Cinstirea Sfintei Cruci

Suntem cinstitori ai Sfintei Cruci pentru cã ne-am pomenit în aceastã lume ca cinstitori ai Sfintei Cruci. Si e firesc sã fim cinstitori ai Sfintei Cruci pentru cã Biserica noastrã este cinstitoare a Sfintei Cruci. Sunt multe prilejurile în care Biserica noastrã pomeneste puterea cinstitei si de viatã fãcãtoarei Cruci. Cinstim Sfânta Cruce pentru cã asa ne învatã Biserica, pentru cã asa face Biserica, pentru cã asa fac crestinii cei buni. Cinstim Sfânta Cruce pentru cã stim cã Sfânta Cruce este altarul de jertfã pe care s-a adus ca jertfã pe sine Mântuitorul nostru de bunãvoie. Cinstim Sfânta Cruce pentru cã în ea vedem materializatã iubirea lui Dumnezeu fatã de oameni. Stim cã Dumnezeu este iubire (In. 4, 8) si stim cã Sfânta Cruce este o mãrturie despre iubirea lui Dumnezeu Tatãl, care L-a dat pe Fiul Sãu ca oricine crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viatã vesnicã (In. 3, 16). Este o mãrturie despre iubirea lui Dumnezeu Fiul, care din iubire S-a rãstignit pentru noi si pentru a noastrã mântuire. Cinstim Sfânta Cruce ca fiind fata lui Dumnezeu îndreptatã cãtre oameni. Si cinstim Sfânta Cruce nu numai ca arãtare a iubirii lui Dumnezeu fatã de oameni, nu numai ca altar de jertfã, ci si ca semn al biruintei prin Înviere „cã, iatã, a venit prin Cruce bucurie la toatã lumea", spunem într-o alcãtuire de la sfintele slujbe ale Bisericii noastre si stim cã Domnul nostru Iisus Hristos a înviat din morti dupã ce a murit pe Cruce si de aceea noi facem o legãturã între Crucea Domnului Hristos si Învierea Domnului Hristos. Învierea Domnului Hristos dã valoare pentru noi jertfei de pe Cruce, iar Crucea este semn si al jertfei, si al biruintei, si este semn al jertfei pentru cã este semn al învierii si al biruintei. Si de aceea noi cinstim Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos si zicem: „Crucii Tale ne închinãm, Hristoase, si Sfântã Învierea Ta o lãudãm si o mãrim" si mai zicem; „Doamne, armã asupra diavolului Crucea Ta ai dat nouã, cã se îngrozeste si se cutremurã, nesuferind a cãuta spre puterea ei, cã morti ai sculat si moartea ai surpat. Pentru aceasta ne închinãm îngropãrii Tale si Învierii". Sfântul Calinic de la Cernica, la sfârsitul vietii sale pãmântesti, a zis „Slavã lui Dumnezeu pentru toate, Sfântã Cruce ajutã si sã ne vedem în Rai".
 

Cuvânt înregistrat la Mãnãstirea Brâncoveanu în luna
februarie 1998 si difuzat pe Canalul Radio România Cultural
 
 
 
 

Cinstirea Maicii Domnului

Pe Maica Domnului o cinstim pentru cã asa ne învatã Biserica noastrã, pentru cã asa ne-am pomenit, pentru cã nu putem sã nu cinstim pe Maica Domnului, Maica Domnului fiind maica Mântuitorului nostru Iisus Hristos. E firesc, dacã-L cinstim pe Domnul Hristos, dacã-l preamãrim pe Domnul Hristos, sã fim si cinstitori ai Maicii Domnului. Ne-am pomenit ca cinstitori ai Maicii Domnului îndrumati de Biserica noastrã la aceasta prin rânduielile sfintelor slujbe. De pildã, am auzit în cadrul sfintelor slujbe, de când mi-am dat seama de aceasta, cuvintele: „Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mãrita, stãpâna noastrã, de Dumnezeu Nãscãtoare si pururea Fecioara Maria, cu toti sfintii sã o pomenim" si am rãspuns la acest îndemn totdeauna: „Preasfântã Nãscãtoare de Dumnezeu, miluieste-ne pre noi". E în centrul preocupãrilor noastre, si Sfânta Cruce, si Maica Domnului. Într-o alcãtuire de la Ziua Crucii, vorbind cu Maica Domnului, pomenim Sfânta Cruce si zicem: „Rai de tainã esti, Nãscãtoare de Dumnezeu, care ai odrãslit nelucrat pe Hristos, întru care lemnul Crucii cel de viatã purtãtor pe pãmânt s-a sãdit. Pentru aceasta înãltat fiind acum (se întelege lemnul Crucii), închinându-ne lui, pe tine te mãrim". Este o legãturã între Maica Domnului si Crucea Domnului nu numai în sensul cã Maica Domnului a stat la Crucea Domnului, ci si în întelesul cã Biserica noastrã are în vedere si Crucea Domnului, si pe Maica Domnului. Si, în sfârsit, am învãtat multe despre Maica Domnului pe parcursul vietii noastre si putem învãta, si anume cinstim pe Maica Domnului pentru cã a ales-o Dumnezeu Tatãl, pentru cã din ea s-a întrupat Dumnezeu Fiul, pentru cã Duhul Sfânt s-a pogorât peste ea. Cinstim pe Maica Domnului pentru cã îngerul binevestitor a zis: „Bucurã-te cea plinã de dar, Domnul este cu tine" (Lc. 1, 28), pentru cã Sfânta Elisabeta, sub puterea Duhului Sfânt în prezenta Maicii Domnului care-L purta pe Domnul Hristos în pântecele ei a zis „Binecuvântatã esti tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui tãu si de unde mie cinstea aceasta ca sã vinã Maica Domnului meu la mine?" (Lc. 1, 42-43). O cinstim pentru cã a cinstit-o o femeie din popor care, uimitã de cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, a ridicat glasul si a zis „Fericit este pântecele care te-a purtat si pieptul la care ai supt" (Lc. 11, 27). O cinstim pe Maica Domnului pentru cã au cinstit-o toti sfintii si n-avem cum sã n-o cinstim pe ceea ce este mãrirea a toatã lumea, care din oameni a rãsãrit si pe Cuvântul, pe Fiul lui Dumnezeu L-a nãscut. O cinstim pe Maica Domnului ca ceea ce este mai cinstitã decât heruvimii si mai mãritã fãrã de asemãnare decât serafimii.
 

Cuvânt înregistrat la Mãnãstirea Brâncoveanu
în luna februartie 1998 si difuzat pe RRC
 
 
 

Cinstirea sfintilor

Biserica Ortodoxã cinsteste sfintii pentru cã-i cinsteste Dumnezeu pe sfinti. Sfintii sunt sfintii lui Dumnezeu si cinstindu-i pe sfintii lui Dumnezeu, cinstim pe Dumnezeu însusi, care este minunat între sfinti. „Veniti sã ne închinãm si sã cãdem la Hristos. Mântuieste-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cela ce esti minunat întru sfinti, pe noi cei ce-Ti cântãm Tie: Aliluia". Cinstim pe sfinti pentru cã sfintii sunt prietenii lui Dumnezeu, cinstim pe sfinti pentru cã i-a ales Dumnezeu, cinstim pe sfinti pentru cã-i alegem si noi pe sfinti ca ocrotitorii nostri, cinstim pe sfinti pentru cã ei se roagã pentru noi. „Sfintilor mucenici care bine v-ati nevoit si v-ati încununat, rugati-vã Domnului sã mântuiascã sufletele noastre". „Mãrire Tie Dumnezeului nostru, lauda Apostolilor si bucuria Mucenicilor, a cãror propovãduire este Treimea cea de-o fiintã si nedespãrtitã". Sunt cuvinte cu care suntem obisnuiti. „Pe toti sfintii pomenindu-i, iarã si iarã cu pace Domnului sã ne rugãm" spunem la Sfânta Liturghie. Pomenim pe sfinti la zilele hotãrâte pentru pomenirea lor, ne rugãm sfintilor sã ne ajute si nouã sã urmãm calea de sfintenie, calea pe care au urmat-o ei, îi cinstim pe sfinti pentru cã dorim si noi sã fim sfinti si pentru cã dorim sã fim sfinti, ne folosim de darurile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care sunt puse în atentie ca Sfintele sfintilor, ca Sfinte pentru cei sfinti, ca Sfinte pentru cei ce vor sã fie sfinti, ca Sfinte pentru cei care vor sã înmulteascã numãrul sfintilor.
 

Cuvânt înregistrat la Mãnãstirea Brâncoveanu
în luna februarie 1998 si difuzat pe RRC
 
 
 

Mãnãstirea – locul împlinirilor

Iubiti frati, îmi place sã spun, si spun adeseori, cã mânãstirea este si locul împlinirilor. Ar putea cineva sã se întrebe, totusi, dacã existã într-adevãr undeva un loc al împlinirilor si dacã existã acest loc si este mãnãstirea – de ce mãnãstirea este locul împlinirilor. Întrebarea aceasta despre locul împlinirilor, despre un loc în care oamenii nu numai cã se simt bine, dar se simt îndestulati, simt cã nu mai au ce sã urmãreascã, dacã lucrul acesta se întâmplã într-un anumit loc, oare într-adevãr este un astfel de loc? Întrebarea este fireascã pentru cã Sfântul Ioan Gurã de Aur observã în „Predicile despre pocãintã" cã Adam fiind în Rai a cãzut si cã Lot fiind în Sodoma s-a mântuit. Observã cã Iov s-a mântuit pe o grãmadã de gunoi, iar Saul nu s-a mântuit în palat împãrãtesc. Dacã luãm aminte la acest cuvânt al Sfântului Ioan Gurã de Aur, constatãm cã nu locul, ci asezarea sufleteascã îl ajutã pe om ca sã fie împlinit. Dar dacã ne mai gândim apoi cã Sfântul Petru Damaschin spune cã a vãzut mântuire si cãdere si în pustiu, si în viata obisnuitã, si-n cãlugãrie, si-n cãsãtorie, si dacã ne mai gândim cã el afirmã cã „de va lãsa omul voile si cugetele sale si va face voia si cugetul lui Dumnezeu, în toatã lumea asta nu se va gãsi nici loc, nici lucru ca sã-i împiedice mântuirea. Se potriveste acest cuvânt cu cuvântul psalmistului: „în tot locul stãpânirii Lui, binecuvânteazã suflete al meu pe Domnul (Ps. 102, 22). În rugãciunea „Împãrat ceresc" – cãtre Duhul Sfânt – spunem „care pretutindenea esti si toate le împlinesti". Sfântul Marcu Ascetul are cuvântul: „credinta neclintitã este un turn întãrit si Hristos se face toate celui ce crede". În acest cuvânt al Sfântului Marcu Ascetul întelegem cã mântuirea, cã împlinirea vine prin Hristos. „Hristos sã se sãlãsluiascã prin credintã în inimile voastre", le scrie Sfântul Apostol Pavel crestinilor din Efes (Efes. 3, 17). Toate acestea ne duc la gândul cã, de fapt, împlinirea tine de suflet si nu de loc, de un loc anume. Si totusi nu se poate spune cã n-ar fi si niste locuri cu avantaj pentru linistea sufleteascã, locuri în care omul sã se simtã mai aproape de Dumnezeu, locuri în care cei de jos sã caute mai mult voie lui Dumnezeu, nu se poate spune cã nu existã locuri care sã favorizeze linistea si bucuria. Si-un astfel de loc nepãrat trebuie sã fie mãnãstirea, pentru cã mãnãstirea este împãrãtia lui Dumnezeu aici pe pãmânt. Undeva unde se înmulteste rugãciunea, undeva unde se cautã linistea, undeva unde oamenii sunt cu gândul la Dumnezeu nu se poate sã nu fie si o împlinire, dacã oamenii cautã cu adevãrat voia lui Dumnezeu. Bineînteles cã vrãjmasul poate veni cu gândurile lui, poate da fel de fel de sugestii, poate aduce confuzii, poate aduce nedumeriri, poate sã rãscoleascã niste gânduri ale trecutului si niste nãzuiri spre lumea aceasta, si-n cazul acesta, mãnãstirea nu este locul împlinirilor pentru aceia care nu cautã împlinirea în Dumnezeu.

Când mã întreba cineva: de unde vin, de unde sunt, de multe ori îmi venea în minte sã spun niste versuri scrise de Maica Teodosia în „Pasãre de nea":

„Eu, de unde vin e numai senin
Si-acolo nu-i dorul nimãnui, e numai senin."

pentru cã unde-i Dumnezeu si dorul sãu e seninãtor. Norii ispitelor, norii îndoielilor, norii confuziilor, norii nedumeririlor nu au ce cãuta unde „învie Dumnezeu si se risipesc vrãjmasii Lui", „sã învie Dumnezeu si sã se risipeascã vrãjmasii Lui si sã fugã de la fata Lui toti cei ce-L urãsc pe Dânsul". Si dacã ne gândim bine cã Sfântul Apostol Pavel în Epistola întâia cãtre Corinteni scrie cã: „noi surpãm izvodirile mintii si tot gândul îl robim spre ascultarea lui Hristos", aflãm metoda de împlinire. Sã surpi izvoarele mintii. Pentru cã fiecare dintre noi, acolo unde ne gãsim, suntem sau putem fi împresurati de izvodirile mintii. De o minte cu odrãsliri care nu se potrivesc cu poruncile lui Hristos, pentru cã nu reusim nici mãcar în parte de multe ori, sã împlinim cuvântul Sfântului Apostol Pavel din Epistola cãtre Romani, care zice: „schimbati-vã prin înnoirea mintii, cãutati sã cunoasteti ce este plãcut si desãvârsit si nu vã asemãnati chipului acestui veac, ci schimbati-vã prin înnoirea mintii" (Rom. 12, 2). Nelinistile, toate neîmplinirile, toate zbuciumãrile, toate neîmplinirile vin de acolo cã omul nu se supune cu mintea Domnului Hristos si cautã el niste lucruri care nu tin de liniste si de împlinire si ar trebui sã fim cumva, cu o jenã în sufletul nostru, când avem neîmpliniri si nemultumiri pentru cã asta înseamnã cã nu ne-am întâlnit încã cu Domnul Hristos.

La Schimbarea la Fatã, Sfântul Apostol Petru a zis: „Doamne, e bine sã fim aici". Ar trebui sã zice si noi, despre noi însine, în raport cu Taborul vietii noastre – cei din mãnãstire, „Doamne, e bine sã fim aici".

La Învierea Sa din morti, Domnul Hristos a dat ucenicilor Sãi bucurie si cei doi care mergeau spre Emaus erau cu inimile arzânde de prezenta Domnului Hristos, iarãsi un semn de bucurie si de împlinire. Mai departe, la Înãltarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, ucenicii s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Si nu erau într-un loc anume, cum nu erau nici mãcar în locul Înãltãrii, cãci s-au întors de acolo „cu bucurie mare", bineînteles purtând în suflet binecuvântarea pe care a dat-o Domnul Hristos si purtând în suflet închinarea pe care au adus-o ei Domnului Hristos.

Ne confruntãm de multe ori, unii dintre noi, si cu oameni neîmpliniti care au trãit ani si ani în mãnãstire. Oameni neîmpliniti care ar putea sã aibã bucurie din darul lui Dumnezeu, din rugãciunile Maicii Domnului, din mijlocirile sfintilor din slujbele Bisericii, din darurile Bisericii, si totusi nu au. Nu pentru cã nu sunt în locuri favorizante pentru bine, ci pentru cã nu stiu sã caute si nu stiu cãutând sã gãseascã pe Cel prin care vine împlinirea – Hristos care „se face toate celui ce crede" si pe Cel de la care vine „toatã darea cea bunã si tot darul desãvârsit".

Ar fi cazul sã ne întrebãm, în situatii de felul acesta, de confruntare cu noi însine si de cercetare de noi însine, la vreme de îndreptare: câtã multumire purtãm în suflet? câtã împlinire avem din ceea ce facem, din ceea ce gândim, din ceea ce vorbim, din ceea ce suntem? Sã ne cercetãm pe noi însine si dacã vedem cã nici în „locul împlinirilor" nu avem împlinire – sã ne defãimãm. Ca acel pãrinte care, întrebat fiind ce a gãsit în calea aceasta, ce-a învãtat în calea aceasta a cãlugãriei, a zis: „sã mã defaim pe mine însumi". Smerenia este un mijloc de înãltare, dupã cuvântul Domnului Hristos care zice: „cel ce se smereste pe sine se va înãlta", iar darul lui Dumnezeu se dã celor smeriti. „Învãtati-vã de la Mine cã sunt blând si smerit cu inima", a zis Domnul Hristos, „si veti avea odihnã sufletelor voastre". Amin.
 

Înregistrare realizatã la Mãnãstirea Brâncoveanu
de la Sâmbãta de Sus, 4 octombrie 1996
 
 
 

Femeile gânditoare de Dumnezeu

Întru aceastã duminicã, am auzit la sfintele slujbe spunându-se cuvintele: „Când Te-ai pogorât la moarte Cela ce esti Viata cea fãrã de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strãlucirea dumnezeirii, iar când ai înviat pe cei morti din cele de dedesubt, toate puterile ceresti au strigat: Dãtãtorule de viatã, Hristoase Dumnezeul nostru, mãrire Tie". Cuvintele acestea le-am auzit de mai multe ori în cuprinsul slujbei de duminicã de la Glasul al II-lea. Si când spunem aceste cuvinte, stãm în fata Mântuitorului nostru Iisus Hristos, vorbim cu Mântuitorul, cu El, care este fãrã de moarte si care totusi s-a pogorât la moarte. „Când Te-ai pogorât la moarte, Cela ce esti Viata cea fãrã de moarte". A primit Mântuitorul nostru sã moarã pentru pãcatele noastre, a murit cu fire pãmânteascã, s-a despãrtit sufletul de trup, asa cum se întâmplã la moartea tuturor oamenilor, dar n-a murit cu firea dumnezeiascã, El fiind Viata cea fãrã de moarte. „Când Te-ai pogorât la moarte, Cela ce esti Viata cea fãrã de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strãlucirea dumnezeirii", spunem noi mai departe. Cum anume? Atunci când Domnul nostru Iisus Hristos a fost înmormântat de Iosif din Arimateea si de Nicodim, a fost asezat în mormânt cu trupul si s-a pogorât în iad cu sufletul, dar cu dumnezeirea a fost pretutindeni, si în mormânt cu trupul, si în iad cu sufletul. De aceea se spune: „Atunci iadul l-ai omorât cu strãlucirea dumnezeirii". Când s-a pogorât Domnul Hristos la iad, iadul a încetat sã mai fie iad, întunericul a fost strãlucit de strãlucirea dumnezeirii si a avut loc aceastã pogorâre la moarte si apoi în cele mai de jos ale pãmântului, în locasurile mortilor, iar prin aceasta iadul a fost nimicit. Aceasta a avut drept urmare faptul cã cei morti au fost înviati: „Atunci iadul l-ai omorât cu strãlucirea dumnezeirii; iar când ai înviat pe cei morti din cele de dedesubt" (din cele de jos). Cei vechi credeau cã lumea aceasta este împãrtitã în trei pãrti, ca si când ar avea trei etaje: la mijloc pãmântul, sus cerul si jos iadul, sub pãmânt. Era o conceptie a lor si atunci Biserica, având în vedere conceptia aceea, spune: „Te-ai pogorât la iad, ai înviat pe cei morti din cele de dedesubt. Atuncea iadul ai omorât cu strãlucirea dumnezeirii Tale, iar când ai înviat pe cei morti din cele de dedesubt, toate puterile ceresti au strigat: Dãtãtorule de viatã, Hristoase Dumnezeul nostru, mãrire Tie". Ceea ce s-a întâmplat atunci trebuie sã se întâmple în fiecare dintre noi. Dacã avem un iad în sufletul nostru, acesta trebuie sã se nimiceascã. Dacã avem porniri rele, trebuie sã se schimbe spre bine. Iadul din sufletul nostru, atâta cât este, dacã este, trebuie sã fie pãtruns de strãlucirea dumnezeirii, sã învieze Dumnezeu în noi, „sã învie Dumnezeu si sã se risipeascã vrãjmasii Lui", sã simtim pe Dumnezeu viu si lucrãtor în noi si toate împotrivirile din suflet sã se nimiceascã si atunci puterile cerului strigã si pentru noi, si pentru cele ce se întâmplã în noi: „Dãtãtorule de viatã, Hristoase, Dumnezeul nostru, mãrire Tie".

Asa vorbim cu Domnul Hristos si mai vorbim cu El în aceastã duminicã zicând: „De Te-ai si pogorât în mormânt, cela ce esti fãrã de moarte, dar puterile iadului ai zdrobit si ai înviat ca un biruitor, Hristoase, Dumnezeule, zicând femeilor mironisite: Bucurati-vã si apostolilor Tãi pace dãruindu-le, Cela ce dai celor cãzuti ridicare". Îi spunem Domnului Hristos cã, cu toate cã s-a pogorât în mormânt, cu toate cã a fost ca un mort în mormânt, cu puterea dumnezeiascã a zdrobit iadul. „Cu toate cã Te-ai pogorât în mormânt, cela ce esti fãrã de moarte", Te-ai pogorât în mormânt dupã firea omeneascã, Te-ai unit cu cei morti dar, cu puterea Ta, ai zdrobit iadul, „dar puterile iadului ai zdrobit si ai înviat ca un biruitor, zicând femeilor mironosite: Bucurati-vã". Dupã învierea Sa, Domnul Hristos, asa cum mãrturiseste Sfântul Evanghelist Matei, s-a întâlnit cu femeile mironosite, care L-au întâmpinat si Domnul Hristos le-a întâmpinat pe ele si a zis cãtre ele: „Bucurati-vã" (Mt. 28, 9). Le-a salutat. Cuvântul bucurati-vã nu este un îndemn la bucurie, ci este un salut. „Bucurati-vã" e salutul pe care l-a întrebuintat Domnul Hristos în întelesul cã cuvântul din limba ebraicã s-a tradus în limba greacã prin „bucurati-vã", iar în limbile moderne nu peste tot gãsim în Noul Testament cuvântul „bucurati-vã", ci gãsim cuvântul fiti salutati.

Iubiti credinciosi, Domnul Hristos a zis femeilor: „bucurati-vã". Noi ne putem gândi si la un îndemn la bucurie, pentru cã Domnul Hristos a adus bucuria învierii si s-au bucurat ucenicii cã L-au vãzut pe Domnul (In 20, 20). Deci, a zis femeilor „bucurati-vã" si apostolilor le-a dat pace. „Si apostolilor Tãi pace dãruindu-le, Cela ce dai celor cãzuti ridicare". Iubiti credinciosi, însã, în aceastã zi în care pomenim pe femeile mironosite si zicem c-a zis Domnul Hristos femeilor mironosite „bucurati-vã", ne gândim totodatã si la Sfântul Iosif din Arimateea, care a fost în legãturã cu Domnul Hristos prin aceea cã l-a înmormântat cu cinste pe El. A cerut autorizatie de la Pilat sã-l înmormânteze pe Mântuitorul, pe Învãtãtorul cel rãstignit. A primit autorizatie si l-a înmormântat si Biserica îl pomeneste întru aceastã zi împreunã cu femeile purtãtoare de mir, cu femeile care au cumpãrat miresme si au pregãtit miresme si s-au dus sã le verse peste trupul Domnului nostru Iisus Hristos, dar n-au putut sã-si împlineascã gândul pentru cã Domnul nostru Iisus Hristos înviase din morti.

În legãturã cu aceste femei mironosite, cu aceste femei purtãtoare de mir, femei doritoare de a-l cinsti pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în legãturã cu aceaste femei, Biserica noastrã spune: „Pe Soarele cel mai înainte de soare, care a apus oarecând în mormânt, mers-au mai înainte de cãtre ziuã cãutându-L ca pe o zi mironositele fecioare si una cãtre alta striga: «O, prietenelor, veniti sã ungem cu miresme trupul cel de viatã purtãtor si îngropat, trupul care a înviat pe Adam si care acum zace în mormânt. Sã mergem si sã ne sârguim ca si magii si sã ne închinãm, si sã aducem miruri în loc de daruri, Celui ce nu în scutece, ci în giulgiu este înfãsurat, si sã plângem, si sã strigãm: O, Stãpâne, scoalã-Te, Cela ce dai celor cãzuti sculare»" (Icos). Aceasta este o alcãtuire a Bisericii noastre, o minunãtie de gânduri bune si frumoase, pe care o avem în cuprinsul slujbelor noastre de la Pasti, si o avem si în cuprinsul slujbei de astãzi. Si spunem, vorbind cu cei ce ne ascultã: „Pe Soarele cel mai înainte de soare – asa-l numim pe Domnul Hristos: Soare înainte de Soare, Soarele care a fãcut soarele – Pe Soarele cel mai înainte de soare, care a apus oarecând în mormânt". A fost înmormântat soarele? Poate sã fie soarele înmormântat? Nu poate. Soarele nu apune niciodatã, apune pentru noi si rãsare pentru altii. „Pe Soarele cel mai înainte de soare, care a apus oarecând în mormânt, mers-au mai înainte de cãtre ziuã – pânã nu s-a fãcut ziuã (si aici urmeazã ceva frumos) – cãutându-l ca pe o zi mironositele fecioare (mironositele în general, c-au fost si fecioare, si nefecioare între ele. Chiar mã întreba cineva, undeva, cã de ce se spune mironositele fecioare? Si am spus cã se referã la acelea care au fost fecioare. Dar, a fost si Maria Magdalena, care de fapt n-a fost fecioarã); – si una cãtre alta striga: O, prietenelor, veniti sã ungem cu miresme trupul cel de viatã purtãtor si îngropat, trupul care a înviat pe Adam cel cãzut si care zace în mormânt", ele considerau cã Trupul Domnului e în mormânt, zace în mormânt. Nu stiau cã Domnul Hristos a înviat. „Sã mergem sã ne sârguim ca si magii, si sã ne închinãm, si sã aducem miruri în loc de daruri". Magii au adus daruri la nasterea Mântuitorului, când Domnul Hristos ca prunc a fost înfãsurat în scutece, si acum era înfãsurat, dar nu în scutece, ci în giulgiu. Se face o legãturã, pe care bineînteles cã n-au fãcut-o mironositele, dar pe care o face Biserica. „Si sã mergem sã ne sârguim ca si magii, si sã ne închinãm, si sã aducem miruri în loc de daruri". Nu aducem aur, tãmâie si smirnã cum au adus magii, ci aducem miruri în loc de daruri Celui ce, nu în scutece ca la nastere, ci în giulgiu este înfãsurat si sã plângem si sã strigãm: „O, Stãpâne, scoalã-Te, Cel ce dai celor cãzuti ridicare". Sunt niste lucruri minunate cu care ne împodobim mintea la aceastã sãrbãtorire, în aceastã duminicã în care pomenim pe femeile mironosite, pe femeile purtãtoare de mir, pe femeile gânditoare de Dumnezeu. Cred cã acesta este lucrul cel mai de cãpetenie pe care ar trebui sã-l avem în vedere într-o zi ca aceasta. Biserica ne spune cã femeile mironosite au fost gânditoare de Dumnezeu, L-au avut în vedere pe Dumnezeu, L-au avut în principal în sfera gândurilor lor pe Domnul Hristos si de aceea erau gânditoare de Dumnezeu. Când eram eu copil, buna mea, Dumnezeu s-o odihneascã, când îi venea ceva deosebit în minte spunea: „Mi-o adus Dumnezeu în gând". Aceasta înseamnã sã fii gânditor de Dumnezeu, sã primesti în gând gândurile lui Dumnezeu, sã aduni în minte, gândurile lui Dumnezeu. De unde? Din Sfânta Evanghelie, unde sunt cuvintele lui Dumnezeu, gândurile lui Dumnezeu, care sunt vesnice; din scrierile Sfintilor Apostoli, care au fost insuflati de Duhul Sfânt, din scrierile Sfintilor Pãrinti si mai ales de la sfintele slujbe. Iatã, v-am spus niste gânduri luminate. Asta înseamnã sã ai gândurile lui Dumnezeu si sã fii gânditor de Dumnezeu si mai ales femeile sã fie gânditoare de Dumnezeu ca sã se potriveascã cu femeile mironosite.

Deci, iubiti credinciosi, în aceastã zi în care ne gândim la femeile cinstitoare de Dumnezeu, care au vrut sã-L cinsteascã pe Mântuitorul prin miruri, pe care le-au cumpãrat si pe care le-au pregãtit si în care si-au pus inima lor, în aceastã zi e cazul sã ne aducem aminte cã femeile purtãtoare de mir, femeile gânditoare de Dumnezeu, femeile mironosite, n-au putut sã-si întrebuinteze mirurile si s-au întors cu ele înapoi, pentru cã Domnul Hristos înviase din morti. De aceea zicem noi la Sfânta Slujbã de Înviere: „Femeile cele gânditoare de Dumnezeu în urma Ta cu miruri au alergat si pe care ca pe un mort cu lacrimi Te cãutau, bucurându-se s-au închinat Tie, Dumnezeului celui viu si Pastile cele mântuitoare ucenicilor Tãi, Hristoase, le-au binevestit". Au plecat cu un gând la mormânt si s-au întors cu gândul cã Domnul Hristos a înviat si au spus ucenicilor cã Domnul Hristos a înviat.

Iubiti credinciosi, femeile purtãtoare de mir si-au arãtat cinstirea pe care o purtau în inima lor, dar nu si-au arãtat-o prin mirurile pe care le-au pregãtit, pentru cã nu mai era trebuintã de ele, dar cinstirea cea din inimã a rãmas pentru totdeauna lucrãtoare si de la femeile mironosite putem învãta sã fim si noi cinstitori ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cu ce, iubiti credindiosi? Noi ce putem sã-i aducem Domnului Iisus Hristos ca sã ne aflãm în lucrarea femeilor mironosite? Miruri nu avem de unde, dar Biserica noastrã zice asa: „Sã mânecãm cu mânecare adâncã si în loc de mir, cântare sã aducem Stãpânului, si sã-L vedem pe Hristos, Soarele dreptãtii, tuturor viatã rãsãrind" (Irmos, cântarea a cincea de la Slujba Învierii). Mirurile noastre sunt cântarea noastrã de laudã, cântarea noastrã de preamãrire adusã Domnului Hristos. Slujbele noastre care sunt ca o revãrsare de mir, de miresme, cãtre Mântuitorul nostru Iisus Hristos si aduc binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos peste noi. Femeile purtãtoare de mir, femeile gânditoare de Dumnezeu, femeile care au adus miruri, ne învatã pe noi sã aducem cântare Stãpânului si sã-L vedem pe Hristos, Soarele dreptãtii, tuturor viatã rãsãrind.

Iubiti credinciosi, femeile purtãtoare de mir au vrut sã aducã miresme, au pregãtit miresme si au arãtat cinstirea lor prin miresme. Noi sã arãtãm cinstirea noastrã prin laude aduse lui Dumnezeu, prin laude aduse Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Celui ce a înviat din morti cu moartea pe moarte cãlcând si nouã ne-a dãruit viatã vesnicã. Si închinarea noastrã sã o aducem pentru cã si femeile purtãtoare de mir s-au închinat Mântuitorului nostru Iisus Hristos când s-au întâlnit cu Hristos, iar Domnul Hristos le-a spus: „Bucurati-vã", si le-a spus: „nu vã temeti" (Mt. 28, 9-10). A pomenit douã din darurile Învierii. Noi stim cã din mormântul dãtãtor de viatã al Mântuitorului au izvorât mai ales cinci daruri ale Învierii si anume: iertarea pãcatelor, cã Domnul Hristos a dat ucenicilor puterea de a ierta pãcatele, a suflat peste ei Duh Sfânt si a zis: „Luati Duh Sfânt, cãrora veti ierta pãcatele vor fi iertate si cãrora le veti tine, vor fi tinute" (In. 20, 22-23). A dat Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dupã Înviere, bucurie, „s-au bucurat ucenicii vãzând pe Domnul" (In. 20, 20), iar femeilor mironosite le-a zis „bucurati-vã". A dat Domnul Hristos, dupã Învierea Sa, netemere, a zis „Nu vã temeti" (Mt. 28, 10). A dat Domnul Hristos, deci, curaj celor care au crezut în Înviere, a dat Domnul Hristos pace Apostolilor Sãi, cã de fiecare datã când s-a întâlnit cu ei, le-a zis „Pace vouã" (In. 20, 2; Lc. 24, 36) si le-a dat binecuvântare, cãci la cer s-a înãltat binecuvântând (Lc. 24, 51).

Sã ne învredniceascã bunul Dumnezeu si pe noi sã fim gânditori de Dumnezeu ca femeile purtãtoare de mir, sã aducem si noi cinstire Mântuitorului ca femeile mironosite, sã-L asezãm si noi în sufletul nostru cu cinstirea pe care i-a arãtat-o Domnului Hristos Iosif din Arimateea, care L-a asezat în mormânt, sã avem si noi bucuria întâlnirii cu Dumnezeu cum au avut-o femeile mironosite, sã avem si noi binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos, care se aratã mai ales în iertarea pãcatelor si atunci vom fi pãrtasi învierii Domnului nostru Iisus Hristos, de acum si pânã-n veac. Amin.

Mãrire Tatãlui si Fiului si Sfântului Duh. Amin. Hristos a înviat!
 

Predicã tinutã la Mãnãstirea Brâncoveanu de la Sâmbãta de Sus
în Duminica a treia dupã Pasti, a Mironositelor, 3 mai 1998)
 
 
 

Sãmânta si pãmântul inimii

Prea Sfintite Pãrinte Mitropolit Serafim, Preacucernici Pãrinti si iubiti credinciosi,

S-a sfârsit cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos în legãturã cu pilda semãnãtorului si cu tãlmãcirea ei în cuvintele: „Cel ce are urechi de auzit sã audã". Ce sã audã? Sã audã pilda semãnãtorului si ce sã mai audã? Sã audã tâlcuirea ei. În Sfânta Evanghelie avem douã pilde spuse de Mântuitorului nostru Iisus Hristos în legãturã cu semãnatul: pilda cu semãnãtorul si pilda cu sãmânta cea bunã si cu neghina. Pilda cu semãnãtorul o gãsim în trei locuri, în trei Evanghelii: în Sfânta Evanghelie de la Matei, cap. 13, în Sfânta Evanghelie de la Marcu, în cap. 4 si în Sfânta Evanghelie de la Luca în cap. 8, iar pilda cu sãmânta cea bunã si cu neghina o gãsim numai în Sfânta Evanghelie de la Matei, în continuarea pildei cu semãnãtorul. Si este interesant de observat cã amândouã aceste pilde au fost tâlcuite de Domnul nostru Hristos. Dacã este vorba sã ne oprim cu gândul asupra pildei cu semãnãtorul, care s-a citit astãzi din Sfânta Evanghelie, putem sã stim numai din citirea Sfintei Evanghelii ce a înteles Domnul Hristos prin semãnãtor, ce a înteles Domnul Hristos prin pãmântul bãtãtorit, ce a înteles Domnul nostru Iisus Hristos prin pãmântul pietros, ce a înteles Domnul nostru Iisus Hristos prin pãmântul împresurat de spini si ce a înteles Domnul nostru Iisus Hristos prin pãmântul cel bun, în care sãmânta cea bunã, care este – s-a spus clar – cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu aduce rod bun în pãmântul cel bun. Dacã Domnul nostru Iisus Hristos si-a sfârsit pilda si tãlmãcirea ei cu cuvintele „Cel ce are urechi de auzit sã audã", înseamnã cã lucrurile acestea sunt foarte importante pentru noi. E important sã stim cã pãmântul cel bun îi reprezintã pe oamenii care, cu inimã curatã si bunã primesc cuvântul si fac rod întru rãbdare. E important sã stim cã pãmântul împresurat de spini, în care nu ajunge sãmânta cea bunã – cuvântul lui Dumnezeu sã rodeascã, îi reprezintã pe oamenii aceia care, sub povara grijilor si a bogãtiei si a plãcerilor vietii, nu ajung sã vadã în sufletul lor rodind cuvântul lui Dumnezeu. Cel ce are urechi de auzit sã audã si sã stie si sã nu uite, sã tinã minte cã pãmântul pietros este pãmântul inimii acelor credinciosi care se bucurã de cuvântul lui Dumnezeu, dar care atunci când ajung în împrejurãri constrângãtoare, în împrejurãri mai grele, se leapãdã de cuvântul lui Dumnezeu si în aceia sãmânta cea bunã nu aduce rod. Cei ce au urechi de auzit sã audã cã pãmântul cel bãtãtorit în care nici mãcar nu prinde rãdãcinã cuvântul lui Dumnezeu, sunt acei oameni care auzind cuvântul îndatã îl si uitã. Si Domnul Hristos spune chiar cã diavolul, satana, împotrivitorul ia cuvântul din inima lor – si acum fiti atenti – ca nu cumva crezând sã se mântuiascã. De ce ia diavolul cuvântul lui Dumnezeu din inima celor care nu-s interesati pentru cuvântul lui Dumnezeu? Ca nu cumva sã fie interesati, ca nu cumva sã primeascã cuvântul lui Dumnezeu, ca nu cumva crezând în cuvântul lui Dumnezeu, sã se mântuiascã. Sunt multe locuri în Sfânta Evanghelie în care ni s-au pãstrat cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos în legãturã cu credinta si cu mântuirea. Sã ne gândim, de pildã, la sfârsitul Evangheliei de la Marcu, unde e scris cã a zis Domnul Hristos dupã Învierea Sa cãtre ucenicii Sãi: „Propovãduiti Evanghelia la toatã fãptura. Cel ce va crede si se va boteza se va mântui" – cu credinta lui Dumnezeu, „iar cel ce nu va crede se va osândi". Or, diavolul vrea aceasta ca oamenii sã nu se mântuiascã, ci sã se osândeascã. Stim apoi cã de multe ori a zis Domnul Hristos în privinta mântuirii de suferintã, în privinta mântuirii de moarte, în privinta mântuirii de boalã, în privinta mântuirii de pãcat, a zis Domnul Hristos cã aceasta se realizeazã prin credintã. Si a zis Domnul Hristos si cã „de nu veti crede cine sunt, în pãcatele voastre veti muri". Si a zis Domnul Hristos în legãturã cu femeia pãcãtoasã, despre care citim în al VII-lea capitol din Sfânta Evanghelie de la Luca: „Credinta ta te-a mântuit. Mergi în pace" (Lc. 7, 5). La fel a zis si cãtre femeia cu curgere de sânge, care s-a atins de poala hainei Domnului nostru Iisus Hristos, încredintatã fiind cã se va vindeca. A zis Domnul Hristos cãtre ea: „Îndrãzneste, fiicã, credinta ta te-a mântuit" (Mt. 9, 22). Ca sã avem în noi cuvântul lui Dumnezeu si ca cuvântul lui Dumnezeu primit în sufletul nostru prin credintã sã fie roditor spre mântuire, este de trebuintã credinta. Cãtre Iair, mai marele unei sinagogi care avea o fiicã pe moarte si care s-a dus la Domnul Hristos, rugându-L pentru fiica lui, Domnul Hristos a zis: „Voi veni în casa ta si se va tãmãdui". Si când Iair a aflat cã copila lui a si murit, nu numai cã era pe moarte cum o stia el, si-a pierdut credinta. Si atunci a zis Domnul Hristos: „Îndrãzneste, crede numai si se va mântui" (Lc. 8, 50). A stãruit Domnul Hristos ca oamenii sã aibã credintã. Sã aibã credintã în cuvântul lui Dumnezeu, sã nu se îndoiascã. Sfântul Isaac Sirul spune cã „casa credintei este mintea de copil si inima curatã". Si avea de unde sã stie Sfântul Isaac Sirul cã credinta se întãreste în inima curatã, pentru cã a citit si el desigur din Sfânta Evanghelie cuvântul Domnului Hristos cã cei care au inimã curatã si bunã aceia aduc rod întru rãbdare. Multi dintre credinciosii nostri sunt ispititi de gândul cã ar putea înainta în credintã, cã ar putea înainta într-o viatã curatã, într-o viatã deosebitã, dacã ar cunoaste mult. Sfântul Marcu Ascetul, însã, atrage atentia asupra faptului cã cunostinta singurã, cum zice Sfântul Apostol Pavel, îl îngâmfã pe om, iar împlinirea cuvântului este mântuitoare. Credinta nelucrãtoare, „cunostinta singurã îl îngâmfã pe om, îndemnându-l la nelucrare, iar iubirea zideste, îndemnându-l la rãbdarea tuturor". E cuvântul Sfântului Marcu Ascetul.

Iubiti credinciosi, uitãm, prea mult uitãm. Uitãm când vrem sã cunoastem mult. Nu acesta este lucrul de cãpetenie. Uitãm lucrul acesta si mai ales uitãm cã Domnul Hristos a zis „Fericiti sunt cei curati cu inima, cã aceia vor vedea pe Dumnezeu". Sunt bune si studiile, e bine si sã cunosti, sã cunosti multe, dar cel mai bine e sã-ti cunosti sufletul, sã-ti cunosti inima, sã stii cum te raportezi tu ca om la ceea ce-ti spune Dumnezeu. Un pãrinte cu viatã îmbunãtãtitã si cu cunostintã deosebitã, care a trãit cândva si la mãnãstire la Sâmbãta, pãrintele Arsenie Boca, a zis cã „studii teologice pot cunoaste si pãgânii". Lucrul de cãpetenie este sã ai cunostintã de Dumnezeu. Si mi-a pus în fatã o alcãtuire din catavasiile de la Înãltarea Domnului, prima catavasie, care zice asa: „Cu dumnezeiescul nor fiind acoperit gângavul – e vorba de Moise – a spus legea cea scrisã de Dumnezeu". Cum s-a ajuns la aceasta? Ni se spune mai departe: „Cã scuturând tina de pe ochii mintii, vede pe Cel Ce este", adicã pe Dumnezeu, care s-a prezentat pe Sine, zicând: „Eu sunt Cel Ce sunt", vede pe Dumnezeu, vede pe Cel Ce este –„ si se învatã cunostinta Duhului, cinstind cu dumnezeiesti cântãri", e vorba de cunostinta pe care i-o dã Duhul Sfânt, iar rezultatul este cã cinsteste cu dumnezeiesti cântãri. Deci, textul este urmãtorul: „Cu dumnezeiescul nor fiind acoperit gângavul, a spus legea cea scrisã de Dumnezeu, cã scuturând tina de pe ochii mintii", norul fiind Duhul Sfânt, înlãturând ceea ce se împotriveste cunostintei, sã zicem asa preconceptiile, dacã vreti, care nu tin de Dumnezeu, „scuturând tina de pe ochii mintii", scuturând urmãrile pãcatului care întunecã mintea, întunecã cunostinta, scuturând tina de pe ochii mintii, înlãturând tina de pe ochii mintii, „vede pe Cel Ce este", îl vede pe Dumnezeu. Cum îl vede pe Dumnezeu? Cum poate omul sã vadã pe Dumnezeu? Stiti cum îl poate vedea cel mai bine? Stiind cã nu-L poate vedea. Când are constiinta aceasta cã eu orice as face nu pot vedea pe Dumnezeu, pentru cã „Dumnezeu e mai presus de ceea ce poate omul cugeta si spune", zice Sfântul Simeon Noul Teolog. Si de aceea „vede pe Cel Ce este", pentru cã stie cã nu-L poate vedea si se pleacã cu mintea. Tot Pãrintele Arsenie zicea cã „noi avem mintea care discutã cu Dumnezeu, în loc sã se supunã fãrã discutie".

Deci, vede pe „Cel Ce este si se-nvatã cunostinta Duhului", se-nvatã o altã cunostintã decât cunostinta din carte. Sfântul Ioan, cel care a scris Scara, spune asa, referindu-se la cuvântul Domnului Hristos: „Învãtati-vã de la Mine cã sunt blând cu inima si veti avea odihna sufletelor voastre". „Învãtati-vã, nu de la om, nu de la înger, nu din carte, ci de la Mine, de la lucrarea Mea cea din voi si veti avea odihnã sufletelor voastre de patimile cele ce vã hãrtuiesc pe voi".

Deci, iubiti credinciosi, aceasta trebuie sã avem noi în vedere la ceea ce a spus Domnul Hristos, sã avem inimã curatã: „Fericiti sunt cei curati cu inima cã aceia vor vedea pe Dumnezeu". Sã ne gândim la aceea cã cei cu inimã curatã si bunã aduc rod întru rãbdare. Pe ce temei? Pe temeiul credintei în cuvântul lui Dumnezeu. Pe temeiul cuvântului semãnat în sufletele noastre. Sã stiti cã nu-i fãrã importantã faptul cã Biserica noastrã are rânduieli ca în aceastã vreme de toamnã când se seamãnã grâul, sã se citeascã din Sfânta Evanghelie pilda cu semãnãtorul. Bineînteles cã Domnul Hristos n-a vrut sã le dea oamenilor o lectie de agriculturã. Domnul Hristos a luat împrejurãri din agriculturã, din plugãrie ca sã-i învete pe oameni lucruri mai presus de lumea aceasta, sã-i învete despre un alt semãnat. Cã nu existã numai semãnatul de grâu, cã nu existã numai semãnatul de plante, ci existã si un semãnat spiritual, un semãnat duhovnicesc. Eu, de pildã acuma, semãn. Semãn prin cuvânt, aduc cuvântul lui Dumnezeu în inimile voastre si voi îl primiti. Unii ca pãmânt bãtãtorit, altii ca pãmânt pietros, altii ca pãmânt împresurat de spini si altii ca pãmânt care reprezintã inima curatã si bunã. Rod vor aduce aceia care primesc cuvântul cu inimã curatã si bunã, cu minte de copil neîmpotrivitoare, cu inimã curatã, primitoare. Cine e asa, are nãdejde sã rodeascã în el cuvântul lui Dumnezeu si acela are urechi de auzit si aude. Toti care vorbim, nu numai când predicãm, toti cei care scriem cuvinte de învãtãturã sau scriem ceva spre cunostinta altora care citesc suntem semãnãtori. Toti care vorbim în vorbirea de toate zilele suntem semãnãtori. În faptele Apostolilor se spune cã ajungând Sfântul Apostol Pavel în Atena si începând sã propovãduiascã în piatã unii au întrebat: „Ce vrea acest semãnãtor de vorbe?" Deci era conceptia aceasta înstãpânitã în gândurile oamenilor cã si cuvintele rostite, ceea ce spunem noi în vorbirea de toate zilele, de fapt este un semãnat. Un semãnat spre rodire bunã sau un semãnat spre rodire rea. Pentru cã am zis cã este si o pildã cu sãmânta cea bunã si cu neghina. Si în acea tâlcuire a pildei Domnul Hristos spune cã cel ce seamãnã sãmânta cea bunã, seamãnã cuvântul cel bun, dar sunt si unii care seamãnã neghinã, seamãnã învãtãturi rele. Si atunci înseamnã cã noi trebuie sã fim cu grijã si la ce se seamãnã în sufletul nostru prin ceea ce auzim, si la ceea ce se seamãnã în sufletul nostru prin ceea ce citim. Sunt unii care zic: „A, pãi pe mine nu mã intereseazã. Din orice carte poti sã înveti si ceva bun." Sã stiti cã nu-i asa. Nu din orice carte poti sã înveti ceva bun. Si mai ales nu înveti ceva bun atunci când n-ai ceva bun în sufletul tãu ca sã nimiceascã relele care îti vin. Trebuie sã fii întãrit în suflet ca bând ceva dãtãtor de moarte, cum zice Domnul Hristos cã semnele celor care vor crede vor fi acestea: în limbi noi vor vorbi, serpi vor lua în mânã si chiar ceva dãtãtor de moarte de vor bea nu-i va vãtãma pe ei. Cine-s acestia? Cei care trãiesc prin credintã, cei care stiu de Dumnezeu, cei care stiu de cuvântul lui Dumnezeu. Da, acestia într-adevãr pot sã nimiceascã orice rãutate care le-ar veni în suflet si nu primesc în suflet lucruri necuviincioase si lucruri nefolositoare. Pentru cã-L auzim pe Domnul Hristos spunând: „Cel ce are urechi de auzit sã audã". Stie, a auzit ceea ce trebuie sã audã. Si zice Sfântul Marcu Ascetul cã „gândul cel rãu în inima iubitoare de ostenealã nu rãmâne cum nu rãmâne focul în apã". Dacã pui foc în apã se stinge dintr-o datã. Tot asa si cu gândul cel rãu, si cu învãtãtura cea rea.

Deci, iubiti credinciosi, sã tinem minte lucrul acesta si cã trebuie sã ne pregãtim inima în asa fel încât sã fie primitoare a cuvântului lui Dumnezeu, dar si cã noi însine suntem învãtãtori, suntem, prin ceea ce spunem, înmultitori de semãnat, aducem seminte în sufletul altora si sã fim cu grijã ca sã aducem numai ceea ce e frumos si bun. Am ascultat odatã un preot vorbind la noi la mãnãstire, un preot venit din strãinãtate, un preot romano-catolic. A tinut o mesã în pãdure si am fost si câtiva dintre noi, si a vorbit în limba francezã pentru cei pe care-i avea în grijã si s-a referit la pilda cu semãnãtorul si mi-a rãmas de atunci o idee foarte importantã. A semãnat pãrintele acela în inima mea, cum a fost curatã, necuratã, dar în orice caz am retinut de la el, n-a venit vrãjmasul sã-mi ia cuvântul din inimã, nu am verificat cu alte lucruri, pentru cã nu am avut cum sã-l verific pentru cã era o idee, dar o idee importantã si eu o pun la inimã, iubiti credinciosi, si atunci înseamnã cã si eu semãn în sufletele voastre aceastã idee semãnatã de altul în inima mea. Asa merg lucrurile. Unul primeste, seamãnã mai departe, celãlalt aude, duce si el mai departe, numai sã fie cu grijã ce duce. Si ce-a spus pãrintele acela? A spus cã a zis Domnul Hristos despre cele patru feluri de pãmânt: pãmânt bãtãtorit, pãmânt pietros, pãmânt cu spini, pãmânt bun. Si zicea el, si asta mi-a plãcut foarte tare, si nu m-a slujit mintea sã mã gândesc la asta mai înainte sã-l fi auzit pe el. A zis cã acelasi om poate sã fie uneori pãmânt bãtãtorit, alteori poate sã fie pãmânt pietros pentru cuvântul lui Dumnezeu, alteori poate sã fie pãmânt cu spini si alteori poate sã fie pãmânt care reprezintã inima curatã si bunã. Tare mi-a plãcut mie ideea asta. Si asa mi-a plãcut de tare cã n-am putut sã n-o spun si aici, fiind vorba de pilda cu semãnãtorul.

Deci, iubiti credinciosi, sã fim cu luare-aminte. Ce-am auzit sã auzim cu adevãrat, sã tinem minte. Sã tinem minte cã fatã de cuvântul lui Dumnezeu ne raportãm în chip diferit. Fiecare stie cum se raporteazã el: ca pãmânt bãtãtorit, neavând aderentã la cuvântul lui Dumnezeu sau cuvântul lui Dumnezeu la inima noastrã; ca pãmânt pietros, primind cuvântul cu bucurie, si acesta e un semn cã pretuim cuvântul, dacã-l primim cu bucurie; apoi alteori poate suntem noi însine si fiecare dintre noi numai pãmânt împresurat de spini si numai Dumnezeu stie cine-i pãmânt bun, care aduce roade bune si aduce rod întru rãbdare.

Deci sã ne gândim, iubiti credinciosi, mai ales la aceste douã lucruri: cã mântuirea-i prin credintã si sã ne cercetãm dacã suntem în credintã, cum zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola a doua cãtre Corinteni: „Cercetati-vã pe voi dacã sunteti în credintã" (II Cor. 13, 5). Si, sigur, voi, cei care sunteti aici sunteti în credintã, pentru cã credinta v-a adus aici, credinta v-a tinut la sfânta slujbã, credinta vã întãreste în gânduri bune, credinta vã tine aproape de Bisericã. Si sunt bucuros de toti, si vã felicit pe toti cã aveti atâta credintã câtã sã vã aducã în fata lui Dumnezeu duminica la sfânta slujbã.

Sã multumim lui Dumnezeu toti, sã multumiti si fiecare dintre voi pentru aceastã credintã câtã o aveti. Numai cã credinta nu trebuie sã fie numai în cuprinsul slujbei si numai în cuprinsul bisericii, ci sã mergem mai departe si s-o ducem între oamenii între care trãim si sã le dovedim cã cuvântul lui Dumnezeu este viu si lucrãtor în viata noastrã si poate fi viu si lucrãtor în viata altora. Si sã nu uitãm niciodatã cã numai inima curatã ne apropie de Dumnezeu. Cunostinta înmultitã poate sã ne depãrteze de Dumnezeu, cunostinta înmultitã si de multe feluri poate sã ne ducã la confuzii si la nedumeriri, dar cine are inimã curatã nu se poate sã nu simtã prezenta lui Dumnezeu în ea, inima curatã si bunã. De aceea a zis cã uneori putem sã fim un fel de pãmânt pentru cuvântul lui Dumnezeu, alteori alt fel de pãmânt. Sã fim cu grijã sã fim mai ales pãmânt roditor, pãmânt bun, sã avem inimã curatã si bunã, ca sã avem si rod înmultit, rod de faptã bunã, sã aducem bucurie în jurul nostru, sã nu supãrãm pe nimeni, iar sãmânta pe care o rãspândim sã fie sãmântã care sã rodeascã spre binele nostru si spre binele celor din jurul nostru, spre lauda lui Dumnezeu, spre mãrirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care ne-a spus o astfel de pildã si ne-a atras atentia sã ascultãm cuvântul si sã-l împlinim. Amin.
 

Cuvânt la Duminica a XXI-a dupã Rusalii (Pilda Semãnãtorului),
Biserica Sfântul Nicolae, Paraclis Universitar din Bucuresti, 11 octombrie 1998
 
 
 

Neo-isihasmul românesc

Înalt prea Sfintite Pãrinte Arhiepiscop Iosif, iubiti credinciosi, pentru cã a fost afirmatã ideea cã îmi plac versurile, si versurile scrise de Zorica Latcu, pentru cã s-a cântat Acatistul Bunei Vestiri, îmi voi începe cuvântul cu niste versuri, si anume, cu o alcãtuire intitulatã Filã din Acatist, care mie îmi place foarte mult si care, sigur, o sã vã placã tuturor:

„Bucurã-te, leagãn alb de iasomie,
cãtre care-n roiuri fluturii coboarã,
Bucurã-te, raza stelei din vecie,
sipot care curge lin cu apã vie,
Bucurã-te, Maicã, pururea Fecioarã,
dulcea mea Marie.
Bucurã-te, floare fãrã de prihanã,
albã ca argintul noptilor de varã,
spicul cel de aur vesnic plin cu hranã
mirul care vindeci orice fel de ranã,
Bucurã-te, Maicã pururea Fecioarã,
ploaia cea de manã.
Bucurã-te, brazdã plinã de rodire,
munte sfânt în care s-a-ngropat comoarã,
Bucurã-te, cântec tainic de iubire,
clopot de chemare, cântec de mãrire.
Bucurã-te, Maicã pururea Fecioarã,
blândã fericire.
Bucurã-te, mãrul vietii care-nvie,
pomul greu de roadã-n plinã primãvarã,
Bucurã-te, iarãsi, tãrm de bucurie
dintru care curge miere aurie,
Bucurã-te, Maicã, pururea Fecioarã,
Sfânta mea Marie."

M-am gândit la versurile acestea când se cânta acatistul, si mi-am zis: „Uite, ar fi potrivit ca dupã acatistul acesta sã spun eu versurile acestea – Filã din Acatist – chiar în bisericã" si iatã a rânduit Dumnezeu sã fie asa.

Si acum sã spun ceea ce am fost rugat sã spun cu prilejul acestei întâlniri.Stiam încã de acasã cã venind aici, va fi o întâlnire în locul acesta, si cã ar fi bine sã vorbesc, s-a propus sã vorbesc ceva despre neo-isihasmul românesc. Mi-a cam dat de cap lucrul acesta, în sensul cã nu stiu dacã mã voi putea achita de aceastã obligatie asa cum asteaptã cei care au zis cã ar fi bine sã vorbesc despre neo-isihasmul românesc. De ce? Pentru cã e foarte greu de spus dacã existã un neo-isihasm românesc, si dacã existã, e greu de spus unde existã, cum se realizeazã, care sunt metodele si, în sfârsit, care sunt rezultatele si asta ar fi lucrul cel mai de cãpetenie.

Voi începe spunându-vã cã odatã, Înalt Prea Sfintitul Mitropolit Antonie, de la Sibiu, mã întreba, pe mine, fiind eu duhovnic la Mânãstirea de la Sâmbãta de Sus – în tinda raiului, în locul împlinirilor, în casa lui Dumnezeu, la poarta cerului –, fiind eu acolo, a întrebat: „Ai vreun isihast prin mânãstire?", si eu i-am rãspuns clar: „Nu am nici un isihast si nici eu nu sunt isihast". Si atunci Înalt Prea Sfintitul, zic eu, ironic, mi-a spus: „La Sibiu sunt multi". Ce voia sã spunã cu asta? Cã existã o societate pentru isihasm, care, probabil, se laudã cu realizãri, dar în orice caz vrea sã facã cunoscut isihasmul, si în felul acesta, la Sibiu sunt multi.

Deci, la mânãstire nu este nici unul si la Sibiu sunt multi! Este si în Fãgãras o filialã a Asociatiei pentru Isihasm, unde eu am tinut vreo treizeci de conferinte, între care si câteva despre isihasm, însã nu are nici o eficientã în sensul cã oamenii sunt angajati, cã se întâlnesc, cã zic „Doamne, Iisuse", cã fac lucrul acesta ei însisi, cã se îndeamnã unii pe altii, ci e o organizatie numitã Pentru Isihasm, care tine, de vreo câtiva ani, în fiecare lunã, de obicei în prima luni din lunã, o conferintã si pe care aproape toate le-am tinut eu. Aceasta este Asociatia pentru Isihasm. În felul acesta vorbindu-se, am putea zice cã existã un neo-isihasm românesc.

Acum, însã, se pune o întrebare: Poate exista un cãlugãr fãrã sã fie isihast? Am putea zice cã poate exista, si am putea zice cã nu poate exista! Mai întâi de toate, orice cãlugãr trebuie sã-si urmãreascã îmbunãtãtirea sufleteascã si sã ajungã la starea de linistire. Nepãtimirea, dupã Sfântul Marcu Ascetul, este starea de linistire. Cine a ajuns la linistirea sufleteascã a ajuns la nepãtimire. În slujba Sfântului Maslu, în a cincea rugãciune se spune, vorbind cu Domnul Hristos: „Cel ce miluiesti cu linistirea". Pânã n-ajunge omul la liniste încã n-a ajuns la isihie, deci nu e isihast, nu poate fi isihast. Cum se poate ajunge la liniste? Un cãlugãr trebuie sã ajungã la liniste, pentru cã acesta este între altele si rostul lui, de a se linisti. Retragerea din lume, în general, este si pentru încetarea tentatiilor, celor din afarã, ca un fel de linistire. Numai cã linistirea aceasta trebuie realizatã si lãuntric, nu numai dinafarã. Se poate întâmpla sã ai liniste dinafarã si sã n-ai liniste înlãuntru; si se poate întâmpla si invers, sã n-ai liniste în afarã, sã trãiesti în zgomot, sã trãiesti printre oameni si totusi sã ai liniste interioarã. Se poate realiza lucrul acesta? Da, se poate. De cãtre cine? De cãtre cine vrea sã poatã si de cãtre cine se angajeazã la lucrul acesta. Orice candidat la cãlugãrie, când se face slujba de cãlugãrire, slujba de tundere în monahism, primeste ceea ce numim noi metanii, sau metanie, un obiect de felul acesta, care este un sir de noduri, o atã înnodatã, care are un rost, un rost spiritual desi este un obiect material. Când i se dã candidatului la cãlugãrie obiectul acesta, în slujba de cãlugãrie se spune asa: „Fratele nostru – i se spune numele – primeste sabia duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugãciunea din tot ceasul cãtre Hristos" si apoi, slujitorul slujbei de cãlugãrie, adresându-se candidatului, spune asa: „Cã esti dator în toatã vremea, a avea în minte, în inimã, în cuget si în gura ta numele Domnului Iisus si a zice, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul." Aceasta este rugãciunea cu care se mântuiesc cãlugãrii.
 
 
 
 

Pãrintele Arsenie Boca

Asa numea aceastã rugãciune Pãrintele Arsenie Boca, cred cã unii dintre dumneavoastrã ati auzit de Pãrintele Arsenie Boca, cândva trãitor si în Mânãstirea de la Sâmbãta, între 1939-1948, un om cu o pregãtire multilateralã, deci nu numai cu pregãtire teologicã, ci si cu pregãtire de artã, (a fãcut si scoala de Belle Arte dupã Teologie, si a fãcut si ceva cursuri de medicinã) un om cu cunostinte din diferite domenii, dar mai presus de toate un om dotat cu niste calitãti pe care dacã nu le ai, din culturã nu le poti avea.

Toatã lumea stie cã cultura are rostul de a slefui pe om, de a-l cultiva. Dar cultura are limitele ei. Pe lângã culturã îti mai trebuie ceva. Eram cândva la noi, la Mânãstirea Brâncoveanu de la Sâmbãta de Sus, în fata unei icoane pictatã de Pãrintele Arsenie Boca. Prezentam unui vizitator de atunci expozitia de icoane si am ajuns în fata icoanei fãcute de Pãrintele Arsenie, o icoanã cu Adormirea Maicii Domnului. A observat vizitatorul respectiv, care era de fapt cadru universitar de la Sibiu, pe nume Bologa, cã e o icoanã deosebitã, si i-am spus cã e fãcutã de un pãrinte pe care eu îl consider a fi geniu. Si atunci domnul respectiv zice: „Asta înseamnã cã are o culturã perfectã si încã ceva". Mie mi-a plãcut foarte mult afirmatia asta si am zis: „Domnule, într-adevãr nu stiu dacã are o culturã perfectã dar sunt sigur cã pe lângã cultura, cât o are, mai are ceva, are încã ceva. Acel „încã ceva" îl are Pãrintele Arsenie. Deci Pãrintele Arsenie, numea rugãciunea aceasta, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul", rugãciunea cu care se mântuiesc cãlugãrii. Si când m-am dus eu la Mânãstirea de la Sâmbãta în 1942 sã mã fac cãlugãr, aveam treisprezece ani si jumãtate. Pãrintele era acolo. M-a luat la spovedit, am stat de vorbã, mi-aduc aminte si de amãnunte, de întrebãrile pe care mi le-a pus, între care o întrebare care am spus-o eu de multe ori, prin care vroia sã intre dincolo de mine, prin mine dincolo de mine. Mã întreabã dacã mi-a venit în gând vreodatã sã omor un om. Mie mi s-a pãrut foarte curios la vârsta aceea cã m-a întrebat dacã mi-a venit în minte sã omor vreun om, cã nu-mi venise niciodatã un gând de acesta, nici pânã atunci, nici de atunci încoace, dar i-am mai auzit pe oameni zicând: „Te omor, fireai…" si nu stiu ce. Si nu m-am gândit decât dupã aceea cã Pãrintele a vrut sã vadã de unde vin, care sunt strãfundurile existentei mele. De ce? Pentru cã Pãrintele avea în gândurile lui si dupã aceea în afirmatiile lui, zicerea aceasta cã copilul e oglinda pãrintilor, cã mostenim din strãfunduri de existentã, lucruri pozitive si negative, cã fiecare dintre noi aducem o încãrcãturã în existenta noastrã.

A zis odatã pãrintele cãtre unul: „Mã, tu esti sinteza harababurii din casa voastrã". Deci, pãrintele îsi dãdea seama de anumite lucruri, pe care ceilalti nu le observau, sau treceau pe lângã ele, sau în orice caz nu aveau posiblitatea sã le formuleze asa de fain: „Tu esti sinteza harababurii din casa voastrã" Deci, dacã vrei sã stii cine esti, cerceteazã-te si vezi de unde ai venit! Si pãrintele, bineînteles cã stia toate lucrurile acestea, cã noi nu începem propriu-zis de la conceperea noastrã, ci începem cu rãdãcini, mai departe, Dumnezeu stie de unde, îi cumulãm pe pãrintii nostri, pe bunicii nostri.

Eu aveam o bunicã, mama mamei, zicea câte cineva de un nepot al ei: „Seamãnã cu dumneata". Si ea zicea: „Pãi numai de-ar semãna cu mine, cã-i bine". Vedeti, sunt niste lucruri pe lângã care noi trecem usor. Adevãrul este cã fiecare dintre noi suntem o sintezã, a unei harababuri, a unei linisti, Dumnezeu stie cum suntem, cine suntem. Dar lucrurile acestea trebuie rezolvate, si dacã nu le rezolvãm noi, nu le rezolvãm niciodatã si nu le rezolvã nimeni. Si atunci pãrintele stiind lucrul acesta, si având capacitatea aceasta de a intui esentialul în orice chestiune, ca si când ar fi zis cãtre mine: „Uite ce-i, tu vrei sã te faci cãlugãr? Pãi îti spun eu ce sã faci tu, dacã vrei sã te faci cãlugãr. Nu te faci cãlugãr, dar faci ce fac cãlugãrii: zici rugãciunea cu care se mântuiesc cãlugãrii". Si mi-a spus sã zic: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul". Mi-a zis asa: „S-o zici cu gândul, deci cu cuvântul gândit, nu cu cuvântul vorbit, desi se poate si cu cuvântul vorbit, e voie, dar s-o zici cu cuvântul gândit". Nu mi-a dat nici o explicatie, bineînteles cã s-a gândit la asta, ca sã o zic cu cuvântul gândit pentru cã lupta se dã în gând, si atunci ca sã scoatem din lucrare gândurile negative, trebuie sã avem gânduri pozitive; nu mi-a fãcut nici un fel de teorie, ci mi-a zis asa: „Zici în gând, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul", lipesti de respiratie rugãciunea, în felul urmãtor: între respiratii zici „Doamne", trãgând aerul în piept, odatã cu asta zici „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu" si dând aerul afarã din piept, o datã cu asta zici, „miluieste-mã pe mine, pãcãtosul". Atât mi-a spus, despre altceva nu mi-a spus nimic. Am mai vorbit noi de una, de alta, am plecat, mi-am vãzut de scoalã, am fãcut liceul, am fãcut Teologia si dupã unsprezece ani m-am fãcut cãlugãr. Deci, înainte cu unsprezece ani de a mã face cãlugãr, stiam rugãciunea cu care se mântuiesc cãlugãrii si foloseam rugãciunea cât o puteam folosi. Interesant, însã, cã Pãrintele nu mi-a dat directiva sã iau legãtura cu vreun practicant al rugãciunii, cu vreun duhovnic, cu cineva care sã mã îndrumeze, doar mi-a spus sã mã angajez la rugãciune. Nu mi-a spus cât sã zic, de câte ori sã zic, cât timp sã stau în rugãciune, sã am o pravilã cât timp sã zic rugãciunea, dar s-o zic. Bineînteles cã mi-am vãzut de treabã, nu m-am gândit niciodatã cã trebuie sã o fac cu exclusivitate, dar am stiut de rugãciune si de câte ori îmi aduceam aminte ziceam: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul", cum m-a învãtat pãrintele: între respiratii; „Doamne", trãgând aerul în piept: „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu", dând aerul afarã: „miluieste-mã pe mine, pãcãtosul". Bineînteles nu e absolut necesar sã se facã asa, dar asa m-a învãtat pãrintele, eu asa am fãcut.
 
 
 
 

Îmbunãtãtirea sufletului

Si am început sã mã ocup de chestiunea mea personalã, de îmbunãtãtirea sufletului meu, o îmbunãtãtire care nu se poate realiza altfel decât ocupându-te de tine însuti.

Întâi trebuie sã desfiintezi negativele din tine, câte sunt, de unde sunt, de unde le-ai mostenit, toate astea trebuie desfiintate. Cum le poti desfiinta? Pãi nu le poti desfiinta altfel decât cerând ajutorul lui Dumnezeu, pentru cã mântuirea nu ti-o realizezi tu, ci mântuirea ti-o realizeazã Dumnezeu, împreunã cu tine, adicã mântuirea e cum e cultura: nu poti avea culturã, dacã nu te ocupi de culturã.

Tot asa e si cu credinta, dacã te ocupi de credintã, ai credintã, dacã nu te ocupi de credintã, n-ai credintã, îti scade si credinta, câtã o ai.

Si am început sã rãscolesc prin mine, si am început sã-mi dau seama: domnule, stai putin cã duc încãrcãturi. Eu, de fapt, nu stiam atunci câte am stiut dupã aceea si câte mi-am explicat dupã aceea. Îmi veneau tot felul de gânduri strãine, tot felul de gânduri cu care nu m-as fi putut prezenta oriunde si oricând. Cãci asa le spuneam eu, la tineri în special, când am început sã spovedesc si mã întrebau anumite lucruri, le spuneam cã acelea sunt gânduri bune pe care le poti scoate la ivealã oriunde si oricând, si dacã nu-s asa, înseamnã cã ceva nu-i în regulã, cã ceva nu-i bine. Si am constatat eu tot felul de gânduri si expresii si fel de fel, si mizeria din suflet câtã o poate avea cineva de vârsta mea, de agoniseala pe care o aveam eu atunci, din mediul în care eram, din trecut si din prezent, mã rog, toate lucrurile acestea se cumuleazã. Pentru cã omul zice: mã uit, de exemplu, mã uit la un film necuviincios; bun, te uiti, dar dupã aceea îl derulezi tu în tine, acela s-a terminat si începe în tine. Si atunci înseamnã cã dacã nu-ti pãzesti simturile si nu te pãzesti de rãutatea câtã o poti avea în suflet, te chinuie rãutatea si te chinuie impresiile, si tu zici cã esti stãpân si cã: „Pãi da, eu pot sã citesc orice carte cã nu mi se întâmplã nimic". Nu ti se întâmplã pentru cã nu stii cã ti se întâmplã, de aceea nu ti se întâmplã, dar dacã te cercetezi, vezi tu cã ti se întâmplã! Cã zic cãtre unul: „Mã, sã te duci la bisericã duminica". Zice, „Pãrinte, eu m-as duce dar dumneavoastrã nu stiti câte spurcãciuni duc eu în minte în bisericã, când mã duc la bisericã!" si am zis: „Nu-i nimic, cu ele cu tot sã te duci la bisericã". De ce? Pentru cã altfel nu se pot rezolva. Lucrurile se rezolvã prin Dumnezeu, nu le rezolvãm noi.

Si cum zic, am început sã rãscolesc prin mine, cu rugãciunea, adicã eu nu stiam, ziceam „Doamne, Iisuse Hristoase" si hop!… apãreau gândurile rele. Mã gândeam, domnule, poate cã cu toatã lumea se întâmplã asa, numai cã oamenii nu spun, dupã cum nu spuneam nici eu.Si m-a ajutat foarte mult, s-a limpezit încet, încet sufletul, dar nu stia nimeni sã-mi spunã; eu, de fapt, nici n-aveam pe cine sã întreb, cãci pãrintele nu a zis sã întreb pe cineva; si eu cred cã pãrintele n-a zis sã întreb, si pentru motivul cã stia cã nu am pe cine întreba. Dacã vrei sã întrebi pe cineva, pe cine sã întrebi, pe acela care nu stie, nici n-a auzit de lucrul acesta? Pe acela care nu face? Cum sã-l întrebi, el nu stie nimic. Si sã stiti, uite-s la vârsta mea de saptezeci de ani, eu declar, acum, aici, în Franta, cã eu încã n-am întâlnit un om, despre care sã fiu sigur cã-i isihast. Am auzit cã cutare are rugãciunea mintii; erau presupuneri cã cutare este rãpit la cele sfinte. De exemplu, pãrintele Serafim, de la noi de la mânãstire, era un om absent, în general din lumea asta, dar nu era absent pentru cã era prezent în cer, era absent pentru cã era absent si gata. Si unii ziceau: „A, pãi nu, cã pãrintele Serafim, zice, e cu gândul în lumea cealaltã, de aia e asa". Eu sã stiti cã l-am apreciat foarte mult pe pãrintele Serafim. Dar nu l-am apreciat pentru lucruri pe care nu le avea. Adicã am cãutat sã fiu realist în toate privintele. Dacã m-am dus si am întrebat pe cineva despre rugãciunea de toatã vremea, despre rugãciunea mintii, de obicei, cei pe care i-am întrebat mi-au spus ce puteam sã stiu si eu de oriunde din cãrti. Dacã l-am întrebat pe Pãrintele Cleopa, mi-a spus cã cutare de la Valaam nu stiu ce spune, acela nu stiu ce spune, pe acelea le gãsec în cãrti domnule, pe mine mã intereseazã o experientã vie a omului, cum e cu treaba aceasta. Cã spune Sfântul Grigorie de Nyssa asa, cã celãlalt scrie asa, asta pot citi eu singur în carte, dacã-i vorba de informatii, sã zicem teologice. Pe mine mã intereseazã experienta, uite, eu dau o experientã personalã acum: cã omul se întâlneste, înainte de a se întâlni cu Dumnezeu, se întâlneste cu mizeria din el. Dar sã nu-i fie fricã, pentru cã lucrurile acestea toate se rezolvã, dar se rezolvã dacã stãrui. Dacã esti nepãsãtor, dacã mai adaugi altele, bineînteles cã nu se rezolvã.

Dupã aceea sunt unii care zic cã trebuie sã ajungi la niste performante: trebuie sã ajungi sã zici într-una, într-una „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul", cã trebuie sã ai tot timpul mintea mai presus de lumea asta, tot timpul mintea la Dumnezeu. Eu sunt de acord cu treaba asta, dar nu stiu cine e acela care poate avea tot timpul mintea la asa ceva. As vrea sã stiu, sã-l cunosc si eu si sã am convingerea, nu numai sã-mi spunã el. Eu, de exemplu, fac o rugãciune sã zicem si mi se duce mintea la un om cumsecade si mã rog la Dumnezeu pentru el si nu-mi pare rãu cã mi s-a dus mintea la un om cumsecade, sau la un prieten. Sau îmi aduc aminte de o poezie fainã si o zic si zic: „Doamne, asa-i cã-i fainã?". Bineînteles, în particular, nu când sunt cu niste oameni. Deci, sunt niste lucruri care trebuie avute în vedere si bineînteles cã lucrurile progreseazã, dacã esti ocupat de tine însuti. Însã unde se ajunge?
 
 
 
 

Rugãciunea de toatã vremea

Acum de exemplu, sunt preocupãri de astea pentru isiham, si la noi în tarã, si studentii, te întreabã întotdeauna cum e cu rugãciunea de toatã vremea, la ce performante se ajunge, cum e cu lumina de pe Tabor, cum e cu asta, cum e cu cealaltã? Bineînteles cã le spui totdeauna ce poti sã le spui, dacã n-ai ajuns pe Tabor, nu poti sã stii ce-i pe Tabor. Dar noi ne rugãm si zicem: „Strãluceascã si nouã pãcãtosilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugãciunile Nãscãtoarei de Dumnezeu, Dãtãtorule de luminã. Slavã Tie!" Noi cerem lucrul acesta. Dar când putem sã spunem cã am intrat în luminã si cã am rãms în luminã? Am putea sã spunem când am putea ajunge la experienta Sfântului Simion Noul Teolog, care în legãturã cu lumina aceasta si cu Dumnezeu Luminã, a lãsat un imn din imnele dragostei, care are urmãtorul cuprins:

„Cum de foc esti ce tâsneste si esti val rãcoritor?
Cum de arzi, si-alini îndatã, cum mã faci nemuritor?
Cum de faci din vamesi îngeri, si-ntunericul luminã?
Cum de scoti din iad, si cum de curãtesti pe cei din tinã?
Cum tragi bezna în luminã, cum de noaptea o cuprinzi?
Cum de mã prefaci cu totul, inima cum o aprinzi?
Cum te împreuni cu robii, fii ai Tatãlui de-i faci?
Cum de-i arzi de dor rãnindu-i, cum de iarãsi îi împaci?
Cum de rabzi si suferi, Doamne, cum nu rãsplãtesti îndatã?
Cum de vezi cele ce-n tainã numai tie ti se-aratã?
Cum fiind asa departe, vezi ce facem fiecare?
Doamne, robilor Tãi dã-le îndelunga Ta rãbdare."

Bine, dar acestea sunt niste experiente ale Sfântului Simion Noul Teolog, eu pot sã zic cuvintele astea, dar dacã nu le si simt puterea, înseamnã cã spun cuvintele altuia asa cum facem noi, de pildã, când ne rugãm, când spunem rugãciunile din psalmi sau rugãciunile noastre, zicem de exemplu: „Cât de minunate sunt lucrurile tale Doamne, toate cu întelepciune le-ai fãcut" si de fapt cuvintele astea sunt niste cuvinte exterioare pe care le-au zis altii si le zicem si noi. Or, în rugãciune trebuie sã te identifici cu ceea ce zici pânã la asa mãsurã, încât sã nu mai poti gândi altceva. Sã te minunezi de Dumnezeu, cum ar zice Sfântul Isaac Sirul: „Încã n-a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se minuneazã de Dumnezeu". Gânditi-vã ce diferentã mare este între un om ce se minuneazã de Dumnezeu si care rãmâne cumva înclestat în gândul la Dumnezeu, cum ar zice Vasile Voiculescu, în poezia Colind:

„Nu dorm, ci înclestat de grea minune
stau în mutã rugãciune.
Sã mã misc nu se cuvine,
cãci cu harul care vine,
raiul tot se aflã-n mine".

În realitate lucrurile au un rost al lor si noi ne gândim la lucruri la care poate Dumnezeu nu vrea sã ne ducã în lumea asta. De exemplu, cum e cuvântul acela al Sfântului Simion Noul Teolog pe care l-am pomenit, sau al Sfântului Isaac Sirul cã pe Dumnezeu îl cunosti numai atunci când te minunezi de Dumnezeu. Dar noi trebuie sã stim cã nici pe Tabor nu au fost toti Apostolii. Din doisprezece au fost trei. De ce trei? Pentru cã atâtia a dus Domnul Hristos pe Tabor. Puteau sã fie si mai multi de doisprezece, si din cei saptezeci. N-avem de unde sã stim noi tainele lui Dumnezeu. Ceea ce ne intereseazã pe noi este sã ne angajãm spre binele nostru si spre binele altora. Pentru cã sã stiti, cã dupã ce ti se limpezeste mintea, toate le vezi altfel. Si natura o vezi altfel, o vezi fãptura lui Dumnezeu. Dar noi nu putem renunta la viata liturgicã, la Sfintele Taine, la Sfânta Euharistie, la Sfânta Liturghie, la rânduielile Bisericii cu gândul cã înlocuim aceasta cu rugãciunea de toatã vremea. Rugãciunea de toatã vremea de fapt, nu este o formulã pe care o repeti. Formula aceasta, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul" este o rugãciune care te ajutã, dar care nu înlocuieste. Gânditi-vã, de pildã, la o alcãtuire de la Sfântul Maslu, poate v-a pus-o cineva în atentie: „Pe tine Precuratul palat al Împãratului ceresc, ceea ce esti mult lãudatã, te rog curãteste mintea mea cea întinatã cu tot felul de pãcate, si-o fã locas înfrumusetat al Treimii celei Dumnezeiesti, ca sã laud si sã mãresc puterea ta si mila ta cea nemãsuratã, fiind mântuit eu, netrebnicul, robul tãu." Pe aceasta nu o poti înlocui cu o altã rugãciune, ori o zici pe asta, ori nu o mai zici, cãci n-ai alta de înlocuit. Rugãciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul", te ajutã sã te supraveghezi, sã te priveghezi pe tine. De câte ori trebuie sã zicã cineva cãtre Dumnezeu, miluieste-mã, ca sã-l miluiascã Dumnezeu? De exemplu, mie nu mi-e fricã, cã mã voi duce dincolo, în lumea cealaltã, si o sã stau în fata lui Dumnezeu, în fata Mântuitorului, si o sã zic: „Doamne, miluieste-mã", cãci nu cred cã o sã pot sã zic altceva în fata Mântuitorului decât: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul". Si asta am zis o viatã întreagã, si asta o zic, si mã gândesc cã nu va zice Domnul Hristos: „Da, ai putut s-o mai zici de vreo douã milioane de ori si n-ai zis". Sigur! De ce? Pentru cã asta nu este o chestiune cu care sunt dator, este o chestiune care mã ajutã. Cât? Cât faci, atât te ajutã. Cât zici, atât ai. La ce se ajunge cu vremea? Am pomenit de cuvântul Sfântului Simion Noul Teolog. Acolo ar trebui sã se ajungã. Sã-L vezi pe Dumnezeu, un foc care tâsneste si sã-L vezi val rãcoritor, sã-L vezi pe Dumnezeu cuprinzând întunericul, sã-L vezi pe Dumnezeu lucrând în viata ta, sã-L vezi pe Dumnezeu rãbdând rãutãtile tale, si asa mai departe, toate astea sã le ai, si ti se lumineazã mintea cu vremea, dar pânã atunci te întâlnesti cu mizeria din tine, te întâlnesti cu acumulãrile negative, cu impresiile, interpretezi impresiile în sens negativ, le cuprinzi în sufletul tãu într-un fel sau altul si apoi se ajunge la ceea ce poate ajunge omul.

Ceea ce trebuie sã urmãrim noi când e vorba de isihasm, de linistire, de isihie, este de fapt sã ni se limpezeascã sufletul, sã putem sta în fata lui Dumnezeu. Când a fost nevoie sã iau de la Mitropolit aprobare sã fac Teologia nu a fost de acord, adicã el nu a fost de acord de fapt, nu sã nu fac Teologia, dar a fost un concurs de împrejurãri, care m-a defavorizat pe mine. Pentru cã eu am avut un gând principal, si în loc sã spun gândul secundar, am spus gândul principal. Si atunci Mitropolitul, bineînteles cã si eu dacã eram Mitropolit tot asa fãceam, i-am zis cã vreau sã mã fac preot, si atunci Mitropolitul a zis: „Nu se poate."

Zice: „Sã ai luminã în suflet". Asta este lucru important, sã ai luminã în suflet. Or, lumina din suflet o aduce rugãciunea, preocuparea aceasta de a sta în fata lui Dumnezeu, de a te sti în fata lui Dumnezeu, de a tine seama de Dumnezeu, de a te raporta la Dumnezeu, legãtura cu Dumnezeu nu-i o simplã modã: „Uite, e fain cã ne întâlnim, cã e bine, e fain cã suntem de un gând". Nu numai atâta, ci constiinta cã noi suntem cãlãuziti de Dumnezeu, cã Dumnezeu e viata noastrã, cã viata noastrã e ascunsã cu Hristos în Dumnezeu, cum zice Sfântul Apostol Pavel, cã existã o unire între omul de rând si Dumnezeu care-i milostiv si iubitor de oameni.

Eu am scris undeva, am tinut în mai multe locuri o conferintã intitulatã „Dumnezeul meu", cum vãd eu pe Dumnezeu, ce cred eu despre Dumnezeu, cum e Dumnezeul meu. Pentru cã fiecare om are o idee a lui despre Dumnezeu. Goethe spune: „Wie einer ist, so ist sein Gott , darum ist der Gott so oft zum Spott" (Cum este cineva, asa este si Dumnezeul sãu, de aceea Dumnezeu este batjocorit atât de des), cum e cineva, asa e si Dumnezeul sãu. Ideea despre Dumnezeu este o idee foarte feluritã. De ce? Pentru cã oamenii sunt foarte, foarte feluriti. Si atunci trebuie sã avem o idee corespunzãtoare, bineînteles bazatã pe Evanghelie, bazatã pe Scripturã, bazatã pe credinta noastrã. Toate lucrurile acestea se realizeazã interior, în mãsura în care ti se limpezeste sufletul. Dacã nu ti se limpezeste sufletul, vezi tulburarea din suflet, nu vezi pe Dumnezeu în lumina cunostintei de Dumnezeu.

„Rãsãrit-a lumii, lumina cunostiintei".

Stimati ascultãtori, dupã ce te angajezi la rugãciunea aceasta, nu se poate spune dupã câtã vreme, dar angajându-te si interesându-te de tine însuti, având jenã fatã de gândurile negative, cãutând sã-i slujesti lui Dumnezeu, cãutând sã înmultesti gândurile pozitive, si zicând „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul", ajungi cu ajutorul lui Dumnezeu sã ai si niste bucurii pe care nu ti le poate da nimeni din lumea aceasta, nimic din lumea aceasta, decât Dumnezeu. Bucuriile acestea sunt bucuriile rugãciunii de toatã vremea. Eu de aceea insist pe cât pot si-i îndemn pe oameni sã spunã mereu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul", dar nu cu exclusivitate. Adicã, rugãciunea aceasta cu care se mântuiesc cãlugãrii o pot folosi toti credinciosii, si e bine sã o foloseascã toti câti stiu de ea, dar nu toti ajung sã o stie. Câti oameni din câti întâlnim noi ar putea sã stie despre rugãciunea aceasta, ar putea s-o foloseascã, si s-ar sili s-o foloseascã? Însã cineva care se angajeazã la rugãciunea aceasta, la alte rugãciuni, la toatã viata liturgicã, la asceza Bisericii, la post si la tot ce cere Biserica, cine se sileste pentru aceasta, cu ajutorul lui Dumnezeu, ajunge la limpezirea sufletului, ori cã este cãlugãr, ori cã nu este. Cum spunea pãrintele Arsenie: „Nu toti cei din lume se prãpãdesc, nici toti cei din mânãstire se mântuiesc." Asta e realitatea!

Deci, rugãciunea asta e de mare, mare importantã si aduce satisfactii sufletesti si bucurii pe care nu ti le poate da nimeni din lumea aceasta. Eu am avut experienta aceasta si dau mãrturie depre ea. Eram elev de liceu în Timisoara, mergeam la scoalã, si cam o jumãtate de orã fãceam de la internat pânã la scoalã. De câte ori mergeam singur, de dimineatã ziceam: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul" si simteam o bucurie, de parcã mã ridica cineva pe sus. Gândeam cã nici nu mai pot suporta mai multã bucurie. Asa cã eu recomand din toate puterile mele rugãciunea aceasta, cât o pot face oamenii în conditiile lor, pentru cã nici eu nu m-am gândit niciodatã sã fac performante. Eu m-am tinut de ceea ce se spune la slujbã:

„Toatã viata noastrã, lui Hristos Dumnezeu sã o dãm". De asta m-am tinut, si am zis: „Nouã ni se cere o viatã înnoitã, o viatã dupã voia lui Dumnezeu", si dacã trãim viata aceasta cu rugãciune ne ajutãm. Bineînteles cã rugãciunea aceasta: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul", nu-i decât o rugãciune de cerere, deci nu e forma cea mai înaltã a rugãciunii. Noi ar trebui sã ajungem la rugãciunile pe care le rostim în ecfonisele Sfintei Liturghii, de exemplu: „Cã Sfânt esti Dumnezeule si tie mãrire înãltãm", „Cã bun si iubitor de oameni Dumnezule esti si tie mãrire înãltãm", „Cã Tu esti sfintirea noastrã si tie mãrire înãltãm", „Cã al Tãu este a ne milui si a ne mîntui si tie mãrire înãltãm", „Cã Dumnezeul milei si al îndurãrilor si al iubirii de oameni esti si tie mãrire înãltãm". Când ajungem la constiinta aceasta, nu la formule de rugãciune, ci la constiinta cã lucrurile acestea sunt realitãti, si sunt de fapt realitãti pentru noi, atunci se schimbã toatã viata interioarã, si atunci ajungi la liniste, la isihie, la isihasm. Fãrã asta nu poti ajunge, cât ai vrea sã ajungi, cãci nu se poate. Bineînteles cã oamenii de rând nu pot sã fie pea mult preocupati de lucrul acesta, dar cât pot, e bine sã fie.

Eu m-am trezit într-un sat de oameni credinciosi, sat care acum nu mai existã, dar nu cã l-a dãrâmat cineva cu buldozerul, nu, s-a dãrâmat singur. S-a dãrâmat cã nu-i mai intereseazã pe oameni ce-i interesa odinioarã, cã nu mai stiu de Dumnnezeu, cã nu mai stiu de Maica Domnnului, cã nu mai stiu de rugãciuni de dimineatã, cã nu mai stiu de rugãciuni de searã, cã nu mai stiu de rugãciuni la masã, cã nu mai stiu de atâtea si atâtea lucruri care stiau; atunci erau lucruri pe care oamenii le fãceau fãrã întrerupere si fãrã smintealã. Cã se stia, bagi pâinea în cuptor, cum zice Nichifor Crainic:

„Când pâinea-n cuptor semãna cu arama,
bunica si mama
scotând-o sfielnic cu semnele crucii,
purtau parcã moaste cinstite si lucii
iar pâinea – aburind cu dulce miros
pãrea cã e fata lui Domnul Hristos".

Era constiinta aceasta. Ne spuneau ai nostri: „Mã, nu faceti fãrâmituri de pitã cã-i obrazul lui Dumnezeu pe grâu". Era constiinta aceasta care circula. Acum bineînteles cã dacã cumperi pâinea de la prãvãlie si n-o mai faci tu, nu-ti dai seama câtã trudã trebuie sã facã omul pânã când are pâinea pe masã. Dar realitatea este cã noi am trãit în copilãria noastrã, cel putin unii dintre noi, în conditii cu totul altele, care acum nu mai sunt, pentru cã s-a schimbat în general lumea. Dar e rãu cã s-a pierdut si credinta, nu numai cã s-a schimbat, cã dacã se schimba spre bine, nu era nici un bai. Mi-aduc aminte de ai mei, bunica mea zicea când avea un gând deosebit: „Mi-a adus Dumnezeu în gând". Ei, uite, lucrul acesta trebuie sã-l urmãrim si sã-l avem în vedere când zicem: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul", sã ne dea Dumnezeu gânduri bune. Sã se înmulteascã gândurile bune din minte, sã avem gânduri sfinte, gânduri curate, gânduri luminate. Sã avem astfel de gânduri, asta înseamnã isihasm.
 
 
 
 

Despre isihasm

Acum, stimati ascultãtori, cât priveste isihasmul, neo-isihasmul, sã zicem asa, cãci de asta era vorba, procupare sau idee de isihasm, de linistire, de rugãciune, e mai multã acum în tara noastrã, în România decât era odinioarã, sunt mai multe preocupãri si de Filocalie, desi eu am întâlnit oameni, de exemplu, care au fãcut un festival „Filocalia" si pânã la urmã n-au stiut ce autori sunt cuprinsi în primul volum din Filocalie. Nu-i destul, dar în orice caz existã mai multã procupare: gânditi-vã, douãsprezece volume de Filocalie, sã le ai în fatã, sã poti sã le citesti, nu e putin sã poti sã le citesti pentru cã sunt mii de idei si dacã sunt mii de idei, n-ai cum sã le tii minte decât dacã le studiezi. Din câte gânduri sunt în Filocalie, ti se împlântã unele în minte. De exemplu eu, când am citit prima datã Filocalia, m-am întâlnit cu niste gânduri care mi-au rãmas pentru toatã viata, de exemplu, de la Sfântul Marcu Ascetul: „Când îti aduci aminte de Dumnezeu, înmulteste rugãciunea, ca atunci când îl vei uita, Domnul sã-si aducã aminte de tine". Asa mult mi-a plãcut mie cuvântul acesta!

E ceva extraordinar! Ceva asemãnãtor stiu de la pãrintele Placide Deseille, poate unii îl cunoasteti, care fiind la Sfântul Munte si trecând pe la noi mi-a spus cã la Sfântul Munte este un cuvânt care zice asa: „La Dumnezeu sã te gândesti ca la Dumnezeu nu ca la om, si sã-L respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul". E foarte important asa, adicã lucrurile se leagã unele de altele si dacã esti proecupat, îti dã Dumnezeu în minte fel de fel de gânduri bune, mai scoti si tu la ivealã niste gânduri cum a scos pãrintele Arsenie cã: „În mintea strâmbã si lucrul drept se strâmbã". Pãi, acesta e ca din Filocalie! „În mintea strâmbã si lucrul drept se strâmbã", vrei sã faci lucru drept, întâi îndreaptã mintea, cã dacã nu, mintea îti strâmbã lucrul drept. Sunt asa multe lucruri, dar mie îmi pare rãu cã lucrurile acestea sunt lucruri pe care eu personal, dacã nu eram la mãnãstire, degeaba mã puneati sã vã spun acum ceva de neo-isihasm, cãci nu stiam nici de isihasm, numai târziu am aflat eu de treburile acestea. Si când m-am dus la Teologie si le-am spus la colegi cum e cu „Doamne Iisuse", ziceau: „Te rãtãcesti dacã nu ai un îndrumãtor"; mã gândeam: bine, dar atunci înseamnã cã rugãciunea nu are nici o eficientã, adicã eu cer de la Dumnezeu sã mã ajute si când colo îmi trebuie un om ca îndrumãtor. Dar nu-mi trebuie! Dumnezeu sã mã ajute, si mi-ajutã Dumnezeu, mã ajutã trimitându-mi omul dacã e necesar. Dar eu vã spun încã o datã: eu încã nu am constiinta, acum la saptezeci de ani, cã m-am întâlnit cu cineva care are rugãciunea de toatã vremea si care este un adevãrat isihast. Nici în tarã, nici în altã parte, câti oameni am cunoscut.

Eu nici nu cer lucrul acesta, pentru cã, în definitiv, fiecare om se angajeazã la viata spiritualã cu mãsurile lui si cu capacitatea lui si realizeazã cât poate el realiza si cât îi ajutã Dumnezeu sã realizeze si atâta tot. Dar se mai face si ceva reclamã în legãtura cu unii cu altii, însã realitatea este cã fiecare avem mãsurile noastre si Dumnezeu sã ne ajute si sã ne dea gânduri bune, sã înmulteascã gândurile bune, sã înmulteascã luminile din gând si atunci, dacã nu existã altii isihasti, o sã fim noi cât o sã putem sã fim si binecuvântarea lui Dumnezeu va fi peste noi, cã, zice Sfântul Ion Scãrarul, dacã nu te rogi, se împutineazã rugãciunea si e mai putin bine si în lumea aceasta.

Se zice cã la Dragomirna se ducea câte un frate si zicea cãtre un pãrinte de acolo: „Pãrinte, am venit si eu aici, la mãnãstire." Si pãrintele zicea: „Bine frate, bine c-ai venit, cã abia s-o înmulti rugãciunea" si dupã ce stãtea cât stãtea, zicea fratele: „Pãrinte, m-am socotit sã nu mai stau pe aici". Iar pãrintele rãspundea: „Du-te frate, cã abia s-or împutina ispitele".

Trebuie sã stim, totusi, cã înmultind rugãciunea, înmultim binele. Dacã se renuntã la rugãciune, la slujbã, la Liturghie, la Euharistie, la toate cele necesare, se slãbãnogeste firea, si degeaba vrei sã fii altfel, cã nu te poate nici convinge, nici învinge nimeni.

D-apoi ce sã vã mai spun? Asta este, nu v-am prezentat neo-isihasmul românesc, pentru cã, de fapt, preocupãri de isihasm existã, oamenii cautã sã facã ceva, însã nu putem sã spunem cã în cutare loc sunt unii si altii care au realizat ceva sau cât au realizat, Dumnezeu îi stie pe toti, El are robii lui ascunsi, noi nu ne putem lãuda cu altii. Sã dea Dumnezeu sã putem sã stãm în fata Lui cu realizãrile noastre. Si atunci dacã nu o sã fie altii, o sã fim noi si tot o sã fie cineva. Cã vom fi cu performante, cã vom fi fãrã performante, asta e altã treabã. Dumnezeu ne primeste cum suntem.

Sã stiti cã mie totdeauna mi-a plãcut Evanghelia pentru realismul ei. Niciodatã nu m-am gândit cum zic unii: „A, pãi dacã n-ai credintã destulã, nu-ti dã Dumnezu". Nu se stie, îti dã Dumnezeu dupã credinta pe care o ai. Important este sã te angajezi cu credinta pe care o ai. Tatãlui fiului lunatic nu i-a spus: „Dacã n-ai destulã credintã, n-am ce-ti face". Dimpotrivã, l-a ajutat cu credinta câtã a avut-o. „De poti ceva, ajutã-ne nouã, fie-ti milã de noi, cred Doamne, ajutã necredintei mele" (Mc. 9, 22-24) si tot l-a ajutat Domnul Hristos. Important este sã tinem de Dumnezeu, sã nu ne rãzletim de Dumnezeu si dacã nu ne rãzletim si dacã folosim mijloacele acestea, rugãciunea aceasta, „Doamne, Iisuse" si alte rugãciuni; sã stiti cã eu nu sunt numai pentru rugãciunea aceasta, „Doamne, Iisuse", se pot spune si alte multe rugãciuni, rugãciuni liturgice, si în trecut si în Pateric, dacã cauti, gãsesti si alte rugãciuni cu care s-au mântuit oamenii. De exemplu, Sfântul Ioanichie zicea: „Nãdejdea mea este Tatãl, scãparea mea este Fiul, acoperãmântul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântã mãrire Tie", aceasta era rugãciunea lui. Si noi putem zice cuvinte din psalmi, nu trebuie neapãrat, tot timpul sã zicem „Doamne, Iisuse", putem sã zicem: „Mare esti Doamne si minunate sunt lucrurile Tale si nici un cuvânt nu este deajuns spre lauda minunilor Tale", putem sã zicem: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu întelepciune Le-ai fãcut", putem sã zicem: „Slãvescu-Te cã sunt minunat întocmit" si altele si altele, câte ne pot veni în minte, sã le zicem. „Pe Tine Te lãudãm, pe Tine bine Te cuvântãm, Tie îti multumim, Doamne si ne rugãm Tie Dumnezeului nostru", „De tine se bucurã ceea ce esti plinã de dar toatã fãptura, soborul îngeresc si neamul omenesc; ceea ce esti bisericã sfintitã si rai cuvântãtor, lauda fecioriei din care Dumnezeu s-a întrupat si prunc s-a fãcut, Cel ce este mai înainte de veci. Cãci bratul tãu scaun l-a fãcut si pântecele tãu mai desfãtat decât cerurile au lucrat. De tine se bucurã ceea ce esti plinã de dar toatã fãptura, mãrire tie". Ei, dacã le stii, le zici, dacã nu, nu le zici. Eu de obicei când spovedesc pe cineva întreb: „Stii sã zici «Cuvine-se cu adevãrat»?" De ce? Pentru cã atunci când m-am spovedit eu la Pãrintele Arsenie, el a zis „Cuvine-se cu adevãrat" dupã ce mi-a dat dezlegarea. Si Prea Sfintitul Lucian, care e acum la Tomis, la Constanta, când a fost Episcop vicar la Sibiu, ne punea pe noi sã zicem „Cuvine-se cu adevãrat" si dupã aceea ne dãdea dezlegarea. Si m-am învãtat si eu asa si întreb pe oameni: stii sã zici „Cuvine-se cu adevãrat"?, cu ocazia aceasta verific dacã cunosc rugãciuni cãtre Maica Domnului.

„Stii sã zici Cuvine-se cu adevãrat?". Zice, stiu. Zic eu, zii! Face: „Cuvine-se cu adevãrat". Si vine odatã o femeie si zic: stii sã zici Cuvine-se cu adevãrat? Ea zice: „stiu". Eu zic, zii! ea face: „Cuvine-se cu adevãrat". Eu zic: Nici nu stii despre ce este vorba. Ea dupã mine: „Nici nu stii despre ce este vorba". Sã stiti cã noi râdem dar lucrurile acestea spun ceva despre starea noastrã, despre neo-isihasmul nostru românesc. Stimati ascultãtori, sã stiti cã eu tin la niste lucruri asa din toate puterile mele, acum mai si glumesc. În fond, asta e realitatea. Eu, de exemplu, tin foarte mult sã meargã lumea la bisericã, pãi dacã nu vine cineva la bisericã, dacã nu merge la bisericã…., asta îl si întreb la spovedit: „Mergi la bisericã?", „Pãi Pãrinte, cã nu prea", „Când ai fost ultima datã?", zice unul: „Numai acum opt ani". Zic eu: „Mã, dacã n-or fi trecut opt?" , zice „Da, au trecut opt, când m-am cununat, atunci am fost ultima oarã". În sfârsit, eu dacã nu merge cineva la bisericã, pe acela la pãgâni îl numãr, nici n-am ce vorbi cu el. Nu cã: „Las cã ne întelegem noi". Domnule, ori mergi la bisericã si dupã aceia vii la mine, ori de acum n-am ce vorbi cu tine. „Pãi, cã sã vedeti….", nici un… mergi la bisericã! cum merg eu, trebuie sã mergi si tu. Cã nu vei putea în toate duminicile, nu vei putea. Zic cãtre unul: „Tu ce faci când nu mergi la bisericã?" zice: „Mã uit la televizor". Zic: „stii ce înseamnã asta? Asta înseamnã sã ai televizorul în fatã si pe Dumnezeu în spate!" Schimbã, zic acum, du-te la bisericã, sã ai pe Dumnezeu în fatã si televizorul în spate. Sau îl întreb pe unul: „Când te-ai spovedit ultima datã?" zice „Pãi atunci si atunci, ce stiu eu, de mult, de multã vreme". Pãi zic: „Trebuie sã te spovedesti în toate posturile!" Bine. Vine anul urmãtor si-l întreb: „Când te-ai spovedit ultima datã?" zice „Anul trecut în postul Pastelui". Zic: „La cine?" „La dumneavoastrã". Pãi zic, „Mã nu ti-am spus sã te spovedesti în toate posturile?". „Mi-ai spus, pãrinte, dar acum ce sã fac?". Si-apoi eu zic: „Acum ce sã fac eu cu tine, cã nu m-ai ascultat?". Nu-i destulã preocupare. Se creeazã si niste mode: sunt unii care, de exemplu, se împãrtãsesc mereu; eu nu am nimic împotrivã. As vrea sã se împãrtãseascã credinciosii la toate Liturghiile dacã e vorba. Cãci dacã se împãrtãsesc, si merg la slujbã. Dar nu acesta este lucrul de cãpetenie. Pentru mine lucrul de cãpetenie este legãtura cu Dumnezeu. Dacã vrea sã se întâlneascã cu Dumnezeu, are posibilitatea. Or, dacã el ocoleste lucrul acesta si are posibilitatea sã se spovedeascã nu numai de patru ori pe an, poate de patruzeci de ori pe an, nu am nimic împotrivã. De câte ori e nevoie sã se spovedeascã, dar sã se spovedeascã si atunci sã se si împãrtãseascã dacã e de împãrtãsit, dacã nu, sã astepte pânã când e vremea sã se poatã împãrtãsi. Deci, trebuie o practicã religioasã, nu ne bazãm numai pe asta cã zic „Doamne, Iisuse" si cu asta am rezolvat! Îmi spune câte cineva: „Pãrinte, eu am vãzut pe Maica Domnului". Si el e pãcãtos de nu stiu cum a putut vedea pe Maica Domnului! Zic: „Cum ai vãzut-o, asa cum o vezi în icoanã?" Zice „Da". „Cum mãi, vezi în icoanã? pãi zic, ti-ai închipuit icoana si zici cã ai vãzut pe Maica Domnului si gata, ce mai…". Oamenii pot fi si înselati, dar noi trebuie sã-i ajutãm, sã-i luminãm, si-i ajutãm si angajându-i la rugãciunea aceasta, dar nu în locul celorlalte. Când e duminicã mergem la bisericã, la Liturghie, cei care nu merg la Liturghie, pentru mine la pãgâni îi numãr. De ce? Adicã, dacã pot ei sã renunte la câte se fac acolo, la binecuvântãri si la cuvântul lui Dumnezeu din Evanghelie, la predicã si la faptul de a cânta împreunã cu îngerii: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot", dacã pot sã renunte la lucrul acesta, înseamnã cã au renuntat într-un fel chiar la Dumnezeu. Dar omul zice: „Nu pãrinte, cã la Dumnezeu eu nu renunt". Pãi nu renunti constient, dar uite cã renunti totusi dacã tu poti sã neglijezi pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu nu-L poti neglija, dacã Îl neglijezi sã stii cã n-ai Dumnezeu. Apoi, ori ai Dumezeu si nu-L neglijezi, ori dacã-L neglijezi, sã stii cã nu ai Dumnezeu.
 

Cuvânt rostit de Pãrintele Teofil la Villiers sur Marne, Franta,
în 18 iunie 1999
 
 
 

Sfântul Pantelimon – îndemn la milostivire

„Cã milostiv si iubitor de oameni, Dumnezeu esti si Tie mãrire Îti înãltãm: Tatãlui si Fiului si Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin".

Înalt Prea Sfintite Pãrinte Arhiepiscop Andrei, distincti pãrinti si iubiti credinciosi, cuvintele acestea cu care mi-am început cuvântarea, se rostesc la sfintele slujbe, prin ele vorbim cu Dumnezeu si-I spunem lui Dumnezeu-Tatãl, lui Dumnezeu-Fiul si lui Dumnezeu-Duhul Sfânt cã-i milostiv si iubitor de oameni. Mãrturisim aceasta în legãturã cu Dumnezeu si Îi spunem cã Îi aducem multumire pentru cã e milostiv si iubitor de oameni si Îi aducem mãrire, bineînteles, dupã puterea noastrã si aceasta o facem acum si o facem totdeauna, o facem în vecii vecilor. Aducem mãrire lui Dumnezeu pentru cã „cu vrednicie si cu dreptate este a ne închina Tatãlui si Fiului si Sfântului Duh, Treimii celei de o fiintã si nedespãrtitã".

Aducem mãrire lui Dumnezeu pentru cã vrem sã ne unim, de fapt, cu heruvimii si închipuim pe heruvimi la Sfânta Liturghie tocmai pentru cã aducem întreit sfântã cântare Prea Sfintei Treimi.

Aducem mãrire lui Dumnezeu împreunã cu îngerii când zicem „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul si pãmântul de mãrirea Ta"; aducem mãrire lui Dumnezeu pentru cã asa se cuvine si pentru cã asa ne îndrumã Sfânta noastrã Bisericã.

Si, pe mãsurã ce ne apropiem de Dumnezeu, pe mãsurã ce începem sã cunoastem ceva din mãretia lui Dumnezeu, Îi aducem mãrire lui Dumnezeu, pentru cã nu putem altfel; Îi aducem mãrire pentru cã stim cã Lui I se cuvine toatã mãrirea, nu numai câtã aducem noi, nu numai câte putem noi aduce, ci toatã mãrirea I se cuvine lui Dumnezeu. Din aceastã toatã mãrire carei I se cuvine, noi aducem mãrire lui Dumnezeu pentru cã este sfânt si iubitor de oameni, pentru cã este bun si iubitor de oameni, pentru cã este milostiv si iubitor de oameni, pentru cã este Dumnezeul nostru si Mântuitorul sufletelor noastre. Facem ce fac îngerii în cer. Aducem laudã lui Dumnezeu, pentru cã laudã lui Dumnezeu aduc îngerii; aducem mãrire lui Dumnezeu dupã puterea noastrã, pentru cã Dumnezeu e bun si iubitor de oameni, pentru cã Dumnezeu e „Dumnezeul milei si al îndurãrilor si al iubirii de oameni", pentru cã a Lui este a ne milui si a ne mântui pe noi. Pentru toate acestea aducem mãrire lui Dumnezeu.

Astãzi, iubiti credinciosi, am ales din acele cuvinte preamãritoare de Dumnezeu de la sfintele slujbe, cuvintele „cã milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie mãrire înãltãm, Tatãlui si Fiului si Sfântului Duh si acum si pururea si în vecii vecilor. Amin". Si am ales acestea pentru cã sfântul pe care îl pomenim astãzi, este un sfânt cu nume de milostiv. Numele lui, în limba greacã, înseamnã cel mult milostiv, cel milostiv, Sfântul Pantelimon. Ne gândim la Sfântul Pantelimon asa cum ne îndrumã Sfânta Bisericã sã ne gândim. Ne gândim la numele lui de milostiv, ne gândim la faptul cã e tãmãduitor, ne gândim la faptul cã e doctor fãrã de arginti, ne gândim la faptul cã e mucenic si mare mucenic.

Toate acestea le avem în vedere si aducem cinstire dupã puterea noastrã si dupã îndrumarea Bisericii. Sfânta noastrã Bisericã ne ajutã sã-i aducem cinstire cu cuvintele Bisericii, cu cuvintele de slujbã ale Bisericii. Îi aducem cinstire dupã puterea noastrã, ne unim cu cinstirea pe care i-o aduce Biserica prin cuvânt, ne unim cu simtirea noastrã de cinstitori ai Sfântului mare mucenic, tãmãduitor, doctor fãrã de arginti, Sfântul Pantelimon.

E bunã cinstirea pe care i-o aducem unui sfânt prin cuvânt, e bunã cinstirea pe care i-o aducem unui sfânt prin gând, e bunã cinstirea pe care i-o aducem unui sfânt prin laudele rânduite de Bisericã, e bunã cinstirea pe care o aducem oricãrui sfânt sub îndrumarea Bisericii noastre, dar, iubiti credinciosi, cea mai de cãpetenie cinstire pe care i-o putem aduce unui sfânt, este sã ne asemãnãm cu el.

Cum putem noi sã ne asemãnãm cu Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, fãrã sã fim doctori? El a fost doctor, a primit dar de la Dumnezeu sã fie doctor si a fost doctor fãrã de arginti, adicã unul care n-a umblat dupã averi când tãmãduia si noi, care nu suntem doctori, cum putem sã fim asemenea sau mãcar sã urmãm ceva, din cât se poate, pe Sfântul Pantelimon, doctor fãrã de arginti? Stiti cum, iubiti credinciosi? Sã facem noi, la puterile noastre, ceea ce ne-a dat nouã Dumnezeu sã facem. Vin la mine uneori oameni care îmi cer ajutorul, cer ajutorul Bisericii si întotdeauna le spun, când lucrurile sunt mai presus de puterea noastrã: cu putere omeneascã nu putem face nimic. Singurul lucru pe care poti sã-l faci tu, ca unul care ai necazuri, este sã rabzi necazurile si sã te rogi lui Dumnezeu, pentru cã numai Dumnezeu mai poate limpezi necazul pe care îl ai.

E adevãrat cã Dumnezeu poate toate si face unde crede El cã trebuie fãcut ceva, unele suferinte le vindecã, pe altii care suferã îi întãreste sã ducã suferinta; asa cã gândurile lui Dumnezeu noi nu le stim, stim doar sã primim ceea ce rânduieste Dumnezeu pentru noi si pentru a noastrã mântuire si în conditiile noastre, sã facem pentru noi si pentru altii ceea ce putem face.

Mã gândesc, iubiti credinciosi, la acei patru insi care l-au dus pe slãbãnogul din Capernaum în fata Domnului Hristos. Ei nu puteau sã-l vindece, îsi dãdeau seama cã nu pot sã-l vindece, dar, totusi ceva puteau: sã-l ducã în fata Domnului Hristos. Sfântul Marcu Ascetul, în Filocalie, spune cã Sfintii Evanghelisti, cei patru evanghelisti, sunt închipuiti de cei patru care l-au dus pe slãbãnogul din Capernaum în fata Domnului Hristos si ne duc si ei în fata Domnului Hristos. Ne dau o putere sufleteascã din darul lui Dumnezeu.

Nu suntem doctori, nu suntem tãmãduitori, dar mângâietori putem fi, alinãtori de suferintã cu putere omeneascã, cu dorintã de bine pentru cel care suferã, asta o putem face si noi; si dacã facem cele la mãsurile noastre, face si Dumnezeu prin noi, ceea ce nu putem face noi numai prin puterea noastrã. Si atunci, iatã cã suntem si noi pe calea Sfântului Mare Mucenic Pantelimon.

Sfântul Pantelimon a fost doctor fãrã de arginti, adicã n-a umblat dupã averi si s-a multumit cu ceea ce putea avea din rosturile lui si nu cerea de la nimeni sã-i plãteascã pentru ceea ce fãcea. Spre binele lui. Putem sã fim si noi asa, sã nu umblãm dupã interese pãmântesti când suntem de ajutor celor pe care ni-i trimite Dumnezeu în fatã.

Sã stiti, iubiti credinciosi, cã atunci când Domnul Hristos a rânduit lucrul acesta, sã iubim pe aproapele nostru, a avut în vedere pe orice om care ne vine în fatã, pe care într-un fel, Dumnezeu ni-l trimite în fatã, Dumnezeu ni-l face aproape de noi, Dumnezeu ni-l aduce lângã noi. Spunea cineva, si pe bunã dreptate, cã cel mai însemnat om din lumea aceasta este omul de lângã tine, de care atârnã mântuirea ta. În Pateric se spune: „de la aproapele este viata si moartea cã, dacã ajutãm pe aproapele nostru, lui Dumnezeu îi slujim, dacã-l smintim pe aproapele nostru, lui Hristos gresim".

Domnul Hristos a vrut sã ne apropie de orice om. Este adevãrat cã noi, de multe ori uitãm cã avem o poruncã de la Dumnezeu: sã iubim pe toti oamenii, chiar si pe vrãjmasii nostri. În Sfânta Evanghelie care s-a citit astãzi, chiar la început s-au spus cuvintele: „Aceasta vã poruncesc vouã", fiti atenti, aceasta vã poruncesc vouã, deci nu vã îndemn aceasta sau vã dau o sugestie, nu vã dau o îndrumare ci vã dau o poruncã. „Aceasta vã poruncesc, sã vã iubiti unii pe altii". Domnul Hristos vrea sã ne iubim unii pe altii cum ne-a iubit El pe noi, cum ne iubeste El pe noi si cuvintele acestea le rosteste cãtre ucenicii sãi, pe care într-adevãr îi iubea.

Vrea Domnul Hristos lucrul acesta, sã ne iubim unii pe altii. Vin la mine unii oameni dupã cuvânt de folos. De la o vreme încoace, stiti ce cuvânt de folos le spun? „Sã ne iubim unii pe altii ca într-un gând sã mãrturisim". E un cuvânt de la Sfânta Liturghie. Sau le mai spun: „Dupã aceasta vor cunoaste oamenii cã sunteti ucenicii mei, dacã veti avea iubire unii cãtre altii". Si cine-i iubitor, e milostiv.

Sfântul Pantelimon a fost milostiv, a fost dãtãtor de multumire, a dat multumire în jurul lui, cu minunile pe care le-a fãcut si pe care i-a dat Dumnezeu sã le facã. A lucrat cu puterile pe care le-a pus Dumnezeu în el. Si noi trebuie sã facem la fel, sã lucrãm la mãsurile noastre, cu puterile noastre, dar, în orice caz sã fim preocupati si ocupati de gândul de a înmulti iubirea.

Nu s-ar putea zice cã oamenii n-au iubire si cã nu se iubesc unii pe altii, mãcar în cercuri restrânse si în situatii speciale, dar aceasta nu o fac dupã poruncã. Domnul Hristos ne dã o poruncã, sã ne iubim: „aceasta vã poruncesc, a zis Domnul Hristos, sã vã iubiti unii pe altii" si a mai spus Domnul Hristos cã cea mai mare poruncã de care atârnã toatã legea si proorocii, este porunca iubirii.

Stim despre Sfântul Pantelimon cã a fost mucenic. Ce înseamnã sã fie cineva mucenic? Si-a dat viata pentru preamãrirea lui Dumnezeu, si-a dat viata pentru credintã. Si a ajuns la aceasta, stiti de ce, iubiti credinciosi? Pentru cã s-a întâlnit cu Domnul Hristos. Nu numai cã a stiut de Domnul Hristos, nu numai cã s-a gândit la Domnul Hristos, nu numai cã a încercat sã se apropie de Domnul Hristos, ci chiar s-a întâlnit cu Domnul Hristos. A avut atâta sigurantã în legãturã cu Domnul Hristos încât a primit mai bine sã moarã decât sã se lepede de credinta în Hristos. Pe noi încã nu ne-a pus nimeni în situatii din acestea, de limitã, de margine. Nu ne-a pus nimeni în niste confruntãri de felul acesta. Dar ne pune totusi Dumnezeu de multe ori la încercare, de fapt, nu ne încearcã El pe noi, pentru cã El stie ce avem de fãcut, dar ne dã situatii în care sã ne încercãm noi însine si sã vedem unde suntem. Si dacã stim cã Dumnezeu e milostiv si noi trebuie sã fim milostivi, si dacã nu suntem milostivi, nu suntem ca Dumnezeu; si dacã stim cã Dumnezeu e iubitor de oameni si noi nu suntem iubitori de oameni ci, poate, uneori, chiar urâtori de oameni, nu ne asemãnãm cu Dumnezeu.

Si dacã nu facem aceasta, sã-i iubim pe oameni si sã fim milostivi fatã de oameni nu numai cu fapta materialã, si cu asta cât se poate, dar cu bunãvointa, iubiti credinciosi, sã se simtã omul de lângã noi învãluit de noi, încã nu îndeplinim porunca iubirii. Când iubesti pe cineva, mai ales îl aduci în tine, îl porti în tine, dacã nu-l porti si în tine, încã nu-l iubesti; dacã-l tii numai în afarã de tine, încã nu-l iubesti. Or, noi trebuie sã-l purtãm în noi însine pe cel pe care îl iubim pentru cã asa e iubirea, aduce în tine.

Iubiti credinciosi, iubirea impropriazã, adicã pe cel pe care îl iubesti, îl aduce în sufletul tãu si în felul acesta se înmulteste si bucuria si fericirea, iubirea e fericire. De aceea a rânduit Domnul Hristos sã ne înmulteascã iubirea, ca sã se înmulteascã fericirea.

Nouã nu ni se cere sã mãrturisim pe Domnul Hristos în fata mortii, cum a fost mãrturisitor al credintei Sfântul Pantelimon. De ce? Pentru cã împrejurãrile nu sunt de asa fel, dar ne cere Dumnezeu sã-l mãrturisim cu viata noastrã, în toate împrejurãrile de viatã, sã fim buni, sã fim milostivi, sã fim iubitori, sã fim iertãtori, sã fim îngãduitori, sã fim rãbdãtori, sã trecem cu vederea, sã ne gândim la neputinta omeneascã.

Pãrintele Arsenie Boca, Dumnezeu sã-l odihneascã!, mi-a spus cândva un cuvânt; de fapt, nu mie ci unui pãrinte, pe atunci student la teologie, un cuvânt pe care eu îl socotesc cel mai important cuvânt pe care l-am auzit de la el din câte stiu cã le-a spus si le-a scris, anume: „sã ai întelegere fatã de neputinta omeneascã". Sã fim îngãduitori, sã fim iertãtori, sã fim binevoitori si atunci suntem pe calea Sfântului Mare Mucenic, doctor fãrã de arginti si tãmãduitor Pantelimon.

Iubiti credinciosi, asadar sã nu uitãm cuvintele pe care le spunem la sfintele slujbe, vorbind cu Dumnezeu: „ cã milostiv si iubitor de oameni, Dumnezeu esti si Tie mãrire înãltãm Tatãlui si Fiului si Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor" si mai ales sã ne gândim cã acest cuvânt nu este spus pentru o clipã, ci este un cuvânt spus într-o clipã pentru vesnicie.

Sã fim buni, sã fim milostivi, sã nu ne dãm pace pânã nu suntem asa cum ne vrea Dumnezeu, ca sã ne binecuvânteze Dumnezeu si sã fim si noi miluiti cu cei milostivi, dupã cuvântul Domnului Hristos: „fericiti cei milostivi, cã aceia se vor milui".

Si cu gândul la Sfântul Pantelimon sã zicem: „Purtãtorule de chinuri, Sfinte si tãmãduitorule Pantelimoane, roagã pe milostivul Dumnezeu ca sã dea iertare de greseli sufletelor noastre" si când spunem cuvintele acestea sã ne gândim cã Sfântul Pantelimon ar putea sã ne spunã si el: „urmati-mi iubirea, urmati-mi milostivirea, urmati-mi dorinta de a ajuta si atunci veti fi sub binecuvântarea lui Dumnezeu, atunci veti fi sub ocrotirea Maicii Preacurate, atunci veti fi în rândul sfintilor, în rândul acelor oameni care I-au slujit lui Dumnezeu si cu care dorim sã fim cu totii în împãrãtia lui Dumnezeu". Amin.
 

Cuvânt rostit la Mãnãstirea Oasa, judetul Alba,
27 iulie 2000
 
 
 
 

Slujirea tinerilor în Bisericã

Înalt Prea Sfintite Arhiepiscop, iubiti credinciosi, dragi tineri, sunt bucuros cã am ajuns aici; sunt într-o bisericã în care vin de douã ori pe an, în postul Crãciunului si în postul Pastilor. Vin invitat de Înalt Prea Sfintitul Andrei si de studenti sã le spun cuvânt de învãtãturã, iar în aceastã bisericã vin pentru cã sunt prieten cu pãrintele Florin Botezan, asa cã, as putea spune, aici vin pentru cã mã cheamã prietenia.

Vin cu încredintarea cã sunt în prelungirea mãnãstirii, chiar si acum mã consider în prelungirea mãnãstirii, într-o lucrare misionarã pentru cã mitropolitul care a restaurat mãnãstirea din care fac eu parte, a dorit ca mãnãstirea sã aibã si lucrare misionarã.

Sunt, asadar, în vederea mitropolitului ctitor si în vederile rostului pe care îl are mãnãstirea noastrã, doresc sã fiu de folos, sã aduc luminã, sã aduc bucuria, sã înmultim bucuria.

Mi-a fost datã pentru aceastã întâlnire tema „Slujirea tinerilor în Bisericã" sau altfel spus „Biserica si tinerii".

Mã bucur întotdeauna când stau în fata tinerilor pentru cã tinerii se pregãtesc pentru viatã, au viata în fatã, tinerii sunt modelabili, tinerii doresc mai mult si mai bine, au energie, au curaj, îi slujesc lui Dumnezeu prin calitãtile pe care le are tineretea.

Deci, orice tânãr în Bisericã vine cu capacitatea lui, vine cu pregãtirea lui, vine cu pregãtirea pe care urmeazã sã o facã în continuare, vine în Bisericã cu ceea ce este si cu ceea ce poate. Ca sã-I slujesti lui Dumnezeu în Bisericã trebuie mai întâi sã apartii lui Dumnezeu, sã fii al lui Dumnezeu. Poi sã-I slujesti lui Dumnezeu în Bisericã dacã esti ucenic al Mântuitorului Hristos, dacã esti doritor de a te depãsi pe tine însuti, conducându-te dupã principiile Evangheliei. Cineva care vrea sã-I slujeascã lui Dumnezeu, sã se mântuiascã trebuie sã-L aibã pe Hristos mai întâi ca învãtãtor si sã fie ucenic al Mântuitorului.

În cartea Faptele Sfintilor Apostoli e scris cã mai întâi, în Antiohia, ucenicii s-au numit crestini (Fapte 11, 26). Nu e vorba numai despre cei 12 ucenici, nu e vorba numai de cei 70 de ucenici, ci de toti crestinii care se numeau pânã atunci ucenici, si de atunci ucenicii s-au numit crestini. Nu poate cineva sã fie crestin dacã nu e ucenic al lui Hristos, dacã nu se lasã modelat de Domnul Hristos, dacã nu cautã sã intre în rânduiala hotãrâtã de Domnul Hristos.

Dragi tineri, as vrea sã vã supun atentiei, cu acest prilej, un cuvânt pe care l-a spus restauratorul mânãstirii noastre, care a spus asa: „cea mai frumoasã podoabã a unui tânãr este mintea treazã si inima curatã". Deci, mintea treazã si inima curatã sunt cea mai frumoasã podoabã a unui tânãr.

Domnul Hristos a spus: „Fericiti sunt cei curati cu inima, cã aceia vor vedea pe Dumnezeu". Bineînteles cã vederea lui Dumnezeu se face prin mintea treazã, pentru cã Dumnezeu se descoperã inimii curate, casa credintei fiind inima curatã.

În legãturã cu aceasta as vrea sã aduc exemplul unui tânãr, tânãrul cel bogat, un om care e cunoscut din Sfânta Evanghelie, trei din cei patru evanghelisti istorisesc cele întâmplate cu tânãrul bogat.

Eram student la teologie în anul I sau al II-lea (acum 50 de ani) când a venit la noi mitropolitul de atunci, Nicolae Bãlan, la un curs. A venit vorba despre tânãrul cel bogat. A cerut mitropolitul un Noul Testament. I s-a dat si el a citit din Sfânta Evanghelie de la Marcu cã Domnul Hristos a privit la el, la tânãr, si i-a fost drag de el. Am citit Noul Testament cu mult timp înainte de a fi la Teologie si am citit despre tânãrul bogat de mai multe ori dar nu m-am oprit niciodatã la afirmatia cã Domnului Hristos i-a fost drag de tânãrul bogat. Dar, de atunci încoace, m-am gândit adeseori si întotdeauna m-am gândit cu drag la omul de care i-a fost drag Domnului Hristos. Nu ni se spune de ce i-a fost drag Domnului Hristos de tânãrul bogat, dar întelegem din Sfânta Evanghelie cã Domnul Hristos a privit la el dupã ce tânãrul bogat a spus cã a împlinit poruncile pe care i le-a pus în atentie Domnul Hristos si dupã aceea e scris cã i-a fost drag de el. E o bucurie pentru noi sã ne gândim la un om pe care Domnul Hristos l-a cuprins în inima Sa. E o bucurie sã stim cã au existat oameni de care i-a fost drag Domnului Hristos în mod special si stiind aceasta, sã ne gândim cum am putea face ca sã intrãm si noi în atentia Domnului Hristos si ca sã-i fie drag Domnului Hristos de fiecare dintre noi. Asta înseamnã cã fiecare dintre cei care vor sã fie ca tânãrul cel bogat sã stie ce anume cere Domnul Hristos de la el si sã facã ceea ce Domnul Hristos cere. Tânãrul bogat l-a întrebat pe Domnul: „Ce sã fac sã mostenesc viata de veci?" Domnul Hristos i-a spus: „Dacã vrei sã intri în viatã pãzeste poruncile, împlineste poruncile". Tânãrul a întrebat care porunci. Domnul Hristos a zis: „sã nu ucizi, sã nu curvesti, sã nu furi, sã nu depui mãrturie mincinoasã, sã cinstesti pe tatãl tãu si pe mama ta". Sunt cinci porunci din Decalog. Deci, Domnul Hristos nu i-a spus toate poruncile din Decalog, ci numai cinci dintre ele la care a adãugat, dupã Evanghelia de la Matei, „sã iubesti pe aproapele tãu ca pe tine însuti", iar dupã Evanghelia de la Marcu „sã nu înseli pe nimeni". Sunt sapte porunci care trebuie neapãrat împlinite si dacã le împlinim, ne asemãnãm cu tânãrul cel bogat care a spus: „toate acestea le-am împlinit". Domnul Hristos a privit la el si i-a fost drag.

Sã pornim de la acest gând în formarea noastrã, în modelarea noastrã ca tineri. Dacã facem asa, avem parte de viata vesnicã.

Am spus cã Domnul Hristos a pomenit doar sapte porunci, nu pentru cã ajung acestea sapte dar pentru cã de la acestea trebuie sã pornim. Cine împlineste aceste sapte porunci, sigur cã este deschis si pentru celelalte si cautã sã le împlineascã pe toate. Dar dacã cineva nu împlineste nici mãcar aceste sapte porunci, înseamnã cã nu poate sã intre în viata de veci si nu este în situata sã-i fie drag Domnului Hristos de el.

Dragi tineri, noi avem acest model în Sfânta Evanghelie si pentru noi. Nu-i vorba numai de o informatie, despre ceva care s-a întâmplat cândva, ci este vorba de un exemplu care trebuie urmat. Este adevãrat cã tânãrul cel bogat nu a putut împlini tot ce i-a cerut Domnul Hristos sau tot ce i-a propus, dar noi nu ne putem închipui cã Domnul Hristos l-a scos din inima Sa pentru ceea ce n-a putut face, ci a avut în vedere ceea ce a fãcut. Cu acest prilej Domnul Hristos a spus cât este de greu pentru cei bogati sã intre în împãrãtia lui Dumnezeu. Ucenici au întrebat atunci cine poate sã se mântuiascã si Domnul Hristos a rãspuns: „Ceea ce este cu neputintã la oameni, este cu putintã la Dumnezeu". Asta înseamnã cã Domnul Hristos împlineste ceea ce omul nu poate împlini, dacã omul se angajeazã sã împlineascã ceea ce poate sã împlineascã.

Împreunã cu tânãrul cel bogat as vrea sã mai prezint un tânãr, anume acel tânãr care a avut cinci pâini si doi pesti si le-a oferit Domnului Hristos care, cu cinci pâini si doi pesti a sãturat mare multime de oameni. Domnul Hristos a primit ceea ce I-a oferit tânãrul si asta înseamnã cã e bine ca orice tânãr sã aibã ceva sã-I ofere Domnului Hristos, ca Domnul Hristos sã aibã ce sã binecuvânteze. Dacã cineva se formeazã în felul acesta la tinerete, în copilãrie si mai târziu, se face vrednic ca Domnul Hristos sã lucreze cu el, devine colaborator al Domnului Hristos pentru împlinirea lucrurilor celor bune.

Mã gândesc în acelasi timp la un text din Epistola Sfântului Apostol Pavel cãtre Tit, unde e scris ceva în legãturã cu ceea ce trebuie sã facã bãtrânii, bãtrânele si tinerii. Voi prezenta îndemnul Sfântului Apostol Pavel, în ceea ce priveste toate aceste categorii pentru cã îndemnurile lui pot fi împlinite de cãtre toate categoriile, deci si de cãtre tineri. Este vorba de textul din Tit 2,1-5: „Spune bãtrânilor sã fie treji, cinstiti, întregi la minte, sãnãtosi în credintã, în dragoste si în rãbdare". Vedeti, cuvintele acestea, chiar dacã sunt adresate bãtrânilor, se potrivesc foarte bine si tinerilor. Si tinerii trebuie sã fie treji, cinstiti, întregi la minte, sãnãtosi în credintã, în dragoste si în rãbdare. Mai departe spune Sfântul Apostol Pavel: „Spune bãtrânelor sã nu fie invidioase, sã nu fie robite de vin prea mult si sã învete bine". Deci, cuvintele acestea adresate bãtrânelor, femeilor bãtrâne, se potrivesc foarte bine pentru toate categoriile de oameni si pentru toti tinerii. Sã aibã în înfãtisarea lor o sfântã cuviintã, sã nu fie invidiosi, sã nu fie robiti de vin prea mult si sã învete de bine. Si spune mai departe Sfântul Apostol Pavel de ce anume sã fie asa, „ca sã întelepteascã pe cele tinere, sã-si iubeascã bãrbatii, copiii, sã fie curate, gospodine, sã fie cumpãtate, ca sã nu fie vorbit de rãu cuvântul lui Dumnezeu."

Si, în sfârsit, se adreseazã si tinerilor si le spune: „Spune tinerilor sã fie înfrânati". M-am gândit cã este bine sã avem în vedere toate acestea la un loc, fãrã sã ne mai gândim cã unele îndemnuri sunt adresate tinerilor, altele bãtrânilor, altele femeilor bãtrâne, toate se potrivesc pentru tineri. Toti oamenii, bãrbati si femei, trebuie sã fie treji, întregi la minte, cinstiti, sãnãtoti în credintã, în dragoste si în rãbdare, sã aibã sfânta cuviintã, sã întelepteascã pe ceilalti, sã fie iubitori unii fatã de altii, sã fie înfrânati.

Dacã ne formãm în felul acesta, suntem în stare sã lucrãm pentru Dumnezeu acolo unde vrea Dumnezeu. Când mi-am început eu viata la mãnãstire la Sâmbãta, acum 47 de ani, pãrintele meu duhovnic mi-a spus sã mã pregãtesc în asa fel ca sã lucreze Dumnezeu cu mine. Nici el, nici eu n-am stiut atunci cum va lucra Dumnezeu în mine. Am încercat sã-mi împlinesc datoria si am simtit cã Dumnezeu lucreazã cu mine. Am ajuns la împrejurãri de viatã în care mi-am dat seama cã eu si nu altcineva eram cel mai potrivit om cu care a lucrat Dumnezeu atunci.

Am cãutat sã mã depãsesc si sã mã dãruiesc. Asa mi-a spus pãrintele meu duhovnic: sã te depãsesti si sã de dãruiesti; sã mã depãsesc în credintã si sã mã dãruiesc în iubire. Era ceea ce spunea Sfântul Apostol Pavel în Epistola cãtre Galateni, cã ceea ce se cere este „credinta lucrãtoare prin iubire". Este ceea ce spunea Sfântul Apostol Pavel în Epistola cãtre Corinteni, „de as avea atâta credintã încât sã mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt", n-am nici o valoare.

Deci, un tânãr care vrea sã se angajeze într-o lucrare, oricare ar fi ea, în Bisericã, trebuie mai întâi sã se angajeze în lucrarea modelãrii de sine. Sã-L aibã pe Domnul Hristos învãtãtor, sã fie el ucenic al Domnului Hristos, sã aibã mintea care I se supune lui Dumnezeu, în loc sã discute cu Dumnezeu, sã Îi dea drepate lui Dumnezeu, sã facã ceea ce a fãcut Simon Petru când i-a spus Dumnezeu: „mânã la larg si lãsati mrejele ca sã pescuiti" iar el a rãspuns: „toatã noaptea ne-am trudit si n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tãu, pentru cã Tu zici asa, arunc mreaja în mare" si a scos multime mare de peste. De ce? Pentru cã L-a ascultat pe Domnul Hristos si de aceea a vãzut minune si minune vede oricine care se supune cu mintea fatã de Domnul Hristos.

Deci, iubiti tineri, asta este ceea ce trebuie sã facã un tânãr, si în special un tânãr, pentru cã fiecare dintre noi stã în fata vietii cu ceea ce suntem.

Fericitul Augustin spunea: „copilul este tatãl omului mare". Se pare cã n-ar fi avut dreptate, dar a avut pentru cã din punct de vedere moral nu poate ajunge cineva mare înainte de a fi copil, deci omul mare îl mosteneste pe copil si-l duce mai departe prin tinerete în cealaltã vreme a vietii sale si la bãtrânete e rezumatul vietii. Bãtrânii au trecutul în spate, iar tinerii au viitorul în fatã.

La slujba Cununiei, si slujba Cununiei se face pentru tineri, preotul se roagã pentru cei care se cãsãtoresc spunând: „Binevoieste sã-si petreacã viata lor fãrã prihanã, în chip ireprosabil si sã ajungã la bãtrâneti fericite cu inimã curatã împlinind poruncile". Este o rugãciune care priveste toatã viata si care tine pânã la sfârsitul vietii si cu rezultatul ei trecem în lumea de dincolo prin moarte.

Sfârsesc aceste consideratii punându-vã în atentie si o urare. La noi, la mãnãstire au venit doi crestini din Germania acum treizeci de ani si ne-au spus cã la o institutie bisericeascã din Germania, o institutie de ajutorare a epilepticilor, la intrare e scris asa: „Pace celor ce vin, bucurie celor ce rãmân, binecuvântare celor ce pleacã". Nouã ne-au plãcut tare mult cuvintele acestea si atunci ei au scris în cartea de onoare a mãnãstirii: „Pace celor ce vin, bucurie celor ce rãmân, binecuvântare celor ce pleacã doresc doi crestini din Germania tuturor celor ce în urma lor vor vizita aceastã mãnãstire".

Aceeasi urare v-o fac si eu: pace, bucurie si binecuvântare; este vorba de pacea pe care o dã Domnul Hristos celor curati la inimã, bucuria pe care vrea Domnul Hristos sã o avem cu totii, pentru cã a zis: „Acestea vi le spun ca bucuria Mea sã fie întru voi si bucuria voastrã sã fie deplinã". Si binecuvântare. Binecuvântarea pe care a dat-o Domnul Hristos când S-a înãltat la cer binecuvântând pe cei ce erau de fatã si atunci ucenicii s-au închinat Domnului Hristos pentru cã binecuvântarea Domnului aduce închinarea omului si închinarea omului si binecuvântarea Domnului aduc bucurie, bucurie mare pentru cã, se spune în Sfânta Evanghelie, ucenicii s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare si erau întotdeauna în templu lãudând si binecuvântând pe Dumnezeu.

Deci, pace, bucurie si binecuvântare. Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu Tatãl si împãrtãsirea Sfântului Duh sã fie cu noi cu toti totdeauna, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.
 

Cuvânt rostit în Biserica Memorialã Mihai Viteazul din Alba Iulia,
miercuri 9 august 2000, în fata tinerilor de la Syndesmos, ASCOR si LTOR