dorit: Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace". E o legătură între aceste două alcătuiri, una în poezie şi una în proză, care într-adevăr sunt podoabe de gând.

O altă poezie, pentru că a fost vorba de ospeţie în casa lui Simon fariseul, am pus-o în legătură cu aceasta de mai înainte, o poezie numită Un oaspe şi care de fapt a fost publicată în 1944 în Insula Albă ca poezie religioasă, deşi majoritatea covârşitoare a poeziilor din Insula Albă sunt poezii laice. Deci poezia Un oaspe:

Am făcut o legătură între poezia aceasta şi poezia următoare care se numeşte Cer nou. E o poezie scrisă mai târziu de maica Teodosia şi care Îl arată pe Domnul Hristos ca oaspe în sufletul credincioşilor, sufletul credincioşilor putând să devină cer nou. Există un cer, mai presus de lumea aceasta, care e cerul cel de demult, dar există şi un cer nou, cerul din sufletul nostru, în măsura în care noi putem să devenim locaşuri ale lui Dumnezeu. Cred că şi aici este cazul să spun ceva despre cer. Ce este cerul? Pentru că sunt mulţi dintre oameni zic că cerul e bolta care se vede în zilele senine, este ceea ce vedem noi albastru deasupra noastră. Sigur că oamenii au trecut de multe ori de albastrul acela care se vede şi au spus că, de fapt, nu este o graniţă între pământ şi cealaltă parte a lumii acesteia, nu există o boltă cerească decât în înţelesul că aceasta se vede aşa. Cerul este locaşul lui Dumnezeu, dar noi ştim că Dumnezeu este pretutindeni, aşa încât, într-un alt înţeles, cerul este pretutindeni, unde e Dumnezeu acolo e cerul. Noi spunem despre biserică de pildă, despre biserică înţeleasă ca locaş de închinare, că biserica este "cerul cel de pe pământ", pentru că în biserică se fac lucruri cereşti, în biserică se înfăţişează împărăţia lui Dumnezeu, în biserică noi îi închipuim la Sfânta Liturghie pe Heruvimi, în biserică spunem cuvinte pe care le rostesc îngerii în cer, în biserică primim binecuvântările lui Dumnezeu, în biserică auzim Evanghelia Mântuitorului, cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu. Aşa încât este un cer mai presus de lume dar nu ştim ce este - Sfântul Ioan Gură de Aur chiar scrie: "Noi ştim că este cer dar nu ştim ce este" -, este un cer pe pământ, sfânta biserică, şi mai este un cer, în fiinţa omenească, sufletul omenesc, în care locuieşte Dumnezeu. În acest înţeles a scris maica Teodosia poezia Cer nou.

Şi să mai spunem ceva. Cerul este inaccesibil, adică nu putem noi, prin puterile noastre, nici să ştim ce-i cerul, nici să ajungem în cer. Putem să ajungem în cer prin puterea lui Dumnezeu, şi ajungem dacă ne facem datoria de a merge şi în "cerul cel de pe pământ", în sfânta biserică. Apoi, este inaccesibil cumva şi ca fenomen să zicem aşa, adică orizontul îl vedem ca o boltă care se uneşte cu pământul. Fiecare dintre cei care văd, uitându-se în zare parcă ar vedea că undeva se uneşte cerul cu pământul. Şi dacă te duci acolo unde vezi că se uneşte cerul cu pământul, ca să vezi cum e cerul, vezi mai departe că se uneşte cerul cu pământul în altă parte. Acesta este un fel de exemplu despre faptul că cineva care vrea să ajungă în cer nu poate ajunge după puterile lui. Am citit cândva o carte scrisă de Lucian Blaga şi am reţinut din ea un lucru foarte grăitor. E vorba de cartea Hronicul vârstelor. Acolo spune el ceva din copilăria lui şi anume că mergând odată şi uitându-se în sus i se părea că cerul merge împreună cu el. E o idee foarte frumoasă. Pentru că, de fapt, să ştiţi că partea noastră de cer merge împreună cu noi, niciodată nu ne despărţim de cer dacă credem că este cer. Şi atunci i-a propus el unui prieten al său, unui copil, să meargă în direcţia opusă, adică Lucian Blaga să meargă într-o direcţie şi copilul celălalt să meargă în direcţia opusă - spunându-i că "uite cum merge cerul cu noi" - şi se gândeau ei că dacă merg aşa o să rupă cerul şi o să vadă ce-i în cer. Bineînţeles că experienţa n-a reuşit pentru că nu putea să reuşească, nu era pusă pe temeiuri de reuşită, dar ideea ca atare e extraordinar de frumoasă, adică să ai conştiinţa că cerul merge împreună cu tine, unde eşti tu este şi cerul, cerul tău, şi că tu însuţi poţi să fii cer. Şi acum să vedem ce scrie maica Teodosia despre cerul cel nou:

Soră bună cu poezia aceasta o socotesc poezia Pasăre de nea:

Am zis că există şi un cer pe pământ: biserica şi sufletul credinciosului. Este şi o poezie scrisă de maica Teodosia numită Focul în care se arată transformarea care se face prin puterea lui Dumnezeu în sufletul pe care vrea Dumnezeu să şi-L facă locaş. Poezia se numeşte Focul:

O altă poezie este intitulată Apocalipsă:

M-a surprins de la prima lectură poezia Iad care înfăţişează iadul într-un fel în care nu suntem obişnuiţi cu el:

Şi acum câteva poezii în legătură cu câteva evenimente pe care le sărbătorim. De pildă, în legătură cu Crăciunul, poezia Aşteptare:

O altă poezie tot de Crăciun este Colind:

O poezie în legătură cu jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos intitulată Ghetsimani:

Şi ceva tot în legătură cu jertfa, Golgota:

În poeziile publicate în cartea Poemele Luminii este şi una intitulată Diată, adică Testament pe care eu aş putea-o numi foarte bine şi O mănăstire într-un suflet. Să vedeţi numai ce frumoasă este:

Am prezentat o poezie din cuprinsul cărţii Insula Albă. Mai prezint una, deosebit de frumoasă şi care este cu conţinut laic pe care să ştiţi că n-am ales-o eu, a ales-o altcineva şi eu am luat aminte la alegerea pe care a făcut-o acela şi am ales-o şi eu. Poezia se numeşte Epitalam şi "epitalam" înseamnă Cântec de nuntă:

Stimaţi ascultători, maica Teodosia, Dumnezeu s-o odihnească, a reţinut în memorie o scrisoare, nişte rânduri scrise pe o carte poştală cu nişte aprecieri pe care le-a făcut cineva de pe front în timpul războiului citind poezia aceasta Epitalam care a fost publicată mai întâi într-o revistă. Revista a ajuns la cei de pe front şi unul dintre cei care a citit poezia aceasta i-a scris autoarei, poetei Zorica Laţcu, următoarele rânduri: "Într-un fund de Rusie, într-o zi cu viscol şi furtună, amestec de iarnă şi început de primăvară, mi s-a luminat gândul în colţul de insulă greacă evocat de caldele, limpezile şi desăvârşitele versuri închinate nunţii lui Kalliroe. Vă mulţumesc pentru clipa senină şi pură pe care mi-aţi dăruit-o într-o vreme şi într-un cadru de tristă şi murdară animalitate". Stimaţi ascultători, v-am spus că nu eu am ales poezia aceasta, a ales-o acela care a scris rândurile acestea pe care vi le-am citit şi pe care le-a scris un necunoscut. Noi nu ştim, nici maica Teodosia n-a ştiut, nici eu nu ştiu cine le-a scris dar în orice caz sunt aprecieri care merită să fie luate în seamă.

Sfârşesc aceste aprecieri şi sfârşesc aceste poezii cu un imn al Sfântului Simeon Noul Teolog versificat de maica Teodosia, versificat pe româneşte pentru că imnul respectiv este versificat şi în greceşte, în limba în care a scris Sfântul Simeon Noul Teolog. De fapt vi l-am spus eu ieri când am vorbit despre "Unele aspecte ale raportului dintre Dumnezeu şi om", când am spus despre faptul că noi suntem fii ai lui Dumnezeu, primiţi de Dumnezeu ca fii, nu adoptaţi, ci ca nişte fii care se unesc cu Dumnezeu. Dumnezeu Se uneşte cu fiii Săi. Iată imnul al V-lea din imnele scrise de Sfântul Simeon Noul Teolog. Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte cu Dumnezeu şi zice aşa:

Stimaţi ascultători, în felul acesta gândesc eu că v-am pus în atenţie podoabe de gând scrise de maica Teodosia Laţcu, de Zorica Laţcu, podoabe de gând care e bine să ne-mpodobească şi gândurile noastre. Şi acum ca sfârşit al acestor gânduri frumoase cred că ar fi bine să ne ridicăm cu toţii în picioare şi să spunem poezia Filă din acatist ca pe o rugăciune pentru că de fapt rugăciune şi este:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin.

11 mai 1993