Despre grijile vietii

– Pãrinte Teofil, în zilele noastre mai mult ca niciodatã, omul este prins de grijile vietii, de serviciu, familie, probleme si multe altele. Existã însã si griji mântuitoare?

– Da, existã griji mântuitoare. „Toatã grija cea lumeascã de la noi s-o lepãdãm", se spune la slujbã, la Sfânta Liturghie. Deci, grijile lumesti trebuie astupate cumva cu încrederea în Dumnezeu si în bunãtatea Lui, fãcându-ne datoria, pentru cã dacã nu-ti faci datoria, grijile se înmultesc si îngrijorarea creste. Dar existã si o grijã pentru a deveni bun, o grijã pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, grija de a trãi corect, grija de a face ceea ce esti dator sã faci. Existã si griji mântuitoare, griji care te ridicã, te angajeazã în viata sfântã, grija de a-ti împlini datoriile pe care le ai prin situatia în care te gãsesti. De exemplu, cineva care are familie, grija de copii, de a-i creste, de a-i educa frumos si bine, grija de a le da o înzestrare spiritualã care sã-i pãzeascã de necazurile vietii, pentru cã necazurile vietii vin de pe urma pãcatelor. Ceea ce vrea Dumnezeu cu noi este ca în fiecare zi sã trãim o viatã frumoasã si linistitã, o viatã din care sã lipseascã îngrijorarea pentru lucruri pãmântesti, dar în care sã se facã vãditã grija de a-I sluji lui Dumnezeu si de a-I face voia Lui. Si în felul acesta omul este angajat spre bine si nu este asuprit de rãu.

– Cum întelegeti cuvântul din Evanghelie „Sã nu ne îngrijim pentru ziua de mâine" (Mt. 6, 34)?

– Îl înteleg în sensul acesta: sã nu ne îngrijorãm pentru ziua de mâine, dar sã ne facem datoria în ziua de azi. Dacã ne facem datoria în ziua prezentã, ziua de mâine este rezolvatã cu problemele care le-ar aduce dacã nu ne-am împlini datoria în ziua de astãzi. Bineînteles cã toate acestea le avem în vedere cu gândul la Dumnezeu, care l-a fãcut pe om si cu posibilitatea de a se îngriji. Si chiar si cu posibilitatea de a se îngrijora. Dar Domnul Hristos vrea sã-l despovãreze pe om de îngrijorarea pãgubitoare si sã-l angajeze cu grija mântuitoare.

– Pãrinte Teofil, în viata duhovniceascã e bine sã avem anumite principii si repere?

– Da, neapãrat. Pentru cã altfel duci o viatã cumva în gol si n-ai posibilitatea sã te dirijezi, n-ai posibilitatea sã te orientezi. E bine sã ai niste principii la care sã tii si pe care sã le urmezi si niste repere pentru verificare. Dacã n-ai nici un reper, atunci te poti crede bun înainte de a fi bun, te poti crede credincios fãrã sã fii credincios, te poti crede întelept fãrã sã fii întelept, poti sã ai pãreri despre tine care nu consunã cu realitatea. Or, având în vedere niste principii si tinând seama de niste repere, te poti modela dupã principiile respective si dupã reperele pe care le ai în vedere. Mi-aduc aminte, când eram copil am auzit la bisericã citindu-se la Apostol, din epistola Sfântului Apostol Pavel cãtre Romani. Aveam vreo 12-13 ani atunci si am auzit cuvântul: „Datori suntem noi cei tari sã purtãm slãbiciunile celor slabi, si nu nouã sã plãcem, ci fiecare sã facã spre plãcerea aproapelui întru ce-i bine spre zidirea lui" (Rom. 15, 1-2). Si când am auzit cuvintele acestea, le-am luat în seamã si am ajuns într-o împrejurare în care n-as fi vrut sã fac un bine pe care-l impunea situatia. Mama mea pleca la câmp, tata era absent din gospodãrie, parcã era-n armatã, nu mai stiu ce s-a-ntâmplat si trebuia sã meargã mama cu cineva la lucru. Si atunci mama m-a rugat sã am grijã de copiii femeii aceleia, sã stau cu ei acasã si sã le port de grijã si pe mine mã cam incomoda lucrul acesta. Dar mi-am adus aminte de cuvântul Sfântului Apostol Pavel „Nu nouã sã plãcem, ci fiecare sã facã spre plãcerea aproapelui". În felul acesta te ajutã un principiu.

– Ne mai puteti da câteva principii concrete pentru viata duhovniceascã?

– Da. Nu te lãsa biruit de rãu, ci biruieste rãul cu binele. Cel ce se smereste va fi înãltat, cel ce se înaltã va fi smerit... Sunt foarte multe principii în cuprinsul Vechiului Testament si-n Evanghelie. Sfântul Apostol Pavel, de exemplu, în epistolele sale, are cuvântul: „Ori de mâncati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre mãrirea lui Dumnezeu sã le faceti" (I Cor. 10, 31). Domnul Hristos a zis: „lasã acum sã împlinim toatã dreptatea" (Mt. 3, 15). „De nu va prisosi dreptatea voastrã mai mult decât a cãrturarilor si a fariseilor, nu veti intra în împãrãtia lui Dumnezeu" (Mt. 5, 20). „Fiul Omului n-a venit sã I se slujeascã, ci ca El sã slujeascã si sã-Si dea sufletul Sãu pret de rãscumpãrare pentru multi" (Mt. 20, 28). „Cel ce vrea sã vinã dupã mine sã se lepede de sine, sã-si ia crucea si sã-mi urmeze Mie" (Mt. 16, 24). Sunt foarte multe principii de viatã, principii dupã care ne putem dirija viata, ne putem orienta.

– Pãrinte, cum trebuie sã ne îngrijim de trup? Adicã, existã griji pentru trup si griji pentru suflet?

– Da, existã griji pentru trup si Sfântul Apostol Pavel în Epistola cãtre Efeseni îi îndeamnã pe bãrbati sã-si iubeascã sotiile cum îsi iubesc trupurile lor (Efes. 5, 28). Sfântul Apostol Pavel zice cã nimenea nu si-a urât vreodatã trupul sãu, ci fiecare îl hrãneste si-l încãlzeste precum si Hristos Biserica (Efes. 5, 29). Deci, nu e normal ca cineva sã-si neglijeze trupul. E normal sã-si îngrijeascã trupul. Domnul Hristos, de pildã, când era înconjurat de multime, multime care nu mai avea de mâncare, a zis cã nu vrea sã-i lase sã lâncezeascã pe drum. Deci a intervenit, dându-le hranã. E o rânduialã a Bisericii noastre ca sã ne ajutãm unii pe altii, sã ne îngrijim de sãnãtatea trupului ca sã fie si sufletul în conditia de a se manifesta bine în cele spirituale. Deci, Sfântul Apostol Pavel, când comparã iubirea fatã de sotie cu iubirea fatã de propriul trup, are în vedere o îngrijire de trup, care este templul lui Dumnezeu, pe care-l dorim sãnãtos, împreunã slujitor cu sufletul, chiar dacã, cum zice pãrintele Arsenie Boca referindu-se la trup, „fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate".

– Dar de suflet cum trebuie sã se îngrijeascã un crestin practicant, un crestin ortodox?

– Un crestin parcticant trebuie sã-si împlineascã datoriile care tin de viata spiritualã, de rugãciune, de meditatie, de participarea la sfintele slujbe, de punere în valoare a calitãtilor sufletesti pentru binele lui si pentru binele altuia, de acumularea de învãtãturi sfinte, mai ales din Sfânta Evanghelie, cuvintele cele vesnice ale Mântuitorului, de acumularea de gânduri manifestate în cuvânt de Sfintii Apostoli. Toate lucrurile acestea sunt spre binele sufletului si aduc apoi si buna chivernisire a trupului.

– Pãrinte Teofil, în ce mãsurã rugãciunea este o împlinire a vietii, a grijilor vietii?

– Aici, Domnul Hristos a spus cã dupã lucrul veacului acestuia, care aduce griji si îngrijorãri, se strãduiesc cei care nu stiu de Dumnezeu. Or, noi, crestinii, stim cã avem trebuintã de ele si stim cã avem un Tatã care se îngrijeste de noi, si atunci rugãciunea ne întãreste în constiinta aceasta cã Dumnezeu este cu noi, cã ne ajutã, cã gãseste Dumnezeu mijloacele de a se rezolva lucruri si mai presus de posibilitãtile noastre. Ne rugãm lui Dumnezeu, de exemplu, pentru îmbelsugarea roadelor pãmântului, la cununie ne rugãm ca sã umple Dumnezeu cãmãrile celor care se cãsãtoresc de grâu, de vin, de untdelemn. La Litie ne rugãm lui Dumnezeu sã binecuvânteze pâinile, grâul, vinul si untdelemnul si sã le înmulteascã în locasul acesta, în tara aceasta si în toatã lumea. Deci, rugãciunea ne angajeazã spre bine si este o împlinire si, în acest sens, cã ne dã o întãrire, o întemeiere în gândul cã nu suntem singuri în aceastã lume, ci „cu noi este Dumnezeu... acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin". Acestea nu sunt simple formule de ritual, ci sunt cuvinte pe care trebuie sã ne întemeiem viata.

– Pãrinte, în Evanghelia dupã Matei, în capitolul zece când Mântuitorul îi trimite pe Apostoli la propovãduire, le spune cã „voi, atunci când veti fi prinsi, sã nu vã îngrijiti de ce veti vorbi..."

– Da, „cã Duhul Sfânt vã va da vouã ce trebuie sã spuneti" (Mt. 10, 19).

– Cum sã întelegem noi, astãzi, aceste cuvinte?

– Tot asa cum au înteles Sfintii Apostoli. Adicã, noi acumulãm în suflet anumite lucruri pe care le putem folosi, inspirati fiind si de Duhul Sfânt, în împrejurãri nedorite si în împrejurãri neasteptate. Sfântul Apostol Petru în epistola sa soborniceascã zice sã fim gata sã dãm rãspuns tuturor celor ce ne cer socotealã, însã cu blândete si cu cuviintã (I Ptr. 3, 15-16). Sã cãutãm sã fim în asa fel orientati, încât sã creãm în jurul nostru o atmosferã care sã impunã respect si celor care altfel ar fi potrivnicii nostri.

– Pãrinte, de obicei grijile vietii, nu întotdeauna, dar de multe ori, duc la probleme în familie, probleme între prieteni. Ce cale le recomandati sã urmeze în aceste situatii?

– Mi-aduc aminte cã atunci când eram copil se spunea în familie cã si din pricina sãrãciei, si din pricina necazurilor vin certurile. Si mi se întâmplã si acum sã-mi spunã oamenii cã se ceartã pentru lipsurile în care trãiesc. Si eu zic întotdeauna: Bine, dar dacã vã certati, le rezolvati, treceti de lipsuri prin ceartã? Si toti mãrturisesc cã nu. Deci, cearta nu e un mijloc de înlãturare a rãului, ci e o slãbiciune a celor care se angajeazã în felul acesta, pentru cã nu câstigi nici un ban când te certi, nu realizezi nici un avantaj când nu esti în limitele bunei cuviinte. Asa cã oamenii trebuie sã evite tot ce nu aduce nimic pozitiv, ci aduce multã nemultumire si mult negativ în viata de toate zilele.

– Munca este un lucru necesar pentru familie, pentru om, în general?

– Sigur cã da. Munca este o binecuvântare a lui Dumnezeu. Pentru împrejurarea în care trãieste fiecare, Sfântul Apostol Pavel reglementeazã cã „cine nu vrea sã munceascã, acela nici sã nu mãnânce" (II Tes. 3, 10). Spune cã el însusi a câstigat pentru el si pentru cine era cu el cele de trebuintã (Fapte 20, 34). Munca este o necesitate, este un mijloc de îmbunãtãtire sufleteascã, este un mijloc de retinere de la împrãstiere. În pilda cu lucrãtorii tocmiti la vie, cãtre unii care au stat pânã seara fãrã lucru, Domnul Hristos a zis: „De ce ati stat toatã ziua fãrã lucru?" (Mt. 20, 6). Când eram eu copil, în familia noastrã era o vorbã: Nu sta fãrã lucru cã-i pãcat. Munca e o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru om. E mare lucru sã fii constient de aceasta, cã esti dator cu munca. Sã ai constiinta cã „cu nãdejdea fãrã muncã, nu-ti rãsare grâu-n luncã, dar cu amândouã-n plug, umpli lunca de belsug" (Vasile Militaru, „Vorbe cu tâlc"). Sau, este o rugãciune de searã, scrisã tot de Vasile Militaru de la care-i cuvântul aceasta: „Sã pornesc la muncã sfântã cum pornesc albinele, sã pot umple ca si ele fagurii cu binele" (Vasile Militaru, „Rugãciune de searã").

– Pãrinte, existã mai ales între tineri o rezervã în a se angaja în muncã, si aceasta considerând cã nu sunt în stare, cã nu pot sã facã fatã. Ce sã-i îndemnãm pe acesti oameni?

– Sã-i îndemnãm sã munceascã pentru ca sã aibã sã-i ofere ceva lui Dumnezeu, pentru ca sã aibã Dumnezeu ce sã binecuvânteze, asa cum tânãrul acela despre care pomeneste Evanghelistul Ioan, a oferit Mântuitorului cinci pâini si doi pesti din care Domnul Hristos a sãturat multime de oameni (In. 6, 9). Fiecare dintre noi trebuie sã oferim ceva Mântuitorului, sã-i dãm ceva Mântuitorului ca sã binecuvânteze si sã înmulteascã pentru binele altora. E important de luat aminte faptul cã Domnul Hristos, când i-a spus diavolul sã facã din pietre pâine, n-a fãcut, dar din pâine a fãcut mai multã pâine. Si aceasta e o idee în sensul cã Dumnezeu binecuvânteazã munca omului si nu-i dã omului gândul cã ar putea sã-i dea, sã-i ofere pâine pe nemuncite, sã facã din piatrã pâine, desi Domnul Hristos poate sã facã si din piatrã pâine, dar n-a fãcut din piatrã pâine, pentru cã ceea ce a fãcut Domnul Hristos a fãcut în fata lumii întregi, în fata tuturor credinciosilor si atunci oamenii ar fi putut ajunge la gândul cã asa cum a fãcut odinioarã din piatrã pâine, poate sã facã si altã datã la fel. Or, când Domnul Hristos a avut pâini în fatã, a înmultit pâinile, pentru cã în pâine se întâlneste binecuvântarea Domnului cu munca omului. Domnul Hristos binecuvânteazã. Când a binecuvântat cele cinci pâini la înmultirea pâinilor, a binecuvântat toatã munca pe care o face omul pânã are pâinea pe masã. Noi, astãzi, nu avem totdeauna constiinta aceasta, noi, care cumpãrãm pâine, o luãm gata, n-avem constiinta ostenelii pe care o face omul pânã când ajunge sã aibã pâinea pe masã. Or, Domnul Hristos, când a binecuvântat pâinile, a binecuvântat toatã osteneala, toatã munca. Si munca pe care o face omul când pregãteste pãmântul, si munca pe care o face când seamãnã, si munca pe care o face când pliveste holda, munca pe care o face când secerã, munca pe care o face când macinã, munca pe care o face când plãmãdeste aluatul, munca pe care o face când arde cuptorul, când pune pâinea în cuptor, când o scoate din cuptor si o lasã dupã aceea sã se ducã la Dumnezeu. Când eram eu copil, era o vorbã cã nu-i voie sã te atingi de pâine si sã mãnânci pâine înainte de a se duce la Dumnezeu. De ce? Pentru cã oamenii aveau constiinta aceasta cã pâinea n-o realizeazã omul din puterea lui, ci pâinea o realizeazã omul si din puterea lui si cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Or, gânduri de felul acesta nu mai sunt si pentru cã s-a schimbat foarte mult viata oamenilor si fata societãtii, pentru cã sunt alte conditii. Or, omul acela care îsi pregãteste el pâinea, care ajunge el sã aibã pâinea pe masã stie cã în pâine se întâlneste lucrarea omului cu binecuvântarea Domnului. Asa cã oamenii din vremea noastrã, tinerii nostri, trebuie educati în sensul acesta cã munca este o datorie, cã nu-i voie sã stai fãrã muncã. Cã fiecare dintre noi trebuie sã oferim ceva lui Dumnezeu din partea noastrã, ca Dumnezeu, cu ceea ce oferim noi sã lucreze pentru altii si sã primeascã ceea ce oferim noi. De pildã, la binecuvântarea colivei, care este grâu fiert si îndulcit cu miere sau cu zahãr, se duce înaintea lui Dumnezeu, se face rugãciune si pentru cei care au oferit-o lui Dumnezeu, care ne-a dat roadele pãmântului spre desfãtarea si hrana noastrã, si dupã aceea se roagã preotul pentru cei care au înfrumusetat acestea, cei care au adus acestea înaintea lui Dumnezeu. Pentru cã se considerã cã lucrurile acestea nu le poti avea asa numai de undeva luându-le, ci le ai pentru cã ai muncit pentru ele. Ei, constiinta aceasta cam lipseste la tineri, e multã comoditate. De multe ori nu se angajeazã, nu pentru cã se gândesc ei la niste neangajãri ale lor, ci nu se gândesc la datoria de a munci. E foarte simplu sã nu faci ceva din comoditate si sã astepti sã facã altii pentru tine, pentru cã de multe ori pe tineri i-au învãtat pãrintii asa. Nu i-au lãsat sã facã anumite lucruri prin care s-ar fi format pentru viatã. Noi, la tarã, când eram în familie, pãrintii ne puneau sã facem lucrurile pe care le puteam face. Un copil când putea tine sapa în mânã, deja si sãpa împreunã cu pãrintii. S-a crescut într-un cult al muncii. Deci era o practicã a muncii, pe care cei de la oras nici nu o au pentru cã nu au de unde s-o aibã. Ei sunt lãsati doar sã învete, sã asculte muzicã, sã-si facã ceva de lucru asa ca sã nu leneveascã, fãcând nimica toatã si de aceea nu se ajunge la niste calitãti pe care le are omul si pe care le poate avea omul dacã se angajeazã normal si firesc în lucruri care odinioarã erau de la sine întelese. Nu se concepea sã stai fãrã lucru când ti-a dat Dumnezeu putere sã faci ceva. În Pateric este o prezentare a unei situatii, care ar fi bine s-o avem în vedere cu totii, si anume, un pãrinte a fost întrebat de un cuvânt de învãtãturã si el a spus cã de asearã si pânã acum a împletit foartã multã funie si, zice el, „asta am fãcut-o ca sã nu zicã Dumnezeu cã nu am lucrat cu puterile pe care mi le-a dat".

Interviu înregistrat la 3 mai 1998 si difuzat
în 27 iunie 1998 la Radio România Actualitãti,
în cadrul emisiunii „Cuvânt si suflet"
 
 
 

Duhovnicul si ucenicul

– Pãrinte Teofil, ce este duhovnicul si cine poate sã fie duhovnic?

– Domnul nostru Iisus Hristos a dat puterea legãrii si dezlegãrii pãcatelor dupã Sfânta Sa Înviere, chiar în ziua Învierii Sale, zicând cãtre ucenicii sãi: „Luati Duh Sfânt! Cãrora veti ierta pãcatele, vor fi iertate, si cãrora le veti tine, vor fi tinute" (In. 20, 22-23). Prin aceasta a împlinit Domnul Hristos o fãgãduintã pe care a dat-o mai întâi Sfântului Apostol Petru, când i-a zis: „Si-ti voi da cheile împãrãtiei cerurilor, si oricâte vei lega pe pãmânt vor fi legate si în cer si oricâte vei dezlega pe pãmânt vor fi dezlegate si în cer" (Mt. 16, 19). Apoi, tot în Sfânta Evanghelie de la Matei avem o fãgãduintã datã de Domnul Hristos ucenicilor Sãi, când le-a zis la fel: „Oricâte veti lega pe pãmânt vor fi legate si în cer si oricâte veti dezlega pe pãmânt vor fi dezlegate si în cer" (Mt. 18, 18), iar fãgãduinta aceasta a împlinit-o în ziua Învierii Sale. Deci, în lumea aceasta existã oameni pe care Domnul Hristos i-a rânduit sã fie iertãtori de pãcate. Pentru a primi cineva iertarea pãcatelor trebuie sã meargã la oamenii lui Dumnezeu, hotãrâti pentru iertarea pãcatelor. Iar ca sã poatã primi iertarea pãcatelor, în conditiile în care merg la duhovnic, trebuie sã-si mãrturiseascã pãcatele, sã se mãrturiseascã în primul rând pe ei însisi ca pãcãtosi, sã-si recunoascã partea de vinã, în aceasta fãcând o dovadã cã recunosc cã au gresit înaintea lui Dumnezeu si cã sunt vinovati înaintea lui Dumnezeu si cã doresc sã fie iertati de pãcatele pe care le-au fãcut. Preotul care primeste mãrturisiri de pãcate si care are puterea iertãrii pãcatelor se numeste preot duhovnic; se numeste duhovnic, spre deosebire de preotul care nu este duhovnic si care n-are aceastã calitate de a asculta spovedanii si de a da iertare de pãcate. Duhovnicia nu se dã o datã cu hirotonia, ci se dã printr-o rânduialã numitã hirotesia de duhovnic. Preotul primeste puterea iertãrii pãcatelor si primeste calitatea de ascultãtor de mãrturisiri. Acesta este duhovnicul din punctul de vedere al dreptului bisericesc si din punctul de vedere al situatiei lui fatã de cei care nu au aceastã situatie, chiar preoti fiind.

– Pãrinte Teofil, de ce avem nevoie de un duhovnic, de un îndrumãtor în viatã?

– E bine sã avem duhovnic, pentru cã e bine sã ne verificãm cu o constiintã strãinã de constiinta noastrã si cu o constiintã superioarã constiintei noastre. Avem nevoie de un om strãvãzãtor, un om care poate sã-si dea seama de niste situatii pe care noi însine, pãrtinitori fiind, nu le putem sesiza si nu le putem rezolva. Si atunci e nevoie de cineva între noi si Dumnezeu, un om al lui Dumnezeu, care sã ne descopere voia lui Dumnezeu, avem nevoie de un om care sã asculte mãrturisirile noastre, care pentru noi înseamnã si o usurare sufleteascã. Avem nevoie de un om care sã stie mai bine decât noi ce trebuie sã facem ca sã înlãturãm din viata noastrã cele rele si sã ne întãrim în cele bune. Asta însã nu înseamnã totdeauna cã cel care se spovedeste are si un duhovnic. Sunt atâtia credinciosi ai nostri care nu au duhovnic, chiar dacã se spovedesc la un preot duhovnic. Adicã nu au un om de care sã atârne cumva, un om pe care sã-l consulte în anumite situatii. Cineva care se spovedeste o singurã datã pe an, cum ar fi în postul Pastelui, nu poti sã zici cã are duhovnic, ci s-a spovedit la un preot duhovnic. La fel cei care se spovedesc foarte rar, poate mai rar decât o datã pe an sau chiar dacã se spovedesc de douã, de trei ori pe an, nu poti sã zici cã au duhovnic, ci au un preot la care s-au spovedit sau se pot spovedi la mai multi preoti, care au darul duhovniciei. Duhovnic ai atunci când depinzi de cel care îti este duhovnic, când ai constiinta cã ai un duhovnic, când esti doritor sã-i cunosti îndrumarea, când cauti îndrumare la el. În începuturile crestinismului si mai ales în începuturile monahismului, erau si cãlugãri fãrã hirotonie si fãrã hirotesie, care erau consultati, care aveau o harismã a duhovniciei si care erau duhovnici fãrã sã fie si dezlegãtori de pãcate, dar aveau darul strãvederii si puteau sã îndrumeze nu numai pe baza unor cunostinte de viatã moralã, ci mai ales pe baza unei harisme de cunoastere, pe baza unei receptivitãti fatã de voia lui Dumnezeu care se descoperea celor care erau vrednici sã aibã strãvedere. Deci, pe vremea aceea, duhovnicia nu era o functie, ci era o realitate care se baza pe înainte-vedere, pe faptul cã cei care aveau darul acesta erau vãzãtori cu duhul. Or, acum duhovnicia este mai mult o functie, o situatie care, totusi, e superioarã situatiei de a nu consulta pe cineva, dar nu este ceea ce ar trebui sã fie sau ceea ce a fost odinioarã. Credinciosii trebuie, totusi, sã aibã un preot în care sã se încreadã si prin constiinta cãruia sã aibã încredintarea cã îi vorbeste Dumnezeu Însusi.

– Pãrinte Teofil, dacã cineva considerã cã nu face pãcate, mai are nevoie de duhovnic?

– Ar avea nevoie de duhovnic ca sã-i descopere cã, totusi, are pãcate, cã face pãcate. Pentru cã gândul acesta cã nu faci pãcate este un gând care-i cam strãin de o viatã duhovniceascã superioarã. Cineva care a ajuns la constiinta cã nu face pãcate poate sã fie învârtosat sufleteste si sã nu-si recunoascã pãcatele. Si în cazul acesta are nevoie de cineva care sã-i descopere cã, totusi, are pãcate. Dar, cineva care are o viatã superioarã, o viatã duhovniceascã înaintatã poate ajunge, nu la constiinta cã nu face pãcate, dar la constiinta cã a trecut de faza aceea în care pãcatul e predominant. Noi stim cã sunt oameni care pãcãtuiesc cu adevãrat, adicã calcã vointa lui Dumnezeu cu deplinã vointã si stiintã, poate trãiesc chiar într-un sistem de pãcãtuire, sunt oameni care au pãcatul ca regulã generalã si ajung la o învârtosare, încât zic: „Eu n-am nici un pãcat, eu n-am ce spune". În cazul acesta ar fi bine sã se consulte cu un duhovnic ca sã stie cã face niste lucruri pe care Dumnezeu nu le binecuvânteazã si cã trãieste într-un sistem de pãcãtuire si cã a ajuns la o nesimtire, la o învârtosare sufleteascã. În cazul acesta, duhovnicul îi descoperã starea în care se gãseste, îl face sã intuiascã niste lucruri, pe care, din puterea lui nu le poate intui. Si atunci are nevoie de duhovnic, si în conditia aceasta. Ceilalti, care au o viatã superioarã, care într-adevãr nu mai pãcãtuiesc, pentru cã existã posibilitatea aceasta, de vreme ce Sfântul Ioan Evanghelistul, în Epistola sa soborniceascã spune cã „cel nãscut din Dumnezeu nu mai pãcãtuieste" (I In. 3, 9), adicã cel în care Dumnezeu este stãpân al vietii lui nu mai face pãcate, poate avea gânduri strãine de Dumnezeu, strãine de viata religioasã, dar sunt gânduri de o clipã, sunt gânduri care nu sunt pãcate. Si într-un caz ca acesta, tot are nevoie de un duhovnic ca sã i se ierte si insuficientele si nedesãvârsirile, eventualele devieri de la bine, tot ce este negativ si care se iartã împreunã cu pãcatele stiute si nestiute si împreunã cu greselile care sunt. Asa cã un credincios totdeauna e bine sã depindã de un duhovnic.

– Pãrinte Teofil, de ce trebuie sã ne mãrturisim gândurile cu voce unui duhovnic si nu direct lui Dumnezeu?

– Dacã putem sã ne mãrturisim gândurile si direct lui Dumnezeu, si le mãrturisim de fapt, de vreme ce avem trebuintã si de iertarea pãcatelor, care se dã prin mijlocitor, asezat de Dumnezeu pentru iertarea pãcatelor, e nevoie sã ne si mãrturisim gândurile. Toate negativele câte le avem, e nevoie sã le mãrturisim, pentru ca cel care dezleagã pãcatele sã stie dacã situatia este aceea pe care o prezintã credinciosul si ca sã ierte pãcatele, trebuie sã stie ce anume trebuie sã ierte. Mãrturisirea pãcatelor este un mijloc prin care omul contestã pãcatul, adicã nu doreste sã fie sub puterea pãcatului. E o mãrturisire, nu numai în sensul cã spui ceva, ci este o mãrturisire despre faptul cã nu doresti sã fii sub asuprirea pãcatului. Sunt unii credinciosi care nu au puterea sã-si mãrturiseascã pãcatele, se spovedesc adeseori si totusi tãinuiesc anumite pãcate. Si acesta este un semn cã ei nu sunt de acord cu pãcatul. Iar când, cu ajutorul lui Dumnezeu, reusesc sã îsi mãrturiseascã toate pãcatele, atunci a biruit asupra pãcatului si atunci are cu adevãrat usurare.

– Pãrinte Teofil, cum ne alegem duhovnicul? Ce trebuie sã cãutãm la un duhovnic?

– Mai întâi de toate se considerã cã orice preot fiind duhovnic, orice preot care-ti vine-n fatã, si mai ales un preot care conduce comunitatea din care faci parte, este duhovnicul tãu sau poate fi duhovnicul tãu. Deci, cei mai multi dintre credinciosi nu fac deosebire între preot duhovnic si preot care nu-i duhovnic si nu stiu cei mai multi dintre credinciosi deosebirea aceasta, pentru cã în majoritatea parohiilor din tara noastrã în special, preotii sunt si duhovnici. Si mai ales în Ardeal. Preotii sunt duhovnici, primesc duhovnicia îndatã dupã hirotonie si în cazul acesta credinciosii se pot spovedi la orice preot duhovnic si sunt îndemnati sã se spovedeascã la duhovnicul care conduce parohia din care fac parte. Numai cã existã si niste ezitãri si anume, oamenii în vârstã de obicei ezitã sã se spovedeascã la un preot tânãr, desi un preot tânãr este mai mare decât un om în vârstã de ani si care nu e preot si nu are duhovnicie. Dar existã o ezitare, am putea zice, într-un fel fireascã. Un om în vârstã se simte cumva împiedicat sã spunã unui preot tânãr chestiuni care sunt de-o viatã întreagã, asa cã fiind astfel de situatii sau apãrând astfel de situatii, care sunt situatii firesti si care nu pot fi trecute adeseori, omul trebuie sã-si gãseascã un preot la care sã aibã deschiderea de suflet si sã-i spunã ceea ce simte el cã-l apasã pe suflet sau ceea ce în mod firesc n-ar spune la nimeni. Si atunci ceea ce ar duce la o relatie de felul acesta între duhovnic si credincios ar fi deschiderea de suflet, omul cãruia pot eu sã-i spun ceva ce n-as spune la nimeni si ceva ce ezit sã-mi spun si mie însumi. Pentru cã sunt fel de fel de pãcate, sunt fel de fel de situatii, pe care oamenii le poartã în suflet si pe care unii le poartã în suflet o viatã întreagã si abia la moarte dacã le pot spune. În cazul acesta, motivul de apropiere ar fi deschiderea de suflet. În fata unuia nu ai deschidere de suflet, deci nu poate sã-ti fie duhovnic în mod firesc si fatã de altul ai deschidere de suflet si acela îti poate fi duhovnic si îti este duhovnic în momentul în care l-ai ales. Apoi, sigur cã trebuie sã fii încredintat de viata lui moralã, sã fii încredintat de capacitatea lui de a nu face caz de chestiunile care te privesc pe tine, capacitatea de a tine secretul spovedaniei si poate cã e pânã la urmã si o chestiune de simpatie.

– Pãrinte, credeti cã existã sau trebuie sã existe o pedagogie a duhovniciei, în sensul cã duhovnicul sã se raporteze la fiecare în functie de statutul sãu?

– Da, neapãrat. Omul nefiind o fiintã stas, trebuie sã îl iei pe fiecare dupã ceea ce poti întelege despre el, dupã ceea ce stii despre el. Pe unii îi folosesti cu asprimea, pe altii cu bunãtatea. Pe cei mai multi îi folosesti cu bunãtatea. Un credincios, de obicei, când merge la un duhovnic, se duce la un pãrinte, nu se duce la judecãtor, nu se duce la asupritor, nu se duce la cineva care sã dispunã cumva de el dinafarã, ci se duce la un pãrinte, care are inimã de pãrinte. Un duhovnic trebuie neapãrat sã aibã sau inimã de pãrinte, si asta e cel mai bine, sau inimã de frate sau inimã de prieten, sau sã aibã si inimã de pãrinte si inimã de frate si inimã de prieten. Un duhovnic trebuie sã aibã inimã. Dacã n-are inimã, nu-i duhovnic. Si sã-l trateze pe cel care vine cum s-ar trata pe sine însusi sau cum si-ar trata propriii lui copii, dacã are copii.

– Pãrinte, duhovnicul poate fi consultat sau cãutat si în afara spovedaniei?

– Da, si e bine. Sunt lucruri care se spun numai la spovedanie, pentru cã pãcatele nu se spun, ci se spovedesc – e o vorbã care-mi place foarte mult. Duhovnicul poate fi consultat în chestiuni generale si în afarã de spovedanie. Pentru cã nu trebuie neapãrat sã creãm un cadru de spovedanie ca sã rezolvãm niste chestiuni care nu trebuie rezolvate neapãrat în spovedanie.

– Pãrinte Teofil, ce înseamnã sã fii ucenic?

– Sã fii ucenic înseamnã sã te lasi îndrumat si modelat. Asta-i situatia de ucenic: sã te pleci cu mintea, sã nu stii tu mai multe decât cel care te îndrumeazã. Sã faci ceea ce a zis Domnul Hristos: sã mergi pe urmele Lui, sã-l urmezi pe cel care te îndrumeazã. Sfântul Apostol Petru, de pildã, la Pescuirea Minunatã, a zis cãtre Domnul Hristos: „Toatã noaptea ne-am trudit si n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tãu arunc mreaja în mare si pentru cã zici Tu" (Lc. 5, 5). Asta înseamnã sã fii ucenic. De aceea a putut fi Sfântul Apostol Petru ucenic, pentru cã s-a plecat cu mintea. Pãrintele Arsenie Boca zicea cã noi avem mintea care discutã cu Dumnezeu, în loc sã se supunã fãrã discutie. O astfel de minte avea Sfântul Apostol Petru la Cina cea de Tainã, când a zis: „Doamne, Tu sã-mi speli mie picioarele?" Si a auzit de la Domnul Hristos: „Ceea ce fac Eu acum tu nu întelegi, dar mai târziu vei întelege" (In. 13, 6-7). S-a împotrivit mai departe si atunci a zis Domnul Hristos: „Dacã nu te voi spãla, nu ai parte cu Mine" (In. 13, 8). De unde întelegem cã ucenicia este plecare de minte. Dacã nu te pleci cu mintea, dacã stii tu mai bine, dacã ai tu opinii care te scot de sub ascultarea fatã de duhovnic, în cazul acesta sau duhovnicul nu-i duhovnic, sau ucenicul nu-i ucenic. Sau amândouã.

– Pãrinte, ce este ascultarea de duhovnic si pânã unde trebuie sã meargã ea?

– Ascultarea de duhovnic, într-un fel, ar trebui sã fie neconditionatã. Dacã stii cã-ti vorbeste Dumnezeu, dacã ai constiinta cã prin duhovnic îti vorbeste Dumnezeu, atunci nu mai discuti nimic si faci ce ti se spune. Acum, nici duhovnicii nu trebuie sã fie pretentiosi, în sensul acesta cã ce-a spus el e cuvânt din Evanghelie, ci trebuie sã fie cu întelegere fatã de neputinta omeneascã. Trebuie sã aibã elasticitate, sã nu fie teapãn într-o chestiune, ci sã fie binevoitor, întelegãtor, asa cum este un pãrinte fatã de copil. Pentru cã, dacã nu l-ai câstigat dintr-o datã, s-ar putea sã-l câstigi cu vremea. Si în cazul acesta trebuie sã te ocupi de el, sã-l tii aproape de tine, ca sã-l poti ajuta mai târziu, dacã nu-l poti ajuta în clipa de fatã. Numai dacã sunt niste împotriviri puternice si niste împotriviri care-l înjosesc pe duhovnic în fata credinciosului, adicã, dacã credinciosul îl coboarã, îl defaimã pe duhovnic, în cazul acesta el nu poate fi duhovnic pentru respectivul si îl îndrumeazã sã se ducã si sã-si gãseascã alt duhovnic pe care-l poate asculta, la care poate sã se supunã.

– Pãrinte Teofil, care este rostul pãstrãrii tainei si de cãtre ucenic?

– Cred cã ucenicul totusi dispune de ceea ce i se spune, în întelesul cã nu trebuie neapãrat sã nu spunã nimãnui niciodatã ceea ce i s-a spus la spovedanie, mai ales dacã este o îndrumare care poate fi folositã si pentru altul. Eu spun adeseori cã Pãrintele Serafim mi-a spus: „Sã te depãsesti si sã te dãruiesti". Asta mi-a spus-o în cadrul unei spovedanii. Acum, ca sã nu ajungi sã scazi cumva cuvântul de îndrumare sau ceea ce ti s-a spus la spovedanie, poti sã nu spui cã ti s-a spus la o spovedanie. Dar dacã oamenii au întelegere fatã de situatii de felul acesta, poti sã spui: „Mie, la o spovedanie, mi s-a spus cã..." sau „Mi-a spus pãrintele cutare si cutare lucru". De ce sã nu poti spune? Pentru cã e o chestiune care depinde de tine e, sã zicem, un secret al tãu care poate sã nu fie secret. Doar dacã ti se încredinteazã niste lucruri care nu trebuie sã le stie nimeni, decât tu si duhovnicul, atunci e altceva. În orice caz, duhovnicul nu poate sã spunã de la spovedanie ceva ce stie numai de la spovedanie. Poate sã-l aducã pe credincios în situatia sã-i spunã si în afarã de spovedanie un lucru, pe care el, apoi, poate sã-l foloseascã într-o anumitã situatie. Dar dacã-l stie numai de la spovedanie, atunci nu poate sã se refere, sã spunã undeva cã „mie mi-a spus cutare la o spovedanie asta si asta". Chiar dacã un duhovnic opreste un preot, sã zicem, sã slujeascã, îl opreste de la slujbã pentru vina pe care o are si acela vine si slujeste cu el însusi, cu duhovnicul care l-a oprit, el nu poate sã îi spunã lui în afarã de spovedanie cã „doar te-am oprit de la slujbã si n-ai voie sã slujesti". Trebuie sã-l primeascã sã slujeascã cu el si în conditia aceasta: l-a oprit si el vine si slujeste. De ce? Pentru cã nu poate sã lãrgeascã cumva cadrul de la spovedanie în altã parte si în alte conditii.

Interviu realizat la Mãnãstirea Brâncoveanu
de la Sâmbãta de Sus, 5 octombrie 1997
 
 
 
 

Asceza, disciplinarea sufletului si a trupului

– Pãrinte Teofil, de ce credeti cã este asa de greu exercitiul ascezei, al înfânãrii, pentru omul, chiar crestin, al acestui sfârsit de veac?

– Cred cã este greu pentru cã si tentatiile sunt multe si mult mai multe decât odinioarã. Astãzi existã, pe lângã comoditatea care nu se potriveste cu crucea pe care cere Domnul Hristos sã ne-o purtãm si multe tentatii care rãscolesc, care excitã si este greu sã ocolesti pricinile, pe care odinioarã nu le aveau oamenii în fatã. Sunt atâtia oameni care mãrturisesc cã le vin în fatã, mai ales vara, când oamenii sunt mai putin îmbrãcati, lucruri care îi scormonesc din obisnuitul lor în care ar fi dacã n-ar apãrea astfel de lucruri si atunci, sigur cã e mai greu sã te înfrânezi, sã ocolesti situatiile acestea de rãscolire.

– Ce este, în conceptia Bisericii noastre, asceza?

– Asceza este un exercitiu, este o angajare pentru disciplina sufleteascã si trupeascã, este ca un fel de gimnasticã a sufletului si a trupului. Biserica noastrã este prin ea însãsi asceticã. Cere omului post, a fixat zile anume de post, zile în care nu se poate mânca orice. Or, faptul acesta de a alege o mâncare de post, de o mâncare care nu se poate mânca într-o zi de post, deja este o ascezã, este o angajare în ascezã. Bineînteles cã mai ales la început, dupã ce intrã omul în rânduiala Bisericii si o are în vedere nu se mai pune problema. Cineva care este obisnuit cu postul, nu-si mai pune problema cã ar putea si sã nu posteascã. Cineva care stie de zilele de post nu ocoleste zilele de post sau nu asteaptã alte zile, cã ele vin si asa dupã zilele de post si atunci se poate mânca orice. Deci, asceza este o chestiune care îl angajeazã pe om într-o lucrare de disciplinã sufleteascã si trupeascã.

– Putem vorbi de o ascezã a trupului si de o ascezã a sufletului?

– Da. Putem vorbi si de o ascezã a trupului si de o ascezã a sufletului, desi numai în conceptia noastrã despãrtim sufletul de trup, pentru cã în realitate noi nu cunoastem sufletul despãrtit de trup sau trupul despãrtit de suflet. Pentru cã dacã noi vedem un trup mort, sã zicem, un cadavru, în realitate în existenta umanã sufletul nu este pus într-un cadavru pe care îl însufleteste, ci trupul face parte integrantã din ceea ce este omul. Asa cã noi în realitate nu cunoastem cum e sufletul fãrã trup, nici trupul fãrã suflet.

– Pãrinte Teofil, ce este paza simturilor?

– Paza simturilor este grija de a nu-ti bãga în minte, în constiintã, lucruri care vin prin simturi si care pot sã tulbure asezarea mintii. Un sfânt din Grecia, care a trãit la Sfântul Munte, Sfântul Nicodim Aghioritul, a scris o carte intitulatã „Paza celor cinci simturi", o carte adresatã unui episcop, care i-a cerut lucrul acesta si în care el îl învatã pe episcopul respectiv cum sã-si pãzeascã vederea, auzul, mirosul, gustul, pipãitul, îi dã anumite îndrumãri, îi spune ce greseli poate sã facã cineva prin simturi. De exemplu, cum ar fi acum, el nu a avut în vedere lucrurile acestea pentru cã nu erau pe vremea lui, sã privesti la televizor sau la cinematograf lucruri care dupã aceea, intrând în suflet te urmãresc, te asupresc, vin ca o obsesie. În Pateric se spune despre un pãrinte trãitor în pustie cã trei ani de zile a fost luptat de o imagine a unei fete arabe care aduna spice dupã secerãtori. Or, pãrintii aveau în vedere lucrul acesta si ei au îndrumat pe credinciosi sã-si pãzeascã simturile de lucrurile care ar putea sã le fie dãunãtoare. În Filocalie, de fapt, se spune cã nu simtul e vinovat, ci simtul este ca o poartã prin care ajunge în constiintã, ajunge la creier, la inimã, la simtire, o imagine, o situatie care n-ar fi în constiinta noastrã dacã n-ar fi poarta aceasta a simturilor, dar nu simturile sunt vinovate pentru aceasta, ci felul cum se raporteazã cineva la cele pe care le primeste în minte. Eu am cunoscut, de exemplu, un cetãtean, care nici nu vede, nici nu aude. E groaznic sã nu poti sã comunici cu un om de acesta. El de fapt a fost demutizat pânã la urmã. S-au ocupat de el mai multi oameni, în principal o profesoarã pe care am avut-o si eu si care aproape cã nu putea spune cum, ce metode a folosit pentru a intra prin simtul pipãitului în constiinta lui, la care normal s-ar fi putut ajunge, dacã simturile ar fi fost sãnãtoase prin vãz si prin auz. Or, sã înveti pe cineva sã vorbeascã fãrã sã audã cuvântul e un lucru extraordinar, e un eroism, ai putea zice, al celui care se ocupã de asa ceva. Dar e groaznic sã stai în fata unui om care nu poate sã-si exprime viata lãuntricã pentru cã-i lipsesc simturile. E mult mai simplu, de exemplu, când lipseste un anumit simt si poti sã te folosesti de celelalte. De exemplu, cineva care nu vede. E adevãrat cã nu poate ajunge niciodatã sã cunoascã lucrurile pe care ceilalti le cunosc prin vedere. Dar poate sã înteleagã lucrurile în mãsura în care le pot întelege cei care ar putea sã le înteleagã si fãrã sã foloseascã vederea. Dar în principal, fiecare simt aduce ceva ce tine de el si care nu poate fi înlocuit de alt simt. Noi, când zicem paza simturilor, nu ne gândim la înlãturarea simturilor, ci ne gândim la disciplinarea lor. Avem în vedere grija de a introduce în sufletul nostru, în viata noastrã interioarã, numai lucruri care sunt pozitive si care pot îmbunãtãti, pot îmbogãti viata sufleteascã. Dacã eu, de exemplu, acum vorbesc, vorbesc având în vedere cã cel care îmi stã în apropiere mã aude, cã cei care ascultã aflã de la mine lucruri pe care le pot afla pentru cã au simtul auzului. Eu am posibilitatea sã emit cuvintele pentru cã m-a lãsat Dumnezeu si ne-a lãsat Dumnezeu pe toti care puteam face aceasta ca sã putem vorbi. Deci, Dumnezeu însusi a avut în vedere simturile ca mijloace de comunicare si ca mijloace de receptare. Si prin aceasta existã posibilitatea ca omul sã se îmbogãteascã. Deci e un mare dar de la Dumnezeu sã ai simturile toate. În rugãciunile de multumire dupã împãrtãsire noi ne rugãm lui Dumnezeu sã ne lumineze numãrul celor cinci simturi. Contãm pe faptul cã avem cinci simturi. Chiar dacã ai numai patru, sã zicem cã-ti lipseste unul, tot asa zici: „numãrul celor cinci simturi îl lumineazã". De ce?... Pentru cã stii cã ceea ce-ti lipseste ar trebui sã nu-ti lipseascã sau ar fi bine sã nu-ti lipseascã si nu zici numãrul celor patru simturi, pe care le am eu îl lumineazã, ci zici numãrul celor cinci simturi îl lumineazã, contând pe aportul pozitiv al fiecãruia dintre cele cinci simturi. Asceza nu este altceva decât o punere în rânduialã a simturilor, decât o disciplinare, în asa fel încât sã introducem în constiinta noastrã, în existenta noastrã intimã, lãuntricã ceea ce putem primi prin simturi din afara noastrã.

Trebuie sã multumim lui Dumnezeu cã ne putem îmbogãti sufleteste prin mijlocirea simturilor care trebuie doar disciplinate, nu trebuie expandate, nu trebuie înlãturate, ci trebuie puse la lucru prin ceea ce stim noi cã este pozitiv în existenta noastrã. De aceea, având patru simturi, nu zicem numãrul celor patru simturi îl ilumineazã, ci „numãrul celor cinci simturi îl ilumineazã", pentru cã fiecare aduce aportul lui în viata spiritualã.

– Pãrinte, cât de important este ocolirea pricinilor de cãdere?

– Dragã, nici nu se poate spune cât de important este ocolirea pricinilor patimilor sau ocolirea pricinilor care încarcã viata, care aduc obsesii în suflet. Este unul dintre cele mai importante mijloace de îmbunãtãtire sufleteascã, de curãtire sufleteascã, la drept vorbind. Pentru cã îmbunãtãtirea sufleteascã începe cu înlãturarea negativului, cu înlãturarea rãului. Si aceasta o face asceza, ne pune în situatia de a ocoli pricinile, de a nu da prilej de înmultire a ispitelor. Adicã omul se îmbracã si pentru el, si pentru altul. Nu se îmbracã numai pentru el si dintr-o necesitate de a se apãra de frig, ci se îmbracã si dintr-o cuviintã, din cuviinta aceasta de a nu scoate în evidentã lucruri care ar putea în mintea altora, ajungând prin vedere, de pildã, sã aducã gânduri inferioare. Faptul de a nu privi la lucruri necuviincioase, de a nu citi cãrti excitante s.a.m.d., toate acestea sunt o ascezã pânã la urmã. Oamenii trebuie sã fie de acord cu asceza si sã doreascã s-o foloseascã pentru binele lor sufletesc, pentru limpezirea lor lãuntricã, pentru înlãturarea gândurilor care se împlântã în minte si de multe ori nu le poti scoate.

– Care credeti cã sunt pãcatele si patimile cele mai frecvente la tinerii de astãzi?

– Cele legate de sexualitate sunt cele mai frecvente. Dupã aceea sunt cele legate de afirmare, de mândrie, de lene, de mânie, toate patimile sunt frecvente, dacã cercetezi bine lucrurile.

Interviu realizat la Mãnãstirea Brâncoveanu
de la Sâmbãta de Sus în 3 mai 1998 si difuzat
în 18 februarie 1999 la Radio România Actualitãti,
în cadrul emisiunii „Cuvânt si suflet"
 
 
 

Experienta rugãciunii

– Pãrinte Teofil, ce este rugãciunea si de ce este necesarã rugãciunea în viata noastrã?

– Rugãciunea este vorbirea mintii cu Dumnezeu. Este o realitate care ne pune în legãturã cu Dumnezeu. Rugãciunea, dupã cuvântul care o reprezintã, ar pãrea cã este o cerere pe care i-o facem lui Dumnezeu. În realitate, lui Dumnezeu îi spunem si cã îl lãudãm si cã îl binecuvântãm si cã îi multumim si chiar la Sfânta Liturghie spunem cuvintele: „pe Tine Te lãudãm, pe Tine bine Te binecuvântãm, Tie Îti multumim Doamne si ne rugãm Tie Dumnezeului nostru". În acest înteles privitã, rugãciunea este o asezare a noastrã în fata lui Dumnezeu, un mijloc de a Îi spune lui Dumnezeu cele ce le purtãm în suflet sau cele ce dorim sã le purtãm în suflet: îi spunem lui Dumnezeu cã îl preamãrim, îi spunem lui Dumnezeu cã Îi multumim, îi spunem lui Dumnezeu cã Îl binecuvântãm, îi spunem lui Dumnezeu cã ne rugãm Lui, iar cine spune cuvintele acestea si cautã sã le împlineascã cu fapta, ajunge în situatia sã cunoascã faptul cã nu totdeauna suntem destul de statornici în rugãciune, cã nu putem realiza ceea ce dorim sã realizãm mai ales întru preamãrirea lui Dumnezeu, întru multumirea pe care o aducem, întru lauda care i se cuvine lui Dumnezeu Cãruia i se cuvine toatã mãrirea, cinstea si închinãciunea, de aceea avem si o rugãciune de mãrturisire a neputintei noastre si o rugãciune de cerere ca sã ne dea Dumnezeu ceea ce ne lipseste. Si atunci mergând pe aceastã linie de încercare de a-L preamãri, de încercare de a-I multumi, de încercare de a cere dându-ne seama si mãrturisindu-ne Mântuitorului si lui Dumnezeu Cãruia îi adresãm rugãciunile noastre, avem posibilitatea tot mai mult sã înaintãm în rugãciune, în vorbirea mintii cu Dumnezeu, pentru cã suntem nemultumiti de faptul cã nu lãudãm cât trebuie, cã nu multumim cum se cuvine, cã nu cerem asa cum vrea Dumnezeu. Toate acestea fiind la nivelul nostru, venim cu rugãciunea de mãrturisire si iarãsi încercãm sã-L lãudãm si iarãsi încercãm sã-L preamãrim, si iarãsi încercãm sã aducem o cerere mai limpede, toate acestea fiind în cele din urmã, pentru cã nu de la început este asa, o necesitate a sufletului omenesc – cel credincios – de a sta în fata lui Dumnezeu. Ne rugãm pentru cã am ajuns în situatia sã nu putem sã nu ne rugãm, sã nu putem sã nu îi aducem lui Dumnezeu laudã. Am ajuns în situatia sã nu putem ocoli dorinta de a-I multumi si multumirea însãsi, si rugãciunea pe care o facem de cerere o unim cu rugãciunea de mãrturisire ca o necesitate a sufletului nostru.

– Pãrinte Teofil, pãrintii cei duhovnicesti au încercat în scrierile lor sã dea anumite definitii ale rugãciunii. V-as ruga sã faceti referire la câteva dintre acestea, fie din scrierile pãrintilor din Pateric sau din Filocalie, fie ale altor pãrinti.

– Pãrintii cei duhovnicesti în general nu au fãcut teorie despre rugãciune ci au dat învãtãturi practice. Au dat si unele definitii, dar definitii în contextul preocupãrilor lor în legãturã cu rugãciunea asa cã gãsim putine definitii ale rugãciunii. Gãsim în Filocalie, în „Cuvânt despre rugãciune" scris de Evagrie Ponticul în care se afirmã cã rugãciunea este „vorbirea mintii cu Dumnezeu". Gãsim si în Scara Sfântului Ioan Scãrarul un capitol despre rugãciune în care Sfântul Ioan Scãrarul priveste rugãciunea din mai multe puncte de vedere si anume, mai întâi spune cã rugãciunea, prin lucrarea ei, este „întãrirea lumii", dupã aceea vorbind despre rugãciune spune cã rugãciunea este „secure împotriva deznãdejdii si arãtarea nãdejdii", cã rugãciunea este „punte peste ispite" cã rugãciunea este „oglinda sufletului", mai spune cã rugãciunea este „cunoasterea asezãrii sufletesti" si privind rugãciunea în raport cu cel ce se roagã spune cã rugãciunea este „judecãtorie si judecatã si scaunul judecãtorului înainte de judecata viitoare" ceea ce înseamnã cã rugãciunea este un mijloc de cercetare de sine.

În fond, rugãciunea este un mijloc de a sta în fata lui Dumnezeu sau în fata celor cãtre care le este adresatã rugãciunea: în fata Maicii Domnului, în fata Sfintilor lui Dumnezeu cu care vorbim în mod real, când într-adevãr ne unim gândurile si simtirile noastre cu textele liturgice de rugãciune. Altfel, rugãciunea este o formulare, un formular de vorbire a mintii cu Dumnezeu si de fapt, nu este vorbirea însãsi: când recitãm rugãciuni nu ne rugãm, ne rugãm atunci când ceea ce spunem simtim, când ceea ce spunem ne impropriem, asa cum spune Sfântul Filimon în Filocalie cã el atât de mult simtea puterea Psalmilor pe care îi rostea si prin care se ruga, încât, zice el, Psalmii sunt ca si când el însusi i-a fãcut. Când se ajunge la aceastã impropriere, atunci ne rugãm cu adevãrat.

– De aici întelegem cã în rugãciune se înainteazã? Care ar fi treptele rugãciunii?

– Dat fiind faptul cã rugãciunea este arãtarea asezãrii sufletesti, dat fiind faptul cã rugãciunea este oglinda sufletului, rugãciunea îl reprezintã pe cel ce se roagã. Dupã continut rugãciunea este rugãciune de laudã, cum sunt psalmii de laudã, de exemplu: psalmii 148, 149, 150 sau psalmul 145, psalmul 8, acestia sunt psalmi de laudã. Rugãciuni de laudã sunt cele în care Îl preamãrim pe Dumnezeu, cum este doxologia cea mare: „mãrire întru cei de sus lui Dumnezeu si pe pãmânt pace, între oameni bunãvoire" si celelalte. Existã apoi, dupã continut, rugãciune de multumire: „sã multumim Domnului!" este îndemnul pe care îl auzim la Sfânta Liturghie, iar rãspunsul este „cu vrednicie si cu dreptate este a ne închina Tatãlui si Fiului si Sfântului Duh, Treimei celei de o fiintã si nedespãrtite", multumirea noastrã fiind închinarea pe care i-o aducem lui Dumnezeu, rugãciunea fiind definitã de Sfântul Isaac Sirul si ca „o bucurie care înaltã multumire". Rugãciunea de multumire este, în cuprinsul slujbelor noastre si în cuprinsul textelor liturgice, mai putinã decât rugãciunea de cerere. Apoi rugãciunea de cerere în care cerem de la Dumnezeu ceea ce ne este necesar, cea mai însemnatã rugãciune de cerere fiind rugãciunea Tatãl Nostru pe care o avem de la Domnul nostru Iisus Hristos. Apoi, în raport cu locul în care se face rugãciunea, existã rugãciune particularã si rugãciune de obste, rugãciunea particularã fiind o rugãciune a credinciosului pe care o face unde se gãseste, în orice loc (Sfântul Apostol Pavel zice: „doresc ca bãrbatii sã ridice mâini cucernice în orice loc" (I Tim. 2, 8); apoi existã si o rugãciune de obste pe care o facem de obicei în Bisericã toti credinciosii care luãm parte la sfintele slujbe, aceasta fiind si rugãciunea liturgicã în care nu numai ne rugãm, ci si învãtãm, în care ni se atrage atentia asupra unor lucruri pe care trebuie sã le avem în vedere. De exemplu, se zice cã „Sfânt esti Dumnezeul nostru si Tie mãrire înãltãm Tatãlui si Fiului si Sfântului Duh", o preamãrire a lui Dumnezeu pentru cã e sfânt si pentru cã I se cuvine toatã mãrirea, cinstea si închinãciunea: „Cã Tie ti se cuvine toatã mãrirea, cinstea si închinãciunea Tatãlui si Fiului si Sfântului Duh". O rugãciune în care ne gândim la Dumnezeu care e bun si iubitor de oameni: „Cã bun si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie mãrire înãltãm Tatãlui si Fiului si Sfântului Duh". Este rugãciune liturgicã si rugãciunea în care ne gândim la Dumnezeu sfintitorul si zicem cã „Tu esti sfintirea noastrã si tie mãrire înãltãm Tatãlui si Fiului si Sfântului Duh". Este rugãciune liturgicã conducãtoare spre rugãciune, ne pune în fata lui Dumnezeu care miluieste si mântuieste: „cã Tu esti Dumnezeu care miluiesti si mântuiesti si Tie mãrire înãltãm...", „cã al Tãu este a ne milui si a ne mântui si Tie mãrire înãltãm"; rugãciune liturgicã ce îl are în vedere pe Dumnezeu care este bun si iubitor de oameni, Dumnezeul milei si al îndurãrilor si al iubirii de oameni; aceasta este rugãciunea care creeazã o atmosferã în care credinciosul îl preamãreste pe Dumnezeu si îi multumeste lui Dumnezeu, în care credinciosul cere de la Dumnezeu cele de trebuintã, în care învatã despre evenimentele pe care le sãrbãtorim si se raporteazã la ele, cum ar fi de pildã la Schimbarea la fatã, când zicem: „Schimbatu-Te-ai la fatã, Hristoase Dumnezeule, arãtând ucenicilor Tãi mãrirea Ta pe cât li se putea"; este o introducere la rugãciune cãci urmeazã: „strãluceascã si nouã pãcãtosilor lumina Ta cea pururea fiitoare pentru rugãciunile Nãscãtoare de Dumnezeu, dãtãtorule de luminã, mãrire Tie". Sau cum zicem la Pasti: „Cerurile dupã cuviintã sã se veseleascã si pãmântul sã se bucure si sã prãznuiascã toatã lumea cea vãzutã si cea nevãzutã cã Hristos a înviat veselia cea vesnicã". Ni se pun în atentie niste lucruri la care singuri nu ne gândim sau poate nu ne-am gândit de multe ori si pe care e bine sã le avem în vedere ca sã Îi aducem lui Dumnezeu cuvenita laudã, cuvenita preamãrire. Apoi, rugãciunea fiind mai departe oglinda sufletului, cel ce se roagã se roagã întotdeauna cu capacitatea lui de a se ruga, se roagã întotdeauna cu starea sufleteascã pe care o are, rugãciunea fiind la mãsura fiecãruia dintre cei ce se roagã. Privitã din acest punct de vedere, rugãciunea, cum afirmã Sfântul Ioan Scãrarul, este o rugãciune întinatã, rugãciune furatã, rugãciune pierdutã si rugãciune curatã. Rugãciune întinatã are cel ce are întinãciune în suflet, rugãciune furatã are cel ce îsi uitã de rugãciune, cel care nu se identificã cu cuvintele rugãciunii si e împrãstiat la rugãciune, rugãciunea pierdutã este rugãciunea la care nu se adaugã si faptele cele bune care trebuie fãcute în sprijinul rugãciunii si înmultirea rugãciunii, iar rugãciunea curatã este rugãciunea celor curati cu inima care îl vor vedea pe Dumnezeu si care, vãzându-L pe Dumnezeu, nu se pot clinti de la legãtura cu Dumnezeu si în cuprinsul rugãciunii au numai gânduri curate, gânduri pe care le-ar putea arãta oriunde si oricând, si pe care le binecuvânteazã Dumnezeu, sustinute de textele liturgice, izvor de gânduri de rugãciune.

– Putem vorbi în acelasi timp si de o înaintare în rugãciune, plecând de la rugãciunea trupeascã sau verbalã spre contemplatie?

– Da, rugãciunea poate fi rugãciunea gurii, rugãciunea mintii si rugãciunea inimii. Fiecare se roagã la mãsurile lui. Cei mai multi credinciosi, mai ales la începuturile vietii spirituale constiente, se roagã cu rugãciunea gurii, spun rugãciuni. Noi ne-am trezit în lumea aceasta nu rugându-ne, ci spunând rugãciunile pe care le-am învãtat de la pãrintii nostri, de la bunicii nostri si le-am spus si când nu le cunosteam întelesul. De pildã, rugãciunea „Usa milostivirii deschide-o nouã binecuvântatã Nãscãtoare de Dumnezeu ca sã nu pierim cei ce nãdãjduim întru tine, ci sã ne mântuim prin tine din nevoi, cã tu esti mântuirea neamului crestinesc", o rugãciune adresatã Maicii Domnului. Este o rugãciune pe care cei care o rostesc în copilãrie nu o înteleg, nu stiu ce-i milostivire chiar dacã stiu ce-i usã, dar nu stiu ce-i usa milostivirii, „deschide-o nouã Nãscãtoare de Dumnezeu", cuvântul „Nãscãtoare de Dumnezeu" este un cuvânt pe care copiii îl descoperã târziu si la care ajung prin ceea ce li se spune sau ceea ce pot învãta. „Ca sã nu pierim cei ce nãdãjduim întru tine" este o formulare care nu este pe mãsura copiiilor care, totusi, spun aceastã rugãciune, „ci sã ne mântuim prin tine din nevoi, cã tu esti mântuirea neamului crestinesc", nici neam crestinesc nu stiu copiii ce este si totusi spun aceastã rugãciune si altele asemenea pe care nu le înteleg, dar prin care stau în fata lui Dumnezeu având cumva constiinta cã trebuie sã se roage. Dupã ce ajunge omul la maturitate si are în vedere continutul rugãciunilor tot mai mult, poate sã se roage, deci sã nu mai spunã formule de rugãciune fãrã continut din punct de vedere al raportãrii la Dumnezeu, ci doar simple recitãri. Cine este în sfera recitãrilor nu se roagã, ci doar spune rugãciuni, iar cel care vorbeste cu Dumnezeu prin cuvintele rugãciunii, acela se roagã. Întâi este rugãciunea cu cuvântul, rugãciunea gurii apoi vine rugãciunea mintii când cele ce le rostim cu gura le întelegem si cu mintea, rugãciunea mintii putând fi detasatã de rugãciunea gurii, fiind mai înaintatã decât rugãciunea gurii, rãmâne la nivelul gândului, dar la nivelul gândului prin cuvinte pentru cã rugãciunea este prin cuvinte chiar când nu spunem cuvinte cu gura, spunem cuvinte cu gândul, tot cuvintele pe care le-am putea spune si cu cuvântul vorbit si existã o rugãciune a inimii care este rugãciunea deplinã, rugãciunea simtirii, rugãciunea în care nu se roagã numai gura, nu se roagã numai mintea, ci se roagã si inima, adicã omul întreg se roagã, la idei adãugând si simtirea. Aceasta este de fapt rugãciunea inimii când inima se roagã împreunã cu mintea, când între inimã si minte se face o legãturã în asa fel încât omul întreg se roagã, adãugând la idei sentimente. Existã si o rugãciune a simtirii, o rugãciune în care se taie cuvântul de pe buze, o rugãciune a inimii care este o îndreptare a sufletului cãtre Dumnezeu, o rugãciune fãrã cuvinte, dar la aceastã rugãciune ajung putini. Rugãciunea cea mai frecventã, care nu totdeauna este rugãciune, ci o recitare de rugãciune, este cea a gurii. La rugãciunea mintii ajung mai putini, iar la rugãciunea totalã, deci la rugãciunea inimii, ajung si mai putini. Dorinta noastrã si rostul nostru de rugãtor este acela sã ajungem la rugãciunea contemplativã care este de fapt mai mult lucrarea lui Dumnezeu cãtre om decât strãdania omului cãtre Dumnezeu.

– Pãrinte Teofil, cui trebuie sã adresãm noi rugãciunile noastre?

– Rugãciunile noastre noi le adresãm în primul rând lui Dumnezeu în Treime: lui Dumnezeu Tatãl, lui Dumnezeu Fiul, lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Când ne începem rugãciunile cerem ajutorul Duhului Sfânt prin rugãciunea „Împãrate Ceresc" pe care îl chemãm sã Se sãlãsluiascã întru noi si sã mântuiascã sufletele noastre, sã ne ajute sã ne rugãm cu putere, sã ne rugãm cum trebuie, pentru cã, zice Sfântul Apostol Pavel, „a ne ruga cum trebuie noi nu stim ci Duhul se roagã în noi cu suspine negrãite" (Rm. 8, 26). Deci, asteptãm ajutorul Duhului Sfânt pentru rugãciunile pe care le facem. Când zicem, de pildã, „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fãrã de moarte, miluieste-ne pe noi", îndrumati, ajutati de Duhul Sfânt spunem altfel aceste cuvinte decât atunci când le spunem ca pe o simplã formulã. Existã rugãciuni cãtre Dumnezeu Tatãl, cum este rugãciunea Tatãl Nostru si existã rugãciuni cãtre Fiul lui Dumnezeu; cele mai multe sunt rugãciuni cãtre Fiul lui Dumnezeu, cãtre Domnul nostru Iisus Hristos pentru cã Fiul lui Dumnezeu s-a fãcut om si ne este mai apropiat fiind Dumnezeu adevãrat si om adevãrat, fiind Mântuitorul nostru. Noi ne rugãm Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin rugãciuni pe care I le adresãm, cum ar fi „Înviat-ai din mormânt si legãturile iadului le-ai rupt. Stricat-ai osânda mortii, Doamne, pe toti din cursele vrãjmasului mântuindu-i, arãtându-te pe Tine apostolilor Tãi, trimitându-i pe ei la propãvãduire si printr-însii pacea Ta ne-ai dãruit lumii, Unule mult milostiv". Acestea sunt cuvinte de rugãciune, cuvinte de mãrturisire, cuvinte care ne duc în fata Mântuitorului. Tot rugãciune cãtre Mântuitorul este rugãciunea scurtã cu care se mântuiesc cãlugãrii, pe care o repetã mereu cãlugãrii si care se recomandã si credinciosilor care nu sunt cãlugãri, rugãciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine pãcãtosul". Avem si o rugãciune adresatã cãtre Preasfânta Treime în ansamblu, si anume „Preasfântã Treime, miluieste-ne pe noi, Doamne curãteste pãcatele noastre, Stãpâne, iartã fãrãdelegile noastre, Sfinte cerceteazã si vindecã neputintele noastre pentru numele Tãu" sau „mãrire Tie, Treime Sfântã, Pãrinte, Cuvântule si Duhule Sfinte, mãrire Tie, Dumnezeule". Sunt rugãciuni deci în care ne adresãm celor trei persoane ale Sfintei Treimi.

Existã, apoi, rugãciuni cãtre Maica Domnului, cum ar fi o rugãciune scurtã: „Preasfântã Nãscãtoare de Dumnezeu miluieste-ne pe noi" sau alte rugãciuni cum este de pildã „Preabinecuvântatã esti Nãscãtoare de Dumnezeu, Fecioarã, cã prin Cel ce s-a întrupat din tine, iadul s-a robit, Adam s-a chemat, blestemul s-a pierdut, Eva s-a mântuit, moartea s-a omorât si noi am înviat. Pentru aceasta cântând, strigãm: bine esti cuvântat Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce bine ai voit asa, mãrire Tie". Este o rugãciune în care se îmbinã gândul la Maica Domnului cu gândul la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, asa cum se îmbinã si când zicem „Pe Dãtãtorul de viatã nãscându-L, Fecioarã, de pãcat pe Adam l-ai mântuit si bucurie Evei în locul întristãrii i-ai dãruit, si pe cei cãzuti din viatã i-a îndreptat la aceiasi, Cel ce s-a întrupat din tine, Dumnezeu si om".

Avem apoi si rugãciuni adresate sfintilor, sfintilor la care ne este luare aminte, sfintilor pe care ni-i pune în fata Sfânta noastrã Bisericã prin prãznuirea sfintilor, cum ar fi, de pildã, o rugãciune adresatã unui cuvios când zicem: „Întru tine, pãrinte, s-a mântuit cel dupã chip, cã luând crucea ai urmat lui Hristos si lucrând ai învãtat sã nu se uite la trup, cãci este trecãtor, ci sã poarte grijã de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta si cu îngerii împreunã se bucurã, cuvioase, duhul tãu". Sau rugãciuni cãtre mucenici: „Mucenici Tãi, Doamne, întru nevointele lor, cununile nestricãciunii au luat de la tine, Dumnezeul nostru, cã având tãria Ta pe chinuitori i-au surpat, zdrobit-au si ale dracilor neputincioase îndrãzniri. Pentru rugãciunile lor, Hristoase Dumnezeule, mântuieste sufletele noastre". Sunt rugãciuni cãtre Sfânta Fecioarã, cãtre sfinte cuvioase, rugãciunile pe care ni le pune la îndemânã Sfânta noastrã Bisericã si pe care le spunem împreunã cu ceilalti credinciosi, sau le spunem singuri citind din cãrtile de slujbã, acatistele care sunt adresate sfintilor, acatistele care sunt adresate Maicii Domnului si acestea sunt prilej de rugãciune si formulãri de rugãciune pe care este bine sã le aducem în constiinta noastrã si sã ne formãm sufleteste o atmosferã prielnicã pentru a fi în legãturã cu Dumnezeu, în legãturã cu Domnul Hristos, în legãturã cu Duhul Sfânt, în legãturã cu Maica Domnului, în legãturã cu Sfintii lui Dumnezeu în ansamblu sau cu diferiti sfinti ai lui Dumnezeu, sã trãim într-o sferã mai înaltã decãt cei care nu se roagã, sau care se roagã putin sau care se roagã nedeplin.

– Adevãrata rugãciune este, asa cum spuneati Pãrinte Teofil, un dar de la Dumnezeu. Cu toate acestea ni se cere si nouã o anumitã ostenealã. Trebuie sã existe sau existã în mod negresit o pregãtire imediatã, nemijlocitã, dar si o pregãtire în timp care constã în curãtirea sufletului si în pãzirea unei vieti autentice crestine. Sã încercãm sã stãruim putin asupra acestui aspect din urmã si sã ne spuneti cum putem ajunge la curãtirea inimii.

– „Fericiti sunt cei curati cu inima, cã aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mt. 5, 8), a spus Domnul nostru Iisus Hristos, punând în evidentã importanta inimii curate în fata lui Dumnezeu. Având în vedere faptul cã noi vrem sã stãm în fata lui Dumnezeu, este necesar sã creãm conditia de a avea inimã curatã, de a avea calitatea de a-L vedea pe Dumnezeu, de a-L simti pe Dumnezeu si aceasta se realizeazã pentru acela care se sileste sã-si curãteascã inima. Inima, în întelesul spiritual, în limbajul pãrintilor duhovnicesti de odinioarã, în limbajul Scripturii, este partea cea mai dinlãuntru a omului, deci, nu este organul fizic, ci este interiorul omului, esenta omului, chiar dacã în legãturã cu inima avem si simtirea, parcã sentimentele le simtim în inimã, în inima de carne. Stim cã Dumnezeu îsi face lãcas în om si spunem cã îsi face lãcas în inimã si parcã am simti cã locul lui Dumnezeu este în inimã, de fapt este înlãuntrul omului, în cel mai adânc si cel mai lãuntric loc al omului. Curãtirea este un lucru care trebuie sã priveascã toate laturile existentei umane, si mintea, si simtirea, si vointa, toatã viata constientã. În sfera aceasta se ajunge cu vremea si se ajunge cu greu, se ajunge cu greu pentru cã solicitãrile din viata socialã în care trãim nu sunt la mãsurile acestea, la mãsurile rugãciunii. Rugãciunea intrã mai adânc decât intrã cuvântul vorbit, intrã mai adânc în suflet decât intrã gândurile obisnuite. Rugãciunea curatã presupune si minte curatã si gurã curatã si inimã curatã, simtire dezrobitã de sentimente potrivnice lui Dumnezeu sau sentimente care nu sunt conforme cu voia lui Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul spune „dacã n-ai minte curatã sã ai mãcar gurã curatã". Întâi trebuie sã ne silim sã înlãturãm din vorbirea noastrã, între noi, orice necuviintã, orice cuvinte cu care nu ne-am putea prezenta în fata lui Dumnezeu. De la grija aceasta de a avea gurã curatã trebuie sã ajungem sã ne facem rânduialã în minte, sã ne cercetãm pe noi însine în ceea ce priveste gândurile pe care le purtãm în minte si care pot fi bune sau rele. Cuviosul Pimen, întrebat fiind de un frate „cum pot sã scap de gândurile cele rele?", a spus „Opreste vântul!" si pentru cã fratele a mãrturisit, cum era firesc, cã nu poate sã opreascã vântul, Cuviosul Pimen a zis „asa cum nu poti sã opresti vântul sã nu batã, asa nu poti nici gândurile cele rele sã le opresti sã nu vinã, dar altceva poti sã faci, cu gând bun sã înlãturi gândul cel rãu". Strãdania aceasta de îmbunãtãtire trebuie sã fie si la nivelul mintii, pentru cã din prisosinta inimii grãieste gura, mintea fiind sursã de cuvinte, de gânduri exprimate în cuvinte si dacã cineva curãtã partea cea dinlãuntru a paharului si a blidului (Mt. 23, 25), dupã cuvântul Domnului Hristos, adicã partea interioarã, la celelalte nu mai ajunge, la cele exterioare, fãrã de rânduialã si întinãtoare de suflet, întinãtoare ale fiintei omenesti. A fost întrebat Cuviosul Pimen: „cum se rãsplãteste rãul cu rãu" si el a zis asa: „rãul cu rãu se rãsplãteste mai întâi în gând, apoi în privire, dupã aceea în cuvânt si la urmã în faptã" si precizeazã cã dacã înlãturi gândul cel rãu la celelalte forme nu mai ajungi. Asa cã e foarte, foarte important sã ne pãzim mintea, numai cã pentru a ne pãzi mintea trebuie sã ne pãzim viata întreagã, sã ne pãzim mai ales simturile prin care intrã în minte cele din exterior mai ales prin vedere si prin auz si cine îsi pãzeste simturile are tot mai putine gânduri neconforme cu voia lui Dumnezeu si cu vremea, acestea se si sting dupã cuvântul din Pateric care zice „de morti nu te teme, dar fugi de cei vii!". De cei vii sã fugi, adicã sã nu te temi de gândurile pe care le porti în minte si care cu vremea se nimicesc, dar trebuie sã fugi de ceea ce influenteazã interiorul chiar dacã nu simturile sunt vinovate pentru ceea ce purtãm în minte, ci ele sunt simple cãi de ajungere în minte a celor dinafarã, iar mintea este cea care prelucreazã gândurile, iar dacã mintea este pãtimasã, supusã patimilor, toate le vede în raport cu patimile pe care le poartã omul în sine. Pãrintele Arsenie Boca, un pãrinte cu viatã duhovniceascã, zicea cã „în mintea strâmbã si lucrul drept se strâmbã". Atunci ai o minte îndreptatã când este plinã de gândurile Mântuitorului, gândurile lui Hristos, dupã cuvântul Sfântului Apostul Pavel (I Cor. 2, 16), „noi avem mintea lui Hristos" sau avem gândul lui Hristo, fiind o legãturã între minte si gând, mintea ca cea care gândeste si gândul ca exprimare a mintii. Este un raport direct proportional între mintea care gândeste si gândul care formeazã mintea. Cele rele aduc gânduri rele, cele bune aduc gânduri bune. Existã o înlãntuire de gânduri, asociatii de idei, gândurile nu vin singure, ci gândurile aduc alte gânduri, impresiile aduc alte impresii. Impresiile din afarã se asazã în minte dupã calitatea mintii, asa cã omul trebuie sã fie foarte atent si sã nu-si agonisescã în viata costientã lucruri pe care n-ar dori sã le aibã în suflet, dar si sã rezolve gândurile care deja sunt în minte si care sunt realitãti asa cum sunt realitãtile cele dinafarã. Sunt oameni chinuiti de gândurile lor, sunt oameni asupriti de gânduri, sunt oameni care nu pot iesi de sub povara gândurilor, aceia trebuie sã se roage lui Dumnezeu, sã cearã ajutor de la Dumnezeu pentru cã cel ce învinge rãul este Dumnezeu Însusi care a fãgãduit oamenilor ajutor si în aceastã privintã: „pentru ce astfel de gânduri se suie în inimile voastre?" (Lc. 24, 38), a zis Domnul nostru Iisus Hristos adresându-se celor care aveau impresia cã vãzându-L pe Domnul Hristos vedeau o fantomã. În realitate, ei îl vedeau pe Domnul Iisus înviat, iar ei credeau cã vãd o fantomã. Aceastã lucrare de îmbunãtãtire a mintii este unitã si cu rugãciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul", care repetatã mereu devine un paravan în fata gândurilor rele si un ajutor pentru gândurile bune, iar curãtirea mintii duce cãtre curãtirea inimii, ea fiind doar o parte a curãtirii integrale, însã fãrã gurã curatã, fãrã minte curatã nu poate exista inimã curatã. Inima este mai mult centrul simtirii si cei ce se ocupã de ei însisi si vor sã aibã o rugãciune curatã trebuie sã aibã în vedere si simtirea, pentru cã si aceasta este parte integrantã a fiintei umane si este sustinãtoare a gândurilor din minte si se revarsã si ea si prin minte si prin cuvânt. Tot asa poate fi sporitã sau poate fi împutinatã simtirea, poate fi afectatã de cele care vin din afarã. Se considerã cã toate ale omului, în ultimã instantã, ajung în inimã, de aceea se insistã pentru curãtirea inimii, fãrã sã se aibã în vedere totdeauna inima ca centru al simtirii, ci avându-se în vedere inima ca interiorul omului din toate punctele de vedere si mai ales cea mai adâncã laturã, cel mai adânc compartiment al existentei umane, esenta fiintei umane, locul unde vrem sã îl avem pe Domnul Hristos, unde vrem sã purtãm pe Sfânta Treime în mod constient. Pentru cã, în realitate, învãtãtura crestinã este cã la botez Sfânta Treime se sãlãsluieste în sufletul credinciosului, însã pentru cã multi dintre credinciosi nu ajung la constiinta prezentei Sfântei Treimi în ei cer ca sufletul sã li se facã lãcas înfrumusetat al Preasfintei Treimi, ceea ce facem, de pildã, într-o alcãtuire de la Sfântul Maslu când vorbind cu Maica Domnului spunem: „Pe tine preacuratul palat al Împãratului ceresc, ceea ce esti mult lãudatã, te rog, curãteste mintea mea cea întinatã cu tot felul de pãcate si o fã lãcas înfrumusetat al Treimii celei dumnezeiesti, ca sã laud si sã mãresc puterea ta si mila ta cea nemãsuratã, fiind mântuit eu, netrebnicul robul tãu." Constiinta cã suntem robi netrebnici ne duce la dorinta de curãtire. Curãtirea de tot felul de pãcate se lucreazã din partea omului si din partea lui Dumnezeu. Din partea omului se lucreazã prin ocolirea pricinilor de pãcãtuire, prin ocolirea pricinilor care în mod obisnuit duc la pãcat si care dacã ajung sã se realizeze în interiorul sufletului, întineazã mintea si inima si apoi insistenta de a înlãtura din minte tot ce s-a asezat în minte în urma unei vieti neluãtoare aminte la cele ale lui Dumnezeu. Când se realizeazã curãtirea inimii, deci curãtirea interiorului în toate laturile pe care le are, atunci sufletul cu ajutorul lui Dumnezeu vine la mãsura aceea de a se întâlni cu Dumnezeu în interiorul sãu si atunci ajunge omul la rugãciunea curatã care este expresia curãtirii inimii. Dacã omul nu este curat, rugãciunea este la mãsurile întinãrii pe care o poartã în suflet si rugãciunea poate fi întinatã. Cei care au rugãciune întinatã, stiind cã rugãciunea este oglinda sufletului, trebuie sã ia aminte la aceasta si sã caute sã aibã rugãciune neîntinatã înlãturând întinãciunile, cum zicem în rugãciunea cãtre Maica Domnului: „curãteste mintea mea cea întinatã cu tot felul de pãcate si o fã lãcas înfrumusetat al dumnezeiestii Treimi". Cerem aceasta de la Maica Domnului pentru cã Maica Domnului ea însãsi este lãcas al Preasfintei Treimi. Preasfânta Treime s-a sãlãsluit în Maica Domnului la Buna Vestire când Duhul Sfânt a umbrit-o, când Tatãl ceresc si-a arãtat puterea în Maica Domnului: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine si puterea Celui Preaînalt te va umbri", când i s-a spus Maicii Domnului cã „Sfântul care se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu se va cheama" si Sfânta Treime a rãmas în Maica Domnului. Maica Domnului a rãmas lãcas al Preasfintei Treimi pentru vesnicie deoarece Maica Domnului nu l-a avut în sine pe Domnul nostru Iisus Hristos numai în pântece, ci l-a avut în inima ei, si de inima ei niciodatã nu s-a despãrtit Domnul Hristos si acolo unde este Domnul Iisus Hristos, acolo este si Tatãl si Duhul Sfânt. Când se ajunge la mãsuri de genul acesta, la constiinta prezentei lui Dumnezeu în existenta noastrã, atunci se ajunge si la rugãciunea curatã, care este expresia curãtirii interioare.

– Pãrinte Teofil, stim cã Mântuitorul recomanda ucenicilor sãi postul împreunat cu rugãciunea. Credeti cã postul ajutã rugãciunea?

– Orice faptã bunã ajutã rugãciunea, orice rugãciune ajutã si fapta bunã. Cineva care nu posteste dupã rânduiala Bisericii nu se încadreazã într-o anumitã disciplinã si neîncadrându-se într-o anumitã disciplinã, îsi prejudiciazã interiorul prin faptul cã face fapte ale necredintei si atunci se înmulteste în suflet necredinta. Or, rugãciunea este o expresie a credintei si ea este ajutatã si de post, care este o faptã pe care o binecuvânteazã Domnul Hristos, pe care o cere Domnul Hristos, pe care o cere Biserica prin rânduielile ei care sunt rânduieli si de postire. În Biserica Ortodoxã postul este obligatoriu. Cei care postesc se simt cumva mai proprii pentru rugãciune, bineînteles când postul se face în mod rational, când cel care posteste nu duce postul la extremã, pentru cã dacã se exagereazã în post se împutineazã si energiile sufletesti pe care le-am putea folosi în rugãciune. De aceea Sfântul Antonie cel Mare spune cã sunt unii care si-au topit trupurile cu înfrânarea, dar pentru cã nu au avut ei dreptã socotintã, departe de la Dumnezeu s-au fãcut. Noi nu ne ocupãm aici de exagerãrile care pot sã fie, ci avem în vedere postul care se face în mod normal si care este obligatoriu în Biserica Ortodoxã si care este ajutãtor si pentru rugãciune: „acest soi de demoni, spune Domnul Hristos, cu un prilej oarecare, nu poate fi scos afarã decât prin rugãciune si prin post" (Mc. 9, 29), prin rugãciunea la care se adaugã postul, prin postul care dã prilej la rugãciune.

– Pãrinte Teofil, în programul de viatã duhovniceascã pe care îl recomandati celor care vor sã ducã o viatã în conformitate cu poruncile Mãntuitorului, trei dintre cele cinci puncte se referã la rugãciune. Primul punct este sã participi la bisericã în fiecare duminicã si zi de sãrbãtoare, al doilea punct sã începi si sã sfârsesti ziua cu rugãciune si rugãciunea de la vremea mesei, al treilea punct sã citesti în fiecare zi douã capitole din Noul Testament, al patrulea punct rugãciunea de toatã vremea sau rugãciunea lui Iisus si al cincelea punct postul. Referindu-ne la primul punct, as vrea sã vã întreb dacã putem considera rugãciunea liturgicã, de care am mai vorbit, ca pe o experientã a vesniciei?

– Da, rugãciunea liturgicã creeazã o atmosferã în care omul se gândeste si la vesnicie, în care îl are în vedere pe Dumnezeul vesniciilor si al minunilor, cum spunem într-o rugãciune de la Slujba Maslului. Vedeti, rânduielile de slujbã de la Pasti sunt considerate ca o înainte trãire a Pastilor celor vesnice, considerând noi cã Pastile sunt o înainte prãznuire, o preînchipuire a vietii de dincolo de lumea aceasta, începutã aici prin Pastile cele de tainã, prin Pastile cele mântuitoare, prin Pastile cele vesnice. Celelalte rânduieli de slujbã, toate în felul lor, ne pregãtesc pentru vesnicie si ne pun în atentie vesnicia, dar dincolo de lumea aceasta va fi izbucnirea de bucurie pe care o simtim la Pasti si care are ca expresie slujba de la Pasti.

– În al doilea punct din programul de viatã duhovniceascã recomandati ca fiecare credincios sã înceapã ziua cu rugãciune si sã o sfârseascã prin rugãciune. De ce este important sã avem un program zilnic de rugãciune?

– E bine sã ne aducem aminte de Dumnezeu în toatã vremea, dar ca sã ne aducem aminte de Dumnezeu în toatã vremea trebuie sã avem si un program care sã ne punã în fata lui Dumnezeu: un program de rugãciune de dimineatã, sã începem ziua cu Dumnezeu, un program de rugãciune de searã, ca sã multumim lui Dumnezeu pentru ziua care a trecut. Este necesar lucrul acesta pentru cã fãrã asta nu existã o legãturã cu Dumnezeu, datoritã faptului cã omul, mai ales în rugãciune, constientizeazã prezenta lui Dumnezeu. Te poti ruga si în afarã de programul acesta, dar programul acesta este necesar. Pãrintele Serafim Popescu, de la Mãnãstirea Brâncoveanu de la Sâmbãta de Sus, Dumnezeu sã-l odihneascã, s-a dus la Sfântul Munte, trimis fiind de Mitropolitul Nicolae Bãlan, în vederea cunoasterii realitãtilor de acolo si pentru a aduce în Mãnãstirea de la Sâmbãta ce se poate aduce de la Sfântul Munte. El a ajuns la un pãrinte care l-a îndrumat – si anume Pãrintele Antipa Dinescu de la Schitul Sfântul Lipatie – si, când urma sã meargã la Atena la studii, Pãrintele Antipa i-a spus asa: „Sã te tii de pravilã cã dacã nu, te îndrãcesti!". Adicã, existã constiinta aceasta cã omul trebuie sã aibã o legãturã cu Dumnezeu, o legãturã realã, o legãturã care sã favorizeze si legãtura pe care ar trebui sã o aibã când nu mai are aceastã legãturã în mod constient. Sfântul Marcu Ascetul spune: „Când îti aduci aminte de Dumnezeu înmulteste rugãciunea, ca atunci când îl vei uita Domnul sã-si aducã aminte de tine", iar eu când plecam la scoalã aveam îndrumare din partea alor mei „Nu-ti uita de Dumnezeu, nu-ti uita de rugãciune!". Mai târziu am aflat si de cuvântul de la Sfântul Munte: „La Dumnezeu sã te gândesti ca la Dumnezeu, iar nu ca la om si sã respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul", adicã sã ne gândim la Dumnezeu asa cum trebuie, cu evlavia cuvenitã, mai mult decât ne gândim la oameni si mult mai altfel decât ne gândim la omul de lângã noi, sã ne gândim cu supunere, cu evlavie, cu dorintã de preamãrire, sã înmultim binele din sufletul nostru spre preamãrirea lui Dumnezeu. Iar aceasta se face si printr-un program anume de rugãciune. Adicã, un om credincios nu poate sã-si înceapã ziua fãrã Dumnezeu sau sã si-o sfârseascã fãrã Dumnezeu, pentru cã cine neglijeazã rugãciunea de dimineatã si de searã sau rugãciunea de la masã, neglijeazã pe Dumnezeu. Or, Dumnezeu nu poate fi neglijat de cãtre omul care stie cine este Dumnezeu si ce rost are gândul la Dumnezeu în viata oamenilor.

– Pãrinte Teofil, în al patrulea punct din programul de viatã duhovniceascã recomandati rugãciunea lui Iisus sau rugãciunea inimii. Care este importanta acestei rugãciuni scurte pentru omul din lume, deci nu numai pentru cãlugãr, nu numai pentru monah?

– Fiecare dintre noi poate folosi rugãciunea cu care se mântuiesc cãlugãrii, cum o numea pãrintele Arsenie Boca, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul". Deosebirea dintre cãlugãr si dintre laic este doar cã un cãlugãr este dator cu aceastã rugãciune în toatã vremea: „cã esti dator în toatã vremea a avea în minte, în inimã, în cuget si în gura ta numele Domnului Iisus si a zice: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul". Mirenii nu sunt datori, dar au mare folos din aceastã rugãciune pentru cã rugãciunea aceasta ne dã posibilitatea sã ne cunoastem pe noi însine, negativele din noi, mizeria din noi, sã cunoastem gândurile care ne vin prin minte, sã facem rânduialã în minte, ne pune în legãturã cu Dumnezeu, ne dã posibilitatea sã fim deschisi pentru Dumnezeu, creeazã o stare interioarã în care se revarsã bucuria lui Dumnezeu pentru cã Domnul nostru Iisus Hristos spune: „acestea vi le spun ca bucuria Mea sã fie întru voi si ca bucuria voastrã sã fie deplinã" (In. 15, 11), deci linistea sufleteascã si bucuria sunt semne ale prezentei rugãciunii si mai ales ale ostenirii pentru rugãciunea de toatã vremea, pentru curãtirea interioarã a omului.

– Pãrinte Teofil, cum putem ajunge sã împlinim si sã întelegem cuvântul Sfântului Apostul Pavel care spunea sã ne rugãm neîncetat?

– În Sfânta Scripturã sunt douã locuri în care, se aminteste de rugãciunea neîncetatã. Sfântul Apostol Pavel zice: „Totdeauna sã vã bucurati, neîncetat sã vã rugati, pentru toate multumiti!" (I Tes. 5, 16-18), iar în Sfânta Evanghelie de la Luca în capitolul 18, chiar la început, se spune asa: „Apoi le-a spus lor o pildã cum cã trebuie sã se roage neîncetat si sã nu se leneveascã" (Lc. 18, 1). Aceste îndrumãri, aceste îndemnuri avându-le în vedere cei care se ocupau de viata interioarã, mai ales Sfintii Pãrinti, au gãsit modalitatea ca sã înmultim rugãciunea spunând mereu „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul" într-un fel de neîncetare. Se recomandã ca rugãciunea sã fie lipitã de respiratie, pentru cã toti trãim respirând si se preconizeazã ca rugãciunea sã fie atât de deasã cât este de deasã respiratia. Bineînteles, lucrul acesta nu se poate si nici nu trebuie sã-l urmãrim neapãrat, ci noi trebuie sã urmãrim faptul de a fi angajati în rugãciune, pentru cã în ultimã instantã rugãciunea neîncetatã nu este doar simpla repetare a formulei acesteia de rugãciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul" sau trãirea acestei rugãciuni, pentru cã rugãciunea aceasta este o rugãciune de cerere. Ar trebui sã avem în mintea nostrã si rugãciuni de preamãrire a lui Dumnezeu. De exemplu: „Mare esti Doamne si minunate sunt lucrurile tale si nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale", „Slãvescu-Te Doamne cã sunt minunat întocmit", „Nãdejdea mea este Tatãl, scãparea mea este Fiul, acoperãmântul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântã mãrire Tie", „Eu ca un om am gresit, iar Tu, ca un Dumnezeu, iartã-mã!", sunt niste rugãciuni care ar putea fi spuse tot asa cum spunem „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul" si care ar fi într-un fel mai de valoare din punct de vedere al continutului si al raportãrii la Dumnezeu decât rugãciunea aceasta „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul", însã cu asta începem si cu asta continuãm si cu asta strãbatem si asta aduce atmosfera de gând care ne duce si cãtre altfel de rugãciuni decât rugãciunea aceasta. În felul acesta noi stãm în fata lui Dumnezeu altfel decât atunci când totul vine cãtre noi: „miluieste-mã pe mine pãcãtosul", miluieste-mã pe mine, „miluieste-ne pe noi" cum zic cei de la Essex de la o mãnãstire ortodoxã din Anglia, condusã de Sfântul Sofronie si care i-a învãtat pe vietuitorii din mãnãstire sã spunã „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi si lumea ta", însã formula clasicã si cea pe care o gãsim în slujba cãlugãriei este aceasta: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul". Poate cineva sã spunã rugãciunea aceasta, poate sã spunã altã rugãciune tot neîncetat, însã pânã la urmã rugãciunea neîncetatã este definitã de Sfântul Maxim Mãrturisitorul în Cuvântul ascetic din Filocalie ca fiind lipirea mintii de Dumnezeu, zice el: „rugãciunea neîncetatã, rugãciunea neîntreruptã este a avea mintea pururea lipitã de Dumnezeu, a nãdãjdui în El si a te încrede în El în tot ce ai face si ti s-ar întâmpla". Prin urmare, rugãciunea de toatã vremea este o stare mai mult decât o revãrsare printr-o formulã oarecare, adicã constiinta aceasta cã esti în legãturã cu Dumnezeu, dorinta aceasta de a-L preamãri pe Dumnezeu în toatã vremea, dorinta de a-L mãrturisi pe Dumnezeu în toatã vremea, o stare sufleteascã în care Dumnezeu este prezent în constiinta omului, iar la aceasta se ajunge si prin strãdania de a înmulti rugãciunea. Fãrã strãdania de a înmulti rugãciunea, fãrã strãdania de a constientiza prezenta lui Dumnezeu în suflet nu existã rugãciune neîncetatã, dar existã rugãciune neîncetatã si fãrã repetarea formulei: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul" sau a altei formule de rugãciune si anume starea aceea sufleteascã în care faci totul pentru Dumnezeu. Un pãrinte din Pateric, din pustie, care cercetat fiind de un vizitator, de un credincios care si-a cerut iertare cã l-a retinut de la rugãciunea lui, el i-a spus: „rugãciunea mea, frate, este sã te primesc pe tine si sã te petrec cu dragoste".

– Pãrinte Teofil, în finalul interviului nostru v-as ruga sã ne spuneti care este folosul rugãciunii în viata duhovniceascã.

– Dat fiind faptul cã rugãciunea este un instrument principal de apropiere de Dumnezeu, de curãtire a sufletului, de angajare într-o viatã superioarã, e greu sã spui care este folosul, pentru cã rugãciunea este pentru toate de folos, mai ales cã este definitã si ca „mama virtutilor", ca virtutea care naste alte virtuti.

Interviu realizat în Bucuresti în 1998
 
 
 

Taina mãrturisirii

– Pãrinte Teofil, realitatea în care trãim este agitatã, este durã si ne marcheazã trupeste si sufleteste. Unii apeleazã la psiholog, altii la preot. Ce diferentã este între o sedintã la psiholog si spovedanie?

– O sedintã la psiholog este la nivelul omului, o spovedanie este cu implicatiile harului dumnezeiesc. Bineînteles cã un necredincios n-are ce sã caute la duhovnic si acela poate fi îndrumat la psiholog. Însã psihologul este om ca noi, poate sã înteleagã niste lucruri mai bine datoritã preocupãrilor pe care le are, dar cineva care merge la psiholog nu are smerenie, plecare de minte si alte lucruri pe care trebuie sã le aibã un credincios care merge la duhovnic. Duhovnicul nu vorbeste numai în numele lui personal, ci vorbeste în numele lui Dumnezeu, îi dã posibilitatea credinciosului care se spovedeste sã înteleagã anumite lucruri pe care el nu le întelege fãrã îndrumarea duhovnicului. Cineva care se spovedeste îsi recunoaste pãcatele, patimile, greselile, insuficientele, devierile, nedesãvârsirile. Pe toate acestea, le recunoaste nu numai în raport cu el însusi, cu sufletul sãu, ci le recunoaste în raport cu Dumnezeu, care este dãtãtorul a tot binele. Un credincios care se spovedeste nu-si enumerã sau nu-si pomeneste doar, nu-si etaleazã negativele din sufletul sãu, ci le si detestã, vrea sã nu le aibã, vrea sã aibã virtuti împotriva patimilor, vrea sã aibã împlinirea poruncilor împotriva pãcatelor si, mai presus de toate, vrea sã i se steargã orice fel de rãutate, sã fie iertat de Dumnezeu si binecuvântat de Dumnezeu, îsi doreste sã primeascã de la Dumnezeu harul de a putea sã-si limpezeascã viata si sã înlãture toate chipurile rãutãtii din sufletul lui. Asa ceva însã nu se întâmplã cu cel care n-are credintã în Dumnezeu si care nu are nici constiinta pãcatului. Acela, ducându-se la psiholog, cautã doar niste rezolvãri la mãsurile omului, cu puterea omului si atâta tot.

– În legãturã cu spovedania, cum ar trebui sã ne pregãtim pentru spovedanie? Unele persoane urmeazã anumite chestionare de spovedanie, iar altele asteaptã sã fie întrebate de preot. Ce rol are examenul de constiintã?

– Chestionarele de spovedanie au doar rostul sã atragã atentia asupra unor rele pe care ar fi putut sã le facã cel ce vrea sã se spovedeascã, asupra unor rele pe care el oricum trebuie sã le ocoleascã si sã se sileascã sã nu le facã. Eu cred cã cineva care se spovedeste nu trebuie sã urmãreascã un chestionar de spovedanie. Sunt în cãrtile de rugãciuni niste îndrumãri scurte în legãturã cu spovedania si sunt pomenite si unele pãcate. De obicei, la spovedanie omul spune ceea ce îl apasã, ceea ce îl preocupã, ceea ce-i dã nedumeriri, nemultumiri, îi dã un fel de pedeapsã din partea constiintei. Si de aceea e bine ca omul sã se cerceteze, nu numai pentru spovedanie, ci sã îsi cerceteze sufletul si sã îsi cunoascã negativele cât mai des, chiar în fiecare zi. Seara, e bine sã ne facem un examen de constiintã si sã retinem, în urma examenului de constiintã, ceea ce este rãu în viata noastrã. Si apoi, când vine vremea de spovedanie, avem cumva precizate lucrurile care trebuie mãrturisite si pentru care dorim si îndrumare si pentru care dorim si iertare.

– Pãrinte Teofil, o altã problemã de lãmurit ar fi cât de des trebuie sã ne spovedim sau, altfel spus, când e bine sã mergem la duhovnic pentru mãrturisirea gândurilor sau a faptelor rele?

– Biserica îi îndrumã pe credinciosi sã se spovedeascã în cele patru posturi. În posturile mai lungi este practica sã se spovedeascã credinciosii cel putin de douã ori, adicã la începutul si la sfârsitul postului. Asta în legãturã cu postul pregãtitor pentru Sfintele Pasti si cu postul pregãtitor pentru Crãciun, pentru sãrbãtoarea Nasterii dupã trup a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Se pot spovedi credinciosii si mai des, când doresc, când simt nevoia, când au ceva de spus, pot sã se spovedeascã. Eu cred cã cel mai bine este ca credinciosii sã se spovedeascã o datã pe lunã. În mãnãstiri e rânduialã ca vietuitorii mãnãstirii sã se spovedeascã o datã pe sãptãmânã. Nu existã o regulã propriu-zis, ci fiecare trebuie sã-si aleagã el timpul pentru spovedit, intervalul între spovedanii, dar, în orice caz, în cele patru posturi de peste an sã se spovedeascã.

– Pãrinte, la spovedanie, cât de mult trebuie sã intrãm în amãnunte, în detalii, sau cât de general putem sã ne mãrturisim pãcatele?

– La spovedanie trebuie sã avem grijã sã fim întelesi. Adicã sã nu spunem lucrurile în asa fel încât sã nu le înteleagã preotul care ascultã spovedania. În cazul când chestiunile nu sunt destul de lãmurite, preotul poate sã întrebe si de amãnunte, de exemplu, despre frecventa pãcatului respectiv, când l-a fãcut ultima datã, ce consecinte are pentru cel care se spovedeste faptul de a fi fãcut cutare sau cutare pãcat. Credinciosii care se spovedesc des, însã, si care duc o viatã îngrijitã, în general nu prea au ce spune la spovedanie. Eu mã bucur totdeauna când n-au oamenii de spus la spovedanie si nu scormonesc în gândurile lor, în simtirile lor doar asa ca sã aibã omul ceva de spus. Si îmi dau seama cã unii dintre cei care se spovedesc cautã ceva de spus, dar nu au realmente ceva de spus. Vin totusi ca sã primeascã iertarea pãcatelor si eventual ca sã primeascã îndrumare. Mai vin unii asa, si din dorinta de a vorbi cu duhovnicul. Chiar mie mi s-a întâmplat de foarte multe ori, cã au venit oameni care s-au spovedit de curând în altã parte si au ajuns si la mine. Si când i-am întrebat de ce au venit la mine la spovedit, au spus cã „am vrut pãrinte sã fiu mai aproape de dvs., sã-mi spuneti si dvs. un cuvânt de învãtãturã, am venit, e-adevãrat cã n-am ceva de spus, dar am tinut sã mã spovedesc si la dvs".

– Pãrinte, care este rolul canonului dat de duhovnic dupã spovedanie?

– Duhovnicul când dã canon trebuie sã se gândeascã sã îl ajute pe om sã scape de pãcatele pe care le-a mãrturisit si atunci îi dã posibilitatea sã se preocupe de îndreptarea lui proprie si îi dã mai mult posibilitatea de a se interesa el însusi de mijloacele care îl ajutã sã trãiascã mai aproape de Dumnezeu. Pot fi canoane date în general, de exemplu, post cu ajun, cu nemâncare pânã la amiazã, cu ajun de toatã ziua... Postul, în general, pune în atentia credinciosului rânduielile lui Dumnezeu si disciplina. Poate fi un canon de interes pentru credinciosul care-l face si totodatã, si pentru societatea în care trãieste, de pildã, milostenie fatã de cei care au trebuintã de ajutor, mângâiere fatã de cei întristati, interesare pentru cei care au trebuintã de ajutor. Si aceasta ne ajutã si pentru a ne apropia de Dumnezeu, si pentru a ne apropia de oameni. Apoi, existã canoane care privesc ocolirea pricinilor care duc la pãcate si anume, îndrumarea credinciosilor de a nu citi cãrti necuviincioase, reviste necuviincioase, de a nu se uita la filme cu necuviinte, de a nu se duce acolo unde nu-i binecuvântarea lui Dumnezeu, la baruri de noapte, la discoteci, la locuri unde, mie îmi place sã spun cã îi gura iadului. În sfârsit, sunt si credinciosi la care nu trebuie sã le mai dai un canon special, pentru cã ei deja sunt angajati într-o viatã religioasã autenticã si atunci n-are rost sã le mai dai ceva anume de fãcut pentru ceea ce spun ei, care, la drept vorbind, n-are nici o pondere si nu-i caracterizeazã. În cazul acesta nu dãm nici un canon. Apoi, mai sunt oameni care au de suferit, au greutãti de dus si suferintele lor sunt ele însele un canon, pentru cã le-a dat Dumnezeu canon.

– Pãrinte, este conditionatã împãrtãsania de spovedanie? Adicã, dacã vrem sã ne împãrtãsim cu Trupul si Sângele Domnului, trebuie sã ne spovedim neapãrat înainte?

– Nu de fiecare datã. Pentru cã dacã te-ai spovedit si duci o viatã care te recomandã în general si nu mai ai ceva de spus la spovedanie, nu trebuie neapãrat sã te spovedesti, dat fiind faptul cã Sfânta Împãrtãsanie se dã si pentru iertarea pãcatelor si spre viata de veci. Deci, iertarea pãcatelor se primeste si prin împãrtãsire, nu trebuie neapãrat s-o primesti prin spovedanie ca sã o primesti apoi prin împãrtãsire. Eu personal socotesc cã, dacã un credincios se spovedeste o datã pe lunã si nu face un lucru care sã fie socotit cu adevãrat pãcat, adicã nu face un rãu cu deplinã vointã si stiintã, ar putea sã se împãrtãseascã foarte bine si cu spovedania aceea care a fãcut-o. Si la vremea potrivitã sã se spovedeascã din nou si cu aceeasi spovedanie sã se împãrtãseascã si pe mai departe, pânã când ajunge în situatia în care trebuie neapãrat sã se spovedeascã, dar, oricum, e bine ca cel putin o datã pe lunã sã-si facã omul o rânduialã în sensul acesta de a se spovedi.

– Pãrinte Teofil, în încheierea interviului nostru, vã rog sã ne spuneti care sunt foloasele si roadele spovedaniei în viata credinciosului?

– Credinta noastrã este o credintã despovãrãtoare. Sfânta spovedanie ne despovãreazã de pãcate, de insuficiente, de tot ce este negativ, ne tine în legãturã cu Dumnezeu, ne pune în atentia lui Dumnezeu si pune pe Dumnezeu în atentia noastrã, ne face mai cu grijã de a ocoli ceea ce este negativ în viata noastrã, în special pãcatele, care sunt cãlcãri ale legii lui Dumnezeu cu deplinã vointã si stiintã. Multi dintre credinciosii nostri au rezolvat chestiunea aceasta. Asta nu înseamnã cã nu pot avea totusi niste insuficiente, niste greseli, niste nedesãvârsiri, care toate sunt negative si toate trebuie rezolvate, dar eu personal cred cã e necesarã Sfânta Spovedanie ca sã i se ierte omului toate pãcatele stiute si nestiute, ca sã aibã omul constiinta cã s-a întâlnit cu Dumnezeu si cã a primit prin Sfânta Spovedanie darul iertãrii si asa sã poatã duce o viatã cât mai lipsitã de nedumeriri, de neliniste. Pentru cã noi, la slujba Sfântului Maslu îl mãrturisim pe Domnul Hristos ca dãtãtor de liniste sufleteascã: „Cel ce miluiesti cu linistirea".

– Pãrinte Teofil, vã multumim si vã dorim multã sãnãtate si bucurie.

– Dumnezeu sã ne-ajute la toti.

Interviu înregistrat în Bucuresti la 4 decembrie 1997
 
 
 

Pocãinta cu fata spre viitor

Iubiti credinciosi, Sfânta Spovedanie are darul de a ne pune în fata constiintei noastre si cele rele de odinioarã si cele bune pe care le dorim si le asteptãm. Este o mare bucurie pentru noi sã ne putem face o cercetare de constiintã si la spovedanie, si în afarã de spovedanie, sã ne observãm pe noi însine, sã ne vrem mai buni, mai ca Hristos. Adicã sã ne modelãm, nu numai în raport cu noi însine cã ne vrem mai buni, ci sã ne modelãm mai ales în raport cu Domnul Hristos, cel îngãduitor, care a iertat femeia pãcãtoasã, care a gãsit o solutie spre binele unei alte femei pãcãtoase si a iertat-o, care a pretuit cei doi bani ai vãduvei, care a avut în vedere pe toti cei care au fãcut ceva bun si frumos în aceastã viatã, a lãudat, de pildã, pe omul acela care s-a întors dupã ce a fost vindecat de leprã. Sunt niste lucruri care ar trebui sã le avem în vedere mai mult si mai bine, si mai ales când este vorba de Sfânta Spovedanie. E foarte simplu asa sã spui niste insuficiente, niste greseli. Or, important este, nu atât sã faci o pocãintã cu fata spre trecut, ci important este sã faci o pocãintã cu fata spre viitor, adicã cu dorinta de a fi mai bun, mai blând si smerit cu inima, cum a spus Domnul Hristos, ca sã ne învãtãm de la El sã fim ca samarineanul, milostivi, binevoitori fatã de omul care are trebuintã de ajutorul nostru, sã fim ca sutasul din Capernaum, cu credintã, cu nãdejde, cu iubire si cu smerenie. Pentru cã oameni de felul acesta intrã în împãrãtia lui Dumnezeu. Sã ne punem problema recunostintei asa cum a pus-o Domnul Hristos când a spus cã astepta si El aceeasi recunostintã de la toti cei vindecati (Lc. 17, 18). Sã ne gândim la Iosif din Arimateea, care a fost cinstitor al Mântuitorului într-o vreme când ceilalti nu-L cinsteau, când atâta lume s-a lepãdat de El, când oamenii L-au condamnat pe Domnul Hristos, Iosif din Arimateea a vrut sã-I arate cinste Mântuitorului înmormântându-L cu cinste. E o mãrturisire si în împrejurãri în care cei din jur nu sunt de acord cu tine. Sunt unii credinciosi de-ai nostri care au o jenã sã-si facã cruce când trec pe lângã o bisericã si nu se gândesc cã Iosif din Arimateea s-a dus la Pilat si a zis sã-i îngãduie sã înmormânteze pe Cel pe care, de fapt, Pilat l-a condamnat. Si nu a fost foarte usor sã te duci sã spui unuia care l-a condamnat pe Domnul Hristos cã vrei sã-L cinstesti pe Domnul Hristos. Si totusi s-a dus si L-a cinstit pe Domnul Hristos.

Mie mi-e foarte la inimã sfântul si dreptul Iosif, cel care a fost logodnicul Preasfintei Fecioare. Despre Iosif e scris putin în Evanghelie, dar e un lucru minunat sã stii din ceea ce s-a scris, cã Iosif a fost delicat si n-a vrut s-o vãdeascã. Delicatetea aceasta este extraordinarã. Si nu-i delicatetea, sã zicem, Fiului lui Dumnezeu întrupat, ci delicatetea unui om. Si pânã la urmã i s-a descoperit de cãtre îngerul binevestitor cã cele ce s-au petrecut cu Maica Domnului sunt lucruri mai presus de fire si a luat-o sã-i fie sotie cu adevãrat, în legalitate sotie. Lucru pe care l-a rânduit Dumnezeu. Gânditi-vã ce-ar fi fost ca Sfânta Fecioarã sã nu fie într-o însotire si totusi sã aibã un copil. Si atunci Dumnezeu le-a rânduit toate. Stie Dumnezeu ce sã facã. Dar e foarte, foarte frumos de observat si de retinut cã Maica Domnului n-a cãutat niciodatã sã se afirme cu cele specifice ei, cu cele care tineau de ea, ci toate le-a lãsat în seama lui Dumnezeu. Si toate le-a primit asa cum le-au gândit oamenii din jurul ei, cum le-au putut gândi, si iatã cã Dumnezeu ne conduce la niste întelegeri. Nu cred cã poate cineva sã fie nepãsãtor fatã de faptul cã, de pildã, atunci când l-a întâlnit pe Domnul Hristos la templul din Ierusalim, Maica Domnului a zis: „Iatã, tatãl Tãu si eu îngrijorati Te cãutãm" (Lc. 2, 48). Cine? „Tatãl Tãu". Pãi, nici un tatã cã drept îi cã Iosif n-a fost tatãl Domnului Hristos. Si totusi, Maica Domnului a zis: „Iatã, tatãl Tãu si eu îngrijorati Te cãutãm". Asta face smerenia. Asa se acoperã omul cu smerenie. Lucruri de felul acesta ar trebui sã ne preocupe si pe noi la spovedit. Adicã cât suntem de delicati, cât suntem de binevoitori, cât suntem de îngãduitori, cât suntem de întelegãtori fatã de neputinta omeneascã, cât suntem de învãluitori, cât suntem de revãrsãtori, dacã privim pe omul de lângã noi ca cel care îl reprezintã pe Domnul Hristos, ca cel cu care Domnul Hristos are o legãturã, cã îl ajutãm pe cel de lângã noi slujindu-I si Domnului Hristos. Sunt niste lucruri care ar trebui sã ne preocupe mai mult la spovedanie. Si atunci, poate cã am avea ceva de spus. Pentru cã altfel, si trebuie sã recunoastem, cei care se spovedesc des nu mai au ce spune cã a jignit pe cineva, cã a fost nepãsãtor, cã a bruscat si treburi din acestea, deja sunt lucruri, sã zicem asa, groase. Trebuie sã ne mai gândim si la lucruri din acestea de subtirime sufleteascã. Dacã îi cuprinzi pe oameni în rugãciune, dacã îi cuprinzi pe oameni în sfera sufletului tãu, dacã te raportezi si la strãini ca la rudele dupã trup, dacã nu faci deosebire între unii si altii, niste lucruri care bineînteles cã sunt insuficiente, nu sunt pãcate asa încât, dacã le ai, gata ai cãzut din dar. Nu este asa. Totusi, când e vorba sã-L urmezi pe Domnul Hristos si sã-i urmezi pe cei aproape de Domnul Hristos trebuie sã te silesti sã fii ca ei. Pentru cã nu poti s-o urmezi pe Maica Domnului, de exemplu, afirmându-te, cu orice te-ai afirma. Nu poti sã urmezi pe dreptul Iosif care era acoperitor de rele, sã zicem, când a considerat cã e vorba de rele, a fost acoperitor de rele, n-a fost vãditor de rele. Nu poti sã-i urmezi femeii cananeence dacã nu esti stãruitor în rugãciune si tare în credintã. Nu poti sã urmezi samarineanului milostiv, dacã te gândesti mai mult la ce sã-ti rãmânã decât la ce poti sã dai. Sunt niste lucruri care, as zice eu, pentru cei care sunt înaintati în viata spiritualã, ar trebui sã fie niste preocupãri de îmbunãtãtire sufleteascã. Mie îmi pare bine cã se pun probleme din acestea: cã ce-i mai bine sã faci, sã te duci la mãnãstire sau sã te cãsãtoresti. Sunt toate bune. Însã, sã stiti cã Dumnezeu, de fapt, nu asteaptã de la oameni sã fie cãlugãri, nu asteaptã de la oameni sã fie cu viatã de familie, ci asteaptã sã fie oameni care sã fie corecti, oameni care sã-I slujeascã Lui. Si cei care-I slujesc cu viatã de familie, Îi slujesc dupã rânduiala lãsatã de Dumnezeu si dupã rânduiala imprimatã în existenta umanã. Cei care se fac cãlugãri Îi slujesc lui Dumnezeu într-o altã modalitate. Toti însã sã fim preamãritori de Dumnezeu si sã ducem o viatã care sã ne recomande în fata lui Dumnezeu. Eu vã doresc sãrbãtori fericite si cu cât mai multã bucurie, vã doresc cât mai multã limpezime sufleteascã, cât mai multã luminã în minte, în suflet, cât mai multã bunãtate, cât mai multã iubire. Toate acestea sã ne ajute Dumnezeu sã le avem, ca sã ne putem împãrtãsi de darurile lui Dumnezeu, care se revarsã pentru cei buni, pentru cei iertãtori, pentru cei întelegãtori pentru neputinta omeneascã. Dumnezeu sã ne-ajute.

– Pãrinte, vã rugãm, dacã puteti sã ne mai faceti o datã distinctia dintre pãcat, patimã, gresealã, insuficientã.

– Pãcatul este fapta rea sau gândul rãu sau cuvântul rãu, prin care se calcã voia lui Dumnezeu cu deplinã vointã si stiintã. De exemplu, stii cã vointa lui Dumnezeu este sã nu furi si tu furi. În cazul acesta-i pãcat.

Dacã furi pentru cã esti iubitor de avere, nu-ti trebuie, dar furi pentru cã esti iubitor de avere, sã zicem, atunci înseamnã cã ai ajuns la o patimã, patima iubirii de avere sau iubirii de arginti. E o deprindere în rãu care te angajeazã prin ea spre fapte rele. Asta este patimã. Adicã ceva care te asupreste, ceva care nu te lasã sã fii liber în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. E patimã, esti pãtimitor, esti bolnav de rãutatea respectivã.

Greseala este atunci când nu stii cã un lucru este rãu si tu îl faci totusi. De pildã, nu stii cã-n 29 august se mãnâncã de post si mãnânci de dulce. Dar cineva ti-atrage atentia: „Vai, tu mãnânci de dulce?...Pãi, ãsta-i pãcat". El zice cã-i pãcat si tu trebuie sã stii cã-i gresealã. Pentru cã tu n-ai fãcut-o din gândul de a încãlca o poruncã, ci ai fãcut-o din nestiintã. Dar dacã-ti atrage cineva atentia cã nu-i bine, de-atunci încolo sã nu mai faci greseala aceasta. Pentru cã se zice cã omul întelept nu greseste si a doua oarã în aceeasi chestiune.

Insuficiente sunt lucruri pe care nu le putem împlini dintr-o deprindere, dintr-o nepãsare, dintr-o neluare aminte. N-ajungem, n-avem tãria sã ne angajãm asa cum ar trebui si cât ar trebui. Vrem sã facem un bine si ne simtim împiedicati sã-l facem. Aceasta este o insuficientã.

Nedesãvârsiri sunt toate lucrurile care stirbesc cumva deplinãtatea. Fatã de aceste lucruri trebuie sã avem îngãduintã. Bineînteles cã noi nu vrem sã avem nici un fel de lucru negativ în noi, dar nu trebuie sã exagerãm lucrurile si sã ne gândim cã, uite, sunt foarte jos cu viata pentru cã am o întrelãsare sau cã am avut aceastã neluare aminte. Noi trebuie sã avem grijã si sã ne silim sã fim corecti si, dacã ne silim sã fim corecti, toate vin pe rând, si vom ajunge acolo unde vrea Dumnezeu sã fim si unde vom putea sã fim fiecare dintre noi. Pentru cã nu oricine poate fi cu credinta, sã zicem, Sfântului Maxim Mãrturisitorul, ca sã i se taie mâna si sã i se taie limba si el totusi sã rãmânã în credinta sa. Nu toti putem sã avem credinta mucenicilor. Fiecare dintre noi ne angajãm în mãsura la care suntem si Dumnezeu ne primeste si ne ocroteste si ne dã situatii care sã nu cearã mai mult decât putem noi sã facem. Dacã nu suntem în stare sã fim mucenici, ne fereste Dumnezeu de cãderile pe care le-am avea în fata unor situatii grele, ca acelea la care n-am putea face fatã. Dar, eu cred cã cel mai bine este, atunci când este vorba de raportarea noastrã la Dumnezeu, sã stim cã Dumnezeu este Tatãl nostru, cã Dumnezeu e bun, cã Dumnezeu e iubire, cã Dumnezeu ne cuprinde în iubirea Lui, cã Dumnezeu este binevoitor, adicã sã nu uitãm niciodatã partea aceasta. Sã nu ne gândim la Dumnezeu atâta, cã-i judecãtor si cã-i rãsplãtitor de rele. Desi, si lucrurile acestea intrã cumva în componenta raporturilor noastre cu Dumnezeu, dar sã contãm mai ales pe lucrul acesta: cã Dumnezeu este Tatãl nostru, asa ni l-a arãtat Domnul Hristos, asa-L stim; cã Mântuitorul e fratele nostru, asa ni S-a prezentat, asa-L stim; cã Duhul Sfânt înmulteste binele în viata noastrã, asa ni S-a decoperit si asa este. Adicã, sã avem în vedere pozitivismul vietii crestine.

Cuvânt rostit la Biserica Sfântul Nicolae,
Paraclis Universitar din Bucuresti,
înainte de spovedanie, în Postul Crãciunului, 1998
 
 
 

Calea fericirii

– Pãrinte Teofil, putem sã fim fericiti în aceastã viatã?

– Da, putem. Fericirea este un dar de la Dumnezeu si toti cei ce-I slujesc lui Dumnezeu sunt fericiti. Fericiti sunt cei fãrã prihanã, care urmeazã legea Domnului. Fericit este omul care se teme de Domnul. Fericit este omul care pãzeste poruncile lui Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos, în predica de pe munte, zice de nouã ori „fericiti".

„Fericiti cei sãraci cu duhul cã a lor este Împãrãtia Cerurilor.
Fericiti sunt cei ce plâng cã aceia se vor mângâia.
Fericiti sunt cei blânzi cã aceia vor mosteni pãmântul.
Fericiti sunt cei ce flãmânzesc si însetoseazã de dreptate, cã aceia se vor sãtura.
Fericiti sunt cei milostivi, cã aceia se vor milui.
Fericiti sunt cei curati cu inima, cã aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiti sunt fãcãtorii de pace, cã aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema
Fericiti sunt cei prigoniti pentru dreptate, cã a acelora este împãrãtia cerurilor
Fericiti veti fi când vã vor batjocori pe voi si vã vor prigoni si vor zice tot cuvântul rãu împotriva voastrã, mintind pentru Mine" (Mt. 5, 3-11).

Sunt Fericirile pe care le gãsim în Sfânta Evanghelie de la Matei, dar Domnul Hristos i-a fericit si pe altii. În întâlnirea cu Sfântul Apostol Toma, când Sfântul Apostol Toma dupã Învierea Domnului nostru Iisus Hristos s-a încredintat de Învierea Mântuitorului si Învãtãtorului sãu si a exprimat: „Domnul meu si Dumnezeul meu", Domnul Hristos a zis: „Fericiti sunt cei ce n-au vãzut si au crezut" (In. 20, 29). Deci sunt fericiti cei ce cred. Apoi a zis Domnul Hristos cãtre Sfântul Apostol Petru care a ajuns la o cunostintã mai presus de fire despre Învãtãtorul sãu: „Fericit esti Simone, fiul lui Iona, cã nu trup si sânge ti-a descoperit tie aceasta, ci Tatãl Meu cel din ceruri" (Mt. 16, 17). I-a fericit pe ucenicii Sãi cã vãd ceea ce vedeau ei si aud ceea ce auzeau ei si a zis: „Fericiti sunt ochii vostri cã vãd si urechile voastre cã aud. Cã multi prooroci si drepti au vrut sã vadã ceea ce voi vedeti si n-au vãzut si sã audã ceea ce voi auziti si n-au auzit" (Mt. 13, 17). A fericit Domnul Hristos pe cei care ascultã cuvântul Lui si-l împlinesc cãci a zis: „Fericiti cei ce ascultã cuvântul lui Dumnezeu si-l pãzesc pe El" (Lc. 11, 28). A fericit Domnul Hristos pe cei care nu se vor sminti întru El (Mt. 11, 6). Deci sunt multe locuri din Dumnezeiasca Evanghelie si multe locuri din Sfânta Scripturã în care sunt numiti cei fericiti, în care se sugereazã fericirea, si sigur cã în aceastã perspectivã putem vorbi de fericire, putem vorbi de o fericire realã, si mai ales de o fericire pe care o dã Dumnezeu celor care împlinesc poruncile Lui.

– Pãrinte, ce este fericirea?

– Nu stiu ce-as mai putea rãspunde la întrebarea „Ce este fericirea?" Cu totii cunoastem notiunea aceasta, simtim ce este fericirea, dar o definitie a fericirii nu stiu cine ar putea sã o dea. În orice caz, în fericire se cuprinde bucuria, multumirea, se cuprinde împlinirea, se cuprinde o stare sufleteascã în care nu mai ai ce astepta ca sã fii multumit, ca sã fii bucuros, este ceva mai presus de ceea ce poate omul cugeta si spune. N-am putea gãsi o notiune a fericirii în sensul acesta cã, spunându-i cuiva ce este fericirea sã stie ce este, dar toti avem un simtãmânt al fericirii, o nãzuintã spre fericire. Asta înseamnã cã stim, chiar dacã nu putem exprima ce-i fericirea, stim ce este fericirea, stim ce cãutãm când cãutãm fericirea, stim când nu avem fericirea, stim ce ne-ar mai trebui ca sã fim fericiti. Deci, în realitate, cu totii stim ce-i fericirea, dar nici unul dintre noi nu putem defini fericirea. Fericirea-i ca si viata. Nimeni nu defineste viata si toatã lumea stie ce-i viata.

– Pãrinte, cum putem sã ajungem la fericire? Existã o cale a fericirii?

– Da. Existã o cale a fericirii, care e cuprinsã în cuvintele Domnului Hristos despre cei fericiti. De pildã, spunând Domnul Hristos cã sunt fericiti cei ce cred, calea fericirii începe cu angajarea prin credintã în legãtura cu Domnul Hristos. „Credeti în Evanghelie" (Mc. 1, 15), zice Domnul Hristos. „De nu veti crede cã Eu sunt, în pãcatele voastre veti muri" (In. 8, 24), „Cel ce crede si se va boteza, se va mântui" (Mc. 16, 16), „Toate sunt cu putintã pentru cel credincios" (Mc. 9, 23). Cuvinte ca acestea aratã cã începutul cãii care duce la fericire este credinta în Mântuitorul, credinta în Evanghelie, credinta în Dumnezeu în general. Apoi, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu duce mai departe spre fericire. Dupã aceea, cunostinta de Dumnezeu este fericitoare de suflet. Si aceasta urmeazã dupã împlinirea poruncilor. Iubirea fatã de Dumnezeu aduce fericirea si este ea însãsi fericire. Începuturile legãturii cu Dumnezeu se realizeazã prin credintã. Deci, cel care nãzuieste la fericire trebuie sã fie întâi credincios lui Dumnezeu. În limba greacã cuvântul acesta se numeste teopist si este un nume – credincios lui Dumnezeu. Cel care crede în Dumnezeu, acela ascultã pe Dumnezeu, împlineste cuvântul lui Dumnezeu, pãzeste poruncile lui Dumnezeu si prin aceasta devine slujitor al lui Dumnezeu sau rob al lui Dumnezeu. În limba greacã, cuvântul acesta se exprimã prin teodul si înseamnã robul lui Dumnezeu, si este un nume. Deci dupã teopist, dupã credinciosul lui Dumnezeu, urmeazã teodul – slujitor lui Dumnezeu. Cine slujeste lui Dumnezeu, acela, prin slujire, ajunge sã-L cunoascã pe Dumnezeu pentru cã „Dumnezeu este ascuns în poruncile lui" (Marcu Ascetul, cap. 190). Vine cãtre cei credinciosi prin cuvântul Lui dãtãtor de viatã, prin cuvântul Lui cel vesnic. Cel care împlineste poruncile ajunge sã cunoascã ceva din Dumnezeu si devine teognost. Si asta-i o fericire, sã devii cunoscãtor de Dumnezeu: „Fericit esti Simone, fiul lui Iona, cã nu trup si sânge ti-a descoperit tie aceasta, ci Tatãl Meu Cel din ceruri" (Mt. 16, 17) sau „Iar viata vesnicã este sã Te cunoascã pe Tine singurul adevãratul Dumnezeu si pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis" (In. 17, 3). Pe mãsura cunostintei de Dumnezeu este si iubirea fatã de Dumnezeu. Cunoscãtorul de Dumnezeu în limba greacã se numeste teognost, si existã si acest nume – Teognost.

Deci, avem trei faze: teopist – credincios lui Dumnezeu, teodul – slujitor lui Dumnezeu, teognost – cunoscãtor de Dumnezeu. Iar cunostinta de Dumnezeu ni-L apropie pe Dumnezeu si ne face sã-L iubim pe Dumnezeu. Pe mãsura cunostintei este iubirea fatã de Dumnezeu. În limba greacã, iubitor de Dumnezeu se numeste teofil.

Al patrulea lucru pe care îl realizeazã în calea fericirii cel care cunoaste pe Dumnezeu este iubirea fatã de Dumnezeu si iubirea-i fericire prin ea însãsi. Cu cât iubeste cineva mai mult, cu atât e mai fericit. Si de aceea, iubitorul de Dumnezeu intrând în sfera fericirii, în sfera iubirii, este fericit si devine fericit. În limba greacã, cuvântul fericit se numeste macarie si este si un nume – Macarie.

Prin urmare, calea fericirii ar fi aceasta: credincios lui Dumnezeu, slujitor lui Dumnezeu, cunoscãtor de Dumnezeu, iubitor de Dumnezeu, si prin aceasta se ajunge la fericire.

Mai sunt si alte lucruri pe care e bine sã le cunoascã doritorul de fericire si care sunt, de fapt, ducãtoare la fericire, si anume, am putea sã ne gândim foarte bine la cei pe care-i fericeste Mântuitorul: cei sãraci cu duhul, adicã cei smeriti sunt fericiti; sau fericiti cei ce plâng, pentru cã nu rãmân în plângere, ci ajung la mângâiere; ne gândim în special la plânsul pocãintei. Apoi sunt fericiti cei blânzi, pentru cã nu mai sunt stãpâniti de mânie. Sunt fericiti cei ce flãmânzesc si însetoseazã de dreptate, adicã doresc sã fie ei însisi drepti si dreptatea ne face vrednici de Dumnezeu; sunt fericiti cei milostivi, pentru cã sunt cuprinsi în mila lui Dumnezeu. Sunt fericiti cei curati cu inima, pentru cã vor vedea pe Dumnezeu, curãtia inimii fiind conditia vederii lui Dumnezeu, conditia cunoasterii lui Dumnezeu, conditia de a fi receptiv pentru Dumnezeu. Sunt fericiti cei fãcãtori de pace, pentru cã se vor numi fii ai lui Dumnezeu si aceasta înseamnã cã dorinta aceasta de a interveni pentru binele altora, pentru împãcare, este tot o cale cãtre fericire. Fãcãtori de pace trebuie sã fim si fãcând pace în noi însine... Sfântul Isaac Sirul spune: „Împacã-te cu tine însuti si va fi în pace cu tine si cerul si pãmântul". Apoi, cei statornici în credintã, chiar si în mijlocul prigonirilor si al jignirilor si al batjocurilor, sunt fericiti pentru cã li se dã Împãrãtia Cerurilor. Sunt neclintiti în bine si binele aduce fericirea. Apoi sunt fericiti cei care împlinesc cuvântul lui Dumnezeu. Sunt fericiti cei care sunt încredintati de mãretia Mântuitorului nostru Iisus Hristos si primesc învãtãtura Lui. Toti acestia merg pe calea fericirii într-un fel sau altul si sunt fericiti pentru ceea ce realizeazã mergând pe calea fericirii.

– Pãrinte Teofil, de ce credeti cã existã totusi oameni nefericiti astãzi?

– Astãzi si oricând existã si oameni nefericiti pentru cã nu merg pe calea fericirii, pentru cã nu realizeazã cele care duc la fericire, pentru cã nu se intereseazã de cele care ar putea sã-i facã fericiti, pentru cã asteaptã de la lumea aceasta lucruri pe care nu le poate da lumea aceasta. Lumea dã ce are ea, iar Dumnezeu dã lucruri mai presus de ceea ce cautã oamenii în lumea aceasta si, dacã nu cauti fericirea pe calea fericirii, sigur cã ajungi la nemultumire, ajungi la zbucium, ajungi la confuzii, la nedumeriri, ajungi la neîmpliniri, te simti apãsat, te simti oprimat. Dar, dacã mergi pe calea fericirii, chiar si în conditii de nefericire, poti sã fii fericit. Cineva zicea cã mai ales douã lucruri nu poate face omul fãrã credinta în Dumnezeu si anume sã creascã copii buni si sã suporte o suferintã grea. Un credincios care stie cu adevãrat cã suferinta are rost, si în conditii de suferintã primeste liniste sufleteascã, are seninãtate. Noi cunoastem credinciosi care au de suferit si care suferã. De exemplu, imobilizati la pat si care totusi sunt senini si oameni care dau slavã lui Dumnezeu si pentru o situatie de felul acesta. Ceea ce înseamnã cã fericirea n-o conditioneazã bunãstarea materialã sau sãnãtatea deplinã, desi Biserica noastrã este pentru sãnãtate deplinã este si pentru stare materialã bunã. Biserica noastrã se roagã pentru sãnãtatea si mântuirea credinciosilor, doreste ca credinciosii sã fie asa cum se roagã pentru înainte-stãtãtorul lor bisericesc: întregi, cinstiti, sãnãtosi, îndelungati în zile. Toate acestea sunt lucruri pe care Biserica le promoveazã si le doreste, dar avem constiinta cã si în conditii nefavorabile fericirii, dacã omul este curat cu sufletul si este receptiv pentru binecuvîntarea lui Dumnezeu, este si poate fi fericit. Pe când, dacã nu împlineste conditiile fericitoare, nu poate sã fie multumit, chiar dacã are bunãstare materialã, chiar având unele succese în aceastã lume. În ultimã analizã, fericirea vine de la Dumnezeu si se dã celor care sunt curati. În cuprinsul slujbei cununiei, care este o slujbã ce se face pentru tineri, care au viata în fatã, într-o rugãciune, slujitorul Sfintei Cununii se roagã, zicând: „Dã-le lor sã-si petreacã viata fãrã de prihanã", adicã în chip ireprosabil, fãrã vinã si mai departe: „Si învredinceste-i sã ajungã bãtrâneti fericite, cu inimã curatã împlinind poruncile Tale". Arãtându-se în aceasta si modalitatea de a ajunge cineva fãrã prihanã, fãrã vinã, fãrã patã si totodatã, arãtându-se si calea fericirii, în sensul cã la bãtrâneti fericite ajung cei ce au tinerete cinstitã, ajung cei ce împlinesc poruncile lui Dumnezeu.

– Pãrinte, vã rugãm sã dati un îndemn celor care sunt în deznãdejde si care nu cred cã pot sã fie fericiti.

– Cei care sunt în deznãdejde trebuie sã aibã nãdejde si nãdejdea este o virtute crestinã. Te apropii de Dumnezeu, scapi de deznãdejde. Nu te apropii de Dumnezeu, ajungi la deznãdejde si deznãdejdea, ea însãsi, este chinuitoare, este unul dintre cele mai mari pãcate. Când te simti pãrãsit de Dumnezeu, când nu mai astepti ceva de la Dumnezeu sau când nu astepti ceva de la nimeni si de la nimic, atunci esti într-o stare de nefericire care nu se poate corecta decât prin nãdejde, decât prin virtutea care desfiinteazã deznãdejdea. Sfântul Ioan, cel ce a scris Scara, spune cã rugãciunea este secure împotriva deznãdejdii, adicã nimiceste deznãdejdea si este arãtare a nãdejdii. Pe mãsurã ce se poate angaja cineva în rugãciune, cu participarea la sfintele slujbe, ajunge la nãdejde, iar nãdejdea este dãtãtoare de multumire si ducãtoare cãtre fericire.

Interviu realizat la Bucuresti în 10 octombrie 1998
 
 
 

Cum sã ne întemeiem o familie

– Pãrinte Teofil, ce este prietenia?

– Prietenia, dacã e sã rãspund la aceastã întrebare, poate cã nu rãspund privind esenta prieteniei, desi o sã vorbesc si despre asta... Dacã mã întreabã cineva ce este prietenia, gândul care-mi vine mai întâi în minte este: prietenia este un dar, un dar de la Dumnezeu. Este o relatie care depãseste toate relatiile existente între oameni în aceastã lume. Este o relatie aparte, o relatie care aduce aminte cumva de realitatea Raiului, aduce ceva din cer pe pãmânt, prietenia fiind o relatie de bucurie. Se spune cã, relatiile de rudenie sunt cele pe care le ai pentru cã nu poti sã nu le ai, în sensul cã vii într-un mediu care înseamnã rudenie, în niste relatii pe care nu le poti schimba, dar prietenia este o relatie pe care ti-o rânduiesti singur. S-ar putea zice cã rudele ni le dã Dumnezeu si prietenii ni-i alegem noi. Prietenia este o relatie în care esenta este iubirea si respectul reciproc. Deci, iubirea reciprocã si respectul reciproc. În esenta prieteniei se uneste iubirea si respectul, nu numai iubire sau numai respect, ci iubire si respect, dar din amândouã pãrtile. Prietenia este cu reciprocitate. Nu poti sã zici cã esti prieten cu cineva care nu-ti rãspunde la iubire cu iubire si la cinstire cu cinstire.

– Pãrinte Teofil, existã cealaltã jumãtate hãrãzitã nouã? Cum recunoastem persoana cu care ne vom petrece viata?

– Nu existã o metodã de împrietenire, dar existã multi prieteni în lumea aceasta. Fiecare dintre noi trebuie sã simtã consonanta pe care o are cu persoana cu care urmeazã sã-si petreacã cealaltã vreme a vietii sale si aceasta se realizeazã pe bazã de ceea ce numim noi simpatie. Adicã e plãcerea de a fi cu persoana pe care o ai în vedere. Nu-i o situatie pe care o determini altfel decât determini în general relatiile în lumea aceasta. Prin faptul cã stai de vorbã, prin faptul cã-ti place cum vede lucrurile, cã existã un fond comun, care de fapt nu se realizeazã prin convorbiri, ci existã o atractie pe care n-o poti avea fatã de altcineva sau si fatã de altcineva. Toate acestea te duc sã te opresti la cineva anume. Si e bine ca atunci când te opresti sã ai si niste motive, sã zicem asa, care vin în completarea acestei situatii de fond, acestui fond comun. Dar, în orice caz, ceea ce conteazã cel mai mult si mai mult este faptul cã te simti bine, cã te simti atasat, cã te simti atras, cã te simti angajat în prietenia cu persoana care urmeazã sã îti fie, se zice, cealaltã jumãtate, dar de fapt nu este o jumãtate, pentru cã fiecare îsi mentine întregimea si în cãsãtorie, dar pentru cã Biserica întemeiatã pe cuvântul Domnului Hristos socoteste viata de familie ca un singur trup, ca un organism care constã din douã suflete si din douã trupuri, nu înjugate, ci conjugate. În cazul acesta se poate vorbi si despre cealaltã jumãtate. Numai cã nu s-ar putea zice cã cei care nu au si cealaltã jumãtate, deci nu au viatã de familie, sunt numai jumãtate.

– Pãrinte, dacã doi tineri s-au hotãrât pentru cãsãtorie, cum trebuie sã-si petreacã vremea pânã la cununie?

– Relatiile între un bãiat si o fatã care urmeazã sã se cãsãtoreascã trebuie sã fie relatii în care sã predomine spiritul si relatiile trebuie sã fie acelea care sunt între o fatã si o sorã. Celelalte sunt în plus, dacã sunt, si nu e bine sã fie, pentru cã relatiile celelalte pe care le implicã unii în prietenia care nu mai e prietenie, ci anticipare a cãsãtoriei, nu tin de prietenie, ci tin de cãsãtorie.

– Pãrinte Teofil, cum se aleg nasii si ce rol au ei?

– Nasii în general se aleg... Hai sã zicem altfel. Nasii în general nu se aleg, ci se oferã, se oferã în sensul acesta cã dacã pãrintii au fost cununati de niste nasi, fiii de obicei sunt cununati de fiii nasilor. Asa se obisnuieste si e bine când e asa. Când nu poate fi asa sau când s-ar gãsi altã modalitate, atunci trebuie neapãrat sã fie o întelegere ca nu cumva sã fie cineva supãrat cã pãrãsesti nasii de pe curte, cum se zice pe la noi pe la tarã. În cazul când nasii n-ar vrea sã fie nasi, adicã fiii nasilor, atunci e altceva. Dar dacã ei vor sã fie si pot sã fie, în cazul acesta e bine sã tii seama de nasi, sã ai respect fatã de nasii pãrintilor, ca sã ai si tu în continuare nasii tãi în raport cu cei ai pãrintilor. Dacã nu e asa, si nu e nici o supãrare cã nu e asa, atunci nasii ti-i alegi tot asa: dupã simpatia pe care o ai fatã de ei, dupã viata moralã pe care o duc, dupã ceea ce reprezintã ei din punct de vedere religios. Pentru cã chestiunea nasilor este o chestiune care tine de credintã, de religie.

– Pãrinte Teofil, ce înseamnã viata în doi? Trebuie sã existe o rânduialã în viata conjugalã?

– Ar trebui sã existe în sensul acesta cã dacã sunt doi, sã se orienteze unul dupã altul, sã-si coordoneze viata unul în folosul celuilalt, sã caute fiecare fericirea celuilalt, sã caute fiecare sã fie fericit, pentru cã e fericit cel de lângã el. Sã nu intervinã niste calcule, cã aici am dat mai mult, tu ai dat mai putin, fiecare vine cu ce are si fiecare oferã cât are, în prietenie si-n familie în continuarea prieteniei fiind ca-n vasele comunicante: fiecare toarnã cât are si totul se niveleazã si nu se mai stie care a turnat mult si care a turnat putin.

– Pãrinte Teofil, pe ce se bazeazã trãinicia într-o familie?

– În primul rând pe credinta în Dumnezeu, pe legãtura în numele Tatãlui si al Fiului si al Sfântului Duh, care se face la Logodnã si la Cununie. Aceasta este ceea ce tine familia neîntreruptã. Si apoi, nici unul sã nu caute sã aibã o viatã particularã a lui, nici din punct de vedere duhovnicesc. „Unirea credintei si împãrtãsirea Sfântului Duh cerând, pe noi însine si unii pe altii si toatã viata noastrã lui Hristos Dumnezeu sã o dãm" este principiul care îl gãsim la liturghie si la cununie. Deci, la Liturghie si la Cununie, nu numai la Liturghie, ci si la Cununie, ca un principiu dãtãtor de unitate si mentinãtor al unitãtii. Sigur cã se pot ivi si lucruri care nu favorizeazã unitatea, dar, în cazul acesta, de la început trebuie insistat ca sã se înlãture tot ceea ce se împotriveste unirii.

– Pãrinte, cum se poate trece peste momentele de crizã din familie?

– Pãi, momente de crizã în familie n-ar trebui sã existe câtã vreme existã iubirea, care le rezolvã pe toate. Dacã sotii sunt cu respect si cu iubire unul fatã de altul, nu trebuie sã aparã vreo crizã între ei. Numai cã omul e om, e nedesãvârsit, e neputincios, pot sã intervinã si lucruri nedorite, dar în cazul acesta trebuie de la început observate si de la început înlãturate. Rugãciunea comunã în familie ajutã mult, participarea la sfintele slujbe, spovedania, împãrtãsirea cu Sfintele Taine, toate acestea duc la mentinerea unitãtii. Si mai ales, dacã ai început un început bun. Pentru cã sunt foarte multi, chiar dintre credinciosi, care îsi creeazã niste relatii de familie cu niste persoane necredincioase si în cazul acesta nu poate avea un program religios în familie, si de la început sunt niste carente care nu asigurã unirea.

– Pãrinte, în încheierea interviului nostru, vã rugãm sã ne spuneti ce rol au copiii într-o familie si dacã sunt ei tinta sau scopul cãsãtoriei.

– Cununia implicã nasterea de copii, în sensul cã la slujba Cununiei se spune: „Pentru ca sã se veseleascã ei la vederea fiilor si a fiicelor lor, Domnului sã ne rugãm, pentru ca sã li se dea lor bucuria nasterii de prunci buni si purtare fãrã prihanã în viatã, Domnului sã ne rugãm, pentru ca sã li se dea lor cumpãtare si întelegere trupeascã si sufleteascã, Domnului sã ne rugãm, pentru ca sã fie binecuvântati ei în deplinã întelegere si în credintã tare, pentru ca sã li se dea lor fii spre mostenirea neamului..." Deci, toatã slujba Cununiei este strãbãtutã si de ideea cã cei care se cãsãtoresc trebuie sã aducã în lumea aceasta, cu darul lui Dumnezeu, copii, prin care sã se realizeze si unirea lor mai multã decât dacã n-ar fi copiii, care sunt o sintezã a celor doi. Credinta în Dumnezeu îti aratã ce ai de fãcut si copiii vin ca un dar de la Dumnezeu, ca o binecuvântare a familiei, ca o angajare în prezent si în viitor si în vesnicie pentru binele societãtii în care familia îsi desfãsoarã existenta.

Interviu realizat la Bucuresti în octombrie 1998
 
 
 

Biserica si Tainele

– Sfintia Voastrã Pãrinte Teofil, la ce ne foloseste Biserica, ce este Biserica si la ce ne ajutã pe noi?

– Biserica este Împãrãtia lui Dumnezeu pe pãmânt, Biserica este trupul tainic al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Biserica este mediul în care credinciosii îi slujesc lui Dumnezeu, mediu de înaintare în viata spiritualã, Biserica este locul în care credinciosii primesc binecuvântãrile lui Dumnezeu, Biserica este locul în care Dumnezeu îi binecuvânteazã pe credinciosi, Biserica este o societate a credinciosilor care cred în Preasfânta Treime, care se împãrtãsesc de aceleasi Sfinte Taine, care iau parte la dumnezeiestile slujbe, dumnezeiestile slujbe ale Bisericii fiind în Biserica noastrã comorile ortodoxiei, fiind prilej de rugãciune si de învãtãturã. De aceea nu se poate concepe mântuire în afara Bisericii, în afara mediului creat de Domnul nostru Iisus Hristos, întemeiat pe temelia apostolilor în care piatra din capul unghiului este Mântuitorul nostru Însusi (cf. I Ptr. 2, 6), nu se poate concepe o înaintare spiritualã în afarã de locul în care Dumnezeu îi binecuvânteazã pe cei ce sunt ai Sãi si cred cã este de folos credinciosilor pentru cã îi tine în atentie fatã de Dumnezeu, fatã de lucrurile lui Dumnezeu îi învatã calea adevãrului. Biserica le este de folos credinciosilor fiindcã în mediul acesta credinciosii se pot dezvolta spiritual ascultând învãtãturile Evangheliei, ascultând cuvântul lui Dumnezeu, primind harul prin dumnezeiestile taine. Biserica le este de folos credinciosilor pentru cã în acest mediu, ei se nasc spre viata spiritualã botezându-se în numele Sfintei Treimi, se întãresc prin Sfânta Tainã a Mirului, se unesc cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, unirea cea mai înaltã, prin Sfânta Euharistie, primesc iertarea pãcatelor prin Sfânta Spovedanie. În Biserica lui Dumnezeu se pecetluieste legãtura dintre cei care se cãsãtoresc, sot si sotie. Biserica este de folos credinciosilor pentru cã în Bisericã se întremeazã credinciosii prin taina Sfântulului Maslu si fãrã Bisericã nu existã preotie, iar Biserica noastrã este o Bisericã cu preotie, mijlocitori între credinciosi si Dumnezeu, între Dumnezeu si credinciosi alesi de Dumnezeu pentru binele de mântuire al credinciosilor. Toate acestea se realizeazã în Bisericã si nu se pot realiza în afarã de Bisericã, asa încât nici nu putem spune cât de important este ca cineva sã trãiascã în mediul acesta al Bisericii si cât de mare este folosul Bisericii pentru credinciosi.

– Cine este în Bisericã sau cine poate beneficia de aceste daruri pe care înteleg cã le primim în Bisericã?

– De aceste daruri pe care le primim în Bisericã beneficiazã aceia care au legãturã cu Biserica, mai întâi intrând în aceastã legãturã ca oameni care doresc sã fie în cuprinsul Bisericii si apoi toti cei care sunt botezati în numele Preasfintei Treimi, în numele Tatãlui si al Fiului si al Sfântului Duh, fac parte din Bisericã si se pot împãrtãsi de oricare din celelalte Sfinte Taine si de ierurgiile Bisericii, de binecuvântãrile, de slujbele prin care se dau binecuvântãrile, de cuvântul lui Dumnezeu, de tot ceea ce are Biserica se pot împãrtãsi cei botezati dupã trebuinta lor si dupã trebuinta Bisericii.

– Pãrinte Teofil, ati vorbit de douã elemente esentiale: de învãtãtura mântuitoare pe care o gãsim numai în Bisericã si de taine. Învãtãtura, de ce este numai în Bisericã adevãratã si mântuitoare cãci sunt multi care astãzi ne vorbesc despre Hristos sau despre credintã sau despre mântuire în multe alte locuri sau grupãri? Are importantã si clãdirea în sine? De ce este atât de important ca învãtãtura sã fie adevãratã si o gãsim numai în Bisericã si nu la alte grupãri?

– Mai întâi de toate cuvântul bisericã în limba românã vine din greceste si înseamnã „Casa Împãratului", „Casa Regelui". Însã, când zicem bisericã în întelesul acesta ne gândim la lãcasul de închinare care, fãrã îndoialã, în conceptia noastrã, a ortodocsilor, este Cerul cel de pe pãmânt. Prea putin se pune accent pe aceastã calitate a Bisericii, Biserica fiind sfintitã, fiind lãcas sfintit, fiind închinatã lui Dumnezeu, lãcasul de închinare, este locul în care se slujeste lui Dumnezeu, este locul în care se fac lucrurile lui Dumnezeu si numai lucrurile lui Dumnezeu si de aceea Biserica este Cerul cel de pe pãmânt. În bisericã existã un altar, cuvântul altar vine de la „alta ara" care înseamnã „loc înalt", cel mai înalt loc din bisericã fiind altarul si cel mai înalt loc în raport cu lumea aceasta fiind biserica ca lãcas al lui Dumnezeu. În bisericã se desfãsoarã în general viata bisericeascã de slujire, viata bisericeascã de preamãrire a lui Dumnezeu prin slujbele care se fac si care sunt esentiale în viata ortodoxã, sunt cuprinzãtoare, sunt ortodoxia în lucrare. Deci Biserica, consideratã în magisteriul ei, în lucrarea ei de învãtãtoare, de conducãtoare, îsi revarsã învãtãtura ei în slujbele dumnezeiesti care sunt prilej si de îndoctrinare si de rugãciune, sunt fãcute în asa fel încât cei care iau parte la sfintele slujbe se roagã si învatã, învatã rugându-se si se roagã învãtând. Asta înseamnã cã slujbele dumnezeiesti ale Bisericii noastre sunt prilej de a sta în fata lui Dumnezeu, de a sta în fata Maicii Domnului, de a sta în fata Sfintilor pe care îi pomenim si cu acest prilej noi învãtãm ceva din textele liturgice inspirate de Duhul Sfânt si împlinite, scoase în lucrare prin cuvântul omului rostit si cântat, asa încât sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt vuietul Duhului. În Sfânta Scripturã sunt trei locuri în care se vorbeste de vuietul Duhului si anume în convorbirea între Mântuitorul nostru Iisus Hristos si Nicodim. În Sfânta Evanghelie dupã Ioan se istoriseste aceasta în capitolul al treilea unde Domnul Hristos spune: „vântul suflã unde vrea si tu auzi vuietul lui, dar nu stii de unde vine si încotro se duce" (In. 3, 8), deci este vorba de un vuiet, ori în limba greacã si cuvântul Duh si cuvântul vânt se exprimã prin acelasi cuvânt deci „vântul suflã unde vrea" poti sã zici foarte bine si „Duhul suflã unde vrea". Apoi mai este vorba de vuietul apelor în legãturã cu un praznic al evreilor în care Domnul Hristos fiind de fatã, a zis: „cel însetat sã vinã la Mine si sã bea si cel ce crede în mine râuri de apã vie vor curge din pântecele lui" (In. 7, 38). Este vorba iarãsi de un vuiet pentru cã râurile au un vuiet. Al treilea loc din Sfânta Scripturã în care se pomeneste vuietul în legãturã cu Duhul este în Faptele Apostolilor unde se istoriseste despre coborârea Duhului Sfânt si se spune cã s-a auzit un vuiet ca de vijelie care vine repede (Fapte 2, 14). Eu consider cã vuietul Duhului nu e altceva decât continutul sfintelor slujbe realizat ca sfinte slujbe, deci Duhul Sfânt dã cuvântul si omul prin cuvântul sãu face sã vuiascã cuvântul Duhului, cuvânt de învãtãturã si cuvânt de rugãciune, mai ales cã Domnul Hristos le-a spus ucenicilor sãi despre Duhul Sfânt: „El pe Mine mã va preamãri" (In. 16, 14). La dumnezeiestile slujbe am zis cã învãtãm rugându-ne si ne rugãm învãtând. Biserica si-a cuprins învãtãtura în slujbele dumnezeiesti asa încât dacã cineva vrea sã cunoascã ce învatã Biserica în orice domeniu, în orice chestiune de credintã se poate referi la acele slujbe care tin de adevãrul respectiv. De exemplu, la sãrbãtoarea Nasterii Mântuitorului, chestiuni în legãturã cu întruparea Fiului lui Dumnezeu care nu se pun din punct de vedere al propãvãduirii ci din punct de vedere al trãirii, zicem: „Nasterea Ta Hristoase Dumnezeul nostru rãsãrit-a lumii lumina cunostintei cã întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învãtat sã se închine Tie Soarelui Dreptãtii si sã Te cunoascã pe Tine Rãsãritul Cel de Sus. Doamne, mãrire Tie!". Deci vorbim cu Domnul Hristos, vorbim despre nasterea Lui cu Domnul Hristos; sau „astãzi se naste din Fecioarã Cel ce tine în mânã toatã fãptura, cu scutece se înfasã Cela ce este Dumnezeu din fire nepipãit, în iesle se culcã cela ce a întãrit cerurile de demult întru început; cu lapte din piept se hrãneste cela ce a plouat în pustie manã poporului, pe magi cheamã Mirele Bisericii, darurile acestora le primeste Fiul Fecioarei; închinu-mã nasterii Tale Hristoase, aratã-ne nouã si dumnezeiasca arãtare a dumnezeirii Tale". Deci, în conditiile de felul acesta, în contexte de felul acesta, noi învãtãm despre întruparea Mântuitorului si asa e la toate sãrbãtorile: la Botezul Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „În Iordan botezându-Te Tu Doamne" deja vorbim cu Hristos, „închinarea Treimii s-a arãtat", spunem cã Sfânta Treime s-a arãtat la botez, spunem si cum: „cã glasul Pãrintelui a mãrturisit Tie, Fiu iubit pe tine numindu-te, si Duhul în chip de porumbel a adeverit întãrirea cuvântului" si apoi vorbind cu Domnul Hristos spunem mai departe: „Cel ce Te-ai arãtat, Hristoase Dumnezeule, si lumea ai luminat, mãrire Tie". Asa sunt toate sãrbãtorile, la toate sãrbãtorile Biserica învatã prin slujbele ei, dar Biserica învatã si prin propãvãduirea cuvântului în predicã, Biserica învatã si prin cãrtile Sfintilor Pãrinti, asa încât este foarte important sã învãtãm de la Biserica noastrã ceea ce ne trebuie pentru mântuire. De ce? Pentru cã sunt si învãtãturi care nu sunt ortodoxe. Învãtãturile din sfintele slujbe sunt învãtãturi ortodoxe, deci învãtãturi sigure, învãtãturi premãritoare de Dumnezeu. Norma credintei noastre nu e Biblia, de pildã, cum este pentru alti credinciosi din diferite grupãri religioase care socotesc cã Biblia este norma credintei. Norma credintei noastre este învãtãtura Bisericii. Biblia se interpreteazã, învãtãtura Bisericii nu se interpreteazã, se primeste. Bineînteles cã învãtatura e numai una, nu pot fi învãtãturi de mai multe felurie privind acelasi lucru sau dacã sunt si alte opinii si alte tipuri de propãvãduire, noi trebuie sã alegem întotdeauna învãtãtura Bisericii. Ce învatã Biserica, ce propãvãduieste Biserica noastrã, ce au învãtat Sfintii Pãrinti, ce spun Sfintii Pãrinti în chestiunea respectivã?

– Pãrinte Teofil, dar lumea de astãzi este mai iscoditoare si vrea garantie; care este garantia cã Biserica are adevãrul întemeiat si ceilalti au deviat de la el?

– Cred cã garantia este faptul cã Biserica a învãtat întotdeuna asa cum învatã astãzi, adicã este consecventã de la început. În clipa în care a apãrut o erezie Biserica si-a spus cuvântul si cuvântul ei a rãmas în fata ereziei. Sigur cã existã si alte feluri de învãtãturi, noi însã alegem totdeauna învãtãtura Bisericii pentru cã simtim mai întâi de toate cã acesta este adevãrul. Noi nu putem dovedi, de pildã la sãrbãtoarea Nasterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, unde este o alcãtuire care se referã la taina întrupãrii, pentru cã existã douã feluri de taine în Bisericã, în conceptia noastrã, si anume: taine sfinte ale harului prin care se revarsã harul peste credinciosi – cele sapte Sfinte Taine –, dar existã si taine ale credintei, taine ale învãtãturii cum ar fi taina întrupãrii, taina jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, taina învierii; învierea e o tainã…

– De unde vine cuvântul acesta sau ce înseamnã cuvântul în sine, e un cuvânt necunoscut pentru oameni.

– Tainã înseamnã ceva în care lucrurile nu sunt lãmurite, sunt tainice, sunt mistere, sunt si cunoscute si necunoscute, sunt lucruri pe care noi nu le putem cuprinde în întregime; de exemplu la har, când zicem de taine ale harului, ne gândim la acele lucrãri sfinte prin care harul Duhului Sfânt se coboarã peste credinciosi, lucreazã în credinciosi în mod necunoscut de slujitorii care lucreazã taina, dar simtit de cei care primesc harul.

– Acestea sunt sapte, dintru început a fost asa?

– Acestea sunt sapte, dintru început a fost asa.

– Unii ne acuzã cã n-ar fi fost…

– Dar câte au fost?

– Au zis cã erau mult mai multe…

– Ceea ce stim noi, stim cã sunt sapte si Biserica noastrã învatã cã sapte si atunci ne tinem de asta pentru cã dacã am zice altfel, ar însemna cã noi suntem peste învãtãtura Bisericii, peste autoritatea pe care o reprezintã pentru noi Biserica.

– Deci existã si o smerenie în primirea învãtãturii?

– Existã, trebuie sã existe si o ascezã a mintii. O minte care se pleacã în fata Bisericii, o minte care se pleacã în fata lui Dumnezeu; pãrintele Arsenie zicea cã noi avem mintea care discutã cu Dumnezeu în loc sã se supunã fãrã discutie. Tot asa este si în ceea ce priveste învãtãtura Bisericii. Revenind la taina credintei, voiam sã demonstrez cum se raporteazã Biserica la taina credintei, la adevãrurile de credintã. La sãrbãtoarea Nasterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o alcãtuire care are urmãtorul cuprins de rugãciune cãtre Maica Domnului: „De Dumnezeu Nãscãtoare Fecioarã pierdut-ai blestemul cel dintâi al Evei, maicã fiind bunei vointe a Tatãlui, purtând în brate pe Dumnezeu Cuvântul întrupat. Taina nu suferã ispitire; numai cu credintã toti o slãvim strigând cu tine si zicând: negrãite, Doamne, mãrire Tie". În fata acestei taine a întrupãrii Fiului lui Dumnezeu, Biserica îsi aratã neputinta de a demonstra taina si spune „taina nu suferã ispitire", taina nu poate fi elucidatã, taina rãmâne tainã, rãmâne si cunoscutã si necunoscutã, o si cunoastem si nici nu o cunoastem si mai ales nu putem demonstra tainele credintei asa cã este foarte greu sã îi convingem pe altii de adevãrurile propãvãduite de sfânta noastrã Bisericã, dar având învãtãtura sfintei noastre Biserici nu avem nici un motiv sã credem cã altii ar stii mai bine decât noi si ar învãta mai bine decât învatã Biserica.

– Dar aceastã învãtãturã tainicã, cum o putem face folositoare fiecãruia dintre noi?

– Prin însusirea ei si prin trãirea ei.

– Deci nu pãtrunzând-o rational?

– Nu avem cum sã o pãtrundem rational, dacã am putea sã o pãtrundem rational atunci nu ne-ar trebui credintã, ci ne-ar trebui ratiune.

– Ne-ati vorbit si despre cele sapte taine ale harului, poate ne spuneti folosul lor pentru credinciosi.

– Harul lui Dumnezeu în Biserica noastrã se revarsã prin mijlocirea Sfintelor Taine, adicã prin Taina Sfântului Botez credinciosul intrã în Bisericã, primeste har de la Dumnezeu. La botezul oricãrui crestin drept-mãritor, al fiecãrui crestin ortodox, se întâmplã ceea ce s-a întâmplat la botezul Mântuitorului nostru Iisus Hristos si anume, se aratã Prea Sfânta Treime, Dumnezeu Tatãl, Dumnezeu Fiul si Dumnezeu Duhul Sfânt. Dumnezeu Tatãl care binevoieste: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit" (Mt. 3, 17), a zis la botez referindu-se la Domnul Hristos. Dar acest cuvânt putem sã îl întelegem si pentru cei care se boteazã: Dumnezeu Fiul cu care ne unim si Dumnezeu Duhul Sfânt care adevereste în credinciosi realitatea acestei taine, pentru cã Duhul Sfânt este descoperitorul adevãrurilor mai presus de fire. Domnul Hristos spune despre Duhul Sfânt cã El ne va învãta toate (In. 14, 26), iar Sfântul Apostol Pavel zice cã Duhul Sfânt este acela care ne descoperã cã suntem fii ai lui Dumnezeu si ne învatã sã-i zicem lui Dumnezeu pãrinte (Rom. 8, 15 si Gal. 4, 6). Deci, prin Duhul Sfânt noi întelegem mai mult decât am întelege prin propria noastrã ratiune. La Taina Sfântului Botez credinciosul începe sã devinã lãcas al Prea Sfintei Treimi: Dumnezeu Tatãl, Dumnezeu Fiul si Dumnezeu Sfântul Duh îsi fac loc în sufletul credinciosului si rãmâne în credincios pentru cealaltã vreme a vietii lui pânã la moarte. Asta este învãtãtura Bisericii si aceasta chiar dacã omul pãcãtuieste, pentru cã Dumnezeu nu se îndepãrteazã de om decât atunci când omul se îndepãrteazã total de Dumnezeu. Or, pocãinta este cu putintã si pe baza acestui fapt cã suntem în legãturã cu Dumnezeu, cã Dumnezeu nu ne pãrãseste.

Apoi Taina Sfântului Mir care este o pecetluire, pecetea darului Duhului Sfânt, o pecetluire pentru întãrire în viata credinciosilor.

Taina Sfintei Euharistii, împãrtãsirea cu Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos care se face „spre iertarea pãcatelor spre viata de veci" sau „spre trezirea sufletului, spre iertarea pãcatelor, spre împãrtãsirea cu Duhul Sfânt, spre plinirea Împãrãtiei Cerurilor, spre îndrãznirea cãtre Dumnezeu" asa cum se spune dupã Epiclezã, la Sfânta Liturghie, când preotul dupã ce cere sã se prefacã cinstitele daruri în Trupul si Sângele Mântuitorului spune: „ca sã fie celor ce se vor împãrtãsi spre trezirea sufletului, spre iertarea pãcatelor, spre împãrtãsirea cu Sfântul Duh, spre plinirea Împãrãtiei Cerurilor, spre îndrãznirea cea cãtre Tine, iar nu spre judecatã sau spre osândã". În rugãciunile pregãtitoare si în rugãciunile de multumire pentru Sfânta Împãrtãsire se spune cã aceastã tainã a împãrtãsirii se face spre tãmãduirea sufletului si a trupului: „sã-mi fie mie aceasta spre tãmãduirea sufletului si a trupului, spre alungarea atotpotrivnicul, spre împãcarea sufletestilor mele puteri, spre credintã neînfruntatã, spre dragoste nefãtarnicã, spre primirea întelepciunii, spre paza poruncilor Tale, spre adãugirea harului Tãu cel dumnezeiesc." Sunt multe darurile pe care le aduce în suflet Sfânta Euharistie si mai ales constiinta unirii cu Trupul si Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, care de fapt înseamnã constiinta unirii cu Domnul Hristos Însusi, cât poate omul sã se uneascã cu Domnul Hristos. Adevãrul este cã noi nu stim cum se întâmplã aceasta. S-au fãcut speculatii în legãturã cu apropierea omului de Dumnezeu si a lui Dumnezeu de om. Se spune cã Dumnezeu este de infinite ori infinit, departe de om si cã energiile necreate, harul lui Dumnezeu fac aceastã legãturã. E totusi o învãtãturã a Bisericii, însã eu cred cã noi nu stim cum se realizeazã aceastã apropiere, dat fiind faptul cã Mântuitorul ne-a spus cã El va veni în noi, nu ne-a spus cã va trimite harul sãu în noi, ci cã El Însusi va veni în noi (In. 14, 57; 14, 18). Chipul venirii Mântuitorului în noi si chipul trãirii prezentei Mântuitorului în noi, nu-l cunoastem si atunci putem spune simplu cã Domnul Hristos vine în noi în felul în care El stie cum vine, dar noi credem în prezenta Domnului Hristos în noi si în prezenta Sfintei Treimi în noi, pentru cã unde e Dumnezeu Fiul este si Dumnezeu Tatãl si Dumnezeu Duhul Sfânt. Asa a fost în Preasfânta Fecioarã Maria, Îngerul Binevestitor i-a spus Preasfintei Fecioare Maria când a întrebat ea „cum va fi aceasta?", adicã cum poate sã devinã mamã necunoscând cele premergãtoare maternitãtii, „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine si puterea Celui Preaînalt te va umbri, de aceea si Sfântul Care Se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema." Asta se spune în istorisirea despre Bunavestire din Sfânta Evanghelie de la Luca din capitolul întâi si noi, stiind cã Maica Domnului este lãcas al Preasfintei Treimi si noi credem cã Maica Domnului a rãmas lãcas al Preasfintei Treimi si dupã ce L-a nãscut pe Mântuitorul, pentru cã Domnul Hristos nu a fost purtat de Maica Domnului numai în pântecele ei, ci si în inima ei. Or, de inima Maicii Domnului niciodatã nu s-a depãrtat Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Noi ne rugãm într-o rugãciune a Bisericii de la Sfântul Maslu, crezând cã este cu putintã lucrul acesta, ne rugãm Maicii Domnului sã ne facã si pe noi lãcas al Preasfintei Treimi si zicem: „Pe tine Preacuratul Palat al Împãratului Ceresc, ceea ce esti mult lãudatã, te rog curãteste mintea mea cea întinatã cu tot felul de pãcate si o fã lãcas înfrumusetat al dumnezeiestii Treimi ca sã laud si sã mãresc puterea Ta si mila Ta cea nemãsuratã, fiind mântuit eu, netrebnicul robul tãu." Deci Sfânta Euharistie are darul acesta de a ne apropia cât mai mult posibil, la maximum, de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, chiar dacã noi nu simtim întotdeauna lucrul acesta. Chiar dacã noi nu avem capacitatea de a cunoaste lucrul acesta pentru cã este mai presus de fire, or, lucrurile mai presus de fire nu pot fi întelese de mintea omeneascã. Lucrul acesta l-a afirmat Domnul Hristos când Sfântul Apostol Petru L-a mãrturisit ca Fiu al lui Dumnezeu: „Tu esti Hristos Fiul lui Dumnezeu cel viu" (Mt. 16, 16) si a zis Domnul Hristos atunci: „fericit esti Simone, Fiul lui Iona cã nu trup si sânge – deci nu firea – ti-a descoperit tie aceasta, ci Tatãl meu cel din ceruri", deci lucrurile mai presus de fire numai Dumnezeu ni le poate descoperi. Noi stim teoretic lucrurile acestea si le simtim cât le putem simti, nu la mãsura la care le-a simtit Sfântul Simion Noul Teolog care zicea: „cum te împreuni cu robii, fii ai Tatãlui de-i faci?". Sfântul Simion Noul Teolog în Imnul al cincelea îl considerã pe om fiu al lui Dumnezeu, nu ca un om care rãmâne pe mai departe ceea ce a fost înainte de a se întâlni cu Dumnezeu, nu are în vedere o întâlnire dinafarã, ci are în vedere o întâlnire lãuntricã, întâlnire din unire, asa cum în Hristos s-a unit firea dumnezeiascã cu firea omeneascã în pântecele Preasfintei Fecioare Maria, în sensul cã Mântuitorul este si Dumnezeu adevãrat si om adevãrat. Dumnezeu adevãrat nãscut din Dumnezeu, din vesnicie si om adevãrat nãscut în vremelnicie, din Preasfânta Fecioarã Maria, deci douã firi: firea dumnezeiascã si firea omeneascã. Asa si Sfântul Simion Noul Teolog întelege unirea lui Dumnezeu cu omul, „cum te împreuni cu robii – noi suntem robii –, fii ai Tatãlui de-i faci?/ Cum de-i arzi de dor rãnindu-i/ Cum de iarãsi îi împaci?".

– Acesta este pãrinte scopul, cã ne-ati vorbit despre mijloace si despre daruri? Am ajuns la scopul pentru care intrãm în Bisericã?

– Da, acesta este scopul, dar de fapt noi nu stim. Fiecare care ne-am pomenit în Bisericã mergem pe linia pe care am apucat-o din copilãrie ca sã ajungem unde vrea Dumnezeu sã ajungem. Omul nu poate ajunge mai departe decât la mãsura la care a ajuns omul, firea omeneascã în Domnul nostru Iisus Hristos. Unde vom ajunge, cât vom realiza noi nu stim, stim cã deocamdatã suntem noi în lucrare împreunã cu Dumnezeu, dar stim si cã va veni o vreme în care Dumnezeu va fi în lucrare împreunã cu noi, adicã Dumnezeu va face mai multe decât facem noi. Deocamdatã Dumnezeu ne cere sã ne manifestãm în firea noastrã si la capacitatea noastrã si Dumnezeu vine si ne ajutã si va veni o vreme în care Dumnezeu ne va îndumnezei. Deocamdatã suntem oameni pãcãtosi chiar dacã închipuim si pe heruvimi la slujbele noastre, la Sfânta Liturghie „noi care pe heruvimi cu tainã închipuim" si aici „cu tainã închipuim" nu închipuim în mod real, ci în mod simtit, suntem tot oameni, dar îi închipuim pe heruvimi. Tot asa rãmânem, deci, oameni, dar va veni o vreme când, dupã ce am trecut de faza mântuirii, eliberãrii de patimi, despãtimirii, am ajuns prin despãtimire la nepãtimire, trecem apoi la iluminare, respectiv la calea de mijloc prin care Dumnezeu ne lumineazã, dupã mântuire urmeazã desãvârsirea. Or, desãvârsirea dupã Sfântul Isaac Sirul este o prãpastie de smerenie si desãvârsirea este fãtã hotar, nu existã un hotar al desãvârsirii ca cineva sã spunã sunt deplin, sunt perfect.

– Atunci rostul omului este sã fie împreunã lucrãtor cu Dumnezeu oriunde ar vrea Acesta?

– Da, noi suntem chemati la desãvârsirea Tatãlui, pentru cã Domnul Hristos a spus: „fiti desãvârsiti precum Tatãl vostru cel din ceruri desãvârsit este" (Mt. 5, 48). Acesta este rostul omului ca pe linia moralã si joasã sã ajungã la mãsurile lui Dumnezeu, nu numai la mãsurile omului. Sfântul Maxim Mãrturisitorul în Ambigua, vorbind despre Melchisedec, spune cã este scris în Scripturã cã nu avea tatã, nu avea mamã, nu avea spitã de neam, nu avea început al zilelor si sfârsit al vietii (Evr. 7, 3). În Cartea Facerii e scris despre Melchisedec ca persoanã care s-a întâlnit cu Avraam si nu i se spune originea, nici sfârsitul vietii ca si când ar fi o aparitie fantomaticã. El a fost totusi un om real. În Epistola cãtre Evrei, Sfântul Apostol Pavel, în al saptelea capitol vorbind despre Melchisedec spune cã „a fost fãrã tatã, fãrã mamã, fãrã spitã de neam, nu avea început al zilelor si sfârsit al vietii", iar aceasta tâlcuind-o Sfântul Maxim Mãrturisitorul în Ambigua zice cã în realitate a fost om ca toti oamenii, numai cã a fost asa de înaintat în viata spiritualã si s-a unit asa de mult cu Dumnezeu încât nu se mai putea considera cã s-a nãscut din oameni, cã are pãrinti, i-a depãsit pe pãrintii lui, si-a depãsit neamul, n-a mai avut un început al zilelor pentru cã s-a unit cu Dumnezeu cel fãrã de început, nu mai are un sfârsit al vietii pentru cã s-a unit cu Dumnezeu cel fãrã de sfârsit. Acestea sunt niste lucruri mai subtile.

– Pentru cei mai multi, dacã puteti sã ne sintetizati rostul pentru care sunt îndemnati spre Bisericã.

– Pentru cei multi este aceasta: în Bisericã ne mântuim, cãutãm mântuirea, asta este prima fazã a vietii spirituale: eliberarea de pãcat si întãrirea în virtute si asta se realizeazã cu ajutorul lui Dumnezeu si se realizeazã în Bisericã. Apoi existã posibilitatea de înaintare la desãvârsire, la deplinãtate, cât poate omul ajunge la deplinãtate, la perfectiune – cãci asta înseamnã desãvârsire. Cuvântul desãvârsire este cunoscut de mai putini- perfectiunea umanã, perfectiunea lui Dumnezeu având-o în vedere ca sã nu te opresti niciodatã si sã nu crezi cã ai fãcut destul si dupã aceea vine îndumnezeirea pe care o face Dumnezeu din partea lui spre om. Toate acestea se realizeazã în Bisericã.

– Ce înseamnã cuvântul mântuire?

– Mântuire însemnã scãpare, eliberare, dezrobire, înseamnã sã nu mai fii asuprit de ceva, sã fii mântuit de ceea ce este potrivnic vietii spirituale si în special cuvântul mântuire este legat de mântuirea de pãcate.

– Omul astãzi se crede liber?

– Poate sã se creadã liber, numai sã si fie liber, sã vadã, sã se cerceteze pe sine si o sã constate cã nu este liber. Domnul Hristos a spus: „cel ce sãvârseste pãcatul, rob este pãcatului" (In. 8, 34). Nu poti sã fii liber când esti sub povara patimilor, sub povara pãcatelor. Orice patimã este o înrobire si atunci nu esti mântuit, mântuit esti numai atunci când ai scãpat de asuprirea patimilor, când prin virtuti te realizezi pe altã temelie.

– Si cum putem pune început mântuirii?

– Începutul se face prin constiinta cã trebuie sã pãrãsesti pãcatul, prin constiinta cã trebuie sã realizezi virtutea, prin încercarea de depãsire de noi însine spre bine.

– Poate omul singur sã se elibereze de deprinderea rea?

– Dumnezeu îi ajutã, fãrã Dumnezeu poate si omul sã facã anumite lucruri cât tine de firea umanã, dar mântuirea noi nu o asteptãm de la noi, ci o asteptãm de la Dumnezeu. Dumnezeu este cel ce ne mântuieste, noi si zicem la slujbã: „cã al Tãu este a ne milui si a ne mântui" sau la sfârsitul slujbelor se spune cã „Hristos, adevãratul Dumnezeul nostru, pentru rugãciunile sfintilor, sã ne miluiascã si sã ne mântuiascã pe noi". Noi asteptãm mântuirea de la Mântuitor, nu ne-o realizãm noi printr-o evolutie. De pildã, cum cred cei care sunt cu reîncarnarea, printr-o meditatie sau altceva. Mântuirea se realizeazã prin Mântuitorul, Domnul Hristos este prezentat la nasterea Lui dreptului Iosif ca Cel ce va mântui pe poporul sãu de pãcate (cf. Mt. 1, 21), Îngerul binevestitor le-a spus la nasterea Mântuitorului pãstorilor de la Bethleem „vã vestesc vouã bucurie mare cã vi s-a nãscut vouã un Mântuitor care este Hristos Domnul" (Lc. 2, 10-11).

– Existã un parcurs al mântuirii, existã un drum?

– Da, existã un parcurs, adicã mântuirea este un proces, mântuirea nu este un act, adicã nu este un lucru care se realizeazã într-o clipã si dupã aceea actionezi ca mântuit, ci mântuirea se realizeazã progresiv: întâi te unesti cu Domnul Hristos prin credintã. Se spune în Scripturã cã „cel ce va crede si se va boteza, se va mântui" (Mc. 16, 16), însã asta nu însemnã cel ce va crede într-o clipã se va mântui, ci înseamnã cã cel ce va crede si se mentine în credintã si lucreazã cu credintã si actioneazã prin credintã, cu vremea înainteazã si în felul acesta se realizeazã mântuirea.

– Care sunt faptele pe care trebuie sã le facã si omul? Sunt niste fapte?

– Da, sunt niste fapte. Domnul Hristos pomeneste dintre faptele pentru care vom fi întrebati la judecatã: sã dai de mâncare celor flãmânzi, sã dai de bãut celor însetati, sã dai hainã celui gol, sã primesti pe cei strãini, sã cercetezi pe cei bolnavi si pe cei din închisori, acestea sunt niste fapte ale milei de care oricum vom fi întrebati la judecatã pentru cã e scris aceasta în Sfânta Evanghelie de la Matei, în capitolul 25, acolo unde este prezentatã Judecata de Apoi. Si dupã aceea toate lucrurile cele bune prin care se preamãreste Dumnezeu si prin care se aduce o îmbunãtãtire si a vietii omului si a vietii sociale, tot ce poate face omul, nu se poate da o listã de fapte care trebuie fãcute, ci omul trebuie sã lucreze si spontan, dupã caz, dupã situatie.

Interviu realizat de Serban Tica în Bucuresti, 2 iulie 1999
 
 
 

Despre boalã si suferintã

– Pãrinte Teofil, ce este boala? Este rodul pãcatului sau este o încercare de la Dumnezeu?

– Boala, ca orice fel de suferintã, este o realitate, bineînteles nedoritã, o problemã nerezolvatã, de aceea este o problemã si este o tainã; este o realitate, în primul rând o realitate nedoritã, în sensul cã boala nu este conformã cu firea, este ceva adãugat, deviere de la ceea ce gândim noi cã este normal. Este o realitate nedoritã în sensul cã nimeni nu urmãreste sã se îmbolnãveascã si toti cei care sunt bolnavi, care ajung sã fie bolnavi doresc sã se facã sãnãtosi, normalã fiind sãnãtatea. Este o problemã, în sensul cã nu avem un rãspuns satisfãcãtor la ceea ce este suferinta în general si deci, nu avem un rãspuns satisfãcãtor în ceea ce priveste boala ca manifestare de suferintã. Nu stim, în general, nici cauzele bolii si nici sensul pe care îl are boala ca suferintã, nu stim care este scopul bolii, dar ne raportãm în diferite feluri la aceastã problemã si totdeauna cu dorinta de a o rezolva. În conceptia religioasã a Vechiului Testament, boala este de cele mai multe ori o pedeapsã pentru pãcat, deci cauza bolii este pãcatul. Asa au gândit boala ca urmare a pãcatului cei care s-au confruntat cu Dreptul Iov, cel ce ajunsese sã pãtimeascã, sã fie si bolnav, între altele, si în cartea Iov se prezintã o convorbire între Iov si prietenii sãi pe temeiul faptului cã boala este generatã de pãcat. În Deuteronom, Cartea a cincea a lui Moise, avem afirmatii fãcute de Dumnezeu prin Moise în acest sens, cã cei binecuvântati de Dumnezeu nu vor avea de suferit boli, iar cei blestemati de Dumnezeu pentru pãcatele lor vor avea de suportat diferite boli. În Noul Testament existã, de asemenea, raportare la boalã si la pãcat, de pildã în istorisirea minunii vindecãrii slãbãnogului din Capernaum se constatã cã cel dintâi cuvânt pe care l-a spus Domnul Hristos omului ce I-a fost pus înainte de cãtre cei patru insi: „Îndrãzneste, fiule, pãcatele tale sunt iertate", api i-a dat Domnul Hristos vindecare, iar vindecarea este arãtatã în textul Evangheliei ca o consecintã a faptului cã celui care s-a vindecat i s-au iertat pãcatele. Asta în legãturã cu vindecarea slãbãnogului de la Capernaum. Iar în legãturã cu vindecarea slãbãnogului de la Vitezda aflãm din Evanghelia de la Ioan cã omul acela care s-a fãcut sãnãtos prin puterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-a întâlnit cu Domnul Hristos în Templul din Ierusalim, iar Domnul Hristos i-a spus: „De acum sã nu mai gresesti ca sã nu ti se întâmple ceva rãu", deci si aici este o legãturã între pãcat si boalã. Totusi, e sigur cã la boalã nu ajung numai pãcãtosii, ci ajung si dreptii, si în cazul acesta bolii nu-i premerge pãcatul; ne-am putea gândi în acest sens la suferintele lui Iov, la boala pe care a suportat-o Dreptul Iov, ne-am putea gândi foarte bine la suferintele Sfântului Apostol Pavel, la bolile pe care le-a avut de suportat el, care era plãcut lui Dumnezeu si care, totusi, a avut de suferit, poate mai mult, ca sã se arate statornicia lui în credintã si în legãturã cu Dumnezeu, ca sã fie un exemplu de suportare a bolilor. Este interesant de constatat cã cei vechi, nestiind de cauze microbiene ale bolilor, n-au fãcut vreun fel de referire la felul acesta asa cum ar face astãzi omul modern care stie cã unele boli au drept cauzã agenti patogeni, agenti microbieni. Ceea ce stiau cei vechi era doar faptul cã cel binecuvântat de Dumnezeu n-are de suportat sau dacã suportã o boalã, o suportã pentru cã îngãduie aceasta Dumnezeu cu vreun scop oarecare, cu vreun scop moral, dar în cele mai multe cazuri boala se socoteste ca urmare a pãcatului, mai ales de pe urma constatãrii cã boala a venit în lume dupã sãnãtate, a venit în lume dupã ce mai întâi omul a avut o sãnãtate deplinã si a venit ca un fel de pedeapsã pentru cãderea în pãcat, deci boala este în urma cãderii în pãcat.

– Pãrinte Teofil, omul fiind alcãtuit din trup si suflet, putem vorbi în acelasi timp de boli ale sufletului si boli ale trupului?

– Da, se poate vorbi de boli care privesc în mod special trupul. Lãcomia poate duce la boli de stomac, de ficat. Betia poate duce la fel la boli de ficat, fumatul duce la cancer pulmonar, desfrâul duce la boli ale desfrânãrilor…

– Dar celelalte patimi, cum ar fi mândria sau slava desartã?

– Mândria si slava desartã nu duc direct la boalã; s-ar putea ajunge de la mândrie la nebunie, sã zicem, la orgoliu puternic, la ceva ce depãseste normalul mândriei, dar, în orice caz, mândria e un temei de deviere în sensul acesta al unor consecinte care înseamnã nebunie, iesire din sine…

– Asemenea si în cazul mâniei.

– Mânia poate duce, de exemplu, la boli fizice, chiar la paralizii, pentru cã se angajeazã toatã firea omului si se pot declansa niste rãutãti care au consecinte în alcãtuirea umanã.

– Pãrinte Teofil, referitor la bolile trupesti sau la bolile sensibile pe care noi le sesizãm si le întelegem ca atare, mai ales la cazurile grave, incurabile, la boli chinuitoare (cancer, SIDA), ce atitudine trebuie sã aibã un crestin autentic?

– Un crestin autentic trebuie sã ia toate ca din mâna lui Dumnezeu, adicã dacã ai ajuns la o boalã, înseamnã cã boala la care ai ajuns îti este necesarã pentru mântuire, dacã boala respectivã nu te desfiinteazã ca om, iar dacã te desfiinteazã ca om prin dureri chinuitoare, prin alterãri ale mintii, în cazul acesta nu putem spune nimic, pentru cã dacã omul este desfiintat nu mai poate sã foloseascã situatia ca atare ca pe un mijloc în favoarea lui. Am spus cã boala, totusi, este si o tainã. Sunt lucruri inexplicabile: în momentul în care o boalã te desfiinteazã, îti ia capacitatea de gândire, îti anuleazã dorinta de împotrivire când te vezi, eventual desfiintat sau nu, mãcar nici nu poti sã-ti dai seama în ce situatie ai ajuns, lucrul acesta este inexplicabil. Inexplicabile sunt bolile incurabile, inexplicabile sunt bolile care desfiinteazã capacitatea omului, care desfiinteazã pe om ca om, si la fel bolile copiilor sunt inexplicabile. Ca sã suferi în situatia de copil, ca unul care n-ai prilejuit, nu ai provocat boala respectivã si totusi o ai. E inexplicabil, noi trebuie sã recunoastem din cer pânã-n pãmânt faptul cã suferinta n-are o explicatie satisfãcãtoare, este o problemã nerezolvatã si nerezolvabilã în multe cazuri chiar din punct de vedere al înlãturãrii suferintei, al înlãturãrii bolii, în cazul nostru, dar este inexplicabilã, si atunci când nu poate fi rezolvatã, este inexplicabilã ca realitate. În orice caz, noi nu avem o explicatie satisfãcãtoare a bolii, dar când e vorba de o boalã pe care o putem duce si care nu ne desfiinteazã ca oameni, în cazul acesta trebuie sã ne gândim cã dacã am ajuns la suferinta respectivã, ne este de folos si poate fi un ajutor spre îmbunãtãtirea sufleteascã.

– Chiar si atunci, pãrinte, când, de exemplu, se ajunge într-o situatie de a rãmâne infirm de vedere, de o mânã, de un picior, în anumite accidente, sã spunem?

– Da, si atunci omul care-i crestin si care stie cã perii capului nostru toti sunt numãrati, trebuie sã foloseascã aceastã situatie spre îmbunãtãtirea lui sufleteascã. Numai asa poate dovedi cã are o credintã realã în Dumnezeu. Cine n-are credintã, nu poate sã se raporteze în felul acesta, dar cineva care are credintã, trebuie sã îsi poarte crucea ca sã urmeze Domnului Hristos.

– Pãrinte Teofil, ce pãrere aveti vizavi de transplantul de organe? Un crestin poate accepta sã doneze sau sã primeascã organe în timpul vietii sau dupã moarte?

– Chiar acum de curând au fost un tatã cu un fiu, fiul avea nevoie de un rinichi si tatãl era dispus sã-i ofere copilului unul dintre cei doi rinichi ai lui. Mi-a plãcut gestul tatãlui, desi nu stiu dacã eu personal as putea ajunge în situatia sã ofer un organ cuiva ca sã trãiascã el mai departe în lumea aceasta prin ceea ce pot eu sã-i ofer. De fapt, ar trebui cu totii sã avem capacitatea aceasta adoptatã, fãrã sã fie deosebit de religios, nu din motive religioase, ci din motive de paternitate, e dispus sã-i ofere fiului sãu un organ. Eu cred cã se poate oferi un organ si în viatã, si dupã moarte, nu se mai pune problema, în fond, cã nu mai esti tu cel care dispui de organele tale, se poate oferi cine are tãria moralã ca sã facã lucrul acesta. Poate sã-l facã ca o jertfã, desi nu stiu dacã e chiar jertfã în toate cazurile. Poate sã fie o jertfã în sensul cã suportã omul o operatie si dupã aceea se poate trãi, de exemplu, fãrã un rinichi, se poate trãi ca si cu doi rinichi, nu mai este o jertfã dupã aceea, dar atunci poate sã fie o jertfã, atunci când te supui la operatia respectivã. În rest, ai bucuria cã ai putut sã ajuti pe cineva si acel cineva e un membru al familiei tale, e o bucurie sã-l vezi trãind lângã tine, prin ceea ce ai putut tu sã-i oferi. Nu cred cã e un lucru rãu sã oferi un organ care poate sã fie pentru binele altuia.

– În Occident sau peste Ocean existã deja posibilitatea de a opta încã din viatã si acest lucru se înscrie chiar pe buletin ca în alte situatii extreme, de exemplu de accident, sã poti sã donezi un organ. Cum vi se pare aceastã atitudine?

– Nu stiu acum din punct de vedere moral cum se poate categorisi aceastã situatie, pentru cã sunt oameni care ar putea sã-si ofere organele contra cost, pe bani.

– Existã si asa ceva!

– Da, sigur cã da. Si în cazul acesta nu stiu dacã mai poate fi vorba de o jertfã sau de un act moral valabil si lãudabil.

– Gândul meu, de fapt, vreau sã ajungã pânã la Parusie, când vom învia, cum va fi?

– Când vor învia cei care vor fi transformati, ei se vor face deplin sãnãtosi, desi existã în lumea aceasta oameni care se nasc cu un singur rinichi functionabil.

– Dar dacã se face un transplant de rinichi la un astfel de om?

– Unde merge rinichiul acela care s-a fãcut. Nu s-a discutat niciodatã chestiunea aceasta si cred cã nici nu trebuie discutatã. Trebuie sã ne gândim pur si simplu cã Dumnezeu când reface alcãtuirea umanã o reface perfect.

– Referitor la tratarea unei boli, ce primeazã mai mult, sfatul medicului sau sfatul duhovnicului?

– Si unul, si altul, adicã sunt oameni care tin la sfatul medicului, pentru cã nu au o credintã în Dumnezeu si atunci nu au pe ce sã se bazeze, decât pe sfatul medicului. Sunt alti oameni care se lasã mai mult în seama lui Dumnezeu si nu tin atât la sfatul medicului si sunt oameni care tin seama si de una si de alta si eu cred cã asta ar trebui luat în considerare. Dacã e nevoie de o operatie, de pildã, operatia e bine sã se facã si omul sã se refacã de pe urma operatiei si sã-si ducã viata mai departe în conditiile omului la care s-a intervenit spre bine. Sunt oameni care dacã ar renunta la operatie ar muri si în cazul acesta nu cred cã este bine sã tinã seama, de exemplu, de sfatul unui duhovnic, care ar zice ca totusi sã lupti cu acea operatie. Eu am întâlnit un caz din acesta în Moldova. La mãnãstirea Agapia m-a întrebat (sunt de atunci vreo 30 de ani) m-a întrebat o maicã ce sã facã pentru cã ea avea nevoie de o operatie de apendicitã si duhovnicul ei îi spune sã nu se opereze. Asa cã trebuie sã ai discernãmânt si nu trebuie sã-i întrebi pe cei care au o îngustime de gândire sau privesc lucrurile dintr-o perspectivã la mãsurile cãreia tu n-ai ajuns ca om, care ar trebui sã te lasi în seama lui Dumnezeu. Câtã vreme existã posibilitatea de a folosi un tratament eficient, de pildã, astãzi nu mai moare de turbare nici un om care are judecatã, cum mureau oamenii înainte de a se descoperi serul antirabic. Si în cazul acesta, cred cã fiecare dintre noi trebuie sã aibã în vedere realitãtile date, cã un om credincios are si un sfat al duhovnicului care îi dã o mai multã putere, pentru cã cineva care are credintã în Dumnezeu poate face mai usor lucrurile care trebuie fãcute în anumite situatii. De pildã, mai ales douã lucruri nu le poate face un om fãrã credintã: sã creascã copii buni si sã suporte o suferintã grea. Cineva care are o suferintã grea de suportat si are si sfatul sã rabde suferinta respectivã, nu fãrã sã intervinã în sensul acesta de a-si ameliora suferinta, pentru cã dacã existã posibilitatea aceasta sã-ti ameliorezi suferinta si nu vrei sã ti-o ameliorezi, nu cred cã e bine. Bine e atunci când suporti ceea ce nu poti înlãtura. Dacã ai o boalã si vrei sã scapi de ea e foarte firesc. Biserica, de pildã, se roagã pentru sãnãtatea si mântuirea credinciosilor, se roagã pentru Întâistãtãtorul bisericesc si nu numai pentru el, ci si pentru toti si pentru toate, pentru toti credinciosii si pentru toate credincioasele, sã fie întregi, cinstiti, sãnãtosi, îndelungati în zile, sã-si trãiascã viata în pace, deci se roagã pentru binele oamenilor. Sau, de pildã, spunem la slujbã „Sfârsit crestinesc vietii noastre fãrã durere, neînfruntat, în pace, rãspuns bun la înfricosãtoarea judecatã a lui Hristos sã cerem". Biserica nu vrea ca credinciosii sã sufere, dar dacã ajung totusi la suferintã pentru judecãtile nestiute nouã ale lui Dumnezeu, atunci îi îndeamnã pe credinciosi sau sã facã ce pot face sã scape de suferintã sau dacã au vreo suferintã de care nu pot scãpa, sã o suporte cu rãbdare, pentru cã este crucea vietii lor, este mântuirea lor. Sunt oameni care, nu ca performantã, ci ca situatie, pot face abstractie de anumite împiedicãri pe care le au prin infirmitatea pe care o au de dus, fie cã au venit cu ea în lumea aceasta, fie cã i-a întâmpinat în existenta lor. E foarte usor sã vorbesti despre suferinta altuia, despre ce ar trebui sã facã el, mai greu este când tu însuti esti atins de o suferintã, de o îngrãdire, de o boalã, de o boalã incurabilã, de o boalã suportabilã; atunci lucrurile se schimbã putin si trecem de la teorie la practicã si practica nu totdeauna se potriveste cu teoria.

– Pãrinte, sunt multe boli care provoacã suferinte îngrozitoare, chiar insuportabile. Credeti cã este îndreptãtitã recurgerea la eutanasie?

– Cred cã nu-i îndreptãtitã recurgerea la eutanasie, desi poate cã eutanasia ar fi o rezolvare în stare sã considere cã interventia aceasta de a scurta suferinta, pentru cã totusi se ajunge în cele din urmã la moarte, poate cã ar fi totusi o rezolvare, dar asta este o pãrere personalã, dacã ar fi sã provoc eu o etapã de eutanasie, bineînteles cã n-as provoca.

– Dar referitor la metodele de tratament ale unei boli, acceptati si credeti cã un crestin poate apela si la tehnici neconventionale cum ar fi homeopatia, acupunctura?

– Sigur cã da. Sunt totusi mijloace de întremare a fiintei umane, de ce sã nu poatã face apel la tot ceea ce se poate face pentru binele omului? Oamenii, în general, nu sunt încã obisnuiti cu chestiunea aceasta si se pot face si multe lucruri care sã-i însele pe oameni, se pot prezenta unii care au, stiu eu, practica aceasta de a ajuta pe oameni si de fapt o fac pentru bani sau pentru avantaje ale lor, nu pentru avantaje ale bolnavului. Pot fi si lucruri de felul acesta, însã, în general, acolo unde omul are încredere cã poate fi ajutat, se poate duce si la acupuncturã, si la bioenergie, si la orice unde poate câstiga un spor de bine pentru viata lui personalã, asa cum te duci la un izvor de apã termalã, la izvoare de apã mineralã si te poti folosi de acestea, cam asa te poti duce si la un bionergetician, dacã acela este om serios si dacã simti cã îti foloseste la ceva interventia lui.

– Referitor la om serios, credeti cã e foarte importantã, si aceasta ar fi o ultimã întrebare, persoana medicului pe mâna cãruia te angajezi?

– Da, eu cred cã da. Vedeti ce se întâmplã când e vorba de un om în care ai încredere, asta-i o chestiune a ta, nu-i o chestiune a lui, fiecare se prezintã pe sine ca unul în care poti avea încredere, însã tu personal îti cauti omul în care poti avea încredere, însã la suferintã omul încearcã pe toate, se duce oriunde, unde aude de ceva spre bine, se duce, cautã, pentru cã fiecare dintre oameni, dintre oamenii normali, doreste sã scape de asuprirea suferintei.

Interviu realizat la Mãnãstirea Brâncoveanu
de la Sâmbãta de Sus, 17 septembrie 1999
 
 
 

Cum sã nu ne revoltãm în fata suferintei

(…) Încã din tinerete mã întreb la ce serveste suferinta si nu am gãsit încã rãspunsul potrivit. Am constatat cã pentru toatã lumea, pentru cei care suferã si pentru cei care nu suferã, suferinta este în acelasi timp o realitate, o problemã si o tainã. Realitate pe care nu o putem evita, problemã pe care nimeni nu a reusit sã o rezolve, suferinta rãmâne tainã. De fapt, nu e important ceea ce credem sau gândim despre suferintã; important este raportul pe care îl avem cu propria noastrã suferintã. Ce putem face ca sã nu suferim?

Biserica nu vrea ca oamenii sã sufere. În timpul slujbelor noi ne rugãm pentru un „sfârsit crestinesc vietii noastre, fãrã durere, neînfruntat, în pace si rãspuns bun la înfricosãtoarea judecatã a lui Hristos, sã cerem". Biserica doreste ca credinciosii sã-si ducã viata în liniste si pace, si cât este posibil, sã nu sufere. În timpul Sfintei Liturghii ne rugãm de asemeni pentru conducãtorii Bisericii, pentru episcopul nostru, „ca Domnul sã-l pãzeascã întreg, în pace, cinstit, sãnãtos, îndelungat în zile". Dupã ce am fãcut aceastã cerere pentru conducãtorii Bisericii, o facem si pentru noi toti, pentru cã adãugãm: „pe toti si pe toate".

Biserica doreste, deci, ca toti oamenii sã trãiascã în pace, sã fie sãnãtosi si sã aibã zile îndelungate. Ea nu încurajeazã suferinta, dar ne învatã sã o suportãm atunci când o întâlnim, sã acceptãm partea noastrã de suferintã, sã o primim pentru binele nostru. Sã nu ne dorim suferinta, dar sã o acceptãm dacã vine. Nu e nevoie ca toti oamenii sã aibã partea lor de suferintã. Unii sunt scutiti, altii o pot suporta cu usurintã, iar pentru altii este un adevãrat chin. Când spun asta mã gândesc în special la suferinta fizicã. Cunosc persoane care suportã o suferintã adâncã, care nu se pot misca de pe patul de boalã, si care totusi radiazã de bucurie, o bucurie pe care ceilalti, desi sãnãtosi fizic, nu o au. Unii se revoltã în fata suferintei, iar altii o ignorã. În fiecare din aceste cazuri trebuie sã luãm în considerare intensitatea suferintei, cãci sunt suferinte care-l pot distruge pe om.

Sunt însã persoane despre care credem cã suferã, dar care stiu cum sã se comporte în fata suferintei, anihilând-o. Un medic român, care crede în Dumnezeu, spunea cã sunt douã lucruri pe care omul nu le poate face fãrã credinta în Dumnezeu: sã creascã copii buni si sã suporte o mare suferintã. Eu cred, de asemeni, cã cei ce au de purtat o cruce grea, au si puterea de o duce usor, fiind persoane care cred în Dumnezeu. Ei primesc partea lor de suferintã ca venind din mâinile Domnului, stiind cã dacã Domnul a îngãduit-o, nu e în zadar. Sfântul Marcu Ascetul spunea cã nu e important sã stim de unde vine suferinta, ci sã stim cum sã o primim fãrã sã ne revoltãm. Un pãrinte din mãnãstirea noastrã, pãrintele Arsenie Boca, spunea: „Dacã tot trebuie sã suferim, mãcar sã nu suferim zadarnic". Pentru a putea folosi suferinta spre binele sãu, omul trebuie sã creadã cã suferinta are un sens pentru el, chiar dacã pe moment nu întelege. De fapt, cel care întelege si stie cum sã suporte suferinta, nu mai suferã.

As spune cã suferinta e o realitate pe care avem dreptul sã o evitãm, dacã putem, o problemã pe care avem dreptul sã o rezolvãm, dacã ne stã în putintã, dar trebuie sã ne plecãm în fata tainei si sã folosim suferinta care ne este datã pentru progresul nostru spiritual.

Dacã nu putem sã ne întelegem propria suferintã, nu vom putea întelege nici suferinta celorlalti. Putem totusi sã încercãm sã-i ajutãm sã-si poarte suferinta. Este chiar o datorie, cãci Domnul ne-a chemat sã-I fim colaboratori, sã ne ajutãm aproapele. Fãrã a avea puterea de a vindeca, avem datoria de a face tot ce ne stã în putintã pentru a-l ajuta pe cel de lângã noi. Sã ne gândim la cei patru care l-au adus în fata Domnului pe paraliticul din Capernaum. Ar fi putut sã astepte sã se întâlneascã cu Domnul, dar ei au simtit nevoia sã-l aducã pe prietenul lor cât mai repede în fata Domnului, pentru a fi vindecat. Si-au dat seama cã ei nu-l puteau vindeac, dar au stiut cã Domnul o poate face.

Totusi, Domnul nu vindecã mereu. Pe unii îi lasã sã sufere, pentru binele lor si al celor din jur. Am constatat adesea cã oamneii care suferã sau care au trecut prin mari suferinte, sunt oameni puternici. Ei au cãpãtat o altã perspectivã asupra vietii si au dobândit unele calitãti pe care oamenii scutiti de suferintã ne le pot avea. Suferinta poate fi primitã ca un dar, ca o îmbogãtire. Unii simt suferinta ca pe o nedreptate, ca pe ceva care nu ar fi trebuit sã li se întâmple lor. Asta pentru cã ei se comparã cu ceilalti, ceea ce nu are nici un sens, fiecare om trebuie sã-si trãiascã viata care i-a fost datã. Fiecare are raportul sãu cu suferinta, fiecare poate câstiga ceva din suferintã. Cred cã ceea ce trebuie sã ne ajute este constiinta cã Dumnezeu îngãduie aceastã suferintã si cã ea are un motiv, chiar dacã noi nu-l stim. Aceastã constiintã, sau mai bine zis aceastã încredere, ne ajutã sã ne purtãm crucea cu seninãtate.

Pot sã vã asigur cã credinta în Dumnezeu ne ajutã sã suportãm o mare suferintã. Sã ne reamintim însã cã dacã am suferit, nici nu ne dorim sã suferim, pentru cã nici Biserica si nici oamenii nu o doresc. Sã evitãm suferinta dacã putem? Da! Dar sã nu fugim de crucea care ne mântuie. Domnul nu ne binecuvânteazã o asemenea atitudine. Cãci Domnul ne cere sã ne purtãm fiecare crucea, crucea lepãdãrii de sine însusi. Fãrã cruce nu este mântuire; mântuirea nu ne vine numai prin Crucea Domnului ci si prin purtarea propriei cruci. Când trecem printr-o ispitã, printr-o boalã, printr-o durere, un necaz, ne întâlnim crucea pe care trebuie sã o purtãm si ea devine într-adevãr crucea mântuirii noastre.

Sã fim convinsi cã crucea ne este necesarã pentru a ne mântui. Sã-I cerem Domnului sãnãtate si tot ceea ce e bun, dar sã-I cerem si puterea de a accepta suferinta atunci când ne este trimisã. Sã-I cerem Domnului sã ne întãreascã în credintã pentru a putea face fatã tuturor încercãrilor care ne vin, sã-I cerem Domnului sã ne ajute sã purtãm cu bucurie suferinta. Sfântul Isaac Sirul spunea: „Cautã un doctor înainte de a fi bolnav si roagã-te înainte de venirea ispitei".

Sã ne pregãtim sã suferim, suferintã fizicã sau suferintã moralã. Pentru a putea rãbda suferinta moralã si pentru a putea profita de ea, trebuie însã sã ne smerim. Sã nu ne tulburãm vãzând cã suferinta este o realitate pe care nu o putem evita, o problemã pe care nu o putem rezolva, o tainã care pentru binele nostru, pentru progresul nostru spiritual ne uneste cu Crucea Domnului. Ea este o tainã care ne uneste cu suferinta Domnului care avut milã de noi si ne-a mântuit, pentru cã ne iubeste. Ea este o tainã care ne uneste cu Domnul, care ne iubeste chiar si atunci când ne lasã sã suferim si care ne sterge lacrimile atunci când stie cã suferim pentru binele nostru.

Noi nu suntem singuri. Dumnezeu este cu noi. Sã credem cã îngerul nostru pãzitor ne însoteste pretutindeni, cã Maica Domnului ne ocroteste mereu si la bine si la rãu. Sã credem cã mila Domnului ne însoteste mereu.

Cuvânt al pãrintelui Teofil, înregistrat în Franta
la 20 iunie 1999 si preluat din Feuille Saint Jean Cassien,
nr. 68/ iunie 2000
 
 
 
 

Biserica si mass-media

– Mass-media este în societatea contemporanã vârful de lance care dirijeazã si informeazã, care provoacã si schimbã opinii, atitudini, mentalitãti. În acest context, as vrea sã vã întreb, Pãrinte Teofil, care credeti cã ar fi rolul unui post de radio al Bisericii? Poate el sau trebuie sã devinã un mijloc de misiune, de informare si formare a unor constiinte crestine autentice?

– Dacã nu are în vedere formarea unei constiinte crestine, dacã nu are în vedere informarea fiilor Bisericii, dacã nu are în vedere misiunea, nu are rost sã existe un post de radio al Bisericii. Acesta este temeiul unui post de radio al Bisericii, sã-i angajeze pe oameni, sã fie un fel de misiune dirijatã de acest post de radio. Sã se propovãduiascã Cuvântul lui Dumnezeu, sã se propovãduiascã Evanghelia prin acest post de radio. Existã posturi de radio ale neoprotestantilor – „Vocea Evangheliei", îmi place acest nume. Asa trebuie sã avem si noi, sã avem o voce a Evangheliei interpretatã ortodox.

Pentru cã, în general, cei care au un post de radio îsi manifestã credinta lor pânã acolo încât nu admit nimic altceva decât credinta lor. Nu auzi la un post de radio neoprotestant zicându-se: „Mãrire Tatãlui si Fiului si Sfântului Duh", desi si ei ar putea sã spunã asa ceva foarte simplu. Chiar dacã nu-si fac semnul Sfintei Cruci, ar putea sã zicã: „Mãrire Tatãlui si Fiului si Sfântului Duh". Ei sunt încrâncenati în sensul acesta.

Si noi cred cã trebuie sã avem un specific al nostru si insist, dar nu în asa fel încât sã nu mai putem admite ceva bun din altã parte.

– Credinta vine prin crez (Rm. 10, 7). În acest sens, pãrinte Teofil, care credeti cã este avantajul misiunii Bisericii prin radio?

– Eu cred cã existã un avantaj, în sensul cã la presa scrisã nu ajung atât de multi câti pot ajunge sã asculte un post de radio. Si prin ceea ce se oferã la radio se pot trezi anumite constiinte, pot ajunge oamenii sã stie ceva ce nu ajung sã citeascã. Deschide aparatul de radio si aude ceva, întâmplãtor, ceva care îl intereseazã, si deja e un câstig.

– Pãrinte Teofil, sunteti unul din slujitorii Bisericii care nu numai cã nu refuzati orice invitatie la radio, televiziune sau presa scrisã, ci participati cu bucurie si dãruire. Din ce considerente aveti aceastã atitudine si cum anume credeti cã am putea constientiza preotii nostri, oamenii de culturã, intelectualii s.a. din Bisericã sã sã implice efectiv în acest nou mijloc de misiune?

– Nu stiu cum am putea sã-i câstigãm pe altii, însã eu sunt câstigat gata, pentru cã mie îmi place sã propovãduiesc si sã atrag atentia asupra anumitor chestiuni cu rezonantã în vesnicie si care pot avea consecinte în viata de zi cu zi. Mie îmi place. E un lucru pe care-l fac cu plãcere, desi prea mare încredere nu am în ceea ce fac, în sensul cã cele mai multe lucruri pe care eu le spun le uitã oamenii, cele mai multe lucruri pe care eu le scriu le uitã oamenii, cele mai multe lucruri pe care le ofer eu într-o predicã, oamenii le intuiesc ca adevãrate, dar nu rãmân la ele pentru cã nu le tin minte. Dar eu fac lucrul acesta pentru bucuria mea de a face lucrul acesta. Îmi place sã le spun oamenilor multe lucruri; nu stii unde se împlântã în inima omului. Din ceea ce stiu eu de la oamenii care mã cunosc si care ascultã cu plãcere ce spun eu la radio sau privesc cu plãcere o emisiune la care iau si eu parte, înteleg cã unii, dacã nu au alt folos, cel putin au bucuria, de moment, a întâlnirii dintre mine si ei, prin ceea ce se oferã din partea mea la radio sau la televizor.

– Care ar fi câteva exigente pe care le-ati cere sfintia voastrã persoanelor – preoti, studenti s.a. – care ar colabora la emisiuni religioase sau în cadrul unui post de radio al Bisericii?

– Mai întâi de toate, sã caute sã aibã o competentã, sã fie oameni care sã poatã spune ceva în cazul când sunt solicitati sã spunã, sã aibã o competentã în întelesul de a spune adevãrul si de a spune ceea ce ar putea angaja pe oameni si ceea ce i-ar putea interesa. Când e vorba de mass-media si de scris în general, nu se pune atât problema tinutei morale, cum s-ar pune când e vorba despre predica directã, când oamenii asteaptã. Sunt atâtia autori de cãrti sau de materiale publicate în reviste, ziare bisericesti, pe care oamenii nu-i cunosc ca sã se intereseze de viata lor moralã, si conteazã mult viata moralã pentru cã si viata moralã aduce o gândire luminatã, o gândire care sã ajungã la inima oamenilor; din punctul acesta de vedere, al exigentei pentru radio, pentru tv, eu cred cã trebuie sã fie oameni cât se poate de cunoscuti de ascultãtori, de telespectatori. De pildã, când eram eu tânãr si stiam cã vorbeste la radio Gala Galaction, ah, era un nume, eram foarte bucuros. Mi-aduc aminte de cuvântãrile pe care le-a tinut el la radio, în tineretea mea, despre Stâlpi ai puterii sufletesti, despre Sfântul Grigorie de Nazianz. Mi-aduc aminte cã a vorbit Onisifor Ghibu, Procopie Pãtrut. Nu stiam cine-i Onisifor Ghibu, dar stiam cine-i Gala Galaction…

– Ce tipuri de emisiuni ati propune pentru un post de radio al Bisericii? Ce ati dori mai mult sã auziti pe un asemenea post de radio?

– Pe un asemenea post de radio, eu as dori sã aud lucruri care privesc învãtãtura Bisericii, adicã de câte ori deschid aparatul de radio sã aud ceva, o învãtãturã, eventual o melodie bisericeascã, sã aud ceva ce în general nu pot auzi la celelalte posturi de radio. Si n-as vrea niciodatã sã gãsesc la un post de radio bisericesc lucruri pe care le-as putea auzi la un alt post de radio care nu-i bisericesc. Mi-ar plãcea sã pot auzi lucruri care intereseazã în general pe oameni, lucruri care tin de ortodoxie, de specificul nostru, informatii, muzicã, însã muzicã religioasã si simfonicã, cum ar fi Bach, Beethoven, Missa Solemnis, Oratorii de Bach si de Händel, adicã lucruri si de felul acesta, nu numai neapãrat Corul Athos sau stiu eu ce cor, care nu-s destul de cunoscute, dar care pot fi cunoscute prin mijlocul acesta de rãspândire a frumosului. Mi-ar plãcea sã ascult poezie religioasã, bine aleasã, mã gândesc la autorii de poezie, la poetii nostri, nu numai la cei care au fost consacrati în poezie religioasã, cum au fost Traian Dorz, care a scris numai poezie religioasã. Mã gândesc si la alti poeti, de exemplu la Ion Pillat, care a scris poezie frumoasã, la Nichifor Crainic; s-ar putea gãsi, dupã aceea, lecturi din Scripturi, din Sfintii Pãrinti, bine alese si alese pentru majoritatea oamenilor, nu chestiuni de aprofundare, de exemplu „Cuvântãrile teologice" ale Sfântului Simeon Noul Teolog, ci, de exemplu, o cazanie cititã frumos la radio, chiar din cele vechi, cum ar fi „Cartea de învãtãturã a lui Varlaam"; dupã aceea lecturi frumoase cu tentã religioasã: Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, asa, niste cenacluri aranjate cu oameni care se intereseazã de poezie, de literaturã, în special de poezia si literatura religioasã. Mi-ar plãcea, asa cum se face si la celelalte posturi de radio – momente poetice sau niste sugestii, cum erau mai demult, „tableta de searã", cinci minute ceva frumos din partea cuiva, prezentarea unui scriitor bisericesc, prezentarea unei cãrti, a unui cerc literar, a unei asociatii bisericesti. Dupã aceea sã fie niste emisiuni-avertisment în ceea ce priveste devierile de la credinta adevãratã.

– Pãrinte Teofil, credeti cã mass-media din Bisericã poate si trebuie sã fie un mijloc de îmbogãtire culturalã si educativã?

– Poate sã fie, dar asta poate o fac si altii mai bine decât noi; dacã se poate, n-am nimic împotrivã, însã nu trebuie sã aibã o pondere în chestiunea aceasta, adicã sã nu se considere cã un post bisericesc numai atunci e bun dacã are rubrici sau emisiuni de culturalizare. Asta o poate face un alt post cu traditie, cu preocupãri de felul acesta. Dar nu trebuie sã excludem si aceastã posibilitate, însã mi-ar pãrea rãu sã se insiste prea mult pe lucruri de felul acesta, în sensul cã numai asa îsi are rostul un post de radio bisericesc.

– La modul concret, în Alba-Iulia pentru început am putea demara un ciclu de emisiuni religioase – între 15-20 de minute pe zi – pe anumite posturi de radio private – Radio 21 sau ProFM, posturi la care predominã muzica (nu de cea mai bunã calitate) si buletinele de stiri. Cum vedeti dumneavoastrã acest început si aceastã situatie?

– Eu cred cã se poate, dacã existã posibilitatea de a avea o emisiune chiar si la un post de radio laic si într-un cadru sã zicem laic, nebisericesc, se poate, pentru cã oamenii care ascultã pot sã fie interesati si de ce spunem noi din partea Bisericii. Ar fi bine dacã s-ar putea gãsi locuri unor astfel de emisiuni la niste ore de exemplu, dupã „Buletinul de stiri", pentru cã as zice cã e un cadru asa, mai propriu pentru o emisiune religioasã, decât dacã ar fi încadratã între muzicã popularã si muzicã rock, pentru cã cei de la posturile de radio laice n-or sã-si facã programul dupã noi.

– Pãrinte Teofil, Biserica noastrã este acuzatã de multã lume cã nu este profesionistã în mass-media, atât din presa scrisã cât si audio-vizualã, si realitatea cam asta este. Cum credeti sfintia voastrã cã poate deveni presa din Bisericã cu adevãrat prezentã în viata Bisericii si a societãtii, fãrã sã fie anacronicã sau pietistã? Cum poate sã ajungã ea un mijloc viu, practic si la nivelul exigentelor misiunii acestui sfârsit de mileniu?

– Cred cã Biserica trebuie sã aibã o angajare în misiunea aceasta a informãrii credinciosilor, a îndrumãrii credinciosilor, si prin mijloacele mass-media, cu presa, cu audio-vizualul, dar nu se poate cere de la Bisericã o angajare în aceastã chestiune asa cum existã o angajare a laicilor si a celor care sunt profesionisti în chestiunea aceasta, pentru cã Biserica are marginile ei, competenta ei, Biserica are obiectivul ei, Biserica îi îndrumã pe fiii ei si îi îndrumã pe oamenii cu care vine în legãturã în mãsura în care acestia sunt deschisi pentru ceea ce le oferã Biserica. În orice caz, asa cum e o datorie sã propovãduim cuvântul lui Dumnezeu prin viu grai, e tot asa o datorie sã propovãduim cuvântul lui Dumnezeu si prin scris – prin scris pentru cei care citesc, prin viu grai pentru cei care ascultã.

Cei care citesc sunt de multe ori mult mai multi decât cei care ascultã, în întelesul cã nu toti cei care citesc se pot aduna undeva unde sã li se vorbeascã. Presa scrisã e la îndemâna oamenilor nu numai într-o anumitã conditie, ci în toate conditiile pe care le au oamenii; si atunci, stiindu-se lucrul aceta, Biserica trebuie sã fie preocupatã de o presã bine pusã la punct, de o presã dirijatã spre binele oamenilor, de o prelungire a cuvântului vorbit în scris si la îndemâna celor care se pot folosi de ceea ce oferã Biserica. Din acest punct de vedere, Biserica trebuie sã aibã o responsabilitate deosebitã, sã se foloseascã de oameni competenti, care pot oferi celorlalti oameni idei salvatoare, gânduri bune pentru alte gânduri bune, sã le ofere oamenilor lumini de gând pentru a-si dirija viata de zi cu zi. Este foarte important ca, într-o societate în care se pune accent pe presã, sã aibã si Biserica o presã competentã si o presã superioarã, care sã se impunã prin continutul ei si prin tinuta ei, presã care sã-i impresioneze pe oameni, care contine impresii si în felul cum li se oferã, cum li se serveste învãtãtura pe care o oferã, în cazul nostru, Biserica sau pe care o oferã cei care se ocupã cu rãspândirea ideilor.

– Pãrinte Teofil, stiu cã sunteti colaborator al mai multor publicatii. Care este argumentul (sau argumentele) decisiv pentru care, ca preot-duhovnic, vã angajati si rãspundeti acestor solicitãri cu atâta bucurie?

– Mai întâi de toate, eu rãspund unor solicitãri si cu toatã bucuria în cazul când nu mi se cer niste lucruri de angajare permanentã. În general, nu mã angajez la o rubricã, la un ziar sau revistã, pentru cã nu am constiinta cã as putea pregãti totdeauna la timp si foarte bine lucrurile pe care le-ar astepta cineva de la mine, dar când e vorba sã colaborez printr-un material oarecare sau prin mai multe materiale si pot sã o fac, o fac cu toatã bucuria, pentru cã stiu cã ceea ce ofer e primit, în general, cu deschidere de suflet si n-am motive sã fiu retinut când e vorba de a face binele si pe directia aceasta.

– Ce rubrici considerati cã ar trebui neapãrat sã existe într-un ziar (sau revistã) al Bisericii?

– În general nu m-am ocupat si nu citesc ziare si nu m-am ocupat în mod special de alcãtuirea unui ziar, dar trebuie sã existe un articol de fond, în orice caz, trebuie sã existe informatii, aprofundãri ale unor idei, sugestii si lucruri care angajeazã, care intereseazã, care îi pun pe oameni pe gânduri. În orice caz, când e vorba de presa bisericeascã nu mã pot gândi la alte rubrici decât cele care privesc Biserica, credinta, nu mã pot gândi la alte lucruri pe care le pot citi oamenii în alte publicatii, poate scrise de oameni mai competenti decât cei care lucreazã în Bisericã, pentru Bisericã în special; pentru cã cei din Bisericã lucreazã si pentru societatea, sã zicem, neangajatã în Bisericã. Nu se poate considera, de pildã, cã toti oamenii care sunt de o anumitã credintã, practic sunt angajati în viata societãtii respective. Nu toti cei care sunt considerati ca având credinta ortodoxã sunt de fapt ortodocsi si sunt angajati într-o viatã de ortodoxie. În ultima vreme s-au declarat 87% din cetãteni ca fiind ortodocsi. Si totusi s-a tinut un simpozion cu titlul acesta: „Biserica si societatea civilã", si chiar am pus problema aceasta, am atras atentia asupra faptului cã dacã 87% din populatie sunt ortodocsi, se mai putea pune problema „Biserica si societatea civilã", societatea neortodoxã pentru cei 13% care mai rãmân pânã la 100%? Si aceia sunt angajati într-un fel sau altul, sau s-au declarat într-un fel sau altul ca apartinând unei credinte religioase. De fapt, aproape toatã lumea ar fi religioasã. În realitate, lucrurile nu stau chiar asa. Cei 87% cu care ne lãudãm, ne lãudãm degeaba, pentru cã din acestia abia 5-10% sunt oameni care se angajeazã, care trãiesc credinta si în cazul acesta cei care sunt angajati în Bisericã si care au competentã si care au functii în mass-media trebuie sã se gândeascã si la cei care sunt mai putin angajati, deci la alti membri ai Bisericii, la cititori în general, si se pot gândi si la alti cititori la care ar putea ajunge publicatiile respective si care nu fac parte din Biserica Ortodoxã. În conditiile în care ne gãsim noi astãzi, cu confruntãrile cu necredinta, cu nepãsarea din punct de vedere religios, cu nestiinta, sunt atâtia oameni care n-au informatie religioasã, care motiveazã cã n-au primit la vreme informatie religioasã, dar care, de fapt, nici singuri nu s-au interesat de informatie religioasã. Într-o societate în care sunt atâtia oameni de altã credintã si sunt oameni activi în rãspândirea credintei lor, alta decât credinta ortodoxã, cred cã presa bisericeascã ar trebui sã aibã în vedere toate lucrurile acestea si sã se raporteze real si prompt si competent la toate situatiile acestea si sã declare eventual chiar un rãzboi de gând celor care au o altã credintã. Bineînteles, lucrul acesta se poate face în sensul de a-i întãri pe credinciosii Bisericii în credinta ortodoxã, adicã sã ia în considerare învãtãturile altora si sã li se spunã credinciosilor nostri cã nu au dreptate cei care învatã altfel decât învatã Biserica; si acest lucru am impresia cã nu se prea face, poate din motive de delicatete sau din alte motive, dar ar trebui sã se facã, pentru cã altfel ne omogenizãm si ne nivelãm cumva. Ajungem sã credem cã toti au dreptate, cã toti pot avea dreptate, cã oriunde poti gãsi adevãrul. Sfântul Apostol Pavel n-a lucrat asa. Sfântul Apostol Pavel, de pildã, a spus galatenilor: „O, Galateni fãrã de minte, dacã ar veni înger din cer si v-ar propovãdui altã evanghelie decât cea propovãduitã de mine, sã fie anatema!" (Gal. 1, 9).

– Un buletin sau o foaie parohialã – scrisã de membrii unei comunitãti – poate sã fie un mijloc de întãrire a comunicãrii si a comuniunii dintre credinciosi?

– Poate. Mai ales în strãinãtate se insistã pe o foaie parohialã. La noi nu prea existã interes pentru asa ceva, pentru cã cei care merg la bisericã nu citesc prea mult si nu se intereseazã de ceea ce li se oferã prin aceste publicatii. Eu cred cã mai multã atentie ar trebuie sã se dea mijloacelor de informare prin radio si televiziune, la care iau aminte oamenii mai mult decât la presa scrisã. Sunt si cei care citesc presa scrisã, dar de ascultat si vizualizat se gãsesc mult mai multi. Dacã s-ar face o statisticã, s-ar constata cã cei mai multi sunt bucurosi de ceea ce li se oferã direct.

– Care ar fi argumentele pe care le-ati aduce preotilor-parohi – mai ales din orase, dar si din enoriile de la sat – în ceea ce priveste utilitatea sau poate chiar necesitatea unei foi/reviste parohiale?

– Eu cred cã n-as putea sã le spun prea multe. Ei ar trebui sã-si dea seama singuri cum merge presa bisericeascã în general, cea care nu este o foaie parohialã, ci publicatii deja existente. Câti sunt interesati de asa ceva? Pentru cã dacã oamenii nu sunt interesati de „Telegraful român", „Oastea Domnului", „Credinta strãbunã", „Renasterea" s.a.m.d., nu vor fi interesati nici de o foaie parohialã.

– Bine, acestea sunt publicatii oficiale, eparhiale, care trebuie sã depãseascã sfera unei comunitãti.

– Eu mã gândesc cã foile acestea ar putea sã cuprindã informatii din fiecare parohie. Dar mã gândesc si la aceasta: cã nu existã foarte multe evenimente care sã se ia în considerare la fiecare parohie. Unde se poate realiza lucrul acesta, e bine sã se realizeze (…).

Într-o foaie parohialã ar putea sã se cuprindã întotdeauna evenimentele care sunt: botezuri, cununii, înmormântãr s.a.

– La finalul interviului, pãrinte Teofil, v-as ruga sã transmiteti un îndemn pentru toti cei care citesc acest ziar („Credinta Strãbunã") si care ar putea deveni colaboratori si sprijinitori ai unor articole sau emisiuni radio sau TV de viatã religioasã.

– Eu îndemn pe toti sã foloseascã toate mijloacele pe care le au la îndemânã pentru înmultirea binelui, pentru înmultirea credintei în Dumnezeu, pentru înmultirea bucuriei în lumea aceasta, fie colaborând, fie citind cu luare-aminte cele care li se oferã de cãtre presa bisericeascã, fie ascultând emisiunile de radio si ascultând si vãzând emisiunile televizate. Le doresc la toti folos din aceste posibilitãti si mai ales doresc sã fie totdeauna oameni care sã sustinã lucrarea aceasta de misiune prin mass-media.

Interviu înregistrat la Mãnãstirea Brâncoveanu de la Sâmbãta de Sus în 17 septembrie 1999,
publicat partial în „Credinta strãbunã", an X, nr. 10 (163), octombrie 1999, Alba Iulia
 
 
 

Cultura crestinului si lectura Sfintei Scripturi

– Crestinismul a apãrut si s-a grefat în si pe cultura romanã si greacã. Credinta noastrã nu a fost si nu este ruptã de cultura si civilizatia vremii în care se gãseste. Vreau sã vã întreb, Pãrinte Teofil, ce înseamnã pentru un crestin a-si asuma cultura si civilizatia timpului sãu?

– Dragã, un crestin nu poate sã facã abstractie de cultura si civilizatia timpului sãu. Înainte de a fi crestin constient, el este un rod al societãtii din care face parte, societatea îl învatã, nu Biserica, ci societatea îl învatã sã vorbeascã, nu Biserica, ci societatea îl învatã pe om sã scrie si sã citeascã, nu Biserica, ci societatea îi oferã o traditie culturalã, laicã, care dupã aceea poate sã fie folositã si în viata credinciosilor în bisericã. Vreau sã spun cã Biserica are marginile ei de manifestare, de îndrumare, dar nu poate face abstractie de patrimoniul cultural în care trãieste fiecare dintre credinciosii Bisericii. Adicã, noi trebuie sã stim cã numai undeva departe de lumea aceasta, într-o pustietate, ar putea Biserica sã se ocupe de toate lucrurile acestea si sã-i îndrume pe toti cei care i-ar avea în lucrare acolo. Altfel, Biserica este unul dintre factorii de formare a omului din societatea în care trãim, nu este singurul factor, asa cã orice credincios nu poate face abstractie – mai ales vorbesc de un credincios preocupat de culturã, nu de un tãran care poate nu stie sã citeascã sau citeste greu si asa mai departe. Mã gândesc la un om obisnuit, un membru al societãtii nu poate face abstractie de ceea ce-i oferã societatea ca societate, de ceea ce-i oferã Biserica în calitate de Bisericã.

– Pãrinte, la nivel personal, cum ar trebui sã se formeze, care ar fi mijloacele cele mai la îndemânã de îmbogãtire culturalã a unei persoane? Ce trebuie sã aibã mai ales în vedere?

– Pãi, de cultura oamenilor se ocupã scoala, scoala-i oferã elevului, dupã aceea studentului, ceea ce trebuie sã stie el în calitatea pe care o are. Deci, de culturã, în general, se ocupã scoala, de viata spiritualã se ocupã Biserica. Si depinde acuma de fiecare membru al societãtii, în formare în special, cum este dirijat pentru cultura pe care urmeazã sã si-o formeze în afarã de ceea ce i se cere si i se oferã oficial. Pentru cã n-o sã treci prin scoalã cu optiunile tale. În scoalã trebuie sã înveti ceea ce te învatã scoala, existã o programã analiticã care trebuie urmãritã si de profesori, si de elevi, si asta este de fapt baza, de la asta se porneste, la asta, apoi, adaugã fiecare dupã priceperea îndrumãrilor, lecturile pe care le poate face, unele care tin de scoalã si altele care pot sã fie fãcute de cãtre elevi, de cãtre studenti în urma îndrumãrilor pe care le dau cadrele didactice, profesorii de românã…

– Ce pãrere aveti de muzicã, de teatru?

– În ceea ce priveste muzica, noi trãim într-o societate în care muzica are ponderea ei. Pãcat cã oamenii în general nu sunt foarte doritori de a cânta ei însisi, cel mult ascultã muzica la casetofon, la radio, la televizor, muzica cântatã de altii. Mai demult era o angajare a oamenilor, în general, pentru muzicã. Nu mã gândesc numai la cei care erau angajati într-un cor, ci la cei care erau gata tot timpul sã fredoneze ceva, sã cânte ceva, eventual sã cânte la un instrument muzical, sã interpreteze o cântare, o melodie, cântând el însusi vocal si parcã în tineretea mea era mai multã preocupare de a face muzicã, nu numai de a asculta muzicã. Si atunci, trãind într-o societate în care oamenilor li se oferã dupã preocupãrile care sunt, îmi pare rãu cã se neglijeazã anumite lucruri pentru cã nu mai sunt la modã. Ei, as vrea sã se cânte muzicã din toate domeniile, sunt foarte frumoase cantonetele italiene, sunt foarte frumoase melodiile spaniole, sunt foarte frumoase melodiile cântate de francezi. Dar as vrea sã fie un amestec asa si o preocupare de muzicã bunã de tot felul, de la toate popoarele care ne cunoastem si care au valori muzicale. Când eram eu foarte tânãr se câta foarte mult Tino Rosi. Si acum asa mult îmi place Tino Rosi! Mi-aduc aminte de tineretea mea si îmi plãcea si atunci foarte mult. Sau acum, de exemplu, muzica de operã care-i frumoasã si e bine sã se cânte. Pavaroti, de pildã, Domingo, muzicã frumoasã. Am impresia cã nu-i destulã preocupare de muzicã din asta constructivã, adicã elevatã.

– Cam asa este.

– Câteodatã deschid aparatul de radio si nimeresc la câte o muzicã si mã gândesc… asta-i muzica? Oare asta poate fi socotitã muzicã?

– Si cum ati califica-o?

– Nu cred cã-i o muzicã, e ceva ce eu n-as mai asculta si a doua oarã. Dar sunt lucruri pe care le-as asculta de mai multe ori, si a treia oarã si a zecea oarã; si muzicã popularã, si muzicã cultã si muzicã usoarã, muzicã simfonicã; mie-mi place muzica, n-am vreme de muzicã, dar îmi place foarte mult.

– Pãrinte, Sfântul Vasile cel Mare în Cuvântul cãtre tineri recomanda sã citim cât mai mult si nu numai din cultura crestinã, însã selectiv. Pentru zilele noastre, ce criterii ati recomanda sfintia voastrã pentru lectura personalã, tinând cont cã mare parte din literatura ce se oferã pe piatã nu numai cã nu se încadreazã în duhul crestin, dar de cele mai multe ori sfideazã bunul simt?

– Eu as recomanda oamenilor sã nu-si piardã vremea citind lucruri nefolositoare… romane de dragoste, romane excitante, romane politiste, literaturã degradantã, decadentã. Le-as recomanda sã se intereseze de autori seriosi, de autori care au urmãrit si morala; mie-mi place foarte mult din literatura noastrã româneascã Ion Agârbiceanu, Gala Galaction, Slavici, Vlahutã, deci niste autori din acestia care au fost cu grijã sã si formeze prin ceea ce au oferit ei ca scriitori. Si poezii, clasicii nostri, George Cosbuc, Eminescu, Goga, Ion Pillat, Minulescu, stiu eu, si altii. Eu am fost totdeauna pentru o lãrgire a orizontului spiritual si cultural, deci sunt pentru literatura laicã, dar pentru o literaturã constructivã, nu pentru o literaturã decadentã, pentru ceva ce au scris oameni fãrã credintã în Dumnezeu si care de fapt poate nici n-au stiut de ce scriu asa.

– Pãrinte Teofil, care este importanta unei culturi solide în viata unui crestin? Este cultura decisivã, hotãrâtoare pentru vesnicie?

– Nu, cultura nu este hotãrâtoare. Adicã nu trebuie neapãrat sã fii un om cult ca sã te încadrezi în vesnicia fericitã. Dacã esti cult, cu culturã cu tot te mântuiesti, dacã nu esti cult, si cu simplitate te poti mântui. Domnul Hristos nu le-a cerut oamenilor sã se culturalizeze ca sã se mântuiascã, dar când zici culturã, te gândesti la ceva ce cultivã si dacã ai culturã, nu poti sã faci abstractie de culturã, dar nici nu trebuie sã urmezi si cultura neapãrat ca sã poti ajunge în Împãrãtia lui Dumnezeu. Pe om îl formeazã ceea ce acumuleazã. Dacã acumuleazã si culturã, îl formeazã si cultura, dacã e cultivat si prin culturã, si cu cultivarea din culturã, va ajunge în Împãrãtia lui Dumnezeu. Dar cultura nu este o conditie a mântuirii.

– Da, desi astãzi se vorbeste de o culturã mântuitoare, soteriologicã.

– Nu existã o culturã soteriologicã, decât dacã e vorba de cultura crestinã, aceea e o culturã soteriologicã, dar altfel. Poti sã zici cã dacã înveti poeziile lui Goga te duci o treaptã mai sus în Împãrãtia lui Dumnezeu? Nu existã asa ceva. Dar dacã ai posiblitatea sã te cultivi, s-o faci, e bine. Eu întotdeauna am fost si pentru credintã, si pentru culturã. Pentru oamenii care pot avea culturã, cultura nu trebuie evitatã, dar nu e nici necesarã. Deci, eu dacã am vrut sã înaintez în viata spiritualã si am constatat cã mã ajutã si cultura, nu am avut motive sã evit cultura. Si m-am folosit si de culturã. Cultura mi-a dat perspectivã, cultura mi-a dat posibilitatea sã mã afirm, lucru pe care nu l-as fi putut face dacã n-aveam cultura cât o am.

– Biblia sau Sfânta Scripturã rãmâne pânã acum cea mai rãspânditã carte. Din pãcate, nu toti cei care o au, o si citesc sau stiu cum sã o citeascã. Cum recomandati sfintia voastrã citirea Sfintei Scripturi?

– Eu recomand celor care se lasã îndrumati de mine sã citeascã în fiecare zi douã capitole din Noul Testament, începând cu Evanghelia de la Matei, continuând cu celelalte Evanghelii, si apoi sã le citeascã încã o datã si încã o datã, de trei ori Evangheliile una dupã alta, dupã aceea fiecare carte din Noul Testament, sã citeascã de trei ori în parte, Faptele Apostolilor o datã, de douã ori, de trei ori, Epistola cãtre Romani o datã, de douã, de trei ori si asa mai departe pânã la sfârsitul Noului Testament. Recomand sã se citeascã Evangheliile una dupã alta de trei ori pentru cã existã si multe texte paralele si atunci e bine sã ai o perspectivã generalã. Celelalte cãrti al Noului Testament nu au o legãturã unele cu altele, sunt fiecare de sine stãtãtoare, asa cã e bine sã se citeascã fiecare în parte de trei ori. Dupã ce ai citit Noul Testament de trei ori în felul acesta, apoi se citesc câte douã capitole în fiecare zi fãrã sã se mai tinã seama de numãrul de citiri. Si asta pânã la sfârsitul vietii în scopul de a ne împodobi mintea cu gânduri ceresti si de a le avea la îndemânã pentru înlãturarea ispitelor celui rãu sau pentru întãrirea în bine. Mã gândesc cã citirea Scripturii în general, si a Noului si a Vechiului Testament, trebuie fãcutã în perspectiva în care Biserica ne îndeamnã sã o facem. Când se citeste din Vechiul Testament si din Epistolele Sfintilor Apostoli, credinciosii sunt anuntati cã se citesc lucruri izvorâte din întelepciune, chiar se spune „Întelepciune", se anuntã de unde se citeste si slujitorul sfintit spune în continuare: „Sã luãm aminte!". Deci citirea trebuie fãcutã cu luare-aminte, considerând cã se citesc lucruri exceptionale, lucruri care ies din comun.

– Pãrinte Teofil, trebuie pus accentul pe anumite cãrti din Scripturã?

– Da, în ceea ce priveste Vechiul Testament, consider cã unele cãrti sunt mai importante decât altele; de pildã, cãrtile lui Moise: Deuteronomul, pe care unii îl considerã ca Evanghelia de la Ioan fatã de celelalte Evanghelii, de o valoare deosebitã, apoi Cãrtile Întelepciunii, respectiv Pildele lui Solomon, Eclesiastul, Cântarea Cântãrilor, Întelepciunea lui Solomon, Întelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah, Cartea Iov, dupã aceea Cãrtile Profetilor, în special ale proorocilor mari, apoi în ceea ce priveste Noul Testament nu stiu dacã se poate spune cã-i mai importantã una decât alta, asa cã toate fiind cu un continut deosebit, se pot citi cu folos fãrã nici o exceptare, doar Apocalipsa e cu semnul întrebãrii, în sensul cã din Apocalipsã nu se citeste niciodatã la cultul Bisericii noastre si nici referire nu se face la textele Apocalipsei, ceea ce înseamnã cã Apocalipsa este privitã cu o oarecare rezervã de cãtre Bisericã, si atunci nici credinciosii nu e cazul sã punã prea mult accent si mai ales sã interpreteze, pentru cã e foarte greu de stiut cum anume trebuie interpretate textele din Apocalipsã. Sunt însã si foarte multe lucruri de îndrumare, lucruri de temei pentru viata spiritualã, asa cã e bine sã se citeascã, mai ales cã e cuprinsã în Noul Testament, dar totusi cu rezerva cuvenitã, cu rezerva pe care o are Biserica fatã de Apocalipsã. În ceea ce priveste Evangheliile, citirea din Evanghelie trebuie fãcutã cu seriozitatea cuvenitã, în sensul cã e vorba de cuvântul dãtãtor de viatã al Mântuitorului Iisus Hristos. Biserica chiar cere o învrednicire pentru a asculta Sfânta Evanghelie, ceea ce înseamnã cã si lectura trebuie sã fie fãcutã cu luare-aminte si cu plecare de minte.

– Pãrinte Teofil, pentru o aprofundare a unor cuvinte, a unor texte din Scripturã, ce recomandati credinciosilor?

– Pãi, as recomanda sã învete pe de rost anumite versete si sã se gândeascã la ele, sã le poarte în minte. Am citit undeva cã un detinut politic, în închisoare fiind, a avut deprinderea de a se gândi la texte din Scripturã si mai ales în noptile de insomnie se gândea sã se cerceteze pe sine sã vadã ce texte scripturistice, din Noul Testament, stie el care încep cu litera a, care încep cu litera b, c si asa pânã la sfârsitul alfabetului. Era o deprindere folositoare si o cercetare de felul acesta ne duce si la gândul sã înmultim cunostintele din Scripturã, pe care dupã aceea sã le împlinim cu fapta pentru cã cunostinta singurã îngâmfã pe om, cum zice Sfântul Apostol Pavel, iar Sfântul Marcu Ascetul adãuga cã cunostinta singurã îngâmfã pe om îndemnând la nelucrare, iar iubirea zideste, îndemnând la rãbdarea tuturor. Prin urmare, noi nu trebuie sã facem o performantã de cunostintã scripturisticã, ci trebuie sã cãutãm sã cunoastem Scriptura pentru aplicarea ei în viatã.

– Care ar fi diferenta dintre cunoasterea, sã zic asa, sectarã, adicã doar a unor versete, si o întelegere ortodoxã a Scripturii?

– Întelegerea ortodoxã a Scripturii se face în perspectiva Traditiei bisericesti, din perspectiva Sfintilor Pãrinti, din perspectiva continutului slujbelor Bisericii, pe când sectarii nu au referinte, ei interpreteazã de multe ori textele detasate din context si atunci nu se ajunge totdeauna la o interpretare corectã.

– Regãsim în slujbele noastre, asa cum spuneati pãrinte Teofil, texte biblice. Ne pot ajuta slujbele sã pãtrundem, sã adâncim sensul cuvintelor Scripturii?

– De fapt, textele biblice în cuprinsul Sfintelor Slujbe sunt pericopele care se citesc la Liturghie, la Vecernie, în preajma praznicelor, si apoi faptul cã noi sãrbãtorim anumite evenimente se bazeazã pe Scripturã. De exemplu, cum e Buna Vestire, Nasterea Domnului, Înãltarea la cer, Învierea, Pogorârea Duhului Sfânt, Schimbarea la Fatã, Botezul Domnului, Întâmpinarea Domnului, toate acestea ne duc la gândul cã Sfânta Scripturã este la temelia credintei noastre ortodoxe, iar evenimentele care se prãznuiesc, se prãznuiesc într-un anumit context liturgic în care revin adeseori cuvintele de temei ale sãrbãtorii respective. De exemplu, la Întâmpinarea Domnului „Bucurã-te ceea ce esti plinã de dar, de Dumnezeu Nãscãtoare Fecioarã, cã din tine a rãsãrit Soarele dreptãtii, luminând pe cei din întuneric", „Veseleste-te si tu, bãtrânule drepte", e vorba de Dreptul Simeon, „cel ce ai primit în brate pe Eliberatorul tuturor, Cel ce ne-a dãruit nouã mare milã".

– Liturghia si predica, prin excelentã, sunt mijloace de adâncire a întelesurilor textelor biblice. Cum pot si cum ar trebui sã se pregãteascã credinciosii pentru a întelege mai bine tâlcuirea Evangheliei?

– În mãsura în care cunosc textul, se pot raporta mai usor la cele spuse în predicã, iar dacã nu cunosc textul, atunci si predica rãmâne ceva în afarã de posibilitãtile lor de asimilare. Asa cã conteazã foarte mult cunostinta Scripturii, desi se poate si fãrã cunostintã de Scripturã pentru cã ceea ce ni se cere nouã este împlinirea poruncilor, nu cunostinta textelor scripturistice, însã e foarte bine, e de mare ajutor cunostinta textelor scripturistice pentru a întelege, pentru a asimila cele care ni se oferã prin predicile omiletice sau predicile sintetice bazate pe Scripturã.

– Pãrinte Teofil, cât de mult ne poate ajuta si ne ajutã rugãciunea sã întelegem Scriptura? Este un dar de la Dumnezeu, un dar al Duhului Sfânt, a întelege si a putea tâlcui Scriptura?

– Da, pe mãsurã ce omul înainteazã în virtute, înainteazã si în întelegere si nu e tot timpul ca la prima lecturã. Se pot face anumite aprofundãri care vin ca o consecintã a angajãrii în cunostintã de Scripturã si ca o consecintã a angajãrii în virtute. În Filocalie, la Evagrie Ponticul, e scris: „Bate la portile Scripturii cu mâinile virtutii".

– La finalul interviului, Pãrinte Teofil, v-as întreba ce înseamnã o întelegere duhovniceascã a Scripturii?

– Întelegerea duhovniceascã a Scripturii este o altã întelegere decât întelegerea literarã, o întelegere interpretativã a celor spuse în Scripturã, este o chestiune pe care n-o pot urmãri toti si la care nici nu au aderentã toti credinciosii. Noi suntem pentru o întelegre literarã, nu trebuie neapãrat sã interpretez, sã zicem, pilda Samarineanului milostiv, care a fost pusã ca sã se stie cine este aproapele si cum trebuie iubit aproapele, nu trebuie neapãrat interpretat ce-i Ierusalimul, ce-i Ierihonul, ce-i drumul care duce de la Ierusalim la Ierihon, ce înseamnã preotul, ce înseamnã levitul, ce înseamnã untdelemnul si vinul pe care le-a pus pe ranele celui cãzut între tâlhari, ce înseamnã sã cazi între tâlhari, ce înseamnã tâlharii, hanul, casa de oaspeti în care a fost gãzduit, cei doi dinari si asa mai departe. Acestea sunt deja lucruri care se pot cerceta, dar nu sunt absolut necesare pentru viata spiritualã. În perspectiva liturgicã pe care o avem în legãturã cu Triodul, acolo se fac interpretãri si de felul acesta: Eu sunt cel cãzut între tâlhari, tu esti Samarineanul milostiv, de la Ierusalimul linistit am ajuns la patimile Ierihonului si asa mai departe, dar acestea sunt niste lucruri care nu trebuie neapãrat urmãrite si mai ales pe care nu le pot urmãri toti. De altfel, nu numai pildele sunt interpretate în felul acesta. În Triod se vorbeste, de exemplu, în legãturã cu învierea lui Lazãr despre piatra care a fost înlãturatã de pe mormântul lui Lazãr, piatra învârtosãrii, mintea, care este Lazãr, învierea care este eliberarea mintii, se face o legãturã între cei doi Lazãri, Lazãrul – prietenul Domnului Hristos si Lazãr de la usa bogatului nemilostiv si asa mai departe. Sunt interpretãri de genul acesta, însã asta este o chestiune pe care n-o pot urmãri toti credinciosii, cã e frumoasã, e bunã pentru oameni mai înaintati în viata spiritualã.

Interviu realizat la Mãnãstirea Brâncoveanu
de la Sâmbãta de Sus, 17 septembrie 1999
 
 
 

Exigentele Ortodoxiei

– De ce s-a rânduit de cãtre Bisericã ca prima Duminicã din Postul Mare sã fie numitã Duminica Ortodoxiei. De ce a Ortodoxiei si de ce acum la începutul Postului Mare, Pãrinte Teofil?

– E o întrebare la care nu m-am gândit niciodatã si nu stiu cine ar putea sã rãspundã gãsind motivarea acestui fapt: de ce în prima duminicã din post este Duminica Ortodoxiei. Noi am gãsit râduiala acesta în Bisericã, în cartea de slujbã conducãtoare pentru Postul Pastelui, în Triod si ne conformãm în sensul cã prãznuim Duminica Ortodoxiei cu ceea ce reprezintã Duminica Ortodoxiei, pentru cã, chiar dacã se numeste Duminica Ortodoxiei are în vedere o anumitã biruintã a ortodoxiei, nu ortodoxia în ansamblu. Duminica Ortodoxiei ne pune în fatã biruinta pe care a avut-o Biserica Ortodoxã fatã de cei care se împotriveau cultului icoanelor. Or, ortodoxia are un sens mult mai larg, nu este vorba numai de o anumitã biruintã ci de toate biruintele. În orice caz este important de observat faptul cã fãrã ortodoxie nu existã înaintare într-o viatã duhovniceascã autenticã si atunci, dacã e vorba sã ne angajãm la postul pregãtitor pentru Sfintele Pasti, e cazul sã avem în vedere si ortodoxia în ansamblul ei si acest lucru se realizeazã prin faptul cã ni se pune în atentie, în Duminica Ortodoxiei, ortodoxia.

– Ati spus cã, într-adevãr, aceastã primã duminicã reprezintã, de fapt, un triumf al ortodoxiei în ceea ce priveste cinstirea icoanelor. Ce înseamnã de fapt pentru un crestin-ortodox a cinsti icoana? Ce este icoana în primul rând?

– Icoana este o reprezentare în picturã a persoanei pe care o cuprinde icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Maicii Domnului, a diferitilor sfinti pe care îi cinsteste Biserica, deci este o aducere în constiinta credinciosilor, prin mijloacele picturii, a persoanei cãtre care ne este cinstirea. Trebuie de precizat de la început si pentru totdeauna, cã noi nu cinstim icoana ca obiect, ci cinstim icoana ca reprezentare, sau nu cinstim propriu-zis icoana, ci cinstim pe cel pe care îl prezintã icoana. Fãrã îndoialã cã nu se poate face abstractie si de icoanã ca obiect, dar noi când zicem cã suntem cinstitori de icoane, ne gândim întotdeauna la cei pe care îi reprezintã icoanele, nu ne gândim la icoana în sine. Cinstim o icoanã, cinstim icoana Mântuitorului, cinstim icoana Maicii Domnului si asa mai departe. Icoana este si un mijloc de legãturã între persoana pe care o prezintã icoana si între credinciosul care stã în fata icoanei cu cinstire, deci icoana nu este realitate în sine, ci ultima realitate este persoana reprezentatã pe icoanã, iar icoana este prima realitate care ne duce la persoana reprezentatã pe icoanã. De pildã, când ne adresãm Mântuitorului nostru Iisus Hristos ca cinstitori ai chipului sãu spunem, vorbind cu Mântuitorul: „Preacuratului Tãu chip ne închinãm Bunule, cerând iertare pentru greselile noastre, Hristoase Dumnezeule", deci avem în vedere chipul Mântuitorului, dar vorbim nu cu chipul Mântuitorului ci cu Mântuitorul Însusi despre chipul Lui. Asa trebuie gândite lucrurile în legãturã cu icoanele, indiferent pe cine reprezintã icoana respectivã.

– Pãrinte Teofil, mâine, dupã cum spuneam, prãznuim Duminica Ortodoxiei. Sã încercãm sã prezentãm ce înseamnã de fapt sã fii ortodox, mai ales astãzi, când multe grupãri îsi arogã titulatura sau orientarea de ortodox. Ce însemnã sã fii un crestin-ortodox?

– Sã fii un crestin-ortodox înseamnã sã faci parte din Biserica Ortodoxã, sã faci parte din obstea acelor credinciosi despre care la Sfânta Liturghie se spune: „Pe voi, pe toti, drept mãritorilor crestini, sã vã pomeneascã Domnul Dumnezeu întru împãrãtia sa totdeauna, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin." Asta înseamnã sã gândesti ortodox pe baza dogmelor credintei ortodoxe si sã trãiesti ortodox pe baza slujbelor prin care se manifestã ortodoxia. Cuvântul ortodox înseamnã drept-mãritor. Sunt si alte credinte crestine care se numesc pe sine a fi ortodoxe, dar nu au nici o manifestare crestinã. Nici o grupare crestinã nu are denumirea de ortodoxã, ci eventual pretentia cã detine ortodoxia. Or, Biserica noastrã drept-mãritoare, Biserica noastrã Ortodoxã se numeste si este ortodoxã, se numeste ortodoxã pentru cã este ortodoxã, este ortodoxã si se numeste ortodoxã, adicã drept-mãritoare, însumând în gândirea si evlavia ei toate adevãrurile de credintã prin care se manifestã ortodoxia si care sunt altele decât cele pe care le manifestã si le prezintã alte grupãri crestine, alte credinte crestine.

– Pãrinte Teofil, existã anumite exigente ale credintei. Este simplu, este usor sau este greu sã fii un adevãrat ucenic al lui Iisus Hristos în Biserica Sa?

– Existã exigente ale ortodoxiei. Biserica Ortodoxã este o Bisericã asceticã, o Bisericã care impune, care cere postul, o Bisericã în care se tin anumite rânduieli, o Bisericã conturatã din punct de vedere al evenimentelor de mântuire pe care le sãrbãtorim. Biserica Ortodoxã îi impune omului o anumitã disciplinã, lucrurile nu sunt lãsate la latitudinea fiecãrui credincios, ci Biserica îi prezintã credinciosului o anumitã orientare în care credinciosul ortodox trebuie sã se încadreze si dacã nu se încadreazã si în rânduielile ortodoxiei, nu este ortodox. Ortodoxia nu este o teorie, ortodoxia este o practicã. Pentru unii poate sã fie greu sã fie ortodox, pentru altii poate sã fie usor, adicã e usor sã fie ortodox pentru cineva care s-a obisnuit cu ortodoxia, cu disciplina ortodoxã si e greu sã fie ortodox pentru cineva care are împotriviri în constiinta lui, în viata lui fatã de ceea ce Biserica Ortodoxã cere credinciosilor ei.

– Ati pomenit de o anumitã disciplinã, dar în acelasi timp, noi stim cã ortodoxia este prin excelentã credinta libertãtii. Cum se împacã acestea douã si care ar fi anumite principii sau reguli?

– Sfântul Vasile cel Mare zice despre calea cea strâmtã pe care o pomeneste Domnul Hristos în Sfânta Evanghelie în legãturã cu cei care merg pe calea cea strâmtã si cei care merg pe calea cea largã (Mt. 7, 13), cã aceastã cale strâmtã este si strâmtã si largã, este strâmtã pentru cã îti impune anumite atitudini si este largã pentru cã încadrat fiind în atitudinile respective esti cumva eliberat de ceea ce se împotriveste, asa încât aceeasi cale este într-un fel strâmtã si într-un fel largã. Tot asa se poate spune si despre credinta ortodoxã, este o credintã care limiteazã libertatea si este o credintã care dã libertatea. Limiteazã libertatea în sensul cã nu poti face ce vrei, dar dã libertatea tocmai prin faptul cã nu faci ce vrei, dar faci ce trebuie si atunci esti mai liber decât acela care face ce vrea si care prin aceasta poate sã se înrobeascã pe sine propriilor sale intentii, propriilor sale tendinte.

– Ati spus de asemenea cã ortodoxia este o credintã practicã; la ce v-ati referit?

– M-am referit, de pildã, la faptul cã un credicios trebuie sã meargã la bisericã, trebuie sã ia parte la sfintele slujbe, trebuie sã tinã postul, trebuie sã fie cu luare aminte la adevãrurile de credintã, sã-si însuseascã adevãrurile de credintã ortodoxã. Deci, un credincios ortodox este îndrumat de Bisericã si este solicitat de Bisericã sã intre în viata Bisericii, deci nu trãieste în afarã, ci în miezul credintei ortodoxe.

– Pãrinte Teofil, cum putem avea încredintarea si certitudinea în acelasi timp, cã în Biserica Ortodoxã se aflã plinãtatea adevãrului si a harului dumnezeiesc?

– În ceea ce priveste adevãrul deplin, Biserica Ortodoxã ne garanteazã lucrul acesta prin dogmele ei, prin faptul cã ne ridicã mai presus de obisnuitul vietii, ne tine într-o sferã superioarã, ne dã constiinta cã suntem în cerul cel de pe pãmânt, iar harul lui Dumnezeu se dã celor care cred drept si atunci noi avem constiinta, convingerea cã acolo unde este adevãrul, acolo este Mântuitorul nostru Iisus Hristos care garanteazã adevãrul si unde e Domnul nostru Iisus Hristos, acolo este si harul dumnezeiesc care îl ajutã pe om sã se lase modelat de Mântuitorul si sã se disciplineze prin adevãrul care ne face liberi (In. 8, 32).

– Pãrinte Teofil, stim cu totii cã la începutul lunii mai 2000 va veni pentru întâia oarã în tara noastrã primul papã, în persoana Papei Ioan Paul al II-lea de la Roma. Ce atitudine trebuie sã aibã un credincios ortodox în fata unui asemenea eveniment? Vã întreb acest lucru deoarece existã pãreri diferite si uneori contradictorii, în rândul credinciosilor si chiar al preotilor.

– Mai întâi am sã rãspund la aceastã întrebare cu un rãspuns pe care l-am dat unui profesor de teologie care a trecut pe la noi pe la mãnãstire, un profesor romano-catolic si care mi-a pus aceastã întrebare în vara anului trecut, se stia de atunci de intentia de a veni Episcopul Romei în tara noastrã, de opiniile diferite în legãturã cu asta si pãrintele respectiv m-a întrebat ce zic eu despre venirea Papei. I-am rãspuns foarte simplu: „eu mã bucur cã vine… – si am stat putin si dupã aceea am zis – si pleacã". Un pãrinte care era cu mine si cu profesorul respectiv mi-a spus cã cel care m-a întrebat ce zic eu despre venirea Papei a avut o fatã lumioasã când am zis eu „mã bucur cã vine" si nu a rãmas aceeasi luminã când am zis „si pleacã". Adevãrul este acesta: cã Papa vine si pleacã. Pentru cei care îl considerã Sfântul Pãrinte de la Roma, o sã vinã ca Sfântul Pãrinte de la Roma. Pentru noi, care îl stim un Episcop la Bisericii, o sã vinã un Episcop al Bisericii, noi nu îi retragem Episcopului de la Roma, respectiv Papei, calitatea de Episcop si atunci îl primim cu conceptiile noastre, îl întâmpinãm cu sentimentele pe care ni le desteaptã în suflet conceptia pe care o avem. În orice caz, Papa este o persoanã deosebitã, este un unic în lume, indiferent de ce crede cineva despre el. Adevãrul este cã existã un singur Papã, un singur conducãtor al Bisericii Catolice. Pentru noi vine conducãtorul Bisericii Catolice, noi respectãm Biserica Catolicã si atunci de ce nu ne-am bucura cã vine conducãtorul Bisericii Catolice în tara noastrã. Vine si ne bucurãm cã vine. Dupã aceea pleacã si ne bucurãm si cã pleacã pentru cã nu aici este rostul lui. El nu vine pentru toti câti îl vor vedea. Totdeauna când Papa merge undeva, într-o tarã se adunã foarte, foarte multã lume în jurul lui pentru cã este un eveniment, realitatea asta este, nu e un lucru întâmplãtor cã Papa ajunge într-o tarã, catolicã sau necatolicã, pentru catolici sau pentru altii, lumea se adunã ca sã vadã pe cel care este unic în lumea asta. Un singur om reprezintã Biserica Catolicã si toatã Biserica Catolicã cumva este însumatã în persoana Papei de la Roma. Unii dintre cei care îl asteaptã pe Sfântul Pãrinte, deci catolicii, respectiv supusii lui, cei condusi de el îl vor privi pe Sfântul Pãrinte poate ca pe „Vicarius fili Dei", deci ca pe loctiitorul Fiului lui Dumnezeu, poate îl vor primi pe „servus servorum Dei", adicã slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu, iar noi ceilalti îl vom primi ca pe o persoanã deosebitã, un om care reprezintã ceva, chiar dacã reprezintã mai mult pentru altii decât pentru noi. În orice caz este un eveniment în care Biserica Ortodoxã îsi are importanta ei, întelegerea ei prin faptul cã l-a invitat pe Episcopul Romei sã vinã aici si noi îl primim si îl cinstim asa cum cinstim pe orice ierarh al Bisericii. Când mi se întâmplã sã ascult postul de radio Vatican, care transmite si în limba româneascã, de câte ori mi se întâmplã sã îl ascult pe Papa spunând binecuvântarea pe care o dã el peste lume, totdeuna, indiferent cum am stat ca ascultãtor, totdeuna mã ridic în picioare din consideratie fatã de cel care vine si dupã aceea pleacã, vine sã-i bucure pe cei care-l asteaptã si pleacã pentru cã rostul lui nu este aici.

– În finalul interviului nostru, Pãrinte Teofil Pãrãian, în calitate de duhovnic, v-as întreba cum vedeti Sfintia Voastrã viitorul ortodoxiei aici la noi, în România.

– Cred cã viitorul ortodoxiei înseamnã o întemeiere în ortodoxie. Cu cât vom fi mai ortodocsi, în prezent, cu atât vom fi mai ortodocsi si în viitor. Dacã suntem neluãtori aminte la credinta noastrã, la viata noastrã ortodoxã în prezent, nu putem astepta de la viitor mai binele pentru cã mai binele se întemeiazã pe binele din prezent. Vrem sã avem un viitor ortodox luminat, un viitor ortodox odihnitor, trebuie sã avem o trãire în prezent ortodoxã care asigurã viitorul ortodox. Sigur cã sunt diferite puncte de vedere, diferite conceptii în legãturã cu viata ortodoxã, eu cred cã noi trebuie sã insistãm cât putem mai mult pentru gândirea ortodoxã si pentru trãirea ortodoxã si atunci viitorul e cel pe care îl dorim, adicã un viitor care va aduce bucurie ortodocsilor, iar dacã suntem nepãsãtori în prezent, nici viitorul nu va putea fi mai altfel decât prezentul pe care se întemeiazã.

Interviu înregistrat la Brasov în 21 februarie 1999