Evanghelia ca izvor de nădejde şi bucurie

Pentru seara aceasta mi-am propus de multă vreme să vorbesc aici despre "Evanghelia ca izvor de nădejde şi bucurie". Am ajuns la gândul că în viaţa creştină contează foarte mult nădejdea şi bucuria şi că nădejdea şi bucuria în viaţa creştină se întemeiază pe Sfânta Evanghelie, Sfânta Evanghelie fiind izvor de nădejde şi de bucurie. Voi arăta în seara aceasta cum anume Evanghelia este izvor de nădejde şi de bucurie. Dar, ca să putem vorbi despre aceasta, trebuie să precizăm câteva lucruri în prealabil, şi anume în special să spunem ce este Evanghelia, pentru că e vorba de Evanghelia ca izvor de nădejde şi de bucurie.

S-ar părea că toată lumea ştie ce e Evanghelia. Şi totuşi nu ştiu dacă toată lumea ştie de fapt. Dacă mergem la sfintele slujbe ale Bisericii noastre care sunt o întrupare a Scripturii, o întrupare a Evangheliei, la unele din ele şi în special la Sfânta Liturghie, dar şi la alte slujbe cum este Utrenia, slujba de dimineaţă din zilele de Duminică şi sărbători, apoi slujbele Sfintelor Taine cum ar fi de pildă Cununia sau Maslul, cuprind în ele părţi din Sfânta Evanghelie. Cine ia parte la aceste sfinte slujbe aude spunându-se de pildă: "Pentru ca să ne învrednicim noi a asculta Sfânta Evanghelie, pe Domnul Dumnezeul nostru să-L rugăm". Cerem de la Dumnezeu înaintea citirii din Sfânta Evanghelie o învrednicire specială. De ce? Pentru că cuvintele din Sfânta Evanghelie nu sunt cuvinte de pe pământ, ci sunt cuvinte aduse din cer pe pământ. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că "citirea Scripturilor este deschiderea cerului şi gurile proorocilor sunt gura lui Dumnezeu". Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Evanghelie este un cuvânt veşnic, mai presus de om şi Domnul nostru Iisus Hristos a spus despre cuvintele Sale: "Cuvintele Mele sunt duh şi viaţă" (Ioan 6, 63) şi a mai spus Domnul Hristos: "Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece" (Marcu 13, 31). În Sfânta Evanghelie se cuprind învăţături ale Domnului nostru Iisus Hristos, cuvinte veşnice, cuvinte aduse din cer pe pământ.

În Filocalie, în volumul I în scrierile lui Evagrie Ponticul se spune "Bate la porţile Scripturii cu mâinile virtuţii". Aceasta înseamnă: pregăteşte-te, sileşte-te să te depăşeşti pe tine însuţi în tot ce este bun, ca să poţi înţelege în lumea aceasta cuvintele cele mai presus de lume, cuvinte aduse din alte sfere aici pe pământ, cuvinte aduse din cer. Numai o învrednicire specială ne ajută să putem primi în sufletul nostru cuvintele veşnice ale Mântuitorului aduse din cer pe pământ, să le primim, să le preţuim şi să le urmăm.

După ce se anunţă Sfânta Evanghelie se spune "Înţelepciune, drepţi, să ascultăm Sfânta Evanghelie, pace tuturor". Deci, după ce se anunţă că se va citi din Sfânta Evanghelie primim binecuvântarea de a avea pace toţi care suntem de faţă şi ni se arată Evanghelia ca o înţelepciune: "Înţelepciune, drepţi, să ascultăm Sfânta Evanghelie, pace tuturor". Apoi se anunţă de unde anume se citeşte din Sfânta Evanghelie, de la ce autor de Evanghelie, de la care dintre cei patru autori se citeşte la sfânta slujbă, pentru că sunt patru scriitori ai Evangheliei şi anume: Sfântul Evanghelist Matei, Sfântul Evanghelist Marcu, Sfântul Evanghelist Luca şi Sfântul Evanghelist Ioan. Dintre aceşti patru sfinţi evanghelişti doi au fost ucenici ai Mântuitorului, făcând parte dintre cei doisprezece ucenici şi Apostoli, iar ceilalţi doi, Sfântul Marcu şi Sfântul Luca au fost ucenici ai Apostolilor. Fiecare dintre ei a scris o Evanghelie sau Evanghelia într-o anumită variantă. De ce spunem aşa? Pentru că Evanghelia este una, dar Evanghelia are patru înfăţişări sau dacă vreţi două înfăţişări şi anume sunt trei Evanghelişti care scriu cam la fel, pentru că n-au scris unul inspirându-se din Evanghelia celuilalt ci au scris independent unii de alţii şi au scris pentru oameni care nu cunoşteau celelalte Evanghelii. Noi astăzi putem cunoaşte Evanghelia în patru înfăţişări: putem să citim Evanghelia de la Matei pe care la început au citit-o numai unii dintre credincioşi, n-a avut circulaţie pentru întreaga Biserică, putem să citim Evanghelia de la Marcu pe care cei de demult n-au avut-o toţi la îndemână, putem să citim Evanghelia de la Luca, care la fel a fost o Evanghelie care la început n-a avut circulaţia care o are astăzi şi în sfârşit şi Evanghelia de la Ioan care este o Evanghelie aparte.

Sfinţii Evanghelişti Matei, Marcu şi Luca împreună se numesc evanghelişti sinoptici iar Evangheliile lor Evanghelii sinoptice pentru că cuprind fapte care pot fi citite dintr-o singură privire, pot fi alăturate unele de altele. De pildă despre tânărul cel bogat vorbesc toţi trei evangheliştii sinoptici, şi Matei şi Marcu şi Luca, despre sutaşul din Capernaum scrie Sfântul Evanghelist Matei şi Sfântul Evanghelist Luca, despre învierea Domnului nostru Iisus Hristos scriu toţi evangheliştii, toţi patru. Însă Evanghelia de la Ioan are o prezentare deosebită de celelalte Evanghelii.

Sfintele Evanghelii au fost scrise cu vremea, adică întâi a fost propovăduirea, neconsemnată în vreo scriere, şi după aceea s-au scris Evangheliile. În orice caz, ultima Evanghelie scrisă, Sfânta Evanghelie de la Ioan, a fost scrisă cam la sfârşitul secolului I al erei creştine iar celelalte au fost scrise mai devreme şi anume până la anul 70 au fost scrise Evangheliile sinoptice, aşa încât la început n-a fost Evanghelia scrisă ci Evanghelia propovăduită prin viu grai. După aceea s-au scris Evangheliile, şi pentru noi Evangheliile, cele patru, sau Evanghelia cea una în patru înfăţişări, are şi însemnătate documentară, ca un document al credinţei noastre. Deşi noi ca dreptmăritori creştini n-am învăţat despre Domnul Hristos citind Evanghelia, ci am învăţat din credinţa Bisericii, din propovăduirea Bisericii, sfânta noastră Biserică fiind păstrătoarea, propovăduitoarea şi tâlcuitoarea Sfintei Evanghelii.

Pentru noi ca ortodocşi întâlnirea cu Dumnezeu se face în cadrul sfintelor slujbe. Noi n-am învăţat despre Domnul Hristos studiind, chiar dacă după aceea am şi studiat Evanghelia şi putem şi să studiem Evanghelia. Sfânta noastră Biserică are şcoli teologice unde se studiază Evanghelia, unde se fac studii de aprofundare, de adâncire, studii de comparaţie. Dar important pentru noi este trăirea Evangheliei, întruparea Evangheliei în slujbele Bisericii noastre, slujbele Bisericii noastre fiind cuprinzătoare ale Evangheliei în înţelesul că ne şi prezintă părţi din Evanghelie dar şi în înţelesul că ne pune în faţă adevărurile de credinţă, făcându-ne pe noi să stăm în faţa evenimentelor prin sărbătorirea lor şi prin faptul că în cadrul sfintelor slujbe noi învăţăm despre evenimentele prezentate în Sfânta Evanghelie care sunt prezentate prin tâlcuirea lor şi ni se dă posibilitatea să stăm în faţa acelor evenimente cu viaţa noastră, cu gândirea noastră, cu simţirea noastră. Prin urmare Evanghelia înţeleasă în felul acesta este Hristos în mijlocul nostru.

Sunt creştini care se bazează întâi pe Evanghelie şi după aceea încearcă să interpreteze şi interpretează şi greşit, pentru că să ştiţi că Scriptura trebuie interpretată, trebuie tălmăcită. Noi, ca să înţelegem Scriptura, trebuie să ştim anumite lucruri şi să ne raportăm la ea. Şi toţi creştinii folosesc aceeaşi Scriptură, acelaşi Nou Testament, şi cu toate acestea sunt atâtea diferenţe între creştini pe motivul că Scriptura se interpretează iar ceea ce diferenţiază pe credincioşii creştini este interpretarea Evangheliei. De aceea noi nu ne ţinem de Evanghelia în sine ci ne ţinem de Evanghelia interpretată de sfânta noastră Biserică şi întrupată în sfintele slujbe.

În seara aceasta vom vorbi despre Evanghelie ca izvor de nădejde şi de bucurie ţinând seama de Evanghelia cea una, deci de propovăduirea creştină prezentată nouă - prezentată şi nouă, pentru că cei care au scris Evangheliile nu s-au gândit la noi, nu s-au gândit că vor scrie nişte cărţi care vor rămâne în Biserica creştină şi vor avea circulaţie, ci ei au avut în vedere doar împrejurările în care au scris şi pentru care au scris. Sfântul Evanghelist Matei de pildă a scris pentru creştinii dintre evrei şi face multe referiri la Vechiul Testament, la împlinirea proorociilor prin Domnul nostru Iisus Hristos, Mesia, Cel venit să mântuiască lumea. Sfântul Evanghelist Marcu scrie pentru creştini proveniţi dintre neiudei, dintre oamenii care nu erau introduşi, aşa cum erau evreii, nu cunoşteau Scriptura şi de aceea el nu face referiri la Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, nu se referă la proorociile Vechiului Testament, ci prezintă în special minuni pe care le-a făcut Domnul Hristos. Sfântul Evanghelist Luca a scris Evanghelia unui creştin anume pe care îl chema Teofil şi care e pomenit la începutul Sfintei Evanghelii de la Luca, deci Sfântul Evanghelist Luca de fapt nici nu a scris pentru o comunitate ci a scris pentru o persoană, şi scriind pentru o persoană a căutat să informeze pe acea persoană, pe Teofil, despre Domnul Hristos, despre învăţătura Lui. Şi în sfârşit Sfântul Evanghelist Ioan, şi el a scris pentru neiudei, pentru oameni care nu erau avizaţi în legătură cu Vechiul Testament, nu aveau un fond aperceptiv pentru a înţelege Vechiul Testament, şi de aceea nici nu se referă la el ci are în vedere cu totul altceva în Evanghelia lui şi dă nişte explicaţii când era vorba de nişte obiceiuri ale evreilor, şi aceasta arată că de fapt şi el a scris pentru creştini care nu proveneau dintre evrei.

Noi astăzi avem bucuria de a cunoaşte şi ce a scris Sfântul Evanghelist Matei şi ce a scris Sfântul Evanghelist Marcu şi ce a scris Sfântul Evanghelist Luca şi ce a scris Sfântul Evanghelist Ioan, şi găsim în scrierile lor temeiuri pentru credinţa noastră cu care am pornit înainte de a ne întâlni propriu-zis cu Evanghelia. Ne-am întâlnit întâi cu Evanghelia interpretată de Biserică, cu învăţătura Bisericii noastre, cu trăirea Bisericii noastre şi după aceea am ajuns să cunoaştem Evanghelia, eventual să o şi studiem, să ne-o impropriem. Şi eu îi sfătuiesc pe credincioşi să citească din Noul Testament în fiecare zi două capitole ca să se întărească în gândurile sfinte, în cuvintele cele aduse din cer pe pământ, ca să aibă mintea împodobită cu gânduri mai presus de lume.

Cuvântul "evanghelie" însă mai înseamnă şi "veste bună". Sfântul Apostol Pavel şi el se considera un propovăduitor al Evangheliei deşi n-a scris o Evanghelie cum au scris sfinţii Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Şi în Epistola către Galateni scria că "dacă chiar şi un înger ar veni din cer şi v-ar propovădui altă Evanghelie decât cea pe care v-am propovăduit-o eu, să fie anatema" (Galateni 1, 8). Prin urmare Sfântul Apostol Pavel se prezintă ca un propovăduitor al Evangheliei, nu în înţelesul că a scris o Evanghelie, ci în înţelesul că ceea ce a propovăduit el este Evanghelia cea una, este descoperirea adusă de Domnul nostru Iisus Hristos, L-a prezentat pe Domnul nostru Iisus Hristos aşa cum Îl prezintă Evanghelia, adică a spus cine este Domnul nostru Iisus Hristos.

Noi vom prezenta acum cele în legătură cu nădejdea şi cu bucuria în marginile Evangheliei scrise de Sfinţii Evanghelişti Matei, Marcu, Luca şi Ioan. La sfintele slujbe Evanghelia este încadrată între cuvintele de preamărire aduse Mântuitorului şi zicem şi la început şi la sfârşit: "Mărire Ţie Doamne, mărire Ţie". Iar în Biserica noastră chiar şi cartea Evangheliei din care se citesc texte din Evanghelie la sfintele slujbe are o cinstire a ei. Credincioşii sărută Sfânta Evanghelie în semn de cinstire faţă de cuvântul cuprins în Sfânta Evanghelie şi Sfânta Evanghelie este considerată ca o icoană cuvântătoare, ca un mijloc de legătură între Domnul nostru Iisus Hristos despre care scrie Evanghelia şi credincioşii care stau în faţa Domnului nostru Iisus Hristos. Iar Sfânta Evanghelie pentru noi, dreptmăritorii creştini, este prilej de întâlnire cu Domnul Hristos, este Hristos în mijlocul nostru. De ce? Pentru că ceea ce s-a spus la început, ceea ce a spus Domnul Hristos, ceea ce s-a scris în Sfânta Evanghelie, este cuvânt veşnic. Domnul Hristos n-ar avea de spus astăzi altceva pentru noi decât ceea ce de fapt este scris în Sfânta Evanghelie.

Stimaţi ascultători, să vedem acum cum se întemeiază nădejdea şi bucuria pe Sfânta Evanghelie, cum este Sfânta Evanghelie, cuvântul din Sfânta Evanghelie şi ceea ce se spune în Sfânta Evanghelie, izvor de nădejde şi de bucurie. Care este conţinutul Sfintei Evanghelii? Dacă ne gândim de pildă, la ceea ce se scrie în Sfânta Evanghelie de la Luca în legătură cu Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, vedem că acolo între altele se spune că un înger binevestitor s-a arătat păstorilor din preajma Betleemului - Betleemul fiind locul în care S-a născut Domnul Hristos, localitatea în care S-a născut Domnul Hristos - şi îngerul binevestitor le-a spus ciobanilor care erau în apropiere de staulul în care S-a născut Domnul Hristos, le-a spus aşa: "Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi S-a născut vouă un Mântuitor Care este Hristos Domnul" (Luca 2, 10-11).

Acesta este de fapt conţinutul Evangheliei în ceea ce priveşte venirea în lume a Mântuitorului. Toată Evanghelia vrea să ne încredinţeze despre adevărul că avem un Mântuitor. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că noi, credincioşii, avem trebuinţă de ajutor pentru înaintarea într-o viaţă superioară, într-o viaţă din care lipseşte păcatul, şi că noi prin puterea noastră nu ne putem depăşi pe noi înşine, nu putem reface legătura între Dumnezeu şi noi decât cu ajutorul lui Dumnezeu. Şi pentru aceasta Dumnezeu a trimis pe Fiul Său să Se nască din Preasfânta Fecioară Maria şi ca om, şi ca Dumnezeu şi om să mântuiască neamul omenesc şi pe noi, deci şi pe fiecare dintre noi. Aceasta ne spune Sfânta Evanghelie. Ori ştiind noi aşa ceva, că a venit în lumea aceasta Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om pentru noi şi pentru a noastră mântuire, avem un temei de nădejde şi de bucurie. De altfel îngerul binevestitor care a spus "vă binevestesc vouă bucurie mare - bucurie mare  - care va fi pentru tot poporul". În ce înţeles? În înţelesul că "vi S-a născut vouă un Mântuitor Care este Hristos Domnul".

Mântuitorul a venit în lumea aceasta ca să refacă legătura între Dumnezeu şi om, şi pentru aceasta Şi-a desfăşurat aici pe pământ o activitate, o activitate publică despre care ne dă mărturie Sfânta Evanghelie, ne dau mărturie cei patru sfinţi evanghelişti care au scris Evanghelii. Şi Domnul nostru Iisus Hristos a făcut totul pentru mântuirea noastră, "pentru noi şi pentru a noastră mântuire", cum mărturisim în Simbolul credinţei.

Mai ales patru lucruri, patru evenimente sunt importante pentru mântuirea noastră din lucrarea Mântuitorului, şi anume întâi Întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om şi care de fapt se continuă prin întruparea Fiului lui Dumnezeu în oameni. Avem o Întrupare a Fiului lui Dumnezeu în istorie şi avem o întrupare a Fiului lui Dumnezeu în credincioşi. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să Se poată uni cu toţi oamenii, pentru ca întruparea Lui să se prelungească în toţi credincioşii, şi de fapt se şi prelungeşte în toţi credincioşii cei buni. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca oamenii să se poată apropia de Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul zice că Fiul lui Dumnezeu nu S-a întrupat pentru că omul a păcătuit şi că trebuia să fie mântuit de păcat, ci că, şi dacă n-ar fi păcătuit omul, Fiul lui Dumnezeu tot se făcea om. De ce? Pentru că Dumnezeu a vrut să ajungă în cea mai mare apropiere de om, şi cea mai mare apropiere de om a fost întruparea Fiului lui Dumnezeu. E adevărat că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să ne mântuiască de păcat şi de aceea S-a şi răstignit, "pentru noi şi pentru a noastră mântuire". Răstignirea într-adevăr este din pricina păcatelor oamenilor, dar întruparea - e adevărat că s-a făcut în vederea răstignirii, în vederea pătimirii  -, dacă omul n-ar fi păcătuit, atunci răstignirea n-ar fi fost, dar întruparea tot ar fi fost.

Bineînţeles, noi luăm lucrurile de unde sunt. A păcătuit omul, dar să nu creadă cineva, să nu zică cineva că păcatul L-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să se facă om. Nu, ci Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om din iubire faţă de om, luându-l pe om de acolo de unde era, şi pentru că omul era păcătos, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să mântuiască pe om de păcat, pentru că altă înaintare nu există. Nu poţi să ajungi la Dumnezeu înainte de a fi curăţit de păcat. Şi noi avem nădejdea la Mântuitorul nostru Iisus Hristos în mântuirea noastră, adică mântuirea noastră nu este un lucru care ţine de efortul nostru personal şi că ne-am putea mântui şi dacă n-ar fi venit Fiul lui Dumnezeu. Noi sigur că putem înainta cumva într-o viaţă superioară şi prin efortul nostru, dar ca să ne apropiem de Dumnezeu nu putem decât prin mijlocirea Mântuitorului nostru. Şi asta este ceea ce trebuie să facem noi, ceea ce ne lipseşte nouă: apropierea de Mântuitorul.

Ori ştiind că Mântuitorul nostru a venit în lume să Se jertfească din iubire faţă de om, avem încă o pricină de nădejde şi de bucurie. Cum să nu te bucuri ştiind că Dumnezeu te iubeşte, că Dumnezeu iubeşte lumea aceasta, că Dumnezeu vrea mântuirea lumii, că Dumnezeu vrea ca toţi să se mântuiască. Cum să nu te bucuri când ştii că Fiul lui Dumnezeu Şi-a arătat iubirea jertfindu-Se. Cum să nu te bucuri ştiind că Fiul lui Dumnezeu Îşi arată iubirea în jertfa Lui. Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este pentru noi o pricină de nădejde. De ce ? Pentru că ea arată iubirea Mântuitorului faţă de noi toţi, arată jertfa care este o arătare a iubirii. Cineva spunea, şi pe bună dreptate, că "Crucea Domnului Hristos este faţa lui Dumnezeu îndreptată către oameni". De ce? Pentru că Dumnezeu este iubire şi în cruce se arată iubirea şi dacă se arată iubirea înseamnă că Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este "faţa lui Dumnezeu îndreptată către oameni". Deci, orice sfântă cruce pentru noi este un temei de nădejde, şi nu numai în înţelesul că ea cuprinde iubirea Mântuitorului, ci şi în înţelesul că ea cuprinde şi Învierea Mântuitorului. Noi cinstim Crucea Celui ce S-a răstignit şi a înviat.

Poate că ştiţi că în rânduiala noastră de slujbă din duminici este şi aceea că, după Evanghelia învierii, după ce se citeşte despre învierea Domnului Hristos, este o alcătuire în care ne referim la învierea Domnului Hristos ca şi cum am fi văzut-o noi înşine şi zicem: "Învierea Lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat". Când am văzut noi învierea ? Păi am văzut-o când am crezut în ea. Când credem în înviere noi şi vedem învierea. Dacă credem în învierea Domnului Hristos noi vedem învierea Domnului Hristos. Deci "Învierea Lui Hristos văzând, să ne închinăm - cui ? - Sfântului Domnului Iisus", Cel ce a înviat, bineînţeles. Pentru că am văzut învierea, pentru că pentru noi Domnul Hristos nu mai este numai Cel care S-a răstignit, noi nu stăm între Răstignire şi Înviere ci stăm după Învierea Domnului Hristos şi după Înălţarea Domnului Hristos. Prin urmare noi ne închinăm învierii Domnului nostru Iisus Hristos pentru că credem în ea, pentru că am văzut-o. Deci "Învierea Lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat". Fiţi atenţi: "Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim". Iată legătura între Cruce şi Înviere. Deci Crucea cuprinde Învierea. Dacă n-ar fi fost Învierea n-am fi avut de ce să fim cinstitori ai Crucii Mântuitorului Hristos, ci suntem cinstitori ai crucii şi suntem cinstitori ai patimilor Domnului Hristos, a Domnului Hristos Celui ce a pătimit, pentru că credem în învierea Lui. Deci, crucea prezintă şi jertfa şi învierea, şi neputinţa şi biruinţa. Şi în general cuprinde iubirea Mântuitorului şi atunci cuprinzând iubirea Mântuitorului şi nu numai iubirea Mântuitorului ci şi iubirea Tatălui, pentru că se spune în Sfânta Evanghelie că "Dumnezeu atât de mult a iubit lumea încât a trimis pe Fiul Său Unul născut, ca oricine care crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3, 16).

Deci Fiul lui Dumnezeu a venit în lumea aceasta din iubirea Tatălui şi din iubirea Fiului şi din iubirea Duhului Sfânt, pentru că toate cele trei persoane ale Sfintei Treimi S-au unit în ceea ce a făcut Domnul Hristos. Gândiţi-vă de pildă la Buna Vestire unde se spune în Sfânta Evanghelie că Maica Domnului a primit de la înger lămurirea că Duhul Sfânt Se va pogorî peste ea, că puterea Celui Preaînalt o va umbri şi că Sfântul care Se va naşte din ea Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Deci Maica Domnului devine prin aceasta locaş al Preasfintei Treimi. Apoi Preasfânta Treime n-a lucrat numai în întruparea Domnului Hristos, în întruparea Fiului lui Dumnezeu, ci a lucrat şi în celelalte evenimente din viaţa pământească a Domnului Hristos. Asta înseamnă că Crucea Domnului nostru Iisus Hristos este şi o arătare a Sfintei Treimi.

Apoi, învierea Domnului nostru Iisus Hristos n-a fost numai a Lui ci este şi a noastră. Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu aşa cum S-a întrupat, ca să mântuiască pe oameni, să se prelungească întruparea Lui în credincioşi, tot aşa a şi înviat ca să se prelungească învierea Lui în credincioşi. Deci, învierea Domnului nostru Iisus Hristos nu este ceva separat de noi, ci este ceva care trebuie să se întâmple şi în noi. Viaţa unui creştin adevărat, a unui creştin botezat şi trăitor al Evangheliei este de fapt o viaţă în înviere. Noi am înviat împreună cu Domnul Hristos, trăim în înviere, suntem fii învierii şi avem în faţă înălţarea, suntem candidaţi ai înălţării la cer împreună cu Domnul Hristos şi aşteptăm înălţarea noastră la cer. Dar ca să ajungem la înălţarea la cer trebuie mai întâi să ne înălţăm peste lumea aceasta, să ne înălţăm peste păcatele noastre, să nu mai admitem în viaţa noastră nici un fel de lucru rău şi atunci înălţaţi fiind peste păcate, înălţându-ne prin virtuţi, putem ajunge şi la înălţarea împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos.

Prin urmare aceste patru evenimente şi anume: Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Răstignirea Lui, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos şi Înălţarea Lui la cer sunt temeiuri de nădejde pentru viaţa noastră şi sunt şi temeiuri de bucurie pentru că cine are nădejde are şi bucurie. Sfântul Apostol Pavel scria în Epistola către Romani: "Bucuraţi-vă cu bucuria nădejdii" (Romani 12, 12). Şi noi să ne bucurăm cu bucuria nădejdii. Să pornim de la bucuria nădejdii ca să putem avea bucurie deplină. De ce bucurie deplină? Pentru că aşa vrea Domnul Hristos. Gândiţi-vă de pildă la faptul că atunci când i-a fost binevestită dreptului Zaharia naşterea Sfântului Ioan Botezătorul i s-a spus: "Bucurie şi veselie vei avea şi de naşterea lui se vor bucura mulţi" (Luca 1, 14). A fost o vestire de bucurie, o bucurie împreunată cu nădejdea pentru că el încă n-a văzut împlinirea bucuriei, dar când a avut împlinirea nădejdii a avut şi bucuria din nădejde. Până atunci a avut o bucurie din nădejde în înţelesul că aştepta bucuria cea deplină. Maicii Domnului, Preasfintei Fecioare Maria i s-a spus "Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu tine" (Luca 1, 28). Maica Domnului ea însăşi în casa Elisabetei a spus "Măreşte, suflete al meu, pe Domnul, şi se va bucura duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu" (Luca 1, 46-47). Domnul Hristos, şi acestea iarăşi sunt cuvinte din Sfânta Evanghelie, a zis "Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri" (Matei 5, 12). Am spus înainte că îngerul binevestitor le-a spus păstorilor "Vă binevestesc vouă bucurie mare". Din întâlnirea cu Domnul Hristos au avut mulţi bucurie. Se spune undeva în Sfânta Evanghelie de la Marcu - şi aş vrea să fac aici o paranteză: să ştiţi că Sfânta Evanghelie de la Marcu e cea mai scurtă dintre Evanghelii. Dar în Sfânta Evanghelie de la Marcu, în cele 16 capitole, toate evenimentele prezentate de Sfântul Evanghelist Marcu au cele mai multe amănunte. Sunt mai multe amănunte în Evanghelia de la Marcu decât în celelalte Evanghelii când e vorba de descrierea unui eveniment. De exemplu tânărul cel bogat. În legătură cu tânărul cel bogat se spune că Domnul Hristos a privit la el şi i-a fost drag de el. E ceva extraordinar să ştii că a existat un tânăr de care Domnului Hristos i-a fost drag, pe care l-a iubit Domnul Hristos. Păi dacă ştii că a existat un astfel de tânăr, tânăr fiind, nu poţi să fii nepăsător în faţa unui astfel de lucru şi îţi doreşti, şi trebuie să îţi doreşti, să trăieşti o viaţă ca şi de tine să-i fie drag Domnului Hristos. Şi nu numai tinerii, ci şi noi ăştia care suntem tineri de mai multă vreme, tot aşa trebuie să dorim.

Stimaţi ascultători, Sfântul Evanghelist Marcu ne dă un amănunt în legătură cu coborârea de pe muntele Schimbării la Faţă a Domnului Hristos în care spune aşa: "Mulţimea uimită şi bucuroasă a alergat să I se închine" (Marcu 9, 15). Uimită şi bucuroasă. Au fost bucuroşi oamenii să se întâlnească cu Domnul Hristos şi Domnul Hristos le-a dat bucurie. Şi de fapt în Sfânta Evanghelie de la Ioan citim cuvinte ca acestea: "Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 15, 11), deci nu o bucurie ştirbită sau o bucurie împuţinată ci să fie o bucurie deplină. Tot acolo, în Sfânta Evanghelie de la Ioan, se spune în capitolul 17 de pildă, că Domnul Hristos S-a rugat Tatălui ceresc şi a spus între altele: "Acestea le grăiesc în lume şi Eu vin la Tine şi bucuria Mea s-o aibă deplină întru ei" (Ioan 17, 13). Să nu uităm de pildă, că Domnul Hristos când S-a întâlnit cu cei doi care mergeau spre Emaus, cei doi ucenici care erau întristaţi, i-a întrebat: "De ce sunteţi trişti?" (Luca 24, 17). Domnul Hristos nu vrea să fim trişti. Domnul Hristos vrea să fim bucuroşi. Nu a zis: "Foarte bine că sunteţi trişti". A zis: "De ce sunteţi trişti?". Cu alte cuvinte: nu e bine să fiţi trişti, n-aveţi de ce să fiţi trişti. Le-a şi arătat că n-au de ce să fie trişti. Sau femeia aceea care-şi ducea copilul la groapă, o văduvă din Nain, când a întâlnit-o Domnul Hristos, deşi era un prilej de întristare înmormântarea, Domnul Hristos a zis "Nu mai plânge" (Luca 7, 13).

Sunt unii care cred că acesta-i rostul creştinului: să plângă. Dumnezeu să le ajute la cei care vor să plângă să plângă, dar să ştiţi că nu asta e atitudinea cea adevărată. Atitudinea cea adevărată este atitudinea bucuriei: "Ca bucuria Mea s-o aibă deplină întru ei", "Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie deplină întru voi". Spune Domnul Hristos - tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan găsim cuvântul acesta, în capitolul al 16-lea -: "Voi sunteţi trişti iar lumea se bucură. Femeia, când e să nască, se întristează că a venit ceasul ei - deci a venit ceas de durere - dar după ce a născut copilul se bucură că s-a născut om pe lume. Şi voi acum sunteţi trişti - erau trişti ucenicii pentru suferinţele Domnului Hristos - dar iarăşi Mă veţi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi" (Ioan 16, 20-22). Iată atâtea şi atâtea gânduri care dau bucurie, care sunt temeiuri pentru bucurie, care trebuie să ne facă să ne reproşăm întristările şi împuţinările şi întunecările câte le putem avea.

Mai departe se spune că la Înăţarea Domnului nostru Iisus Hristos, după ce Domnul Hristos Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat pe ucenici şi pe când îi binecuvânta S-a înălţat la cer, ucenicii s-au închinat Domnului Hristos şi "s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare, şi erau pururea în templu lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu" (Luca 24, 51-53). Sigur că lauda şi binecuvântarea pe care o aduceau ei lui Dumnezeu era o laudă şi o binecuvântare pe care o aveau din bucuria înălţării la cer a Domnului Hristos. Sfântul Isaac Sirul spune că "rugăciunea este o bucurie care înalţă mulţumire". Noi insistăm de multe ori pentru o rugăciune de cerere şi pentru rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", şi e bine stimaţi ascultători, dar să nu uităm că aceasta e numai o formă de rugăciune şi numai începutul rugăciunii. Va trebui să avem şi nişte izbucniri de mulţumire, nişte izbucniri de laudă izvorâte din nădejdea şi bucuria pentru care ne este temei Sfânta Evanghelie.

Şi apoi şi altfel este Evanghelia izvor de nădejde şi de bucurie. Gândiţi-vă la felul cum i-a tratat Domnul Hristos pe păcătoşi. E extraordinar. Eu nici nu ştiu ce ar fi de lumea aceasta acum dacă n-ar exista Sfânta Evanghelie cu izvorul ei de nădejde şi de bucurie, sau ca izvor de nădejde şi de bucurie. E adevărat că în Sfânta Evanghelie se spune şi despre oameni care sunt mult înaintaţi faţă de viaţa noastră, faţă de noi înşine, faţă de starea noastră sufletească, deşi în Sfânta Evanghelie nu se vorbeşte despre nici o performanţă. În viaţa creştină, în istoria creştinismului, sunt multe lucruri care ne arată realizări extraordinare, oameni care au făcut lucruri extraordinare. Să ştiţi că în Sfânta Evanghelie nu e aşa. Sfânta Evanghelie este pentru toţi, nu cere condiţii speciale, ci cere atitudini speciale, temeiuri de viaţă deosebite.

Să ne gândim la sutaşul din Capernaum. În legătură cu el a spus Domnul Hristos: "Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta în împărăţia lui Dumnezeu la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov" (Matei 8, 11). Mulţi de la răsărit şi de la apus. Ce fel de mulţi? Mulţi ca sutaşul din Capernaum. E ceva deosebit, dar nu e foarte, foarte mare lucru să fii ca sutaşul din Capernaum, să ai o credinţă întemeiată, să ai o nădejde bazată pe credinţă, să ai o iubire izvorâtă din credinţă şi să ai smerenie. Cu asta se începe. Dacă nu eşti ca sutaşul din Capernaum să n-aştepţi să ajungi în împărăţia lui Dumnezeu, dar ca să fii ca sutaşul din Capernaum nu înseamnă un lucru extraordinar. Înseamnă ceea ce ar putea fi foarte normal.

Dar chiar dacă ai zice: bine, ca sutaşul din Capernaum nu pot ajunge, iată că este în Sfânta Evanghelie şi un om care e cam ca noi, şi anume tatăl fiului lunatic. Ce se spune despre tatăl fiului lunatic? Se spune că s-a dus la Domnul Hristos după ce a avut un eşec. S-a dus întâi la ucenicii Domnului Hristos care n-au putut să-i vindece copilul, şi după aceea s-a dus la Domnul Hristos. Şi la Domnul Hristos ducându-se, şi-a arătat şi credinţa şi necredinţa şi a zis: "De poţi ceva, ajută-ne nouă, fie-Ţi milă de noi!" (Marcu 9, 22). Băgaţi de seamă cum îşi formulează el rugăciunea: "Dacă poţi ceva ajută-ne nouă", cu alte cuvinte: nu-s chiar sigur că poţi. Totuşi, avea mai multă siguranţă decât nesiguranţă în înţelesul că s-a dus, a cerut de la Domnul Hristos ceva, a zis " fie-Ţi milă de noi", dar dacă poţi. Nu-s sigur că poţi, dar dacă poţi, ajută-ne nouă, fie-Ţi milă de noi. Şi Domnul Hristos îi răspunde: "Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă pentru cel credincios" (Marcu 9, 23). Şi omul a zis cu lacrimi către Domnul Hristos: "Cred Doamne, ajută necredinţei mele" (Marcu 9, 24). Să ştiţi că şi amănuntul acesta tot numai în Sfânta Evanghelie de la Marcu îl găsim. Şi Domnul Hristos nu a zis: apoi dacă nu crezi cât trebuie n-am ce-ţi face.

Cineva acum nu de mult zice către mine: "Părinte, dar dumneavoastră când aţi ajuns la concluziile acestea?". Şi eu am zis: am ajuns cu vremea, dar tu poţi începe cu ele. Aşa şi dumneavoastră. Puteţi începe cu concluziile mele şi să ştiţi că sunt concluzii bune, pentru că sunt întemeiate pe Evanghelie. Deci Domnul Hristos l-a ajutat şi pe acela care a zis: "De poţi ceva, ajută-ne nouă, fie-Ţi milă de noi", nu-s sigur că poţi, l-a ajutat pe acela care a zis: "Doamne, n-am destulă credinţă, ajută necredinţei mele", adică completează Tu ceea ce-mi lipseşte, din necredincios fă-mă credincios. Şi putem avea nădejde la aceasta.

Sau alţii şi alţii. Haideţi să ne gândim la tânărul bogat. Tânărul bogat pe care-l hulesc atâţia să ştiţi că eu îl cinstesc din toate puterile mele. Şi ştiţi de ce? Nu pentru ce n-a făcut, ci pentru ce a făcut. Care dintre noi poate zice ce a spus el: "Toate acestea le-am împlinit". Domnul Hristos i-a spus: "De vrei să intri în viaţă păzeşte poruncile". Şi el a întrebat: "Care porunci?", iar Domnul Hristos i-a spus : "Să nu ucizi, să nu desfrânezi, să nu fii mărturie mincinoasă, să nu furi, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, să nu înşeli pe nimeni şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". El zice: "Toate acestea le-am împlinit". Şi Domnul Hristos a privit la el şi i-a fost drag (Marcu 10, 19-21). Şi după aceea i-a mai dat ceva de făcut, a vrut să-l ajute. Cum să-l ajute? Să-i dea şi mai mult elan, şi mai multă putere, şi mai multă fericire şi a zis: "Îţi mai lipseşte una: vinde-ţi averile şi dă-le săracilor" şi el asta n-a mai putut-o face. Şi toată lumea buchiseşte pe asta că nu s-a lepădat de avere, că trebuia să se lepede. Sunt de acord, şi el ar fi vrut să se lepede dar nu s-a putut lepăda atunci. Poate s-a putut lepăda mai târziu, nu ştim. Şi atunci ucenicii, după ce a spus Domnul Hristos că vor intra cu greu bogaţii în împărăţia cerurilor, au zis: "Atunci cine poate să se mântuiască?". Şi Domnul Hristos nu a zis: "Nimeni!", sau în orice caz numai unii, puţini, ci a zis aşa: "Ceea ce nu-i cu putinţă la oameni cu putinţă este la Dumnezeu" (Marcu 10, 23-24). Deci, poţi avea nădejde în bine şi dacă nu faci destul bine. Eu nu zic să te opreşti în calea binelui. Fă binele pe care îl poţi face. Zice Sfântul Marcu Ascetul că binele pe care nu îl poţi face ţi se va descoperi şi îţi va ajuta Dumnezeu să faci şi alt bine, dar întâi fă binele pe care îl poţi face. Şi nu zice că numai dacă ai făcut atâta şi atâta bine să ai nădejde, ci fă binele pe care îl poţi face. Şi tânărul acela a făcut ce a putut face. Dar care dintre noi poate zice: "Toate acestea le-am împlinit de când mă ştiu"?

Prin urmare, stimaţi ascultători, iată că Evanghelia ne aduce în faţă nădejde mai presus de nădejde. Gândiţi-vă, dacă a zis Domnul Hristos că ceea ce e cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu, înseamnă că putem avea nădejde. Bineînţeles nu făcând rău, că e greşit să faci rău şi să nădăjduieşti la bine, dar punându-ţi în slujba lui Dumnezeu toate puterile tale, şi neputând împlini cât ai vrea tu să împlineşti, nu înseamnă că gata, eşti pierdut. Eu de multe ori le spun la oameni: să ştiţi că Dumnezeu o să mântuiască mult mai mulţi oameni decât gândim noi că-i mântuieşte.

Stimaţi ascultători, în legătură cu păcătoşii, Domnul Hristos a fost foarte înţelegător faţă de neputinţa omenească. Fac o paranteză. În 1965 m-am dus la Părintele Arsenie Boca cu un student de la Teologie care se pregătea pentru preoţie. A zis Părintele către el - eu eram numai diacon -: "Mă, o să ajungi preot, să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească". Cred că Părintele i-a spus lui ca să aud eu. Nu vă puteţi închipui de câte ori m-am gândit eu la cuvintele acestea: să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească. Poate că eu nu am ajuns la înţelegere câtă ar trebui să am, dar cuvintele acestea mi s-au împlântat în minte şi le am în vedere: să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească. Pentru că oamenii nu pot mai mult decât fac. Asta înseamnă să ne fie milă de oameni că nu pot mai mult, că dacă ar putea mai mult ar fi şi mai fericiţi şi ar fi mântuiţi şi ar fi mai bine de ei.

Şi Domnul Hristos a fost foarte înţelegător. Vreau să aduc înainte acum doar trei pilde ale Mântuitorului adresate vameşilor şi păcătoşilor şi în acelaşi timp şi fariseilor. Două dintre cele trei au fost adresate numai vameşilor şi păcătoşilor, arătând bunătatea lui Dumnezeu faţă de oameni, faţă de neputinţa omenească, şi a treia este pentru vameşi şi pentru păcătoşi pe de o parte, şi pentru cărturari şi farisei pe de altă parte. Vă atrag atenţia asupra capitolului al 15-lea din Sfânta Evanghelie de la Luca, un capitol plin de lumină. Sunt trei pilde în el, şi anume: pilda cu oaia cea pierdută, pilda cu drahma cea pierdută şi pilda cu fiul risipitor.

Pilda cu oaia cea pierdută. Ce se spune în această pildă? Că dacă cineva, cioban fiind, păstor de oi fiind, pierde o oaie din o sută de oi, le lasă pe cele nouăzeci şi nouă şi se duce şi o caută pe cea pierdută, şi când o găseşte - fiţi atenţi - "se bucură de ea şi o pune pe umerii lui şi o duce la turmă". Sfântul Ioan Gură de Aur observă că nu o ia cu sila, nu o ia cu toiagul, ci o pune pe umerii lui şi o duce la turmă. Şi zice către prieteni şi către vecini: "Bucuraţi-vă împreună cu mine, că am aflat oaia mea cea pierdută". Şi apoi adaugă o concluzie, care singură numai dacă ar exista din Evanghelie, tot ai şti Evanghelia, şi anume zice aşa, că "Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte - fiţi atenţi - mai mult decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au trebuinţă de pocăinţă" (Luca 15, 7). Parcă te iau fiorii când te gândeşti la astfel de lucruri. Aşa a privit Domnul Hristos, cu bunătate, pe păcătoşi. Nu pentru că sunt păcătoşi, ci pentru că ar putea să nu fi păcătoşi şi ar putea să nu mai fie păcătoşi şi ar putea să se întoarcă la Dumnezeu.

Pilda cu drahma cea pierdută. În pilda cu drahma cea pierdută se spune despre o femeie care avea zece drahme, zece monede. A pierdut una, a aprins lumânare, a măturat toată casa şi când a găsit-o le-a chemat pe vecine şi pe prietene şi le-a zis: "Bucuraţi-vă împreună cu mine, că am găsit drahma mea cea pierdută". Şi apoi iarăşi scoate Domnul Hristos concluzia şi zice: "Bucurie se face înaintea îngerilor din cer pentru un păcătos care se pocăieşte" (Luca 15, 10). Iarăşi bucurie.

Şi apoi pilda cu fiul risipitor. În ea se spune despre un fiu risipitor şi despre un fiu nerisipitor şi despre un tată primitor. Aşa mult îmi place mie de acest tată primitor. Ce m-aş bucura să pot fi şi eu tot aşa de primitor faţă de cei care ajung la mine şi pe care ar trebui să-i ajut mai mult decât îi pot ajuta, să am inimă de tată primitor. Eu să ştiţi că pilda cu fiul risipitor aş numi-o mai bine pilda cu tatăl primitor. De ce? Pentru că nu învăţăm atâta de la fiul risipitor - mai ales că a fost risipitor - şi că s-a întors la tatăl - asta-i bine să învăţăm -, ci mai ales de la tatăl primitor, cât de bun a fost tatăl cu fiul risipitor. Să vă spun repede pilda. Un om avea doi fii. Unul dintre ei, cel mai mic, a zis: "Tată, dă-mi partea de avere" şi tatăl i-a dat ce i s-a cuvenit şi el după aceea la scurtă vreme şi-a luat toate şi s-a dus într-o ţară depărtată unde şi-a cheltuit toată averea, unde a trăit în destrăbălări şi unde a ajuns să sufere mult, a ajuns să nu mai aibă ce mânca, a ajuns să pască porcii şi s-a trezit deodată, şi-a venit în sine şi a zis: "Cât belşug au slugile tatălui meu în casa tatălui meu, şi eu aici mor de foame. Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta, nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primeşte-mă ca pe unul dintre simbriaşii tăi". Şi s-a dus. Iar tatăl îl aştepta, privea în zare şi când l-a văzut - spune Sfântul Evanghelist Luca că a zis Domnul Hristos - a alergat la el. Când l-a văzut a alergat la el, nu a stat, să vedem acum ce face, ci s-a grăbit să iasă în întâmpinarea lui. Şi a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat. Şi fiul a zis: "Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău". Şi nu a mai zis "primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi", probabil l-a copleşit tatăl şi i s-a luat graiul de bucuria cu care l-a primit tatăl lui. Şi după aceea a dat porunci tatăl lui să se aducă haina cea mai bună să fie îmbrăcat, să i se aducă încălţăminte în picioare, să i se aducă inel şi să i-l pună în deget. Nu a zis: haină i-am dat, încălţăminte, dar inel nu-i mai dau. Gândiţi-vă, sunt nişte lucruri care trebuie gândite, să ne dăm seama de seriozitatea lucrurilor. "Să junghiem - zice - viţelul cel mai gras şi să ne bucurăm şi să ne veselim". De ce? "Pentru că fiul meu acesta a fost mort şi a înviat, a fost pierdut şi s-a aflat" (Luca 15, 24). Şi au început să se veselească. Şi după aceea a venit şi celălalt fiu al lui, fratele celui întors, şi când a aflat despre ce-i vorba, nici nu a vrut să intre. Şi tatăl a plâns că nu vrea să intre, s-a dus la el, şi a zis fiul cel care a stat acasă, nemulţumit: "Eu nu ţi-am greşit niciodată - aceştia erau fariseii, care se încredeau în ei - şi nu mi-ai dat măcar un ied să mă bucur cu prietenii mei, şi când a venit acest fiu al tău - nu a zis fratele meu, acest fiu al tău - care ţi-a risipit averea cu desfrânatele - aşa l-a batjocorit, în loc să se bucure - ai înjunghiat viţelul cel gras". Şi atunci tatăl a zis: "Fiule, toate ale mele sunt ale tale, dar se cuvenea să ne bucurăm, că fratele tău acesta a fost mort şi a înviat, a fost pierdut şi s-a aflat" (Luca 15, 32).

Să ştiţi stimaţi ascultători că e ceva extraordinar, e toată Evanghelia cuprinsă aici în pilda aceasta cu fiul risipitor. Pentru că fiul risipitor îl închipuie pe omul păcătos, fiul care a rămas acasă îl închipuie pe omul drept care se încrede în dreptatea lui, iar tatăl este Dumnezeu care e bun şi primitor. E ceva extraordinar şi mie îmi place să observ un lucru care nu prea îl observă mulţi: când s-a întors fiul şi s-a întâlnit cu tatăl şi a zis "Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău" şi nu a mai zis celelalte, nu a zis tatăl său: zi de vreo sută de ori, că apoi te iert. E un lucru care trebuie observat, că noi zicem "Doamne miluieşte-mă", "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă" şi ne e frică că nu am zis de destule ori şi că trebuie să mai zicem, să mai zicem, să mai zicem. Să zicem, dar nu cu gândul că Dumnezeu nu ne-ar milui dacă nu am mai zice, ci cu gândul că în felul acesta ne facem rânduială în minte, ne facem rânduială în viaţă. Dar Dumnezeu vrea să ne dea câtă fericire putem noi cuprinde, chiar şi mai multă vrea să ne dea. Se spune în Sfânta Evanghelie că "Dumnezeu nu dă duhul cu măsură" (Ioan 3, 34).

Şi acum să ne mai gândim şi la faptul că tatăl, când i-a plecat fiul, tot timpul a ştiut că fiul lui a plecat, nu a zis că a plecat un străin, că a plecat un dezmoştenit, ci tot timpul a zis că a plecat fiul lui. Când îşi risipea averea se gândea: fiul meu îşi risipeşte averea. Când a ajuns în lipsă sigur se gândea: fiul meu a ajuns în lipsă, ce bine ar fi dacă ar veni acasă, că noi avem ce ne trebuie acasă. Când s-a întors l-a primit pe fiul său, către ceilalţi a zis "fiul meu" a fost mort şi a înviat, a fost pierdut şi s-a aflat. Deci tatăl a fost binevoitor, cu toată bunăvoinţa şi asta ne dă multă nădejde, nu să păcătuim, ci să ne întoarcem de la păcate, căci dacă păcătuim înaintăm în păcate nu înaintăm în pocăinţă şi atunci nu ne poate milui Dumnezeu. Dar dacă am păcătuit, să nu ne gândim că acum gata, suntem pierduţi, ci să ne gândim la mila lui Dumnezeu cea de acum şi până-n veac, la mila lui Dumnezeu care ne aşteaptă şi care ne primeşte, să gândim la Maica Domnului care mijloceşte pentru noi, să ne gândim la sfinţii care mijlocesc pentru noi.

Stimaţi ascultători, mai am numai un lucru de precizat, şi anume nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată careva din câţi sunteţi aci că, dacă am lua în consideraţie toată Evanghelia câtă o ştim şi câtă o înţelegem, şi am căuta un moto pentru Evanghelia întreagă sau pentru părţi din Evanghelie, oare care s-ar potrivi cel mai bine? Să ştiţi că eu m-am gândit şi mi-am şi ales un moto pe care l-aş pune în faţa Evangheliei şi în faţa Evangheliilor şi în faţa fiecărei părţi din Evanghelie. E un cuvânt pe care l-au spus oameni din mulţime şi pe care îl găsim în Sfânta Evanghelie de la Marcu. În Sfânta Evanghelie de la Marcu, în capitolul 10, de la versetul 46 se spune cum Domnul Hristos a dat vedere unui orb de la Ierihon. Şi în istorisirea aceea se spune că orbul de la Ierihon striga: "Iisuse, fiul lui David, miluieşte-mă!", după ce a aflat el de ce e mulţime, a auzit tumultul. El cerşea la marginea Ierihonului şi a auzit tumultul mulţimii şi a întrebat cine e, ce se întâmplă. Şi i s-a spus că trece Iisus din Nazaret. Şi atunci el, din toate puterile, a început să strige: "Iisuse, fiul lui David, miluieşte-mă!". Şi lumea ca lumea: taci mă acolo, vezi-ţi de treabă. Şi el striga mai departe. Şi atunci Domnul Hristos le-a poruncit oamenilor să-l ducă la El. Şi cineva, unii din mulţime, s-au dus la el şi au zis aşa - tare m-aş bucura dacă aţi ţine minte, dacă nu citiţi singuri în Sfânta Evanghelie de la Marcu, dar să-l fixaţi pentru cealaltă vreme a vieţii dumneavoastră -: "Ai încredere, scoală-te. Te cheamă!" (Marcu 10, 49). Deci ai încredere, scoală-te, te cheamă. Eu cred că aceste cuvinte spuse de oameni din mulţime şi cuprinse în Sfânta Evanghelie de la Marcu se potrivesc pentru toată Evanghelia, pentru toate Evangheliile şi pentru toate părţile din Evanghelie care sunt adresate fiecăruia dintre noi.

Ai încredere, scoală-te, te cheamă. Ar mai putea fi găsite şi alte cuvinte potrivite ca moto, de exemplu cuvântul care l-a spus Marta, sora lui Lazăr, către Maria. Domnul Hristos venise în Betania şi se întâlnise cu Marta, şi Marta s-a dus apoi în casa lor şi a găsit-o pe Maria acolo plângând şi a zis: "Învăţătorul e aici şi te cheamă" (Ioan 11, 28). Deci Învăţătorul e în Evanghelie şi ne cheamă pe toţi. Se potriveşte şi cuvântul acesta, "Învăţătorul e aici şi te cheamă". Şi s-ar mai potrivi şi altele, de exemplu: "Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 15, 11), sau de exemplu cuvântul spus Martei de Domnul Hristos la învierea lui Lazăr, când a zis: "Daţi piatra la o parte" ca să învie Lazăr din morţi - în capitolul 11 din Evanghelia de Ioan se spune aceasta - şi Marta a zis: "Doamne, miroase urât, că de patru zile a murit". Şi Domnul Hristos a spus: "Oare nu ţi-am spus că dacă vei crede vei vedea mărirea lui Dumnezeu?" (Ioan 11, 40). Şi cuvântul acesta îl socotesc foarte potrivit: dacă vei crede vei vedea mărirea lui Dumnezeu.

Stimaţi ascultători, dacă e vorba să ne oprim şi la una din pildele spuse de Domnul Hristos şi cuprinse în Sfânta Evanghelie pentru nădejdea şi bucuria noastră, eu cred că pilda cu fiul risipitor e cea mai reprezentativă. Dumnezeu să ne ajute să ne adâncim în gânduri de felul acesta, să avem mereu în consideraţie faptul că Sfânta Evanghelie este pentru noi izvor de nădejde şi de bucurie, şi să nu ne lăsăm niciodată umbrită bucuria de neîncredere, de deznădejde mai ales, pentru că la sfintele slujbe se spune că Maica Domnului să ne ajute să scăpăm din prăpastia cumplitei deznădăjduiri. Deznădăjduirea este o prăpastie, este cumplită. La slujbele noastre - am spus că sfintele slujbe sunt întrupări ale Evangheliei - sunt atâtea izbucniri de bucurie în legătură cu viaţa noastră de credincioşi. Şi anume la Sfintele Paşti se spune: "O, Paştile cele mari şi preasfinţite Hristoase, o Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea, dă-ne nouă mai adevărat a ne împărtăşi cu Tine în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale". Deci Îl ştim pe Domnul Hristos Paştile cele mari şi preasfinţite, Înţelepciunea, Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea, şi de la El cerem bucuria împărăţiei cerurilor, împărăţiei celei neînserate. Sau tot la sfintele slujbe de la Paşti ne bucurăm "Că de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi".

Fiecare sfântă slujbă o sfârşim cu cuvintele pe care le spune preotul: "Mărire Ţie Hristoase Dumnezeul nostru, nădejdea noastră, mărire Ţie", avem nădejde în Mântuitorul, şi cel care răspunde zice "Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin. Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte. Părinte binecuvintează". Prin urmare mărturisim că nu numai Hristos este nădejdea noastră, ci nădejdea noastră este şi Tatăl şi Duhul Sfânt, pentru că zicem "Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh" ca răspuns şi zicem de trei ori "Doamne miluieşte" adresându-ne şi lui Dumnezeu Tatăl şi lui Dumnezeu Fiul şi lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Şi în sfârşit, la slujbele de seară în special, la slujba Pavecerniţei, la rugăciunile de seară şi la slujba Miezonopticii zicem: "Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, mărire Ţie!". Iar adresându-ne Maicii Domnului zicem: "Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu, păzeşte-mă sub acoperământul tău".

Dumnezeu să ne ajute să ne întărim în astfel de gânduri şi să pornim cu ele de când putem porni. Puteţi porni cu ele de acum încolo, pentru că eu v-am spus nişte concluzii la care am ajuns cu vremea. Dumnezeu să ne ajute!

Ce ne puteţi spune despre evanghelia lui Toma?

Evanghelia lui Toma nu a fost cuprinsă în canonul Noului Testament pentru că cuvintele din ea sunt cuprinse şi în celelalte Evanghelii şi nu aduce ceva nou, ceva deosebit. Este o evanghelie care multă vreme nu a fost cunoscută şi acum a început să fie cunoscută, studiată, însă nu este absolut necesară pentru noi. Poate să fie şi ea împodobitoare de minte cu gândurile care sunt cuprinse în ea, dar să ştiţi că nu trebuie să cunoaştem neapărat tot ceea ce s-a scris, chiar nici măcar tot ce s-a scris în Sfânta Scriptură. Important este să pornim la acţiune pe baza învăţăturilor câte le cunoaştem, şi atunci ni se deschide sufletul spre împlinirea unor lucruri mai presus de ceea ce putem în momentul de faţă şi de ceea ce ştim în momentul de faţă. Sfântul Marcu Ascetul zice: "Fă binele de care îţi aduci aminte şi cel de care nu-ţi aduci aminte ţi se va descoperi ţie". Aşa încât nu este absolut necesar să cunoaştem evanghelia lui Toma, eu să ştiţi că nici nu o cunosc de fapt, şi totuşi gândesc că mă va primi Dumnezeu şi cu celelalte Evanghelii numai.

Cum ne putem bucura în prigonire?

Dacă suntem la măsurile acelea să ne bucurăm, ne bucurăm. Dacă nu, atunci nu ne putem bucura în prigonire. Să nu aştepte nimenea prigoniri ca să se bucure, să se bucure întâi în condiţii obişnuite şi poate îl va ajuta Dumnezeu să se bucure şi în prigoniri. Până atunci trebuie însă să împlinească cuvântul psalmistului, care zice - în Psalmul 37 e cuprins cuvântul şi-l ascultăm şi îl spunem în fiecare zi la sfânta slujbă -: "Iar eu ca un surd ce nu aude şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa. Dar la Tine Doamne mi-e nădejdea, Tu mă vei auzi Doamne Dumnezeul nostru". Adică până atunci trebuie să trăim o viaţă în aşa fel încât să depăşim obişnuitul şi să depăşim mai ales lucrurile negative, pentru că altfel n-o să putem să ne bucurăm în lucruri şi mai greu de dus, şi mai greu de suportat.

Ce înseamnă: "Monah este cel ce socoteşte pe tot omul ca pe Dumnezeu, după Dumnezeu"?

Pentru că omul este chipul lui Dumnezeu, trebuie cinstit omul ca Dumnezeu, după Dumnezeu, în înţelesul că reprezintă pe Dumnezeu. Aşa cum cinstim o icoană a Mântuitorului pentru că e chipul Mântuitorului, tot aşa trebuie să cinstim şi pe oamenii din jurul nostru , cel puţin noi cei credincioşi, pentru faptul că sunt purtători ai chipului lui Dumnezeu. Într-un text din slujbele de înmormântare spune: "Chipul măririi Tale celei negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor". Chiar purtători de rane ale păcatelor fiind, în esenţă suntem chipul lui Dumnezeu umbrit, schimonosit, dar în orice caz chipul lui Dumnezeu nu se şterge niciodată în viaţa omului.

De ce calea de la minte, adică de la citirea Evangheliei, la inimă, adică la trăirea bucuriei este cea mai lungă şi mai grea?

Pentru că cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă. Una e să fii informat şi alta e să fii convins. Când ajungi să fii convins atunci s-a scurtat calea de la urechi la inimă, de la informaţii la convingere, dar până atunci trebuie să te sileşti. Adică noi în faţa cuvântului lui Dumnezeu ne prezentăm totdeauna cu ceea ce suntem. Cuvântul lui Dumnezeu de multe ori noi îl coborâm la nivelul nostru în loc să ne ridicăm noi prin cuvântul pe care ni-l propune Dumnezeu pentru binele nostru. Domnul Hristos zice: "Cel ce vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte şi cel ce se leapădă de voi de Mine se leapădă" (Luca 10, 16), referindu-Se la ucenici. Iar Sfântul Marcu Ascetul, în Filocalie, zice că "Cel ce primeşte cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu - adică cuvintele Mântuitorului - primeşte pe Dumnezeu Cuvântul". Dacă primim cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu, dacă le primim în minte, dacă le facem loc în noi, cu vremea ele devin trup în noi, pentru că "Cuvântul S-a făcut trup" (Ioan 1, 14) zice Sfântul Ioan Evanghelistul, şi Se face trup în continuare. Noi credem că credincioşii sunt mădulare ale trupului lui Hristos, prin urmare se împărtăşesc de seva vieţii Domnului Hristos şi atunci cu puterea aceasta învingem răul.

Cum sunt sfintele slujbe izvoare ale exegezei duhovniceşti?

Dacă ascultăm sfintele slujbe avem Evanghelia întrupată şi trăită şi gândită, interpretată şi devin exegeze ale Sfintei Scripturi, mai ales în legătură cu evenimentele pe care le sărbătorim. La Sibiu am vorbit cândva în catedrală despre "Eu şi Filocalia", a fost o împrejurare care a dus la treaba asta, eu nu am prea fost mulţumit, nu că nu am fost mulţumit de ce am spus, ci nu am fost mulţumit de faptul că s-a programat această prezentare în catedrală. Nu era acolo locul, era tot aşa, pentru o conferinţă. Şi atunci seara, în Aula Facultăţii de Teologie am mai ţinut un cuvânt şi anume "Filocalia pentru toţi", sau "O altă Filocalie" şi am prezentat sfintele slujbe ale Bisericii noastre ca o exegeză a cuvântului lui Dumnezeu, ca o altă Filocalie, ca o nouă Filocalie, ca o Filocalie pentru toţi, căci la Filocalie câţi ajung? Din câţi suntem aici parcă aş vrea să ştiu câţi au citit din Filocalie. Dar la sfintele slujbe pot merge toţi şi sunt datori să meargă toţi. Să ştiţi că dacă vine cineva la mine la spovedit care nu merge la biserică şi mai ales la Sfânta Liturghie, nici nu stau de vorbă cu el, că nu am ce vorbi.

Lumea intelectuală actuală este în marea ei majoritate atee. Ne puteţi da o nădejde celor care se doresc intelectuali ortodocşi într-un mediu sceptic sau chiar duşmănos?

Dragă, eu pot să dau nădejde tuturor care vor să-I slujească lui Dumnezeu, că dacă se angajează, Dumnezeu îi ajută. Nu am nădejde pentru cei care se menţin în sfera ateismului, însă cei care vor să fie credincioşi pot să fie. Despre Pasteur - a fost un om foarte învăţat - se spune că se mirau toţi de el cât e de credincios, de practicant. El a fost catolic şi cineva mirându-se i-a spus: "Cum, tu care eşti atât de învăţat, eşti credincios ca un ţăran breton?", pentru că în Bretania erau cei mai credincioşi pe atunci. El a zis: "Da, sunt învăţat şi sunt credincios ca un ţăran breton, dar dacă aş fi mai învăţat aş fi credincios ca o ţărancă bretonă". Pot toţi care vor să se apropie de Dumnezeu. Să ştiţi că la Dumnezeu nu sunt intelectuali şi neintelectuali, la Dumnezeu sunt oameni care se apropie de El şi care nu se apropie de El. Şi cei care se apropie de El, intelectuali sau neintelectuali - pentru că oricum, cineva care a făcut o facultate, chiar teologică, cum am făcut noi, şi dacă a făcut şi altă facultate, e un intelectual, nu se mai poate zice că nu e intelectual, şi dacă e şi credincios înseamnă că toţi intelectualii ar putea fi credincioşi.

Într-o lume şi într-o vreme în care se discută atât de mult, ne-ar fi de folos să aflăm mai multe despre locul tăcerii în viaţa noastră.

Se zice că aşa cum înveţi să vorbeşti trebuie să înveţi şi să taci. În Pateric se spune că l-a întrebat cineva pe un părinte: "Ce-i mai bine, să taci sau să vorbeşti?". Şi părintele a zis că "dacă taci pentru Dumnezeu e bine să taci şi dacă vorbeşti pentru Dumnezeu e bine să vorbeşti". În orice caz noi nu urmărim tăcerea animalului sau tăcerea mutului, ci urmărim tăcerea ca un lucru care vine pentru disciplinarea vorbirii. Dacă vrei să vorbeşti cum trebuie, trebuie să înveţi şi să taci. În orice caz tăcerea trebuie urmărită numai ca disciplină, nu trebuie urmărită în sine, pentru că Dumnezeu ne-a dat cuvânt. Dacă eu de exemplu aş fi venit aici să vă vorbesc despre ce v-am vorbit şi dacă mă socoteam eu că hai că nu le mai spun nimic, şi stăteam cât stăteam, ce ziceau cei din sală? "Nu am venit să-l vedem pe omul acesta tăcând ci am venit să-l ascultăm". Prin urmare, toate trebuie gândite la rosturile şi la măsurile lor.

Ce s-a întâmplat cu trupul Mântuitorului Hristos după Înviere? Ce semnifică literele de pe Cruce, NIKA, iar de pe aureola Mântuitorului a şi w ?

Trupul Mântuitorului este undeva în universul acesta, undeva dincolo de ce putem gândi noi. Trupul Domnului Hristos nu s-a dizolvat, s-a spiritualizat trupul cu care a trăit, dar Domnul Hristos a înviat cu trupul cu care a murit, însă transfigurat, transformat. A putut să iasă prin piatră, noi credem că învierea Domnului nostru Iisus Hristos s-a petrecut înainte de a fi dată piatra la o parte, Domnul Hristos a înviat piatra fiind pecetluită, şi aşa şi zicem: "Piatra fiind pecetluită şi ostaşii străjuind preacurat trupul Tău, înviat-ai a treia zi Mântuitorule, dăruind lumii viaţă". Piatra a fost răsturnată de pe mormânt numai ca să se vadă că Domnul Hristos nu mai este acolo. Nu ştim cum este trupul spiritualizat nici al Mântuitorului nici al sfinţilor, nici cum va fi al nostru la vremea când vom învia din morţi, în orice caz va avea alte calităţi decât cele care le are acum şi va fi nestricăcios, va rămâne nestricat, neatins de boală. Trupul Domnului Hristos este undeva anume, el a intrat şi prin uşile încuiate, dar nu este pretutindeni. Domnul Hristos este cu firea dumnezeiască pretutindeni, dar cu firea omenească este într-un loc anume, unde anume nu ştim pentru că nu ni s-a descoperit. Zicem în cer, dar adevărul este că noi nu prea ştim nici ce este cerul. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că "noi ştim că este cer dar nu ştim ce-i cerul" şi "pe mine nici nu mă interesează ce este cerul, dacă am pe Stăpânul cerului".

Pe Cruce NIKA înseamnă "biruieşte", e un cuvânt grecesc, Iisus Hristos biruieşte. Şi a şi începutul şi sfârşitul.

De ce după înviere Mântuitorul nu a fost recunoscut imediat de Maria Magdalena şi de celelalte uceniţe, de Cleopa în drum spre Emaus, de ucenicii de la Marea Tiberiadei?

Pentru că mai întâi de toate, Domnul Hristos nu a vrut să fie cunoscut, cel puţin de Luca şi Cleopa, se spune că ochii lor erau ţinuţi să nu-l cunoască, şi pentru că ei nu se aşteptau la învierea Domnul Hristos. Ei au privit învierea Domnul Hristos ca o poveste, ca un basm, nu erau pregătiţi. Adică ei nu au sărit asupra gândului că Domnul Hristos a înviat: da, a înviat, ci au stat la îndoială, pentru că învierea fiind ceva mai presus de fire, nu aveau cum să fie pregătiţi ca să-L cunoască şi să-L primească. Însă învierea Domnului Hristos s-a petrecut obiectiv şi apoi s-a împlântat subiectiv în fiecare din cei cărora Domnul Hristos li S-a arătat ca înviat. Când eram eu copil îmi aduc aminte - Dumnezeu să-i odihnească pe ai mei pe toţi, că nu mai sunt în lumea asta - că mama mea m-a trimis la bunica mea să zic "Hristos o înviat, mama tână!". Şi a zis că dacă zic aşa, îmi dă mama tână un ou. Şi aşa a fost. M-am dus şi am zis: Hristos a înviat, mama tână! Şi mama tână a zis: "Adevărat că a înviat, hai să-ţi dau un ou". Cu asta mi-am început eu credinţa în înviere, dar târziu am ajuns să-mi dau seama ce înseamnă. Şi după aceea am citit referatele Evangheliilor despre înviere, ce se scrie în Faptele Sfinţilor Apostoli şi mi-am dat seama că cineva numai pe baza aceasta nu se poate convinge de înviere. Că învierea este de fapt un adevăr pe care-l cunoaştem ca adevăr şi îl simţim ca adevărat numai în măsura în care Însuşi Mântuitorul Cel înviat ni Se descoperă ca înviat din morţi. Toţi credincioşii adevăraţi, toţi credincioşii care cred în învierea Domnul Hristos, sunt credincioşi pe care Domnul Hristos i-a convins de învierea Lui. Şi aşa s-a întâmplat şi cu ucenicii de la Marea Tiberiadei, numai după ce i-a convins Domnul Hristos de prezenţa lui s-au încredinţat, aşa s-a întâmplat absolut cu toţi, şi cu Maria Magdalena şi cu toţi care L-au văzut după Înviere.

Certitudinea ne-o dă Domnul Hristos, pentru că prin puterile noastre nu putem ajunge, aşa cum nu a putut ajunge Sfântul Apostol Petru prin puterea lui să-L mărturisească pe Domnul Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Hristos Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Când a zis Domnul Hristos: "Voi cine ziceţi că sunt?", Sfântul Apostol Petru a zis: "Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu". Şi atunci Domnul Hristos a zis: "Fericit eşti Simone, că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri" (Matei 16, 13-17). Sfântul Apostol Pavel spune şi el că "atunci când a vrut Dumnezeu să-L descopere pe Fiul Său în mine" (Galateni 1, 16). Prin urmare, credinţa este ceva care vine de la Dumnezeu spre om, nu este ceva ce îşi procură omul din puterile sale.

Ce semnificaţie acordaţi gestului Mântuitorului la Înălţare, de a-i binecuvânta pe cei unsprezece şi pe cei împreună cu ei?

E extraordinar. Nu mă pot bucura parcă de nimic altceva mai mult decât de binecuvântarea asta pe care a dat-o Domnul Hristos la Înălţare, pentru că Domnul Hristos a cuprins în această binecuvântare toată activitatea Lui pentru mântuirea omului. A fost un gest final. Ultimul gest pe care L-a făcut aici pe pământ a fost o binecuvântare. E extraordinar să te ştii sub binecuvântarea Mântuitorului şi aceasta ne dă încredinţarea şi nouă, pentru că toate binecuvântările Bisericii sunt izvorâte din această binecuvântare de la înălţarea Domnului Hristos, numai să ne facem noi vrednici de binecuvântare. Să ştiţi că Domnul Hristos vrea să ne binecuvinteze, dar nu ne poate binecuvânta decât dacă suntem acolo unde sunt binecuvântările.

Cine poate dobândi Duhul Sfânt? Există o metodologie?

Nu, nu există nici o metodologie, există o angajare într-o viaţă superioară. În Sfânta Evanghelie de la Ioan se spune că Dumnezeu dă ucenicilor Săi pe Duhul Sfânt şi nu-L dă lumii (Ioan 14, 17). Şi spune Domnul Hristos că atunci vor primi pe Duhul Sfânt când se va putea spune despre ucenici: "voi nu sunteţi din lume" (Ioan 15, 19). Deci când depăşim lumea ne facem vrednici de Duhul Sfânt. Noi de fapt pe Duhul Sfânt Îl purtăm în noi, de la Botez, învăţătura Bisericii asta este, că la Botez se sălăşluieşte în credincioşi Sfânta Treime, care rămâne în sufletul omului până la moartea lui şi se descoperă în măsura în care omul credincios împlineşte poruncile lui Dumnezeu. Deci şi Duhul Sfânt Se arată în măsura în care şi omul e angajat pentru lucrările Duhului Sfânt. Cel puţin în Sfânta Evanghelie de la Ioan se spune că "Cel ce Mă iubeşte acela păzeşte cuvântul Meu şi îl voi iubi şi eu şi Mă voi arăta lui", iar Sfântul Marcu Ascetul spune că "Hristos este ascuns în poruncile Sale şi Se descoperă pe măsura împlinirii poruncilor". Tot aşa e şi cu Duhul Sfânt, Duhul Sfânt Se descoperă omului în măsura în care omul se angajează la ceea ce înseamnă roadele Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor, dar asta nu înseamnă o metodologie.

Care este înţelesul pildei ispravnicului necredincios?

Este înţelesul acesta că omul acela şi-a aranjat nişte treburi cu averile altuia. Şi Domnul Hristos îl recomandă în înţelesul acesta că noi să ne facem nişte prieteni cu ajutorul bogăţiilor străine, adică cu aceea cu ce am agonisit pe nedrept să ajungem la un drept. Dar nu să agonisim ceva pe nedrept ca să ajungem la un drept, ci dacă ajungem să avem nişte lucruri cum a avut Zaheu vameşul de pildă, care a zis "Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor" (Luca 19, 8), deci a ajuns la nişte bogăţii nedrepte, să încerce acum, prin bogăţiile acelea nedrepte (Luca 16, 9), făcându-i părtaşi şi pe alţii la acele bogăţii, să-şi aranjeze nişte relaţii cu nişte oameni care ar putea mijloci pentru ei, cu săracii - cum ar zice Sfântul Ioan Gură de Aur - ca să-l primească în locaşurile lor.

Dar pilda grăuntelui de muştar?

Pilda grăuntelui de muştar arată, ca şi pilda cu aluatul pus în trei măsuri de făină, dezvoltarea împărăţiei lui Dumnezeu. Grăuntele de muştar se seamănă şi creşte, tot aşa şi împărăţia lui Dumnezeu, începând de la puţin, ajunge la mult, ajunge să cuprindă pe om şi pe alţii.

Ce înseamnă "Aliluia" şi care este rolul lumânărilor în biserică?

"Aliluia" înseamnă "lăudaţi pe Domnul". Rolul lumânărilor în biserică vi-l spun eu imediat, dar întâi să vă spun altceva. Vin la mine unii şi zic: mergi la biserică? Zice "Da, părinte". Şi acum m-am învăţat să-i întreb dacă merg la slujbă, pentru că am băgat de seamă - tot oamenii m-au trezit, că mi-au răspuns: "Da, mă duc şi aprind câte o lumânare"- că nu e destul să-i întreb dacă merg la biserică. Mergi la biserică, stai la slujbă, de când nu ai mai fost la o slujbă? Îmi spune acuma unul de curând: "De opt ani" nu a mai fost la biserică. Zic: mă, or fi trecut numai şapte, nu or fi trecut chiar opt. Zice: "Ba da părinte, ştiu bine că opt au trecut, că de când m-am însurat nu am mai fost", de la cununie. Şi apoi oamenii se duc şi aprind o lumânare în biserică, îşi fac o cruce şi pornesc mai departe şi lasă lumânarea să ardă în locul lor şi ea de fapt arde în locul ei.

Lumânările sunt un simbol al luminii cereşti, al luminii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Domnul Hristos S-a numit pe Sine "Lumina lumii", sunt ceva simbolic.

Ce înseamnă "Ioan este Ilie"?

"Ioan este Ilie" înseamnă că Sfântul Ioan Botezătorul - cum zice în Sfânta Evanghelie de la Luca în vestirea care i s-a dat Sfântului Zaharia - va merge înaintea lui Hristos cu duhul şi cu puterea lui Ilie. În orice caz sunt unii care zic că Ioan a fost o reîncarnare a lui Ilie. Dar nu e adevărat, pentru că la Schimbarea la Faţă nu s-a arătat Ioan şi s-a arătat Ilie. Dacă ar fi fost aşa cum zic cei care au alte credinţe decât noi, ar fi trebuit să spună că s-a arătat Moise şi Ilie-Ioan, sau Moise şi Ioan, pentru că Ilie a fost încorporat în Ioan.

Care trebuie să fie raportul nostru cu sectele evanghelice? Avem dreptul să fim pasivi, fie cler fie laici?

E greu de spus. Cred că ceea ce trebuie să facem noi în raport cu ei ar fi aceea să avem un ascendent moral, să ne recomande viaţa noastră mai mult decât pe ei. Asta ar fi prima biruinţă. În al doilea rând putem să-i ocolim, nu ostentativ, dar să nu ne prea facem vorbă cu ei, pentru că să ştiţi că de multe ori influenţele acestea, chiar dacă nu doboară, în orice caz clatină, şi nu sunt toţi destul de întăriţi ca să poată să facă faţă. Episcopul de la Vâlcea, care a fost, P.S. Iosif Gafton, a fost cândva la noi la mănăstire, şi el şi un frate de-al lui au fost studenţi în teologie. Şi au venit la vorbă acasă despre ce spun sectarii despre Maica Domnului. Şi a zis că tatăl lor care era preot nu i-a lăsat să vorbească aşa ceva în casa lui. Adică îşi dădea seama totuşi că noi nu discutăm despre Maica Domnului, ci noi cinstim pe Maica Domnului. Aşa încât nu are rost să discutăm nici cu ai noştri nici cu alţii despre Maica Domnului, ci Maica Domnului trebuie cinstită, aşa cum o cinstim în biserică şi aşa cum o cinstesc credincioşii cei adevăraţi. Ei fac greşeala de a o nivela pe Maica Domnului, de a o coborî însă nu poţi să o cobori pe Maica Domnului fără să-L cobori şi pe Domnul Hristos în acelaşi timp.

Zice că un copil îşi căuta mama - nu ştiu dacă v-am mai spus eu aici lucrul acesta - şi "Nu aţi văzut pe mama?" întreba copilul. Şi cineva îi spune: "Mă copile, am văzut o femeie, a trecut adineaori pe aici". Dar zice copilul: "Eu nu caut o femeie, eu caut pe mama". Nici mamele noastre nu sunt o femeie ca toate femeile, ci sunt unice faţă de celelalte femei. Deci Maica Domnului, dacă îngerul a spus: "Binecuvântată eşti tu între femei" nu mai avem noi alt cuvânt să spunem că Maica Domnului a fost o femeie ca toate femeile, pentru că nu a fost o femeie ca toate femeile.

Ce înseamnă că raiul încă din viaţa de acum trebuie să-l trăim?

Înseamnă ceea ce trăim noi de fapt ca oameni credincioşi. Pe Maica Domnului o numim "rai cuvântător", "rai de taină", bucuria din legătura cu Maica Domnului este o trăire a raiului, bucuria din întâlnirea cu Domnul Hristos. Ce au zis cei doi care mergeau spre Emaus? "Nu era inima noastră întru noi arzând când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile?" (Luca 24, 32). Raiul este o trăire a bucuriei credinţei, ospăţului credinţei din această lume. Nu începe raiul la moarte. "Paştile care au deschis nouă uşile raiului". Nu pentru viitor, ci pentru prezent. "Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de biruinţă". Raiul anului bisericesc sunt Paştile şi Săptămâna Luminată, când se fac altfel de slujbe decât slujbele din celălalt timp al anului, nu se mai pomenesc răutăţile, păcatele, totul este o izbucnire de bucurie şi asta înseamnă trăirea raiului. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că Paştile nu trebuie prăznuite numai la Paşti, deci la vremea când e hotărâtă calendaristic pentru serbarea Paştilor, ci Paştile sunt o sărbătoare veşnică, "Paştile cele veşnice" zicem noi la Paşti. Şi în felul acesta gândit, raiul este o realitate prezentă, nu numai o realitate viitoare, chiar dacă în viitor vom primi mult mai mult decât în prezent, pentru că Sfântul Apostol Pavel spune că "ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit a pregătit Domnul celor ce-L iubesc pe El" (I Corinteni 2, 9). Credem că dincolo vom trăi cu mult mai multă intensitate, dar în orice caz trebuie să trăim şi aici pe pământ intensitatea adevărurilor Învierii Domnul Hristos, a Înălţării, pogorârea Duhului Sfânt, toate le prăznuim la anumite sărbători. Sau unirea cu Domnul Hristos prin Sfintele Taine, în special prin Sfânta Cuminecătură, când zicem: "Ca de foc să fugă de mine tot lucrul rău, toată patima". Mulţumim lui Dumnezeu, mulţumim Maicii Domnului de pildă, că Mântuitorul a intrat în alcătuirea noastră: "Intră în alcătuirea mădularelor mele, în rărunchi şi-n inimă, arde spinii tuturor păcatelor, curăţeşte-mă, spală-mă şi mă îndreptează, îmbunătăţeşte-mă, înţelepţeşte-mă şi mă luminează", mulţumim Maicii Domnului şi zicem "Preasfântă Stăpâna mea de Dumnezeu Născătoare, care eşti lumina întunecatului meu suflet, nădejdea, acoperământul, scăparea, mângâierea şi bucuria mea", sunt trăiri de rai.

9 mai 1993