Urcuşul duhovnicesc

În această seară a fost programat un cuvânt despre urcuşul duhovnicesc, adică despre progresul în viaţa duhovnicească. Iar progresul în viaţa duhovnicească este înfăţişat în general în gândirea părinţilor celor duhovniceşti ca un urcuş. În Predica de pe Munte rostită de Domnul nostru Iisus Hristos, aşa cum este înfăţişată în Sfânta Evanghelie de la Matei şi în Sfânta Evanghelie de la Luca, se spune între altele că cel ce ascultă cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos este asemenea omului care şi-a zidit casa pe temelie de stâncă. Au venit vânturi mari, au venit ploi puternice şi au lovit în casa aceea şi ea a rămas nedărâmată. Iar cel ce ascultă cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos şi nu le împlineşte este asemenea omului care şi-a întemeiat casa pe nisip şi când au venit vânturile mari şi ploile, au dărâmat casa pentru că nu avea temelie tare (Matei 7, 24-27).

S-au întrebat părinţii cei duhovniceşti cum trebuie întemeiată casa în care vine Domnul nostru Iisus Hristos să-Şi facă locaş, cum anume trebuie să ne îngrijim de locaşul Domnului nostru Iisus Hristos în sufletul nostru. Pentru că această asemănare cu casa are de fapt corespondent în viaţa duhovnicească în înţelesul că fiecare dintre noi trebuie să ne rânduim în aşa fel lucrurile încât să-I pregătim în sufletul nostru un locaş Mântuitorului. Sfântul Petru Damaschin, vorbind despre această casă, despre templul Duhului Sfânt, spune că ea trebuie aşezată pe pământul răbdării şi trebuie să aibă temelia credinţei, să fie alcătuită din cărămizile faptelor bune, legate între ele cu lutul smereniei, acoperite cu acoperişul dragostei, şi când aşa ceva se realizează, atunci avem un locaş pregătit pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Prin urmare, este vorba mai întâi de pământul răbdării. Pe acest pământ al răbdării - pentru că de răbdare avem trebuinţă ca să ne ostenim într-o viaţă duhovnicească autentică - trebuie să fie aşezată temelia credinţei. Toată viaţa duhovnicească este străbătută de credinţa în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de credinţa în Dumnezeu, toată viaţa duhovnicească se întemeiază pe credinţa în Dumnezeu şi credinţa ne îndrumează şi ne dă putere să realizăm fapte pe măsura credinţei, şi acestea sunt cărămizile, sau pietrele, din care se zideşte casa duhovnicească, templul cel duhovnicesc. Iar cărămizile sunt legate între ele prin lutul smereniei, pentru că este trebuinţă şi de smerenie, faptele cele bune trebuind să fie acoperite cu smerenia. Şi apoi deasupra trebuie aşezat acoperişul dragostei. Este o imagine a unei vieţi duhovniceşti autentice.

În general însă, viaţa duhovnicească şi mai ales progresul în viaţa duhovnicească este înfăţişat ca un urcuş, iar urcuşul acesta al vieţii duhovniceşti are ca punct de plecare ceea ce se spune în Sfânta Scriptură în Cartea Facerii despre scara lui Iacov. Citim în Cartea Facerii relatările în legătură cu patriarhul Iacov, că odată fiind el într-o călătorie, a ajuns într-un loc şi s-a aşezat să doarmă pentru că apusese soarele. Şi dormind a avut un vis: se părea că o scară leagă cerul cu pământul şi pe scara aceea se urcau şi coborau îngerii lui Dumnezeu. Când s-a trezit din somn patriarhul Iacov, a exclamat: "Domnul este în locul acesta, şi eu n-am ştiut. Nu este altceva aici decât casa lui Dumnezeu şi aceasta este poarta cerului" (Facere 28, 11-17).

Tâlcuitorii cei duhovniceşti, luând aminte la acest vis al patriarhului Iacov, la această scară despre care se spune în Sfânta Scriptură, au înţeles scara ca fiind alcătuită, ca orice scară, din două părţi şi din treptele care sunt legate între ele prin cele două părţi ale scării, şi au spus că o parte a scării reprezintă Sfintele Taine, prin care Dumnezeu vine către noi, iar cealaltă latură a scării este rugăciunea, prin care omul se înalţă către Dumnezeu. Treptele scării sunt virtuţile, iar pe treptele acestea urcă şi coboară oameni cu inimi îngereşti sau îngeri cu trupuri omeneşti, adică de fapt oameni care-I slujesc lui Dumnezeu, care duc o viaţă cât mai aproape de viaţa îngerilor, oameni care pot fi socotiţi îngeri în trup, după cuvântul care zice, despre unii sfinţi: "Locuitor pustiului şi înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat - se spune numele părintelui - cel ce ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea I-ai slujit lui Dumnezeu; cinstitele daruri primind, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă".

Treptele scării sunt virtuţile. Fiecare dintre noi în măsura în care ne silim să ne ridicăm către Dumnezeu prin rugăciune, fiecare dintre noi care ne silim să primim dumnezeieştile Taine ca ajutor pentru înaintarea noastră în viaţa duhovnicească, fiecare dintre noi în măsura în care ne silim să realizăm virtuţile prin care Însuşi Mântuitorul Se întrupează în credincioşi, avem posibilitatea să ne folosim de acest urcuş şi să ne apropiem de Dumnezeu şi să ajungem mai presus de lumea aceasta, ca unii care suntem trăitori în lume ca cetăţeni ai cerului, după cuvântul Sfântul Apostol Pavel care spune că suntem cetăţeni ai cerului, că suntem "casnici ai lui Dumnezeu" (Efeseni 2, 19).

În ce priveşte urcuşul duhovnicesc, putem avea în vedere mai multe texte din Sfintele Scripturi, din Noul Testament şi din învăţăturile părinţilor duhovniceşti. Cel dintâi urcuş pe care-l găsim în Sfânta Evanghelie este urcuşul bucuriei. Şi anume urcuşul bucuriei se realizează prin Fericirile rostite de Domnul nostru Iisus Hristos aşa cum sunt ele prezentate în Sfânta Evangheile de la Matei. Sfântul Evanghelist Matei îşi începe prezentarea Predicii de pe Munte cu Fericirile. După Fericiri sunt cuvintele: "Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri". Dar ca să ajungem la bucuria aceasta, la bucuria şi la veselia care stă în legătură cu plata cea din ceruri, este necesar să avem în vedere fericirile şi ca nişte lucruri la care să ne angajăm.

Spune Domnul nostru Iisus Hristos: "Fericiţi sunt cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor", aceasta fiind cea dintâi treaptă către bucurie. Ce înseamnă "fericiţi sunt cei săraci cu duhul"? Înseamnă de fapt, după tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, fericiţi sunt cei smeriţi, cei neîndestulaţi, cei care vor mai mult, cei care-şi cunosc neştiinţa şi neputinţa, cei care nu se mulţumesc cu puţinul pe care-l au, cei care vor mereu să mai adauge ceva la ceea ce au realizat, cei care niciodată nu se socotesc împliniţi cu cât au realizat ci doresc să înainteze şi mai mult în cele plăcute lui Dumnezeu. Celor care sunt săraci cu duhul le făgăduieşte Domnul Hristos împărăţia cerurilor. Acelora le spune Domnul Hristos: "Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri".

A doua fericire, care este şi a doua treaptă a scării către bucurie, este "Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia". Înainte de a ajunge la bucuria şi la veselia legată de plata cea din ceruri, întâi este mângâierea care vine pentru cei ce plâng. Este vorba aici de plânsul cel făcător de bucurie şi Domnul Hristos îi are în vedere nu pe cei ce doresc să plângă, ci pe cei ce plâng de fapt, şi plâng, dar nu cu deznădejde ci cu nădejdea bucuriei. Ar fi într-un fel vorba de cei care-şi plâng păcatele lor, despre cei care se pocăiesc, şi cu întristare de pe urma păcatelor, cei ce îşi mărturisesc păcatele şi primesc mângâiere în iertarea care vine de la Domnul Hristos. Şi aceştia văd zorii bucuriei celei veşnice.

Îi fericeşte Domnul Hristos apoi pe cei blânzi, şi e firesc să-i fericească pe cei blânzi, pe cei nemânioşi, şi zice Domnul Hristos că sunt fericiţi pentru că vor moşteni pământul. Dar e firesc să fie fericiţi cei blânzi pentru că ei se aseamănă cu Domnul Hristos, după cuvântul cel spus de Mântuitorul când a zis: "Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihnă sufletelor voastre". Tâlcuind aceste cuvinte, Sfântul Ioan cel ce a scris "Scara" spune că "A zis Domnul: învăţaţi-vă nu de la înger, nu de la om, nu din carte, ci de la Mine, adică de la lucrarea Mea cea din voi, că blând sunt şi smerit cu inima şi cu felul de a fi, şi veţi avea odihnă sufletelor voastre de patimile care vă stăpânesc pe voi". În măsura în care suntem blânzi şi smeriţi ne pregătim calea către nepătimire şi nepătimirea este totdeauna linişte şi mulţumire, este împreunată totdeauna cu bucurie.

"Fericiţi sunt cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura" a spus Domnul Hristos, şi aceasta este a patra treaptă către bucuria şi veselia care stă în vârful urcuşului duhovnicesc cel prin Fericiri. Şi aici are în vedere Domnul Hristos dreptatea, mai ales ca stare sufletească, pe omul care doreşte să fie drept şi se sileşte să împlinească dreptatea, după cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos: "Lasă acum că ni se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea" (Matei 3, 15) şi după cuvântul: "Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Matei 5, 20). Cei care caută dreptatea şi îndreptarea, cei care se silesc să fie drepţi, aceia se vor sătura de dreptate, nu numai pentru ostenelile lor, ci şi pentru darul lui Dumnezeu, toate faptele cele bune fiind fapte în care se întâlneşte Dumnezeu cu omul şi omul cu Dumnezeu, fapte pe care noi le numim fapte teandrice.

Zice Domnul Hristos mai departe: "Fericiţi sunt cei milostivi, că aceia vor fi miluiţi". Milostivi sunt cei care au inimă binevoitoare. Sfântul Isaac Sirul vorbeşte despre o milostivire mai presus de fire, când are în vedere bunăvoinţa faţă de toată făptura, faţă de tot ce există, când omul are o inimă înduioşată şi înduioşătoare faţă de toţi cei care au trebuinţă de ajutor şi faţă de tot ceea ce a creat Dumnezeu.

"Fericiţi sunt cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" este a şasea treaptă a urcuşului duhovnicesc spre bucurie. Vederea lui Dumnezeu este ea însăşi izvor de bucurie, iar temelia acestui izvor de bucurie este inima curată, care de asemenea se realizează şi prin osteneala omului şi prin darul Domnului. Noi dacă ne rugăm, şi mai ales când spunem Psalmul 50 cu aşezare de rugăciune, cerem de la Dumnezeu zicând: "Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele".

Îi fericeşte Domnul Hristos apoi şi pe făcătorii de pace şi spune că "aceia fii lui Dumnezeu se vor chema". Îi fericeşte deci pe cei care sunt angajaţi întru realizarea binelui, întru lucrarea de apropiere a oamenilor. Dar ca să faci pace în viaţa altora trebuie să-ţi faci pace mai întâi în propriul tău suflet, după cuvântul Sfântului Isaac Sirul care zice: "Împacă-te cu tine însuţi şi va fi în pace cu tine şi cerul şi pământul".

Cei care merg pe calea aceasta, care merg până la această treaptă de a fi numiţi fii ai lui Dumnezeu, sunt gata să sufere şi împotrivirile când e vorba de dreptate şi se lasă prigoniţi pentru dreptate dar nu cedează, pentru că dreptatea se face în ei ca un fel de a doua natură, se realizează în ei ca un fel de fire, şi atunci sunt gata să rămână întru dreptate chiar cu multe împotriviri, şi aceia vor vedea împărăţia cerurilor.

Mai departe îi fericeşte Domnul Hristos pe aceia care, prigoniţi pentru dreptate, sunt prigoniţi şi pentru faptul că ţin legătura cu Domnul Hristos şi se lasă batjocoriţi şi prigoniţi ca unii care-L mărturisesc pe Domnul Hristos şi ţin să-L mărturisească totdeauna.

Mergând pe aceste trepte - care de fapt sunt prezentate unele după altele însă în realitate în suflet vin unele împreună cu altele, pentru că deşi e vorba de un urcuş, în realitate în viaţa duhovnicească virtuţile se întrepătrund unele cu altele -, orice progres în virtute de fapt aduce bucuria, bucuria fiind în cele din urmă susţinută de cele care îi premerg. Orice virtute aduce bucurie.

Al doilea urcuş duhovnicesc care îl găsim în Sfânta Evanghelie de la Matei este urcuşul preamăririi lui Dumnezeu şi el este cuprins în rugăciunea "Tatăl nostru". Cei care aţi ajuns să citiţi Filocalia volumul II aţi găsit acolo un comentar la rugăciunea "Tatăl nostru", care ne-a rămas de la Sfântul Maxim Mărturisitorul. Sfântul Maxim Mărturisitorul, vorbind despre rugăciunea "Tatăl nostru", ne spune între altele că rugăciunea "Tatăl nostru" nu este numai rugăciune ci este şi îndreptar de viaţă, este o teologie. Şi ne dă ideea că rugăciunea "Tatăl nostru" este de fapt un urcuş spre preamărirea lui Dumnezeu. Dacă o privim dinspre sfârşit spre început avem în ea un urcuş, avem în ea nişte trepte, şapte trepte care corespund celor şapte cereri cuprinse în rugăciunea "Tatăl nostru".

Ultima cerere din rugăciunea "Tatăl nostru" şi prima treaptă spre preamărirea lui Dumnezeu este "şi ne mântuieşte de cel rău". Când cerem de la Dumnezeu să ne mântuiască de cel rău de fapt ne obligăm noi înşine să ne ferim de cel rău. Prin cel rău înţelegem pe cel care ispiteşte la rău, pe diavolul, dar nu numai pe diavolul, ci orice înfăţişare a răului. Ştim despre rău că are trei înfăţişări: una în gând, alta în cuvânt şi alta în faptă. Dacă realizăm înlăturarea gândului celui rău, curăţirea de gânduri rele, în cazul acesta nu mai ajungem la celelalte forme ale răului pentru că celelalte forme ale răului sunt în legătură cu gândul cel rău. Orice om se ocupă de înlăturarea răului de când surprinde răul în suflet. În cazul în care a ajuns până la fapta cea rea, trebuie să se ferească mai mult decât dacă a rămas doar la gândul cel rău, pentru că fapta cea rea şi cuvântul cel rău îi afectează şi pe alţii. Iar gândul cel rău îl păgubeşte numai pe cel care-l poartă în minte şi nu-l scoate şi la arătare.

A doua treaptă a urcuşului spre preamărirea lui Dumnezeu este ferirea de ispită. Cerem de la Dumnezeu să ne ferească de ispită. Am spus că ispita nu e păcat, ci este un gând fără formă care poate fi îndemnător la păcat dar poate fi şi pricină de virtute. Noi dorim să fim feriţi de ispitele ducătoare la păcat, să fim în stare să le biruim şi să ne angajăm la virtuţile potrivnice ispitei, şi lucrul acesta îl putem face în măsura în care ne ferim de pricinile care înmulţesc ispitele. Dacă nu ocolim pricinile care înmulţesc gândurile rele, atunci nu putem nici să rezistăm ispitelor, şi cădem în ispită ajungând să facem păcatul fie numai cu gândul, fie şi cu cuvântul şi cu fapta.

A treia treaptă a urcuşului preamăririi lui Dumnezeu este iertarea. Domnul Hristos ne angajează la iertare prin faptul că în rugăciunea "Tatăl nostru" a condiţionat iertarea noastră din partea lui Dumnezeu de iertarea pe care o dăm noi celor care ne greşesc, şi ne-a învăţat să spunem: "Şi ne iartă nouă greşealele noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri". Domnul nostru Iisus Hristos nu numai că ne-a dat această cerere condiţionată de iertarea pe care o dăm noi, ci El a şi reluat această cerere. Şi în Sfânta Evanghelie de la Matei, după ce se termină rugăciunea "Tatăl nostru", avem cuvintele: "Că de veţi ierta voi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru Cel din ceruri vă va ierta vouă greşelile voastre. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu va ierta vouă greşelile voastre". Despre iertare ştim că trebuie să fie făcută din inimă. Concluzia pildei cu cei doi datornici, cuprinsă în Sfânta Evanghelie de la Matei în capitolul al 18-lea, este că aşa vor păţi toţi care nu iartă pe oameni din toată inima. Iar felul în care cineva trebuie să ierte din toată inima este prezentat în pilda cu fiul risipitor (Luca 15, 11-32), unde se spune despre tatăl primitor că l-a primit pe fiul său în starea de mai înainte, a rânduit să nu se simtă cu nimic înjosit fiul care s-a întors din pribegie după ce şi-a cheltuit toată averea. Sfântul Ioan Gură de Aur, ocupându-se de această pildă, se minunează şi zice: "Cum, aceasta este răsplata păcatului?". Şi tot el răspunde: "Nu-i răsplata păcatului, ci e răsplata pocăinţei". Deci să reţinem, când zicem "Şi ne iartă nouă păcatele noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri", să ştim că e vorba de iertare deplină, de iertare din toată inima, asemenea cu iertarea pe care a dat-o tatăl primitor fiului care s-a întors din pribegie cu pocăinţă.

La mijloc între cele şapte cereri, treapta din mijloc, priveşte pâinea cea de toate zilele, pe care o cerem de la Dumnezeu când zicem "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi". Este vorba de pâinea în înţelesul de hrana trebuitoare pentru viaţa fizică, de hrana trebuitoare pentru viaţa sufletească înţeleasă ca şi cuvânt al lui Dumnezeu, şi despre hrana sufletească trebuitoare pentru viaţa veşnică, adică Sfânta Euharistie, Sfânta Cuminecătură, despre care Domnul Hristos spune că este "pâinea vieţii" şi "De nu veţi mânca Trupul Fiului omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi" (Ioan 6, 53).

Urmează apoi a cincea treaptă, care este: "Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ". Treapta aceasta îi angajează pe cei care cer de la Dumnezeu să se facă voia Lui pe pământ aşa cum se face în cer, să facă ceea ce fac îngerii în cer, să aducă închinare lui Dumnezeu.

Vine apoi a şasea cerere, care este "Vie împărăţia Ta" şi care se împlineşte de fapt, cum am mai spus, la fiecare Sfântă Liturghie, pentru că fiecare Sfântă Liturghie este împărăţia lui Dumnezeu aici pe pământ, este o desfăşurare a împărăţiei lui Dumnezeu aici pe pământ, în prezenţa celor ce iau parte la Sfânta Liturghie, biserica fiind cerul cel de pe pământ, iar lucrarea ce se face la Sfânta Liturghie fiind o lucrare cerească, împlinită în condiţiile noastre pământeşti.

Când se realizează toate acestea ajungem la putinţa de a-L preamări pe Dumnezeu şi de a se împlini cererea "Sfinţească-se numele Tău" şi atunci ajungem de fapt la cea de-a şaptea treaptă a urcuşului duhovnicesc, care este preamărirea lui Dumnezeu. Toate acestea le cerem de la Dumnezeu şi le împlinim şi noi după puterea noastră.

Mai sunt şi alte texte din Sfânta Scriptură a Noului Testament în care ni se prezintă un urcuş duhovnicesc. De pildă, cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Galateni, în care se înfăţişează roada Duhului. Şi aici avem un text care tot aşa, dacă e privit de la urmă spre început - adică nu aşa cum îl prezintă Sfântul Apostol Pavel, ci în ordine inversă - reprezintă un urcuş duhovnicesc. Sfântul Apostol Pavel începe cu dragostea şi sfârşeşte cu înfrânarea poftelor. Şi zice aşa: "Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor" (Galateni 5, 22-23), înfrânarea poftelor fiind ultima treaptă înfăţişată de Sfântul Apostol Pavel dar prima treaptă care duce la dragoste. E urcuşul care duce la dragostea ca virtute teologică.

Înfrânarea poftelor: cel dintâi lucru care trebuie să-l aibă în vedere cineva care vrea să ajungă la fericirea pe care o dă iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele este înfrânarea. Un om înfrânat este un om care face voia lui Dumnezeu după puterea lui, un om care ştie de înfrânare, de post, de tot ceea ce înseamnă lepădare de sine şi luarea crucii.

După înfrânarea poftelor urmează blândeţea, prin care se nimiceşte mânia.

Apoi credinţa, care este de două feluri: credinţa din auz şi credinţa din vedere. Sfântul Petru Damaschin, Sfântul Isaac Sirul vorbesc despre o credinţă care o are omul din auzire, adică i se propovăduieşte şi el crede. Aşa ceva s-a întâmplat în Sihar, când femeia samarineancă le-a spus concetăţenilor ei: "Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus mie toate ale mele" (Ioan 4, 29) - era vorba despre Domnul Hristos. Şi ei auzind despre aceasta, s-au dus să-L vadă pe Domnul Hristos, iar după ce L-au cunoscut, după ce L-au văzut şi făcând minuni, după ce s-au încredinţat de Domnul Hristos, au spus oamenii aceia: "De acum credem nu numai pentru cuvântul tău, ci pentru că noi înşine am văzut şi am cunoscut că Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii" (Ioan 4, 42).

După credinţă vine facerea de bine. Nu se poate să aibă cineva credinţă în Dumnezeu şi să nu se angajeze ca să facă binele. Şi facerea de bine duce la bunătate şi bunătatea este între cele nouă roade ale Duhului, între cele nouă înfăţişări ale roadei Duhului. Bunătatea este pregătită prin urmare de înfrânarea poftelor, de blândeţe, de credinţă şi de facerea de bine. Şi apoi bunătatea cea din mijloc are împreună cu ea îndelunga-răbdarea, pacea, bucuria şi iubirea. Acestea vin ca un fel de răsplată a bunătăţii, ca un fel de angajare întru bunătate. Cel bun este şi răbdător, şi chiar îndelung-răbdător. Cel îndelung-răbdător are pace în suflet. Cel care are pace în suflet, pacea născută din nepătimire, are şi bucurie, iar cel care are bucurie realizează şi iubirea, care şi ea este un chip al bucuriei. Iubirea este fericire, cine iubeşte este fericit. De aceea Domnul Hristos ne îndeamnă şi ne porunceşte chiar să avem iubire faţă de toţi oamenii, chiar şi faţă de vrăjmaşii noştri, pentru că vrea să ne facă părtaşi de fericirea care se realizează în iubire.

În Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni, în al 3-lea capitol, deasemenea este prezentat un urcuş duhovnicesc, care este tot un urcuş al dragostei şi un urcuş al păcii. Şi anume Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Coloseni spune mai întâi: "Dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, cugetaţi cele de sus" (Coloseni 3, 1-2). Cine vrea să înceapă un urcuş duhovnicesc trebuie să caute cele de sus, să nu aştepte cele de sus ci să le caute, după cuvântul spus şi de Domnul Hristos dealtfel: "Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor" (Matei 6, 33). În măsura în care căutăm împărăţia cerurilor, trebuie să o şi cugetăm. "Căutaţi cele de sus" zice Sfântul Apostol Pavel mai întâi, şi după aceea, ca şi când şi-ar fi adus aminte că altceva trebuia să apună întâi, zice "cugetaţi cele de sus", adică gândiţi la cele de sus. Ca să le căutaţi trebuie să le cugetaţi, trebuie să le gândiţi. Şi spune mai departe că acolo sus, unde vrem noi să căutăm, Îl găsim pe Domnul Hristos stând de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl - înălţat deci mai presus de lume şi în cinstea pe care o are la Dumnezeu-Tatăl şi firea omenească cu care s-a unit firea dumnezeiască la Întrupare - şi spune că "Voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu". Şi după aceea îi îndeamnă pe credincioşi să se ferească de păcatele care îi fac nevrednici de urcuşul duhovnicesc şi are în vedere două feluri de păcate, sunt două liste de păcate învecinate unele cu altele. Întâi spune: "Omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi zgârcenia - sau lăcomia - care este o închinare la idoli".

În acest cuvânt Sfântul Apostol Pavel are în vedere câteva chipuri ale păcatului desfrânării care este de mai multe feluri, se realizează în mai multe chipuri, şi de aceea zice el mai întâi desfrânarea sau curvia şi apoi necurăţia - care se poate realiza în felurite chipuri -, patima - care este o obişnuinţă cu plăcerea - şi apoi pofta cea rea şi zgârcenia sau lăcomia - unii au tradus "lăcomia" alţii au tradus "zgârcenia" - care este o închinare la idoli. Părinţii cei duhovniceşti mai ales au în vedere lăcomia, pentru că lăcomia o consideră ca uşă a patimilor, cum am înţeles aceasta seara trecută.

Spune Sfântul Apostol Pavel mai departe că "pentru nişte fapte ca acestea vine mânia lui Dumnezeu asupra fiilor neascultării" şi apoi adaugă o altă listă de păcate şi zice: "Lepădaţi şi voi toate acestea: mânia, răutatea, iuţimea, cuvântul de ruşine din gura voastră şi defăimarea". Şi odată cu acestea, numeşte mai departe puţin şi minciuna. Prin urmare, când e vorba despre urcuşul duhovnicesc, orice păcat trebuie să lipsească şi mai ales trebuie să lipsească acestea pe care le pomeneşte Sfântul Apostol Pavel, cele cinci de mai înainte şi cele şase de după aceea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea şi cuvântul de ruşine, împreună cu minciuna. Şi nu se opreşte Sfântul Apostol Pavel numai la atât, ci adaugă la urcuşul duhovnicesc şi nişte fapte pozitive, nişte virtuţi care trebuie neapărat realizate, pentru că a te feri de păcat e numai o parte din urcuşul duhovnicesc şi virtuţile completează înlăturarea răului. În Psalmul 33 este un program de viaţă pe care îl dă psalmistul când zice: "Veniţi fiilor, ascultaţi-mă pe mine, frica Domnului vă voi învăţa. De vrea omul să trăiască şi să vadă zile bune, să-şi oprească limba sa de la rău, să se ferească de rău şi să facă binele, să caute pacea şi să o urmeze pe ea". Nu zice numai să se ferească de rău, ci zice şi să facă binele.

Cum anume trebuie să fie urmărit binele arată Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Coloseni când zice: "Îmbrăcaţi-vă şi voi ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu milostivirile îndurărilor, cu smerenie, cu îndelungă-răbdare, cu bunătate, cu îngăduinţă, de are cineva ceva împotriva cuiva; precum Hristos v-a iertat vouă, asemenea să iertaţi şi voi". Şi apoi adaugă: "Peste toate acestea îmbrăcaţi-vă cu iubirea, care este legătura desăvârşirii şi pacea lui Hristos, care covârşeşte mintea voastră, să stăpânească în inimile voastre; şi dovediţi-vă mulţumitori" (Coloseni 3, 12-15).

E încă un urcuş duhovnicesc arătat de Sfântul Apostol Pavel prin ferirea de rău şi împlinirea binelui, şi împlinirea binelui mai ales prin virtuţile pe care le-am pomenit, adică bunătatea, îndelungă-răbdarea, smerenia, îngăduinţa şi acestea de fapt le reia şi Sfântul Apostol Petru în a doua sa Epistolă Sobornicească, unde spune că la credinţa noastră trebuie să adăugăm fapta bună, la fapta bună cunoştinţa, la cunoştinţă înfrânarea, la înfrânare răbdarea, la răbdare îngăduiala frăţească şi apoi vine dragostea (II Petru 1, 5-7). E tot un urcuş pe care-l are în vedere Sfântul Apostol Petru ca un urcuş spre dragoste.

Toate cuvintele acestea din dumnezeiasca Scriptură sunt spuse pentru orientarea celor ce doresc să aibă o viaţă duhovnicească aşa cum trebuie ea să fie, şi asta înseamnă în primul rând curăţirea de patimi care întăreşte mintea noastră. Curăţirea de patimi ne face vrednici de a-L cunoaşte pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de a simţi prezenţa Lui şi aceasta este de fapt o înaintare spre fericirea schimbării la faţă, Schimbarea la Faţă fiind de fapt o împrejurare în care ucenicii au mărturisit bucuria lor din prezenţa Domnului nostru Iisus Hristos, din lumina de pe Tabor. Trei din cei patru Sfinţi Evanghelişti şi împreună cu ei Sfântul Apostol Petru fac referiri la Schimbarea la Faţă, prezintă Schimbarea la Faţă a Domnului Hristos în înţelesul că ne spun că Domnul Hristos a mers cu trei din ucenicii Săi pe un munte înalt şi acolo, în faţa ucenicilor Petru, Iacov şi Ioan şi în faţa a doi oameni veniţi din lumea cealaltă, doi oameni care au trecut din viaţa aceasta, proorocul Moise şi proorocul Ilie, Domnul Hristos le-a arătat mărirea Sa pe cât puteau ei să cuprindă, după cum spune slujba Schimbării la Faţă: "Schimbatu-Te-ai la faţă în munte Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi mărirea Ta pe cât li se putea". Iar mărirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos s-a arătat într-o lumină care s-a revărsat din fiinţa Lui, în aşa fel încât "faţa Lui strălucea ca soarele şi hainele Lui erau albe ca zăpada, cum un înălbitor nu poate înălbi pe lume". Şi cu acest prilej Sfântul Apostol Petru, uimit de măreţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a zis: "Bine este nouă să fim aici. Să facem aici trei colibe, una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie", el neştiind ce să spună din uimirea în care căzuse. Bineînţeles lucrul acesta nu s-a putut realiza pentru că a mers mai departe uimirea ucenicilor prin faptul că s-a arătat un nor care i-a învăluit, ucenicii au căzut cu feţele la pământ, au auzit din nor un glas care a spus: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit, pe Acesta să-L ascultaţi" (Matei 17, 4-5). Şi în felul acesta S-a arătat şi pe Muntele Taborului Sfânta Treime, care S-a arătat la Botezul Domnului Hristos. De data aceasta Duhul Sfânt S-a arătat ca un nor, Fiul era de faţă, schimbat la faţă aşa cum Îl prezintă Sfinţii Evanghelişti, iar glasul Tatălui ceresc s-a auzit aşa cum s-a auzit la Botez, cu adaosul "pe Acesta să-L ascultaţi", mesajul Schimbării la Faţă fiind acela de a asculta pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Şi de fapt cuvântul acesta îndemnător la ascultare faţă de Domnul nostru Iisus Hristos este şi el început de urcuş duhovnicesc. Numai ascultând de Domnul Hristos putem ajunge să fim modelaţi de El şi putem ajunge să ne înălţăm împreună cu El.

La Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos înţelegem că Domnul Hristos - după relatările Sfinţilor Evanghelişti - I-a binecuvântat pe ucenici şi pe când îi binecuvânta S-a înălţat la cer. Şi noi ştim că Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos este o înainte-împlinire a ceea ce se va întâmpla şi cu cei ce sunt ai lui Hristos, care vor fi împreună cu El.

Părinţii cei duhovniceşti au în vedere urcuşul duhovnicesc în diferite feluri. Şi anume Sfântul Maxim Mărturisitorul, în capetele despre dragoste cuprinse în Filocalie volumul II, vorbeşte despre un urcuş duhovnicesc care începe cu credinţa şi se sfârşeşte cu iubirea. Cel ce crede se teme de Domnul. Cel ce se teme de Domnul se înfrânează. Cel ce se înfrânează rabdă îndelung. Cel ce rabdă îndelung are nădejde. Cel ce nădăjduieşte ajunge la nepătimire şi nepătimirea este urmată de dragoste. Dragostea cea după poruncă este urmată de dragostea care nu face deosebire între bun şi rău, între prieten şi neprieten, între apropiaţi şi depărtaţi, ci îi cuprinde pe toţi, pentru că se realizează prin împlinirea poruncii lui Dumnezeu. Şi zice Sfântul Maxim Mărturisitorul că de fapt nu iubeşte după poruncă pe aproapele său acela care pe unul îl iubeşte şi pe altul îl urăşte, pe unul îl iubeşte mai mult şi pe altul îl iubeşte mai puţin sau pe acelaşi uneori îl iubeşte şi alteori îl urăşte. Dragostea trebuie să fie ceva statornic pentru că dragostea este "vinul care veseleşte inima omului", după cuvântul Sfântului Isaac Sirul, şi dragostea este ţinta vieţii duhovniceşti.

Pe Duhul Sfânt Îl primesc cei care-L caută şi se roagă ca să-L primească, dar ca să primim pe Duhul Sfânt trebuie să ştim că nu-L primeşte lumea, ci-L primesc doar ucenicii Domnului Hristos, şi atunci trebuie să ne orientăm în aşa fel lucrurile încât să fim vrednici de prezenţa Duhului Sfânt, de a simţi prezenţa Duhului Sfânt, şi aceasta se simte mai ales întru preamărirea lui Dumnezeu. Domnul Hristos vorbeşte despre Duhul Sfânt care se dă ucenicilor şi care de fapt s-a dat ucenicilor - celor doisprezece - şi s-a dat pentru veşnicie şi pentru întreaga Biserică şi pentru toţi credincioşii cei buni. Ca să primim pe Duhul Sfânt trebuie să fim ca ucenicii Domnului Hristos şi fiind - după puterea noastră - ca ucenicii Domnului Hristos, vom simţi prezenţa Duhului Sfânt, când se va împlini în noi ceea ce se spune în Sfânta Evanghelie de la Ioan, că "Duhul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul Lui şi nu ştii de unde vine şi încotro se duce" (Ioan 3, 8). Iar vuietul Duhului este preamărirea lui Dumnezeu din suflet sau preamărirea lui Dumnezeu din slujbele sfintei noastre Biserici. Sfânta Biserică are slujbe preamăritoare de Dumnezeu, iar slujbele acestea sunt din puterea Duhului Sfânt şi sunt un fel de vuiet al Duhului Sfânt.

Domnul Hristos a mai spus despre Duhul Sfânt că va izvorî, va curge din fiinţa celor credincioşi ca un izvor de apă izvorâtoare spre viaţă veşnică. Şi gândindu-ne la faptul că Domnul Hristos a spus despre Duhul Sfânt "El pe Mine Mă va preamări" (Ioan 16, 14), sigur că şi râurile acestea tot râuri de preamărire trebuie să fie, dat fiind faptul că în Faptele Sfinţilor Apostoli se spune că cei care vorbeau în limbi necunoscute de ei dar înţelese de cei care au auzit cuvintele lor, au auzit limbile respective, fiecare înţelegeau ceea ce li se spunea (Fapte 2, 11). Şi asta uităm noi de obicei, că se spune în Faptele Sfinţilor Apostoli în legătură cu efectele prezenţei Duhului Sfânt, că ei spuneau măririle lui Dumnezeu. Sfintele slujbe spun măririle lui Dumnezeu, aduc mărire lui Dumnezeu şi ele sunt vuietul Duhului şi sunt apa cea vie care curge din fiinţa celor ce participă la slujbele dumnezeieşti şi se încadrează în rugăciunile care fac să vuiască Duhul Sfânt în existenţa umană.

Stimaţi ascultători, mai este şi un urcuş al fericirii. De altfel tot ce se face spre bine ne pregăteşte spre fericire. Orice lucru pe care-l facem noi în viaţa noastră pentru preamărirea lui Dumnezeu aduce în sufletul nostru mulţumire şi ne pregăteşte pentru tot mai mult şi mai mult, până când suntem între cei fericiţi. Urcuşul acesta se poate exprima în nişte nume pe care le poartă oamenii şi care nu totdeauna corespund cu viaţa lor. Când vine la mine la spovedit cineva care are un nume frumos, de exemplu cum ar fi Floare, zic: să-ţi fie viaţa cum ţi-i numele. Numele în limba greacă are întotdeauna o însemnătate, spun ceva despre cel care poartă numele. De exemplu numele Hristos - care de fapt nu este un nume ci este o calitate, dar se pomeneşte mereu împreună cu numele Domnului nostru Iisus, care este şi Hristos - înseamnă Unsul, Alesul, unsul în înţeles de ales, este Mesia, este cel trimis, este cel rânduit de Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Şi de fapt cuvântul acesta a fost pronunţat de îngerul binevestitor când a zis către păstorii din Betleem: "Iată vă binevestesc vouă bucurie mare care va fi pentru tot poporul, că vi S-a născut vouă un mântuitor care este Hristos Domnul" (Luca 2, 10-11). Sau numele de Iisus care înseamnă Mântuitor a fost pronunţat tot de îngerul binevestitor în vis şi a fost adresat sfântului şi dreptului Iosif când i s-a spus că "vei chema numele Lui Iisus pentru că El va mântui pe poporul Său de păcat" (Matei 1, 21). Prin urmare sunt nume de oameni care pot exprima trepte ale vieţii duhovniceşti, trepte ducătoare la fericire. Şi numele acestea nu trebuie neapărat să le purtăm, ci trebuie să le întrupăm.

Cel dintâi nume care duce spre numele de fericit -  care înseamnă "macarie", în limba greacă înseamnă "fericit" - este Teopist, adică credincios lui Dumnezeu. Pornim de la credinţa în Dumnezeu. Cine crede în Dumnezeu este slujitor al lui Dumnezeu, rob al lui Dumnezeu şi devine Teodul, adică rob al lui Dumnezeu. Cel ce este Teodul, desigur ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu, pentru că cel ce împlineşte poruncile lui Dumnezeu ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu, căci Dumnezeu Însuşi i se descoperă, după cuvântul Sfântului Marcu Ascetul care zice că "Hristos este ascuns în poruncile Sale şi se arată - se descoperă - celui care împlineşte poruncile Lui". Şi în felul acesta, cine cunoaşte pe Domnul Hristos din împlinirea poruncilor Lui, cel căruia Domnul Hristos i se arată, se numeşte Teognost, cunoscător de Dumnezeu. Şi în măsura în care cineva cunoaşte pe Dumnezeu devine iubitor de Dumnezeu, adică Teofil, şi cel care Îl iubeşte pe Dumnezeu e fericit din însăşi iubirea aceasta şi devine Macarie.

Stimaţi ascultători, sunt şi acestea nişte trepte: credinţa în Dumnezeu, slujirea lui Dumnezeu, cunoaşterea lui Dumnezeu, iubirea faţă de Dumnezeu şi fericirea care vine din iubirea faţă de Dumnezeu. Aceasta este calea fericirii. Când toate acestea se împlinesc în viaţa omului, sufletul lui devine locaş al lui Dumnezeu după cuvântul spus de Domnul Hristos care zice: "Cel ce Mă iubeşte păzeşte poruncile Mele şi îl voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui" (Ioan 14, 21). Şi când Sfântul Apostol Iuda - nu Iscarioteanul ci celălalt Apostol Iuda - a zis către Domnul Hristos "Doamne, cum de nouă vrei să Te arăţi şi lumii nu?", a zis Domnul Hristos: "Cel ce Mă iubeşte păzeşte cuvintele Mele şi Tatăl Meu îl va iubi şi vom veni la el şi la el ne vom face locaş" (Ioan 14, 22-23). Ca să devenim locaşuri ale Preasfintei Treimi trebuie să fim vrednici de Preasfânta Treime, deşi într-un fel fiecare dintre cei botezaţi este un locaş al Preasfintei Treimi în înţelesul că la Botez se sălăşluieşte în fiecare dintre cei botezaţi Preasfânta Treime şi se întâmplă la fiecare Botez ceea ce s-a întâmplat la Botezul Domnului nostru Iisus Hristos: se deschid cerurile pentru cel botezat, este şi el numit "fiu iubit" al Tatălui, şi despre el se spune: acesta este fiul Meu cel iubit întru care am binevoit, şi glasul Tatălui se aude şi fiul este botezat şi Duhul Sfânt este de faţă, pentru că fără prezenţa Duhului Sfânt nu se poate realiza nici o Sfânta Taină.

Urcuş duhovnicesc avem noi şi din dumnezeieştile slujbe. Fiecare sfântă slujbă, fiecare participare la sfânta slujbă, adică fiecare slujire - pentru că noi de fapt în Biserica noastră drept-măritoare Îi slujim lui Dumnezeu luând parte la sfintele slujbe - este un urcuş duhovnicesc, este încă o treaptă în înaintarea noastră spre bucurie, spre primirea Duhului Sfânt, spre iubire, spre linişte sufletească, spre nepătimire.

Nu putem să vorbim despre urcuşul duhovnicesc fără să avem în vedere şi smerenia ca ascensor al vieţii duhovniceşti. Gândul acesta că smerenia este un fel de ascensor al vieţii duhovniceşti - în înţelesul că prin ea ajungem fără să mai mergem din treaptă în treaptă, suntem răpiţi cumva la cer prin smerenie - îl găsim în cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos care zice: "Cel ce se smereşte pe sine se va înălţa şi cel ce se înalţă pe sine va fi smerit" (Luca 18, 14). Pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă iar celor smeriţi le dă har şi pedeapsa celui mândru este căderea, căderea în păcate şi păcatele trebuie plătite şi atunci ajungem şi în nefericire şi în nenorocire şi în multe necazuri care vin de pe urma păcatelor care îşi au începutul în mândrie, mai ales în mândrie. Pentru că noi avem - cum zicea Părintele Arsenie, Dumnezeu să-l odihnească - "mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuţie". Smerenia deci este ca un ascensor al vieţii duhovniceşti, de aceea în măsura în care ne adâncim în smerenie, în acea măsură ne şi înalţă Domnul Hristos.

Domnul Hristos în grădina Ghetsimani S-a smerit până la ultima posibilitate de smerire, ca să ne dea nouă pildă şi ca să ne ajute să ne înălţăm. Şi de pe acelaşi munte, la poalele căruia S-a smerit până la ultima posibilitate, S-a înălţat la cer şi în felul acesta se face o legătură cu smerenia care înalţă. Dacă ştim să ne smerim, dacă putem să ne smerim, primim puterea de a ne înălţa. Adică nu ne înălţăm noi, ci suntem luaţi la cer. Mai întâi numele noastre sunt scrise în ceruri, după cuvântul scris în Sfânta Evanghelie de la Luca unde se spune că ucenicii au venit cu bucurie mare şi au spus Domnului Hristos că şi duhurile se pleacă lor întru numele Mântuitorului, şi Mântuitorul a spus: "Nu vă bucuraţi că duhurile se pleacă vouă ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri" (Luca 10, 20). Iar Sfântul Ioan cel ce a scris "Scara" spune că numele noastre sunt scrise în cerul smereniei şi în cerul nepătimirii, pentru că smerenia duce la nepătimire, dat fiind faptul că ea este dezrădăcinătoare a păcatelor, bineînţeles când este o realitate.

Smerenia trebuie înţeleasă în două feluri, şi anume smerenia femeii păcătoase, de pildă, şi smerenia Maicii Domnului. Nu sunt la fel. Femeia păcătoasă avea mai mult conştiinţa păcatului, conştiinţa că este păcătoasă şi avea o smerenie din conştiinţa că a făcut păcate şi cerea de la Dumnezeu iertare. E un tip al smereniei, şi această smerenie o avea şi vameşul din pilda cu vameşul şi fariseul, care-şi bătea pieptul şi zicea: "Doamne, milostiv fi mie păcătosului", îşi recunoştea păcatele, iar smerenia lui era aceea de a-şi recunoaşte păcatele, izvora din recunoaşterea păcatelor. E un chip al smereniei. Maica Domnului însă avea o smerenie care nu era întemeiată pe conştiinţa păcatelor, ci Maica Domnului avea o smerenie ca rezultat al virtuţilor. Sfântul Isaac Sirul vorbeşte despre smerenia ca rezultat al virtuţilor. Zice că smerenia este aceea pe care o avem când sufletul a trecut prin toate locaşurile virtuţilor şi a ajuns la smerenie. O astfel de smerenie a avut Maica Domnului şi o astfel de smerenie o are în vedere când zice "Că a căutat - Dumnezeu - spre smerenia roabei Sale, că iată de acum mă vor ferici toate neamurile" (Luca 1, 48). Smerenia Maicii Domnului este prin urmare o smerenie ca rezultat al virtuţilor şi noi trebuie să avem smerenia cea corespunzătoare cu viaţa noastră: dacă ştim că avem păcate trebuie să avem smerenia cea din păcate, dacă ne-am mutat de la păcate la virtuţi să avem smerenia cea din virtuţi. O astfel de smerenie din virtuţi nu a avut numai Maica Domnului, ci şi Sfântul Ioan Botezătorul când zicea despre Domnul Hristos şi despre el însuşi: "Acela trebuie să crească iar eu să mă micşorez" (Ioan 3, 30).

Stimaţi ascultători, în orice caz smerenia ne ajută foarte mult şi de aceea progresul duhovnicesc arătat ca o casă duhovnicească are în cuprinsul lui, ca un fel de legătură a tuturor faptelor bune, smerenia pe care trebuie să o aibă toţi aceia care fac anumite fapte bune. Căci noi nu putem ajunge nici măcar la măsura aceea pe care a avut-o în vedere Domnul Hristos când a spus - în Sfânta Evanghelie de la Luca -: "Şi voi când toate acestea le faceţi spuneţi: slugi netrebnice suntem, ceea ce eram datori să facem am făcut" (Luca 17, 10). Să nu uităm însă că smerenia este un har fără de nume, după cuvântul Sfântul Ioan Scărarul că nimeni nu poate spune, nu poate defini smerenia, ci ea este ca un fel de miere. Şi zice Sfântul Ioan Scărarul că "aşa cum nu poţi descrie dulceaţa mierii cuiva care nu a gustat mierea, tot aşa nu poţi spune despre smerenie cuiva care nu are smerenia". Fiind un har fără de nume, smerenia trebuie cerută de la Dumnezeu. Şi atunci dacă o avem, indiferent de chipul smereniei - smerenia care ne duce la pocăinţă sau smerenia care ne încredinţează despre virtuţi dar ştim că ceea ce avem pozitiv în noi este un dar de la Dumnezeu - smerenia îşi are rostul ei şi trebuie căutată şi trebuie trăită. Smerenia, în înţeles de rezultat al virtuţilor - spune Sfântul Petru Damaschin - este ceva care ne îndatorează şi mai mult. Adică omul care împlineşte voia lui Dumnezeu, face binele, trebuie să ştie că e dator cu şi mai mult bine, pentru că el trebuie să se considere ca unul care a fost ales de Dumnezeu ca Dumnezeu să fie împreună-lucrător cu omul. Şi dacă Dumnezeu ne alege ca să fie împreună-lucrător cu noi, ne dă de fapt o cinste mai presus de noi şi aceasta ne obligă şi mai mult să fim disponibili pentru a face şi mai mult bine, pentru a primi şi altă cinstire de la Dumnezeu în împlinirea binelui.

Stimaţi ascultători, când ajungem la trepte de acestea care aduc bucuria, care aduc iubirea, care aduc nepătimirea, care aduc preamărirea lui Dumnezeu, care aduc roada Duhului, care-L aduc pe Duhul Sfânt în conştiinţa noastră, în simţirea noastră, care ne ridică mai presus de noi, care ne duc pe Muntele Taborului, pe muntele cel duhovnicesc al Taborului - pentru că în ultima analiză raiul este un fel de generalizare a Taborului -, când avem astfel de stări sufleteşti, atunci Îl avem pe Domnul Hristos ca oaspete în sufletul nostru. Dar toate acestea se realizează prin darul lui Dumnezeu şi în măsura în care suntem pregătiţi ca să urcăm urcuşul duhovnicesc. Când se ajunge la aceasta, se ajunge mai ales prin darul lui Dumnezeu, prin puterea lui Dumnezeu, pentru sinceritatea noastră de a-I sluji. Acest lucru se exprimă într-o poezie de Zorica Laţcu intitulată Focul:

Vă mulţumesc.

12 noiembrie 1992