Să mulţumim Domnului!

Preacuvioase părinte stareţ, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, la fiecare Sf. Liturghie se cuprinde şi îndemnul "Să mulţumim Domnului!" La acest îndemn răspundem cu cuvintele: "Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sf. Duh, Treimei celei de-o fiinţă şi nedespărţite". Mulţumirea noastră este închinarea noastră. Închinarea noastră este recunoştinţa noastră.

Mulţumim Domnului pentru toate binefacerile. Şi în rugăciunea pe care o rosteşte preotul când credincioşii cântă "Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sf. Duh, Treimei celei de-o fiinţă şi nedespărţite", mulţumeşte lui Dumnezeu pentru tot ce face Dumnezeu pentru noi, pentru tot ce a făcut, pentru împărăţia pe care ne-a dat-o. Şi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile, pentru cele ştiute şi pentru cele neştiute, pentru cele arătate şi pentru cele nearătate şi "Mulţumim Ţie şi pentru Liturghia aceasta - zicem noi - pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre, deşi stau înaintea Ta mii de arhangheli şi zeci de mii de îngeri, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, care se înalţă zburând". Şi apoi spune cu glas tare: "Cântare de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind". Iar credincioşii spun atunci cuvinte îngereşti, cuvinte asemănătoare cu cele ale Heruvimilor, ale îngerilor, ale arhanghelilor: "Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Ta". E bine să ne aducem aminte de aceasta şi să fim totdeauna recunoscători şi pentru Sf. Liturghie, şi pentru toate binefacerile, şi să-I fim recunoascători şi Mântuitorului Dumnezeu dar să le fim recunoscători şi mulţumitori şi oamenilor care colaborând cu Dumnezeu, sunt angajaţi pentru binefacerile pe care le primim de la Dumnezeu şi prin mijlocirea oamenilor.

Am petrecut aici, la această mănăstire, în tinda raiului, în casa lui Dumnezeu, la poarta cerului, în locul împlinirilor, zile frumoase, zile de rugăciune, zile de învăţătură, zile de cercetare de noi înşine. Ne-am îmbogăţit sufleteşte cu ceea ce am făcut, cu ceea ce ni s-a oferit şi aceasta este o binefacere a lui Dumnezeu şi o binefacere a oamenilor, binefacerea celor care ne-au primit, care ne-au ocrotit, care ne-au dat posibilitatea să fim în locul acesta binecuvântat de Dumnezeu. Şi pentru că suntem într-o mănăstire, să nu-i uităm nici pe ctitorii acestei mănăstiri, pe cei care cu voia lui Dumnezeu, cu darul lui Dumnezeu au lăsat acest locaş în care iată, am putut să fim şi în care încă suntem cu darul lui Dumnezeu, şi pe care îl vom purta atât ca loc binecuvântat, cît şi pe oamenii care sunt învredniciţi de Dumnezeu să-şi ducă viaţa în locul acesta, îi vom purta în sufletele noastre.

Plecăm. Plecăm pentru că cei care am venit nu suntem de aici. Trebuie să plecăm la rosturile noastre, unde ne-a aşezat Dumnezeu. Ne ducem fiecare la rosturile noastre. Dar să ştiţi că nu plecăm de tot. Şi plecăm, şi rămânem. Şi rămânem cu gândul aicea, plecăm unde trebuie să fim şi rămânem aici cu gândurile, cu dorinţele de bine. Şi pentru că nu plecăm de tot de aici - şi de fapt de nicăieri unde am fost vreodată nu plecăm de tot - ducem cu noi tot ce ne-a fost spre bucurie. Ducem pe oamenii de aici în sufletul nostru şi dacă nu ne despărţim nici de cei morţi, ci îi purtăm în suflet pe mai departe, cum să ne despărţim de cei vii? Nici nu putem să ne despărţim, şi chiar dacă ar fi o poruncă să ne despărţim de ei, nu putem împlini o astfel de poruncă. Aşa-i făcut sufletul omenesc, să cuprindă în el şi să nu se mai poată despărţi de cei pe care îi cuprinde. Mergem cu ei cu tot, şi rămânem şi după ce plecăm. Şi toate acestea sunt cu putinţă pentru că suntem în atmosfera de iubire pe care o avem realizată prin credinţa noastră, credinţa noastră care-i lucrătoare de iubire.

Cei de la noi ştiu că am mai spus eu, din când în când, că dacă ar fi să mă întâlnesc cu sfinţi de dincolo de lumea aceasta, mai ales mi-aş dori să mă întâlnesc cu Sf. Iosif din Arimateea, cu Sf. Evanghelist Luca şi cu Sf. Ioan Gură de Aur. Bineînţeles, cu orice sfânt, este mare lucru să te întâlneşti cu un sfânt, dar dacă ar fi aşa, să-mi aleg eu sfinţi cu care să mă întâlnesc, aş alege pe Sf. Iosif din Arimateea pentru că a fost cinstitor al Mântuitorului într-o vreme când ceilalţi nu-L cinsteau. În vremea când unii Apostoli s-au lepădat, el L-a înmormântat cu cinste. Şi foarte interesant de ştiut că L-a înmormântat cu cinste un om care, bineînţeles, L-a cinstit şi în viaţă pe Domnul Hristos, dar un om care nu a avut o foarte mare legătură, în orice caz nu o legătură cum au avut Sfinţii Apostoli. Sfinţii Apostoli s-au depărtat, au stat cu frică, iar Sf. Iosif din Arimateea I-a oferit Domnului Hristos mormânt, L-a înmormântat, L-a cinstit când alţii Îl necinsteau sau când alţii nu-L cinsteau, şi de aceea îl am la inimă.

Sf. Evanghelist Luca a cuprins în Sfânta sa Evanghelie nişte lucruri care e bine să le avem în vedere mereu. Am putea zice că pilda cu fiul risipitor este o Evanghelie întreagă, e toată Evanghelia cuprinsă în pilda cu fiul risipitor, şi aceasta o avem de la Sf. Evanghelist Luca. A păstrat-o Sf. Evanghelist Luca. Pilda cu samarineanul milostiv, atât de odihnitoare şi atât de luminătoare. Istorisirea despre tâlharul cel credincios e extraordinară. Dacă nu era Evanghelia de la Luca nu erau nici acestea. Fiind Evanghelia de la Luca, sunt şi acestea. E şi Zaheu în conştiinţa noastră, e şi femeia păcătoasă care L-a uns cu mir pe Domnul Hristos, a vărsat lacrimi pe picioarele Lui. Sunt nişte lucruri extraordinare. Toată Evanghelia e frumoasă şi bună, am pomenit de pescuirea minunată zilele trecute, am pomenit de cele în legătură cu Înălţarea Domnului Hristos, toate acestea sunt în Evanghelia de la Luca. Aşa că tare mi-ar fi drag să-l întâlnesc pe Sf. Evanghelist Luca, să-i spun că tare mult îmi plac cele ce le-a cuprins în Evanghelie, pe care numai el le-a cuprins în Evanghelia sa, şi să-i spun că mă bucur şi de ceea ce a scris despre cei doi care au mers spre Emaus, dintre care unii zic că unul a fost Sf. Evanghelist Luca.

Şi apoi Sf. Ioan Gură de Aur. Sf. Ioan Gură de Aur pentru că a fost pogorâtor. Nu a fost un om aspru, a fost un om înţelegător al neputinţei omeneşti, un om care s-a coborât la neputinţa omenească şi i-a ajutat pe oameni, şi tot ce a scris Sf. Ioan Gură de Aur, ce a ajuns la noi, e dătător de bucurie. Gândiţi-vă mai ales la cuvântul acela de la Paşti, care e copleşitor. Nu există ceva de măsurile cuvântului Sf. Ioan Gură de Aur de la Paşti, de măsurile dătătoare de nădejde cum este cuvântul acela de la Paşti. E extraordinar, e ceva ce-ţi dă bucurie. Şi ştiind lucrurile acestea, nu se poate să nu doreşti - dacă într-adevăr preţuieşti lucruri de felul acesta - să te întâlneşti cu Sf. Ioan Gură de Aur.

De altfel noi ne întâlnim cu sfinţii. Şi cu Sf. Evanghelist Luca, şi cu Sf. Ioan Gură de Aur, şi cu Sf. Iosif din Arimateea, ne întâlnim cu ei prin ceea ce ştim despre ei. La noi la mănăstire a fost cândva un episcop armean. A fost aceasta înainte poate cu vreo 30 de ani. A veni la noi cu mitropolitul Nicolae Mladin. Este ceva frumos: a venit vorba despre Sf. Grigorie Luminătorul care a fost încreştinătorul armenilor. Şi venind vorba despre asta, el mi-a spus că la ei există o legendă. Anume că un copil citea din scrierile Sf. Grigorie Luminătorul şi nu înţelegea. Şi atunci, din carte - fiţi atenţi, din carte - a ieşit Sf. Grigorie şi i-a explicat, i-a dat lămuriri copilului aceluia. Ceea ce mă interesează pe mine şi ceea ce e frumos, extraordinar de frumos, e faptul că Sf. Grigorie a ieşit - de unde? - din carte. Nu a venit de sus, nu a venit dintr-o parte, dintr-alta, ci a ieşit din carte. Să ştiţi că toţi ieşim din cărţi dacă am scris o carte. Fiecare ieşim din ceea ce am scris. Ieşim noi înşine. Aşa iese şi Sf. Evanghelist Luca din Evanghelia sa. Bineînţeles, iese cumva în umbră pentru că el ni-L scoate la iveală pe Domnul Hristos, dar în ceea ce a scris el, împreună cu Domnul Hristos, în ceea ce a scris despre Domnul Hristos, iese şi Sf. Evanghelist Luca. Când ne gândim la Sf. Iosif din Arimateea, la cinstea pe care I-a făcut-o Domnului Hristos înmormântându-L, la cinstirea pe care I-a adus-o, iese de acolo şi Sf. Iosif din Arimateea. Ni-l aduce în faţă Sf. Evanghelist Luca şi toţi ceilalţi Evanghelişti căci toţi îl pomenesc. Din scrierile Sf. Ioan Gură de Aur iese Sf. Ioan Gură de Aur.

Şi am pomenit lucrul acesta pentru că, dacă e vorba să ne arătăm mulţumirea şi recunoştinţa, acum şi totdeauna şi în vecii vecilor, şi în veşnicie şi în vremea de acum, dacă e să ne arătăm recunoştinţa - şi nu putem să nu ne-o arătăm faţă de cei care ne-au primit şi ne-au cinstit şi ei, şi ne-au omenit, cum zice românul - dacă e vorba să facem lucrul acesta, iată, avem şi un sprijin în Sf. Evanghelie de la Luca în legătură cu minunea vindecării celor zece leproşi.

Ştiţi că numai Sf. Evanghelist Luca cuprinde în Evanghelia sa o relatare despre vindecarea a zece leproşi pe care a făcut-o Domnul Hristos. Şi nu s-a oprit numai la istorisirea în sine ci a adăugat şi ce s-a întâmplat îndată după ce Domnul Hristos i-a vindecat de la depărtare pe cei zece leproşi. I-a trimis să se arate preoţilor, pe drum ei s-au vindecat şi Sf. Evanghelist Luca ţine să informeze că dintre cei zece, unul s-a întors. S-a întors la Domnul Hristos, a căzut la picioarele Lui şi preamărea pe Dumnezeu şi mulţumea pentru vindecare, în timp ce ceilalţi nu s-au întors. Şi Domnul Hristos a zis: "Oare nu s-au vindecat zece? Unde sunt ceilalţi nouă?" (Luca 17, 17). Deci Domnul Hristos aştepta şi pe cei nouă să-şi arate recunoştinţa. Noi vrem să fim ca cel unul care s-a întors. Vrem să fim ca acel unul, să ne întoarcem la Dumnezeu şi să ne întoarcem la oamenii care ne-au primit şi care ne-au omenit şi care au stat cu noi şi au fost bucuroşi de prezenţa noastră.

Iubiţi credincioşi, vă spuneam mai zilele trecute că tare mult îmi place mie o istorisire a Sf. Evanghelist Ioan despre spălarea picioarelor. Apoi să ştiţi că în această istorisire se cuprinde şi ceva ce priveşte recunoştinţa. Sf. Vasile cel Mare întrebat fiind "Cum trebuie să-şi arate cineva recunoştinţa faţă de binefăcător?" zice că aşa, având sentimentul pe care l-a avut Sf. Apostol Petru când nu voia să-L lase pe Domnul să-i spele picioarele. Adică să zică cum a zis Sf. Apostol Petru: "Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?" (Ioan 13, 6), adică să mă învrednicesc eu de o astfel de binefacere? Să te socoteşti mai mic decât binefăcătorul, asta înseamnă.

Şi mai e ceva. În Sf. Evanghelie mai avem încă o istorisire despre felul cum a înţeles Domnul Hristos să primească binefacerile, cinstirea care I s-a adus. Şi anume, se spune că o femeie, înainte de sfânta Sa pătimire, L-a cinstit pe Domnul Hristos turnând peste El mir de nard de mult preţ. Unii dintre ucenicii care erau de faţă au socotit că nu face bine femeia cu ce face, că nu a făcut bine cu ce a făcut, că ar fi trebuit să se vândă mirul, să se dea banii săracilor, au găsit ei nişte motive ale lor. Şi atunci Domnul Hristos a rânduit ceva care a rămas în Sf. Evanghelie. Prima dată a zis aşa: "Nu faceţi supărare femeii" (Matei 26, 10). Cam uităm noi lucrurile acestea. Să ştiţi că cuvintele sunt veşnice, chiar dacă au fost spuse într-o împrejurare oarecare, totuşi cuvintele rămân veşnice. Le-a spus ucenicilor "Nu faceţi supărare femeii" ca să auzim noi şi să ştim şi noi, să nu fim oameni care înmulţim supărarea, ci să fim oameni care înmulţim bucuria. "Nu faceţi supărare femeii". Şi apoi a adăugat: "Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, să se spună şi ce a făcut ea, spre pomenirea ei". Oriunde se va propovădui Evanghelia. Ce înseamnă? Acolo unde se va spune despre Întruparea Mea, despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu, acolo unde se va spune despre cuvintele Mele, despre propovăduirea Mea, despre Răstignirea Mea, despre moartea Mea pe Cruce, despre Învierea Mea, despre Înălţarea Mea, să se spună şi ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei. Ca să învăţăm şi noi să fim recunoscători, şi să fim mulţumitori, şi să fim îndatoritori şi îndatoraţi faţă de toţi aceia care fac ceva, care au făcut ceva în viaţa lor pentru noi, pentru viaţa noastră.

Ne ducem cu ajutorul lui Dumnezeu, cu gânduri bune şi vrem să lăsăm gânduri bune. Sfârşesc cu ceva care îmi place mult şi cu ceva ce spun adeseori la noi, la mănăstire. Şi aume că în 1971 la mănăstirea noastră au fost doi creştini din Germania. Au stat câteva zile la noi şi venind vorba despre o instituţie bisericească de ajutorare a epilepticilor, o instituţie numită Betel - casa lui Dumnezeu înseamnă pe evreieşte, cuvântul e evreiesc - venind vorba despre faptul că un părinte de la noi a lucrat cândva în instituţia aceea, vreo câteva luni, trei luni, la ajutorarea bolnavilor, ne-au spus că la intrare la Betel e scris:

"Pace celor ce vin,
bucurie celor ce rămân,
binecuvântare celor ce pleacă"

Nouă ne-a plăcut tare mult cuvântul acesta: "Pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce pleacă" şi atunci ei au scris în cartea de onoare a mănăstirii: "Pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce pleacă doresc doi creştini din Germania tuturor celor ce, în urma lor, vor vizita această mănăstire".

Lăsăm şi noi urarea aceasta aici, pentru cei de aici şi pentru noi, care plecăm: pace, bucurie şi binecuvântare. Dumnezeu să ne ajute!

27 iulie 1996