Bucuria creştină

Hristos a Înviat! Stimaţi studenţi, stimaţi ascultători. Mă adresez mai întâi studenţilor pentru că am venit în special pentru studenţi. Bineînţeles, din ceea ce voi spune vor avea folos şi ceilalţi, însă ştiam că sunt chemat aici de studenţi în special pentru studenţi. De aceea şi tema pe care o voi prezenta este aleasă în special pentru tineri. S-a anunţat că voi vorbi despre "bucuria creştină". Sigur, ar fi fost multe alte subiecte importante - nu ştiu dacă mai importante decât subiectul acesta - dar în orice caz am ales "bucuria creştină" din trei motive.

Mai întâi pentru că esenţialul în creştinism este credinţa în Dumnezeu lucrătoare în iubire care aduce bucurie. Un om al credinţei creştine trebuie să fie neapărat un om al bucuriei. Bucuria este o calitate a unui bun creştin. Am ales acest subiect apoi şi pentru că bucuria se potriveşte mai ales cu tinereţea, este soră bună cu tinereţea. Şi apoi pentru că eu însumi, ca elev de liceu aici în Timişoara - cam demult, au trecut mai mult de 40 de ani de când am terminat liceul - am avut bucurii de negrăit, bucurii pe care le dă credinţa în Dumnezeu. Pentru aceste motive, când mi s-a spus că aş putea veni şi la Timişoara să spun un cuvânt de învăţătură, m-am gândit să vorbesc despre "bucuria creştină".

Dacă m-aş fi gândit la o istorisire din Pateric, care totuşi mi-a venit în minte, anume că cineva s-a dus la un cuvios părinte, la cuviosul Pimen, şi a spus să îi lămurească nişte lucruri înalte, cuviosul Pimen nu a vrut să vorbească cu el. Dar când s-a dus din nou la el şi l-a întrebat despre curăţirea de patimi, atunci cuviosul l-a primit cu mare bucurie. Gândul acesta m-ar fi putut îndrepta la dorinţa de a vă vorbi ceva despre curăţirea de patimi, despre nepătimire. Apoi, un subiect care-mi este foarte drag este "disciplina minţii prin rugăciunea de toată vremea". Tot aşa de bine aş fi putut să vorbesc ceva despre "rugăciunea şi felurile ei". S-ar fi potrivit să vorbesc ceva despre Ortodoxie=doxologie şi alte multe asemenea, dar am rămas statornic în gândul de a vorbi despre "bucuria creştină".

Voi începe expunerea mea cu o capodoperă, un monument de gândire creştină care se impune atenţiei tuturor celor ce îl cunosc: este vorba despre cuvântul de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur din sfânta şi luminata zi a Învierii Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cuvânt care face parte din slujba de la Sfintele Paşti şi se citeşte la sfârşitul slujbei de dimineaţă din ziua de Paşti. El apare într-un context îndemnător la bucurie şi anume la slujba Sfintele Paşti ni se spune: "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa". Şi în această zi de bucurie şi în toată săptămâna luminată, adică de la Paşti până în sâmbăta de după Paşti inclusiv - aceasta este Săptămâna Luminată pe care noi o numim "raiul anului bisericesc" - în această vreme, în fiecare zi se spune: "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa". Şi la sfintele slujbe suntem chemaţi la bucurie prin cuvinte ca acestea: "Acum toate de lumină s-au umplut, şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos întru care s-a întărit". "Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că Hristos a înviat, veselia cea veşnică". "Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiată lumina Învierii şi bucuraţi-vă zicând luminaţi să-L auzim cântându-I cântare de biruinţă". În atmosfera aceasta de izbucnire a sufletului care se revarsă în bucurie, se spune la Sfintele Paşti şi cuvântul: "O, Paştile, izbăvirea de întristare, Paştile, cu bucurie unii pe alţii să ne îmbrăţişăm". Motivarea este că prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, veşnice.

Ca un corolar al unor astfel de alcătuiri de la sfânta slujbă a Paştilor vine cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur din ziua Învierii, care are următorul cuprins: "De este cineva credincios şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest praznic bun şi luminat. De este cineva slugă înţeleaptă, să intre bucurându-se întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum dinarul. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-şi ia astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nimic să nu se îndoiască, că de nimic nu se va păgubi. De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nimic îndoindu-se. De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă că s-a zăbovit, căci milostiv fiind Stăpânul, primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel de-al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul cel dintâi, şi pe cel de pe urmă miluieşte şi pe cel dintâi mângâie, şi aceluia plăteşte şi acestuia dăruieşte şi faptele primeşte şi cu voinţa Sa împacă şi lucrul cinsteşte şi socoteala o laudă. Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru. Şi cei dintâi şi cei de-al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună dănţuiţi. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimenea să nu iasă flămând. Toţi vă îndulciţi de ospăţul credinţei. Toţi luaţi bogăţia bunătăţii. Nimenea să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat împărăţia cea de obşte. Nimenea să nu se tânguiască pentru păcate, că iertare din mormânt a răsărit. Nimenea să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului nostru. A stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de aceea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât la iad. Amărâtu-L-a pe El fiindcă a gustat Trupul Lui şi aceasta mai înainte apucând Isaia, a strigat: <<Iadul, zice, s-a amărât întâmpinându-Te pe Tine jos. S-a amărât că s-a stricat. S-a amărât că s-a batjocorit. S-a amărât că s-a omorât. S-a amărât că s-a legat. S-a amărât că s-a surpat. A luat trup şi de Dumnezeu s-a lovit. A luat pământ şi s-a întâmpinat cu cerul. A luat ce a văzut şi a căzut întru ce n-a văzut. Unde-ţi este moarte boldul, unde-ţi este iadule biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu te-ai surpat. Înviat-a Hristos şi au căzut dracii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa vieţuieşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu se află în mormânt, că Hristos înviind din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut. Aceluia este stăpânirea şi slava în vecii vecilor. Amin!>>"

Acest cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur cuprinde toată bucuria Paştilor şi arată şi temeiurile bucuriei. El este adresat în primul rând celor "binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu". Este adresat celui care se poate numi pe sine şi se ştie pe sine "slugă înţeleaptă" şi îndeamnă "să intre bucurându-se întru bucuria Domnului său". Ne aduce aminte cuvântul acesta de pilda cu talanţii, în care se spune că stăpânul a spus: "Bine slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost pus, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului tău" (Matei 25, 21).

Sfântul Ioan Gură de Aur după aceea se referă la o pildă cuprinsă în Sfânta Evanghelie de la Matei în capitolul al 20-lea (1-16), în care se spune despre un stăpân care a angajat ca lucrători la via sa, pe unii în ceasul întâi din zi, pe alţii în ceasul al treilea, pe alţii în ceasul al şaselea, pe alţii în ceasul al nouălea şi în sfârşit pe unii şi în ceasul al unsprezecelea, deci către sfârşitul zilei. Şi la urmă le-a dat tuturor câte un dinar, pe unii miluindu-i şi pe alţii răsplătindu-i. Această pildă o are în vedere Sfântul Ioan Gură de Aur când spune despre cei din ceasul întâi, despre cei din ceasul al treilea, al şaselea, al nouălea şi al unsprezecelea şi că toţi au primit darul lui Dumnezeu: bucuria de Sfintele Paşti.

După aceea Sfântul Ioan Gură de Aur are în vedere ospăţul credinţei, adică bucuriile izvorâte din credinţa în Dumnezeu, bucuria Învierii Domnului nostru Iisus Hristos prin care se împlinesc credincioşii, şi ne îndeamnă pe toţi să luăm parte la ospăţul credinţei, să ne bucurăm de bogăţia bunătăţii lui Dumnezeu.

Împotriva bucuriei stau, de multe ori, sărăcia şi teama de moarte şi teama de iad. În privinţa aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Nimenea să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat împărăţia cea de obşte. Nimenea să nu se tânguiască pentru păcate, pentru că iertare din mormânt a răsărit. Nimenea să nu se teamă de moarte, pentru că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului" şi moartea din punct de vedere creştin nu mai are însemnătatea care aduce nelinişte, cum o are pentru cei necredincioşi sau pentru cei care nu ştiu de Dumnezeu. Şi de aceea Sfântul Ioan Gură de Aur vrea să ne deschidă calea către bucurie, asigurându-ne că bucuria este mai mare decât toate împotrivirile care i-ar sta înainte.

Stimaţi ascultători, se pune întrebarea: pe ce temeiuri se întemeiază bucuria creştină? Sfântul Ioan Gură de Aur a avut în vedere Învierea Domnului nostru Iisus Hristos ca o realitate care schimbă sensul vieţii, a avut în vedere bunătatea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, bunătatea răsplătitoare şi miluitoare, a avut în vedere toate binefacerile credinţei. Dar acestea se întemeiază, pentru noi toţi, pe dumnezeiasca Evanghelie a Mântuitorului şi pe cuvintele Sfinţilor Apostoli ca şi pe Tradiţia Bisericii noastre.

Cine deschide Evanghelia de la Luca şi citeşte primul capitol va găsi acolo mai întâi o vestire, pe care a adus-o sfântului şi dreptului Zaharia îngerul binevestitor, când i-a spus că i se va naşte un fiu, care a fost Sfântul Ioan Botezătorul. Şi în legătură cu aceasta, îngerul binevestitor a zis aşa: "Bucurie şi veselie vei avea şi de naşterea lui se vor bucura mulţi" (Luca 1, 14). Preasfintei Fecioarei Maria, Maicii Domnului nostru Iisus Hristos, îngerul i-a adus vestire de bucurie când la Buna Vestire i-a spus: "Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei" (Luca 1, 28). Când S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos îngerul binevestitor le-a spus păstorilor din preajma Betleemului: "Iată vă binevestesc vouă bucurie mare care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut vouă un Mântuitor, Care este Hristos Domnul" (Luca 2, 10-11). Ştim apoi că Domnul Hristos a zis către ucenicii şi către ascultătorii săi: "Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri" (Matei 5, 12). Când ucenicii s-au întors dintr-o misiune de probă în care au propovăduit Evanghelia, şi în timpul căreia au făcut şi minuni cu puterea dată lor de Domnul nostru Iisus Hristos, au zis: "Doamne, şi duhurile ni se pleacă nouă", iar Domnul Hristos le-a răspuns: "Nu vă bucuraţi că duhurile vi se pleacă vouă, ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri" (Luca 10, 17. 20). Ştim apoi că în preajma sfintelor Sale patimi, Domnul Hristos a spus cuvinte ca acestea: "Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 15, 11). Şi mai departe: "Femeia când este să nască se întristează pentru că a sosit ceasul ei, dar după ce a născut uită de durere şi se bucură că s-a născut om pe lume. Şi voi acum sunteţi trişti, dar întristarea voastră se va preface în bucurie şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi" (Ioan 16, 21-22). Şi mai departe zice: "Până acum n-aţi cerut nimic de la Mine. Cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină". În rugăciunea pe care a făcut-o în faţa sfintei Sale pătimiri, adresându-Se lui Dumnezeu Tatăl, a zis Domnul nostru Iisus Hristos: "Acestea Eu le grăiesc în lume şi Eu vin la Tine ca bucuria Mea să o aibă deplină întru ei" (Ioan 17, 13). Este vorba de ucenicii Domnului Hristos. După ce a înviat din morţi, Domnul Hristos le-a spus femeilor mironosiţe cu care S-a întâlnit, îndată după Înviere - aceasta o istoriseşte Sfântul Evanghelist Matei în capitolul al 28-lea -: "Bucuraţi-vă!". De întâlnirea cu Domnul Hristos - ni se spune în Sfânta Evanghelie de la Ioan - s-au bucurat ucenicii: "Şi s-au bucurat ucenicii văzând pe Domnul" (Ioan 20, 20). La înălţarea la cer, după mărturia Sfântul Evanghelist Luca, Domnul nostru Iisus Hristos Şi-a ridicat mâinile şi a binecuvântat pe ucenici, şi pe când îi binecuvânta S-a înălţat la cer şi ucenicii s-au închinat Lui. Şi s-au întors în Ierusalim, cu bucurie mare, şi "erau totdeauna în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu" (Luca 24, 53).

Sfântul Apostol Pavel în întâia Epistolă către Tesaloniceni, scrie: "Totdeauna să vă bucuraţi, neîncetat să vă rugaţi, pentru toate mulţumiţi" (I Tesaloniceni 5, 16-18), iar în Epistola către Filipeni scrie Sfântul Apostol Pavel: "Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: bucuraţi-vă" (Filipeni 4, 4). Iar în Epistola către Romani zice: "Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng" (Romani 12, 15) şi "Bucuraţi-vă cu bucuria nădejdii" (Romani 12, 12). De la Sfântul Apostol Pavel ştim că împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură ci "dreptate, pace şi bucurie întru Duhul Sfânt", iar despre aceasta putem citi în Epistola către Romani, capitolul 14, versetul 17. Iar în Epistola către Galateni se afirmă că "roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor" (Galateni 5, 22-23), deci între cele care alcătuiesc roada Duhului îşi are loc şi bucuria. Aceasta arată preocuparea Sfinţilor Apostoli de bucuria creştină.

Ştim apoi că Domnul nostru Iisus Hristos a înfăţişat împărăţia lui Dumnezeu în mai multe împrejurări ca un ospăţ. Şi anume în legătură cu sutaşul din Capernaum, despre care ştim că a fost omul de care S-a minunat Domnul Hristos, pentru credinţa lui. Aşa e prezentat sutaşul din Capernaum în Evanghelia de la Matei, ca omul de care S-a minunat Domnul Hristos. E un lucru foarte important să ştim că Domnul Hristos S-a minunat de un om, pentru că ştiind lucrul acesta, ar trebui să fim şi noi ca el, ca şi de noi să Se minuneze, sau cel puţin să Se mulţumească, Domnul Hristos. Sutaşul din Capernaum avea patru virtuţi de căpetenie - aşa reiese din Sfânta Evanghelie, din prezentarea Sfântul Evanghelist Matei - şi anume avea credinţă, nădejde, iubire şi smerenie (cf. Matei 8, 5-10). Şi sutaşul din Capernaum - sutaş fiind un ofiţer mai mare peste o sută de ostaşi, adică un fel de căpitan din vremea noastră; în alte limbi nu e tradus cuvântul cu "sutaş" ci cu "căpitan" - de care S-a minunat Domnul nostru Iisus Hristos, poate fi un exemplu pentru credincioşi, iar faptul acesta îl înţelegem din aceea că după ce a fost prezentat sutaşul din Capernaum, de Sfântul Evanghelist Matei, se adaugă că a zis Domnul Hristos: "Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta în împărăţia lui Dumnezeu cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov" (Matei 8, 11). Ce fel de oameni? Oameni asemănători sutaşului din Capernaum. Am amintit de aceasta pentru că aici se arată că împărăţia lui Dumnezeu este înfăţişată ca un ospăţ. Adică viitorul nostru, al celor credincioşi, este un viitor de bucurie.

Să ne gândim apoi la nunta fiului de împărat, cuprinsă în capitolul 22 în Sfânta Evanghelie de la Matei, sau la pilda cu cina cea mare, cuprinsă în Sfânta Evanghelie de la Luca în capitolul 14, în care împărăţia lui Dumnezeu de asemenea este înfăţişată ca un ospăţ, deci ca un prilej de bucurie, şi să nu uităm nici de pilda cu cele zece fecioare (Matei 25, 1-13), în care de asemenea se spune că cele zece fecioare au fost chemate la nuntă, ceea ce înseamnă că şi aici împărăţia lui Dumnezeu este înfăţişată ca o nuntă, ca un ospăţ, ca un prilej de bucurii. În sfârşit am amintit şi de pilda cu talanţii, în care se spune: "Bine slugă bună, peste puţine ai fost pus, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului tău", arătându-se şi aici că împărăţia lui Dumnezeu este într-adevăr, aşa cum a definit-o şi Sfântul Apostol Pavel, dreptate, pace şi bucurie întru Duhul Sfânt.

Toate acestea au fost luate în seamă de oamenii gânditori de Dumnezeu, adică de oamenii care au luat aminte la învăţătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi prin care s-a format o tradiţie bisericească. Tradiţia bisericească este de fapt întruparea Sfintei Scripturi. Sfânta Scriptură nu a fost înţeleasă niciodată în Biserică numai ca o carte sau numai ca o colecţie de cărţi, ci a fost înţeleasă ca o învăţătură care se întrupează în viaţa Bisericii şi care formează o gândire bisericească. De fapt norma credinţei noastre nu este Sfânta Scriptură, chiar dacă şi noi preţuim Sfânta Scriptură, ci norma credinţei noastre este învăţătura Bisericii. Toţi creştinii folosesc Sfânta Scriptură dar diferenţele dintre creştini toţi şi le întemeiază pe Sfânta Scriptură, ceea ce înseamnă că Biblia sau Sfânta Scriptură nu este prilej de unire între oameni, ci este prilej de despărţire între oameni prin faptul că ea trebuie să fie interpretată şi interpretarea nefiind la fel, se fac diferenţe între oameni. Ori ceea ce asigură norma credinţei noastre este învăţătura Bisericii noastre, sfânta noastră Biserică fiind păstrătoarea, propovăduitoarea şi tâlcuitoarea Sfintei Scripturi. De altfel, ca să înţelegem bine Sfânta Scriptură trebuie să avem şi o pregătire specială pentru aceasta. În Filocalie se spune aşa: "Bate la porţile Scripturii cu mâinile virtuţii" (Evagrie Ponticul), iar Sfânta Evanghelie ne este prezentată ca ceva mai presus de mintea noastră. La sfintele slujbe se spune: "Şi pentru ca să ne învrednicim noi a asculta Sfânta Evanghelie, pe Domnul Dumnezeul nostru să-L rugăm". Tradiţia Bisericii noastre se manifestă mai ales în dumnezeieştile slujbe ale Bisericii noastre, dumnezeieştile slujbe ale Bisericii noastre fiind de fapt "Filocalia pentru toţi" sau Filocalia tuturor, o altă Filocalie.

Amintesc de Filocalie aici pentru că sunt unii care sunt interesaţi pentru Filocalie. În româneşte au apărut 12 volume de învăţătură care formează Filocalia. Filocalia pe româneşte înseamnă "iubire de frumos", "iubire de bunătate". Nu toţi, sau foarte puţini, ajung să cunoască Filocalia. De altfel eu am spus de mai multe ori că Filocalia nu este o carte pentru un singur om, ea a apărut în timp. Aşa cum şi Scriptura de altfel, nu este o carte, o simplă carte, ci este o colecţie de cărţi care au apărut în timp şi care cuprind învăţătura insuflată de Dumnezeu. Sfintele slujbe ale Bisericii noastre de fapt sunt ceea ce trebuie să cunoască credincioşii noştri, întrucât contactul nostru cu învăţătura mai presus de lume, cu învăţătura adusă din cer pe pământ - pentru că Sfântul Ioan Gură de Aur spune că citirea Scripturii este "deschiderea cerurilor" - se realizează prin dumnezeieştile slujbe. Sfintele slujbe sunt modalitatea de întâlnire a credincioşilor cu învăţătura Evangheliei, cu Evanghelia chiar, pentru că în cuprinsul sfintelor slujbe se şi citeşte din Evanghelie, mai ales la Sfânta Liturghie. Sfintele slujbe au darul de a ne pune în legătură cu Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu Tatăl, cu Duhul Sfânt, cu Maica Domnului, cu sfinţii, ne angajează. Deci la sfintele slujbe învăţăm rugându-ne şi ne rugăm învăţând şi asta înseamnă că sfintele slujbe ne dau prilejul să ne întâlnim cu învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos în prezenţa Domnului nostru Iisus Hristos.

Voi lua din sfintele slujbe două texte care ilustrează bucuria creştină, şi pe lângă aceasta voi mai spune - şi chiar cu asta şi încep - faptul că în rânduiala călugăriei, deci cel care se face călugăr, este îmbrăcat întâi cu o haină lungă, cu o cămaşă albă lungă, care se numeşte "haina veseliei". Şi se spune aşa: "Fratele nostru cutare se îmbracă cu haina veseliei. Să zicem pentru dânsul: Doamne miluieşte". Şi credincioşii cântă de trei ori "Doamne miluieşte" pentru cel care s-a îmbrăcat mai întâi cu haina veseliei. E rău că de multe ori se uită lucru acesta. Un părinte cu nume mare, Dumnezeu să-l odihnească, Părintele Arsenie, spunea aşa: "Un călugăr trist este un călugăr cu luminile stinse". De aceea e bine să ţinem seama de faptul că fondul adevărat al vieţii călugăreşti este veselia: se îmbracă fratele nostru cu haina veseliei.

Apoi vreau să amintesc două texte de la sfintele slujbe în care apare bucuria în mod special. Sunt multe, foarte multe texte în care vorbim despre bucurie, cerem bucuria sau ne arătăm bucuria, dar voi aminti două. Şi anume unul din slujba Sfântului Maslu, deci din rânduiala Tainei Sfântului Maslu, acelei slujbe care se face pentru oamenii bolnavi. Este o rugăciune - de fapt sunt multe rugăciuni, şapte rugăciuni dintre care câte una se spune după fiecare Evanghelie -, prima rugăciune, în care este şi textul următor: "Facă-se, Doamne, untdelemnul acesta, untdelemn de bucurie, untdelemn de sfinţenie, îmbrăcăminte împărătească, pavăză puternică izbăvitoare de toată lucrarea diavolească, pecete nestricată, bucuria inimii, veselie veşnică". Deci înşirarea aceasta începe cu "bucurie" - "Facă-se, Doamne, untdelemnul acesta untdelemn de bucurie" - şi se sfârşeşte cu "bucurie" şi "veselie" - "bucuria inimii, veselie veşnică". Să luăm aminte, e vorba de veselie veşnică, nu de o veselie oarecare care ţine puţin, ci de o veselie care ţine mult, în veşnicie chiar.

Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur la sfârşit are o rugăciune pe care preotul o spune, zicem noi, în taină, adică în gând. În timp ce credincioşii cântă "Fie numele Domnului binecuvântat, de acum şi până-n veac", preotul se roagă lui Dumnezeu, respectiv Mântuitorului Hristos, şi zice aşa: "Plinirea Legii şi a proorocilor Tu însuţi fiind, Hristoase Dumnezeule, Cel ce ai plinit rânduiala cea părintească, umple de bucurie şi de veselie inimile noastre, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin".

Stimaţi ascultători, după toate acestea, după motivarea bucuriei creştine, după ce am scos în evidenţă importanţa bucuriei creştine, după ce am spus că bucuria creştină se întemeiază pe cuvântul Mântuitorului şi pe cuvintele Sfinţilor Apostoli, întrebarea este: cum putem să avem şi noi bucurii? Cum putem să participăm la bucuria pe care o dă Dumnezeu? Am văzut de pildă că noi cerem de la Dumnezeu bucuria, când zicem: "Facă-se Doamne, untdelemnul acesta untdelemn de bucurie" sau când zicem "umple de bucurie şi veselie inimile noastre". Cerem bucuria. De ce? Pentru că o dorim, toţi dorim să avem bucurii, toţi dorim să fim bucuroşi, toţi dorim să participăm la bucuria veşnică. Cum putem ajunge la această bucurie? De ce nu sunt mulţi cei ce au bucuria aceasta la care ne îndeamnă şi Domnul Hristos, ne îndeamnă şi Sfinţii Apostoli? Nu putem ajunge la această bucurie pentru că nu mergem pe calea bucuriei.

Care e calea bucuriei? Voi aduce aminte în special două texte din Sfânta Scriptură, şi anume unul din Sfânta Evanghelie de la Matei, capitolul al 5-lea în care sunt cuprinse şi cuvintele: "Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri". Cuvântul acesta "Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri", cuvânt spus de Domnul Hristos, încheie un şir de cuvinte, şirul Fericirilor, care sunt nouă. Şi anume calea bucuriei, urcuşul bucuriei, este învăţătura aceasta a Domnului nostru Iisus Hristos despre Fericiri. Ea începe cu "Fericiţi sunt cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor". Cei săraci cu duhul sunt cei nemulţumiţi cu ceea ce au făcut până acum şi care caută să se îmbogăţească sufleteşte, sunt cei smeriţi şi sunt cei dezlipiţi de lumea aceasta, care vor să se îmbogăţească în Dumnezeu. Îi fericeşte Domnul Hristos apoi pe cei ce plâng, "că aceia se vor mângâia", zice El. Nu îndeamnă la plâns, ci îi fericeşte pe cei ce plâng, nu pentru că rămân întru plângere, ci pentru că vor avea mângâierea cea de sus, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur pe care l-am pomenit şi care zice "Nimenea să nu se tânguiască pentru păcate, că iertare din mormânt a răsărit". Apoi îi fericeşte Domnul Hristos pe cei blânzi şi spune despre ei că "vor moşteni pământul". Deci cei ce vor adăuga la smerenie şi la părăsirea păcatului blândeţea, vor avea calea deschisă către dreptate. "Fericiţi sunt cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate - adică de dorinţa de a fi drept, de a nu avea nici o ştirbire în dreptatea lor, îi fericeşte pe cei care au un fel de dorinţă asemănătoare cu însetarea şi cu flămânzirea, şi zice - că aceia se vor sătura" de dreptate, vor avea dreptatea pe care o doresc şi în felul acesta li se deschide calea către bucurie. Îi fericeşte Domnul Hristos pe cei milostivi spunând "că aceia se vor milui", şi a fi milostiv înseamnă a avea inimă revărsătoare către toţi oamenii. Apoi îi fericeşte pe cei curaţi cu inima, spunând că "aceia vor vedea pe Dumnezeu", curăţia inimii fiind şi ea o condiţie a bucuriei. Îi fericeşte Domnul Hristos pe făcătorii de pace şi spune despre ei că se vor numi fiii lui Dumnezeu: "Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema". Mai fericeşte în continuare pe cei statornici în dreptate, adică pe cei care rămân drepţi şi în împrejurări nefavorabile lor, pe cei statornici în bine, şi zice: "Fericiţi sunt cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia cerurilor". Şi în sfârşit îi fericeşte pe cei care suferă batjocuri din partea oamenilor pentru că sunt în legătură cu Domnul nostru Iisus Hristos: "Fericiţi veţi fi când vă vor batjocori pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine". Şi la urmă, ca o pecete a tuturor acestora, spune Domnul Hristos: "Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în cer".

Un alt urcuş al bucuriei este înşirarea, pe care o face Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni, a celor care alcătuiesc roada Duhului, când zice: "Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva unora ca acestora nu este lege". Sfântul Apostol Pavel prezintă această înşirare după importanţa pe care o au aceste daruri ale Duhului Sfânt, dar ea trebuie înţeleasă ca urcuş duhovnicesc de la sfârşit spre început. Începutul urcuşului care duce la bucurie este înfrânarea poftelor. După aceea vine blândeţea, apoi credinţa mai întărită, după aceea vine bunătatea, îndelunga răbdare, după aceea pacea şi apoi bucuria, şi după bucurie vine iubirea, care este "legătura desăvârşirii". Aceasta este calea bucuriei.

Am mai putea găsi o cale a bucuriei, tot aşa, gândindu-ne dinspre sfârşit spre început la rugăciunea "Tatăl nostru". Cei care aţi citit Filocalia volumul II aţi găsit acolo un comentar la rugăciunea "Tatăl nostru", un comentar al Sfântului Maxim Mărturisitorul, în care el spune că de fapt rugăciunea "Tatăl nostru" nu este numai o rugăciune, ci este şi un îndreptar de viaţă, dacă e gândită, în privinţa celor şapte cereri, dinspre sfârşit spre început. Şi anume, ultima cerere este "şi ne mântuieşte de cel rău". Dacă ne ferim de ceea ce este rău; dacă scoatem din sufletul nostru chipurile răutăţii, care sunt multe dar care se manifestă în trei feluri, şi anume în gând, în cuvânt şi în faptă; şi mai ales dacă scoatem din mintea noastră gândurile cele rele şi ne facem lumină în suflet, atunci avem o treaptă spre împărăţia lui Dumnezeu, spre sfinţirea numelui lui Dumnezeu, şi de aici, de la înlăturarea răutăţii, ajungem la înlăturarea ispitelor. Bineînţeles dacă ocolim şi pricinile păcatelor şi pricinile ispitelor. Dacă ne ducem noi acolo unde sunt pricini de ispite şi de păcate atunci nu putem scăpa de cele rele. Dar dacă ocolim pricinile ispitelor, ispitele fiind îndemnuri spre păcat care pot duce nu numai la păcat ci pot duce şi la virtute, în cazul acesta avem o altă treaptă spre mulţumire, spre bine. Şi apoi dacă iertăm pe cei care ne greşesc nouă, iertăm păcatele oamenilor ca să ne ierte şi pe noi Dumnezeu, avem şi a treia treaptă spre bucurie, spre mulţumire, spre împărăţia lui Dumnezeu. Mai departe este vorba despre contribuţia noastră la ceea ce înseamnă "pâinea cea de toate zilele". Pâinea cea de toate zilele, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu este numai ceea ce ne-ar fi de trebuinţă pentru viaţa fizică, ci înseamnă şi cuvântul lui Dumnezeu şi înseamnă şi Sfânta Cuminecătură. Partea noastră de contribuţie pentru realizarea acestor trei lucruri - osteneala noastră de a cunoaşte cuvântul lui Dumnezeu, osteneala noastră de a ne curăţi sufletul pentru a ne putea uni cu Dumnezeu prin Sfânta Euharistie, osteneala pe care o fac oamenii pentru agonisirea celor de trebuinţă - constituie treapta cea din mijloc, şi anume a patra treaptă. După aceea vine împlinirea voii lui Dumnezeu aici pe pământ cum o împlinesc cei din ceruri - iar cei din ceruri aduc închinare lui Dumnezeu, închinare veşnică - e a cincea treaptă. Şi apoi avem mai departe împărăţia lui Dumnezeu care vine pentru cei care se feresc de cel rău, de cele rele, ocolesc ispitele, iartă, contribuie la agonisirea celor de trebuinţă pentru viaţa sufletească şi trupească, împlinesc voia lui Dumnezeu, ajung la împărăţia lui Dumnezeu - despre care Sfântul Apostol Pavel zice că este "dreptate, pace şi bucurie întru Duhul Sfânt" - şi în sfârşit aceştia sunt preamăritori de Dumnezeu şi se împlineşte cu ei cuvântul "sfinţească-se numele Tău".

Stimaţi ascultători, Sfântul Apostol Pavel când spune că "împărăţia lui Dumnezeu este dreptate, pace şi bucurie întru Duhul Sfânt" ne arată şi el calea spre bucurie, pentru că nu poate ajunge cineva să aibă bucuria înainte de a fi cât mai curat, cât mai aproape de Dumnezeu, dacă nu este drept, dreptatea fiind o virtute cuprinzătoare. Şi dreptatea aduce pacea şi pacea ne deschide calea spre bucurie. Eu spuneam undeva - am şi eu un cuvânt care zic că e bine să-l ţină minte şi alţii - întâi e datoria şi apoi vine bucuria. Deci întâi ne facem datoria şi după datorie vine bucuria.

Stimaţi ascultători, grija de a ne curăţi sufletul, de a ne curăţi mintea, ne face vrednici de a simţi bucuria. Spuneam că pe când eram elev de liceu aici în Timişoara am avut nişte bucurii foarte mari. Şi anume m-a fost învăţat Părintele Arsenie în 1942 să-mi curăţesc mintea prin rugăciunea de toată vremea, rugăciunea de toată vremea fiind repetarea rugăciunii "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" cât mai mult, cât mai des, cât mai intens. Părintele, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a spus aşa: să fac rugăciunea cu mintea, cu cuvântul gândit; să zic "Doamne" între respiraţii; trăgând aerul în piept să zic "Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu"; şi dând aerul afară să zic "miluieşte-mă pe mine păcătosul". Deci concomitent cu inspirarea "Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu", concomitent cu expirarea "miluieşte-mă pe mine păcătosul". Bineînţeles, nu e absolut necesar să se facă aşa. De altfel să ştiţi că rugăciunea aceasta oricât te-ai întemeia în ea - fără îndoială că te ajută mult - nu este ultima formă de rugăciune. Nu este rugăciunea cea mai de căpetenie, este un mijloc de apropiere de Dumnezeu. Nu mi-a spus altceva nimic decât atât. Eu am luat în consideraţie şi în măsura în care puteam eu la vremea aceea, ziceam rugăciunea aceasta mai ales când mergeam la şcoală, vreme de doi ani şcolari să zicem, căci atât am mers la şcoală la cursuri. Altfel am făcut liceul, ziceam noi atunci, particular, la fără frecvenţă, dar doi ani i-am făcut chiar la curs. Şi mergeam singur, locuiam undeva în Lahovary, unde e acum Asociaţia Nevăzătorilor, şi am studiat la Loga. Pe tot parcursul acestui drum ziceam "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Şi aveam o bucurie de parcă mă ridica cineva pe sus. Sigur că această bucurie nu am avut-o numai eu şi o pot avea toţi aceia care-şi limpezesc mintea, toţi aceia care-şi împodobesc mintea cu gânduri bune, toţi aceia care vor să fie în legătură cu Dumnezeu pot să aibă această bucurie. Bineînţeles că rugăciunea nu trebuie făcută neapărat pentru bucurie, bucuria vine de la sine. Noi nu căutăm întâi bucuria ci trebuie să căutăm întâi împlinirea datoriilor. Întâi e datoria şi apoi e bucuria. Şi în măsura în care ne angajăm la o viaţă superioară ajungem şi la bucuria pe care o dă Dumnezeu, pentru că Dumnezeu a făgăduit oamenilor bucuria şi nu se poate să nu le-o dea.

Eu spun de multe ori că mănăstirea este locul împlinirilor. Trebuie să te împlineşti. Când te împlineşti prin Dumnezeu atunci ajungi la bucuria pe care o dă Dumnezeu. Şi bineînţeles că Dumnezeu dă bucuria şi înainte de a fi deplin întemeiat în bine, adică Dumnezeu "varsă ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi şi răsare soarele peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Matei 5, 45). Lui Dumnezeu, zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, îi este propriu să facă bine cum îi este propriu soarelui să lumineze. Deci Dumnezeu ne dă bucuria şi ca să ne angajeze la mai multă lucrare, după care ne dă şi mai multă bucurie. Nu putem noi cuprinde în sufletele noastre câtă bucurie vrea Dumnezeu să ne dea. Dar pentru aceasta trebuie să ne facem receptivi pentru bucurie. Dacă nu suntem receptivi pentru bucurie nu putem avea bucurie. Trebuie să facem loc bucuriei în sufletul nostru. Bineînţeles că rugăciunea nu ne face numai să ne întâlnim cu Dumnezeu ci ne face să ne întâlnim şi cu noi înşine şi poate că întâi ne întâlnim cu noi înşine. Pot să se ivească şi furtuni de gând, pot să se ivească şi nişte vârtejuri în minte, din gânduri care le avem, care izvorăsc totuşi din inima noastră, poate dintr-o încărcătură negativă pe care o avem din antecedentele existenţei noastre. Adică din moşi şi strămoşi se acumulează în noi nişte încărcături negative cu care după aceea avem de lucru ca să le scoatem din sufletul nostru. Se spune despre copil că este "oglinda părinţilor" şi că este "tatăl omului mare", pentru că omul mare moşteneşte cele ale copilăriei. De aceea noi suntem pentru o tinereţe cinstită ca să putem ajunge şi la o bătrâneţe fericită. Cine are tinereţe cinstită poate nădăjdui şi la bătrâneţe fericită şi Dumnezeu vrea să ne binecuvinteze. Am amintit mai înainte că la Înălţarea Domnului Hristos ultimul gest pe care L-a făcut Domnul Hristos a fost binecuvântarea pe care a dat-o ucenicilor Săi.

Şi El vrea să fim sub binecuvântarea Lui, dar pentru aceasta trebuie să ne facem vrednici de binecuvântare şi dacă ne facem vrednici de binecuvântare suntem vrednici şi de bucurie, şi se întâmplă cu noi ceea ce s-a întâmplat cu ucenicii Domnului Hristos care au fost sub binecuvântarea Lui şi care la plecarea Domnului Hristos din această lume, la înălţarea Lui la cer - pentru că de fapt cu dumnezeirea este pretutindenea - s-au închinat Lui şi s-au întors la Ierusalim "cu bucurie mare". Deci binecuvântarea este însoţită cu bucuria, bucuria este însoţită cu binecuvântarea. Numai că pentru aceasta trebuie să ajungem la limpezirea sufletului, să ajungem la linişte, să ajungem în special la receptivitate pentru bucurie şi să devenim oamenii bucuriei.

Noi, cei credincioşi creştini drept măritori, avem pe lângă toate bucuriile şi bucuria izvorâtă din legătura cu Maica Domnului care este maica bucuriei. Într-una din rugăciunile pe care le spunem noi către Maica Domnului şi mai ales după ce ne împărtăşim cu Dumnezeieştile Taine, după Sfânta Liturghie, spunem către Maica Domnului aşa: "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, Stăpâna mea, ceea ce eşti lumina întunecatului meu suflet, nădejdea, acoperământul, scăparea, mângâierea şi bucuria mea". Deci noi ne bucurăm de Maica Domnului. Maica Domnului este pentru noi bucuria noastră şi cerem de la Maica Domnului între altele, după ce i-am mulţumit că ne-am putut împărtăşi cu Trupul şi Sângele Fiului său, îi cerem să ne lumineze sufletul, să ne curăţească mintea şi zicem să ne dea "smerenie în gânduri şi ridicare din robia cugetelor". Este un lucru extraordinar. Cerem deci să ne dea smerenie în gânduri, să avem gânduri supuse lui Dumnezeu, pentru că noi de multe ori avem, cum zicea Părintele Arsenie, "mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuţie". Dacă am avea mintea care se supune lui Dumnezeu am avea smerenie în gânduri şi am fi ridicaţi din robia cugetului, că nu ne-ar mai lăsa Dumnezeu la mintea noastră, ca să ne lovim de noi înşine şi de nepăsarea noastră şi de neştiinţa noastră şi de răutatea noastră. De câte negative sunt în sufletul nostru ne izbim de ele, ne împiedecăm de ele, cădem prin ele, ajungem să fim robiţi lor, pentru că ne lasă Dumnezeu la "mintea noastră cea nesăbuită" (Romani 1, 28), cum zice Sfântul Apostol Pavel, ne lasă Dumnezeu să ne împiedecăm de noi înşine ca nişte neascultători faţă de Dumnezeu. Dumnezeu vrea să ne miluiască şi noi vrem să fim aşa cum suntem noi sau cum am vrea noi să fim, nu ne lăsăm modelaţi, nu ne lăsăm alcătuiţi de Domnul Hristos. Şi atunci dacă ajungem să avem ceea ce cerem de la Maica Domnului, lumină în suflet, şi să avem modelare prin gânduri smerite, smerenie în gânduri, şi prin ridicare din robia cugetelor, ajungem cu darul lui Dumnezeu să ne bucurăm de tot ce-i bun şi frumos de la Dumnezeu şi de tot ce-i bun şi frumos în natură, de tot ce-i bun şi frumos în gândurile oamenilor, de tot ce-i bun şi frumos în această lume.

Bucuria creştină este mai presus de bucuria firească, ştiţi că este şi o bucurie firească. Este o bucurie de succesul pe care-l ai, o bucurie de situaţia pe care ţi-o realizezi, o bucurie de averea câtă îţi este de trebuinţă, dacă o ai, este o bucurie de familie, există atâtea bucurii din lumea aceasta care sunt binecuvântate de Dumnezeu. Există şi bucurii care nu sunt binecuvântate de Dumnezeu, de exemplu când se bucură cineva din patimile pe care şi le împlineşte, dar toate bucuriile fireşti, toate bucuriile din natură, toate bucuriile dintr-o literatură bună, toate bucuriile din tot ceea ce dă Dumnezeu oamenilor prin firea lor sunt şi ele binecuvântate de Dumnezeu, numai că nu sunt destule acestea. Bucuria creştină este mai presus de ceea ce dă lumea aceasta, bucuria creştină este mai presus de om, este de la Dumnezeu şi este o bucurie veşnică, o bucurie care are o calitate deosebită. Să ştiţi că de fapt noi nu suntem împotriva bucuriilor curate ale lumii acesteia dar stăruim pentru bucuria pe care o dă Dumnezeu. Şi bucuriile lumii acesteia, câte sunt vrednice de primit, toate acestea pentru un om care are credinţă în Dumnezeu se învăluiesc de darul lui Dumnezeu şi în felul acesta bucuria creştină covârşeşte bucuriile veacului acestuia. Cine are credinţă în Dumnezeu sigur că are bucurii ale credinţei pe care cel care nu are credinţă în Dumnezeu nu le poate avea.

Înainte de a sfârşi aceste consideraţii vreau să vă spun şi o poezie adresată Maicii Domnului. Se numeşte Filă din acatist şi este un salut, o revărsare de bucurie a sufletului care stă în legătură cu Maica Domnului. Poezia este scrisă de Zorica Laţcu.

Stimaţi ascultători, sfârşesc aceste consideraţii cu gândul că vă va rămâne în suflet dorinţa de a vă împlini datoria ca să aveţi bucuria creştină, dorinţa de a înmulţi binele ca să vă faceţi cât mai buni, pentru că ceea ce faci te şi face, şi bunătatea sigur aduce bucurie. Sfârşesc acestea cu gândul că vă veţi sili să împliniţi tot ce ştiţi că împlinit aduce în suflet bucuria, şi sperăm să fim fiecare dintre noi lucrători de bucurie. Aşa zice Sfântul Apostol Pavel: "Noi suntem lucrători de bucurie" (I Corinteni 1, 24). Ca să fim lucrători de bucurie trebuie să facem ceva pentru binele altora şi când facem ceva pentru binele altora facem şi pentru binele nostru, pentru că nu se poate să faci ceva bun pentru altul şi să nu-ţi rămână şi ţie. Sfântul Atanasie cel Mare spune că "cel care unge pe altul cu aromate, el mai întâi miroase frumos", adică el este cel dintâi beneficiar al miresmelor pe care le îndreaptă către altul. Aşa este şi cu bucuria creştină, dacă ne putem face lucrători de bucurie, vom putea avea şi noi bucurie din bucuria altora.

Aceasta v-o doresc, aceasta mi-o doresc şi mie şi nădăjduim la mila lui Dumnezeu, nădăjduim la mijlocirile Maicii Domnului, maica bucuriei, nădăjduim la mijlocirile sfinţilor care şi ei au fost oameni ai bucuriei. Pentru că nu se poate să fii un creştin bun şi să nu ai parte de bucurie. Dumnezeu să ne ajute la toţi!

Vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre Părintele Arsenie.

Despre Părintele Arsenie ce pot să spun? A fost un om cu o capacitate sufletească deosebită şi cred că Părintele orice ar fi fost, ar fi fost un om deosebit. Adică dacă era inginer, nu era un inginer comun. Dacă era profesor, era un profesor excepţional. Dacă era un doctor, era un doctor deosebit. El a avut o înzestrare nativă deosebită şi când l-am cunoscut eu în ?42 avea 32 de ani şi deja avea un nume mare. Cum a ajuns la aceasta, Părintele nu a spus niciodată, însă eu personal cred că a avut o înzestrare de la Dumnezeu pe care dacă nu o ai nu poţi fi niciodată ceea ce a fost Părintele Arsenie. Apoi el a studiat mult, nu numai Teologie, ci a studiat şi artă, a făcut şcoala de belle arte, secţia pictură, a făcut şi ceva Medicină, cunoştea şi chestiuni de medicină, şi toate acestea la un loc i-au dat capacitatea de a lucra ca un om bine înzestrat şi cu o cultură bine pusă la punct.

Cândva stăteam în faţa unei icoane făcute de Părintele Arsenie la Bucureşti pentru mănăstirea noastră, o icoană cu Adormirea Maicii Domnului, care se găseşte în holul stăreţiei mănăstirii noastre. Eu sunt de la mănăstirea de la Sâmbăta de Sus de lângă Făgăraş. Mănăstirea se numeşte mănăstirea "Brâncoveanu" pentru că a fost zidită de Constantin Brâncoveanu. Deci stăteam în faţa acestei icoane şi prezentam unui cadru universitar de la Sibiu lucrarea aceea a părintelui. Şi zic: eu cred că Părintele Arsenie este un geniu. Şi respectivul spune: "Asta înseamnă că are o cultură perfectă şi încă ceva". Şi zic eu: nu ştiu dacă are o cultură perfectă, dar sunt sigur că are încă ceva. Ăsta a fost Părintele Arsenie.

Avea o putere de sinteză deosebită, o putere de intuiţie şi o putere de a cunoaşte totdeauna esenţialul într-o chestiune. Când îi puneai o problemă, el imediat avea răspunsul. Şi de la el au rămas şi cuvinte scrise, în manuscrisele lui. De pildă, când l-am întâlnit eu pentru prima dată, mi-a şi spus un cuvânt, o formulă. Zice: "Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc". Deci avea o posibilitate de a formula ceva. Sau cândva spunea el aşa: "În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă". Asta le place la mulţi, am băgat de seamă că le place. Când le spun că Părintele a zis că "în mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă", oamenii râd în general. De ce râd? Pentru că îşi dau seama că aşa e. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă. Sau zicea Părintele că "Cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă", adică de la informaţie la convingere. Şi zicea Părintele că "Mustrarea învinge dar nu convinge", sau că "Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune iar el se crede grâu nedreptăţit".

Şi atunci când am vorbit la televizor, în 1990, am spus un program pe care-l dau eu celor care se lasă îndrumaţi de mine. Să ştiţi că nu sunt foarte mulţi aceştia. Un program pe care-l dau eu, care constă din cinci puncte şi care a apărut şi în volumul II din "Convorbiri duhovniceşti" de Părintele Ioanichie Bălan. Nu au fost cuprinse şi cele de la Părintele Arsenie pentru că le-am aflat mai târziu, vă spun eu imediat cum.

Ce program dau eu: întâi frecvenţa la biserică. Nu concep un creştin să nu meargă la biserică, şi mai ales un creştin ortodox să nu meargă la biserică în duminici şi sărbători, mai ales în duminici la Sfânta Liturghie. Două ceasuri pentru Dumnezeu, dacă cred în Dumnezeu, nu e prea mult două ceasuri pe săptămână. Şi dacă nu le găseşti cele două ceasuri pentru Dumnezeu pe săptămână, să ştii că nu ai Dumnezeu. Să nu te mai numeri la credincioşi, că nu eşti credincios. Al doilea punct este să începi ziua cu Dumnezeu şi să o sfârşeşti cu Dumnezeu, adică cu rugăciuni de dimineaţă şi seara şi rugăciunile de la masă. Asta iarăşi ţine de program. Cine poate începe ziua fără Dumnezeu şi o poate sfârşi fără Dumnezeu înseamnă că nu îşi dă seama de raportul lui cu Dumnezeu. Dacă crezi în Dumnezeu, să ştii că Dumnezeu nu poate fi neglijat, dacă Îl neglijezi să ştii că nu Îl ai. Al treilea punct e să citeşti din Noul Testament în fiecare zi două capitole, ca să ţi se îmbogăţească mintea cu gânduri bune, pentru că mintea omului e ca o moară, zic părinţii, şi ce bagi pe moară aceea macină mintea. Dacă bagi pe moară gânduri bune, bune macină, dacă bagi pe moară gânduri rele, rele macină. Şi atunci ca să-ţi înmulţeşti gândurile bune trebuie neapărat să ai un izvor de gânduri bune, pentru că zice Domnul Hristos că "din prisosinţa inimii grăieşte gura", sau că "din inima omului purced gândurile cele rele". Deci întâi gândurile cele rele. Ca să purceadă gândurile cele bune trebuie să bagi în minte gânduri bune şi acestea se pot găsi în Noul Testament, în Biblie în general, în slujbele Bisericii, în cărţile de învăţături duhovniceşti, cum e Filocalia, Patericul şi alte cărţi cum ar fi "Războiul nevăzut", "Paza celor cinci simţuri", care acum au început să circule şi e foarte bine. Al patrulea punct e să-ţi păzeşti mintea prin rugăciunea de toată vremea, adică zicând "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", bineînţeles atunci când nu ai altceva anume de făcut cu mintea. Eu nu zic ca un student să zică "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" şi să nu asculte cursurile sau să nu înveţe. Ci când e mintea liberă şi se poate gândi la orice, atunci să zică "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" în loc de a se gândi la orice. Şi asta ca să i se limpezească mintea, pentru că toate ale omului pornesc de la gândul omului. De exemplu la Sfântul Pimen s-a dus cineva şi a zis: "Părinte, cum se răsplăteşte răul cu rău?" Şi a zis el: "Răul cu rău, frate, se răsplăteşte întâi în gând, după aceea în privire - te uiţi urât la cel care ţi-a făcut rău - după aceea în cuvânt - zici două vorbe în loc de una, nouă în loc de două şi aşa mai departe - şi după aceea în faptă. Dar - zice Părintele şi asta e foarte important - dacă înlături gândul cel rău, la celelalte nu mai vii". Asta este o metodă de sfinţire a minţii, de limpezire a minţii, să zici "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", dar întins, nu aşa că zici de trei ori şi după aceea te-ai lăsat. Atunci nu ai niciodată posibilitatea să te întâlneşti cu propriile tale gânduri dacă nu te ocupi de propriile tale gânduri.

Să ştiţi însă că rugăciunea de toată vremea nu înseamnă numai asta, adică să zici mereu "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", pentru că Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost întrebat: cum, Sfântul Apostol Pavel, care avea grija Bisericilor şi propovăduia şi el, zice "neîncetat să vă rugaţi", cum se ruga el neîncetat? Şi soluţia pe care o dă Sfântul Maxim Mărturisitorul este aceasta, că "rugăciunea de toată vremea este a avea mintea lipită pururea de Dumnezeu cu multă evlavie şi cu dor, a atârna cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi ţi s-ar întâmpla". Deci Sfântul Maxim Mărturisitorul vede rugăciunea de toată vremea mai mult într-o aşezare sufletească, într-o lipire a sufletului de Dumnezeu. Şi în sfârşit, al cincilea punct este postul. În Biserica Ortodoxă toate sunt egale. Postul este obligator, numai că nu-l pot face toţi, dar cei care nu pot să postească trebuie să ştie că o datorie nu şi-o împlinesc şi trebuie să găsească modalitatea să facă altceva în loc de postul pe care nu-l pot ţine.

Acestea sunt cele cinci puncte de program pe care le dau eu. După aceea, după ce au fost consemnate acestea în "Convorbiri duhovniceşti", a trecut pe la mine un tânăr care a fost la Părintele Arsenie. Şi ştiind eu că a fost la Părintele Arsenie, zic: măi, ce ţi-a spus Părintele Arsenie? Şi tânărul acela spune: "Ştiţi ce mi-a spus? Oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină". Se cunoaşte că Părintele a învăţat Medicină şi că de fapt el îşi dădea seama că omul este şi trup, nu e numai suflet. Eu am dat un îndrumar pentru suflet. Părintele vine şi dă ceva pentru trup, şi zice: oxigen. Ce înseamnă asta? Aer cât mai bun, să trăieşti în aer cât mai bun. Glicogen: să ai o hrană raţională, căci numai aşa poţi să ai un echilibru organic. Să ai glicogen, adică zahăr din ficat. Cum? Printr-o hrană raţională, nici mai mult nici prea puţin. După aceea somn: sunt unii care spun că e destul călugărului să doarmă un ceas. Dacă m-aş întâlni cu acela care a spus aşa, i-aş spune că nu are dreptate. Ştiţi de ce? Pentru că somnul e o binecuvântare de la Dumnezeu şi Părintele şi-a dat seama de lucrul acesta. De curând am găsit în volumul XI din Filocalie că trebuie să dormi cel puţin şase ore, e mai raţional Sfântul Varsanufie decât cel care a scris în Pateric că e destul să dormi numai un ceas. Şi Părintele Arsenie zicea că cel puţin şase ceasuri de somn continuu. Cel puţin, adică înseamnă şi mai mult. Bineînţeles nu vreo zece ceasuri, cum dorm unii acuma vara, se culcă pe la zece şi se scoală a doua zi tot pe la zece. E cam prea mult. Al patrulea punct: să-ţi păstrezi hormonii, adică să nu faci risipă de energie sexuală. Şi Părintele şi noi care spovedim, întâlnim oameni dărâmaţi prin abuzuri şi de aceea îndrăznim să spunem: fiţi atenţi, nu faceţi abuz, nu faceţi risipă de energie sexuală. Şi al cincilea punct: să ai concepţie de viaţă creştină, adică să nu umbli după alte concepţii de viaţă, ştiu eu, yoga, zen, şi altele.

Ăsta a fost Părintele Arsenie: un om de sinteză, o personalitate puternică, un om cu o cultură multilaterală, un om care-şi dădea seama de unele lucruri mai mult decât alţii. Dar să ştiţi că nu pe toţi i-a odihnit Părintele Arsenie. Sunt unii care preferă pe alţii mai mult decât pe Părintele. La noi la mănăstire era un om tare bun, Părintele Serafim, o inimă bună. Ziceam că dacă s-ar putea face un om din doi, mie mi-ar conveni foarte mult un om cu mintea părintelui Arsenie şi cu inima părintelui Serafim.

Este păcatul împotriva Maicii Domnului păcat împotriva Duhului Sfânt?

Aşa e. Care e situaţia în legătură cu Maica Domnului? Noi nu discutăm despre Maica Domnului. De ce? Pentru că noi credem în Maica Domnului. După cuvântul Sfântul Evanghelist Luca consemnat în Sfânta Evanghelie de la Luca în capitolul 1 în legătură cu Buna Vestire, când Preasfânta Fecioară Maria a aflat că ea va naşte pe Domnul Hristos, a întrebat: "Cum va fi acesta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?". Răspunsul îngerului a fost aşa: "Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema". Deci Duhul Sfânt S-a pogorât peste Maica Domnului, Tatăl a umbrit-o, Fiul S-a născut din ea. Asta înseamnă că Maica Domnului este locaş al Preasfintei Treimi. Şi nu numai în vremea când a avut pe Domnul Hristos în pântecele ei, ci pentru veşnicie. Pentru că Maica Domnului nu L-a avut pe Domnul Hristos numai în pântecele ei, ci L-a avut şi în inima ei şi orice mamă rămâne mamă pentru veşnicie, nu se desparte de copilul ei când îl naşte. Şi nu se desparte de el nici când moare, îl ţine în inima ei, îl are în inima ei. Şi unde e Domnul Hristos de faţă acolo e şi Tatăl de faţă, acolo e şi Duhul Sfânt de faţă.

Sfânta Elisabeta, sub puterea Duhul Sfânt, după mărturia Sfântul Evanghelist Luca, a spus: "Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie cinstea aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?". Duhul Sfânt nu se poate contrazice, Duhul Sfânt a spus cuvinte veşnice, prin sfânta Elisabeta. O femeie care a ridicat glas din popor a zis şi ea: "Fericit este pântecele care Te-a purtat şi pieptul la care ai supt". Toate acestea - şi alte multe - arată că Maica Domnului este vrednică de cinste.

Cei care nu cinstesc pe Maica Domnului zic despre Maica Domnului că a fost o femeie ca toate femeile. Cum să fie o femeie ca toate femeile când îngerul a zis "Binecuvântată eşti tu între femei". De ce nu a zis "Eşti şi tu una dintre celelalte femei". Să ne gândim la lucrurile acestea, pentru că sunt nişte lucruri serioase. Apoi că se spune în Sfânta Evanghelie că Domnul Hristos a mai avut fraţi. Cuvântul "frate" are un înţeles mai larg decât frate de sânge, frate dintr-un tată şi o mamă. Şi în afară de aceasta, nicăieri în Sfânta Scriptură nu se spune că fraţii Domnului sunt fii Maicii Domnului. De ce atunci Domnul Hristos nu a lăsat-o pe Maica Domnului să o îngrijească un fiu de-al ei, ci a lăsat-o în grija Sfântul Ioan Evanghelistul, când a zis: "Femeie, iată fiul tău! Fiule, iată maica ta!"

Şi mai este o chestiune iarăşi importantă şi anume că Maica Domnului nu putea, după ce L-a avut pe Domnul Hristos, să se coboare la viaţa obişnuită. Asta este o chestiune de logică, căci sunt atâţia oameni care trăiesc o viaţă mai presus de viaţa de familie, de viaţa obişnuită.

Sfinţia voastră în ce rânduială sunteţi, călugăr, anahoret sau isihast?

Noi suntem într-o viaţă de obşte. Nu există călugări anahoreţi, anahoreţii sunt trăitori în pustie, sunt singuratici. Isihaşti nu avem. A venit odată Mitropolitul nostru de la Sibiu, I.P.S. Antonie şi zice către mine: "Ai vreun isihast aici în mănăstire?". Şi zic: nu am nici unul şi nici eu nu sunt. Zice Înalt Prea Sfinţitul: "Să şti că la Sibiu sunt mulţi".

Adică acum e foarte multă lume preocupată, mai ales tinerii, de isihasm. Vor să facă nişte lucruri extraordinare şi nu le fac pe cele obişnuite. De exemplu la biserică nu se duc, dar vor să facă pe isihaştii. Nu se poate. Întâi trebuie să faci ce fac toţi şi după aceea poţi să faci şi ce fac numai unii. Pentru isihasm trebuie să ai o structură specială, să fii ales de Dumnezeu pentru viaţa aceasta de unul singur, de retragere totală, să fii împlinit prin Dumnezeu. Aceştia sunt foarte puţini. Eu să ştiţi că sunt de 63 de ani împliniţi şi încă nu am întâlnit nici un isihast.

Am fost odată la Sihăstria, am vorbit cu Părintele Cleopa şi mi-a spus că la Sihăstria este un părinte care nu vorbeşte cu nimeni. Şi m-am gândit: dacă nu vorbeşte cu nimeni poate vorbeşte cu mine. Aşa mi-a venit gândul acesta. Şi după aceea tot eu m-am gândit: dacă el nu vrea să vorbească cu nimeni, de ce să-l deranjez, lasă-l să nu vorbească cu nimeni, să vorbească numai cu Dumnezeu de va vorbi numai cu Dumnezeu. Aşa că eu personal nu am întâlnit nici un isihast şi nici nu am întâlnit un om despre care să se spună că are rugăciunea de toată vremea. Adică am întâlnit oameni spunând despre cutare că are rugăciunea de toată vremea, dar când l-am întâlnit eu nu mi-am dat seama că are rugăciunea de toată vremea. Aşa că Dumnezeu ştie unde sunt robii Lui ascunşi, dacă are şi unde are. Ceea ce trebuie să ştim noi şi ceea ce este interesant de făcut pentru noi este să ducem o viaţă corectă, în sinceritate în faţa lui Dumnezeu şi dacă facem, cum spune Sfântul Marcu Ascetul, "binele de care ne aducem aminte", poate la vremea potrivită ne va descoperi Dumnezeu şi mai mult bine, vom face şi mai mult bine. Dar deocamdată la noi nu sunt şi nici eu nu sunt.

13 mai 1992