Îndemnuri de la Sfânta Liturghie

Prea cuvioase părinte, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, din programul pe care l-am făcut pentru zilele acestea mi-a rămas să mai spun astăzi ceva despre îndemnurile de la Sfânta Liturghie. Voi avea în vedere acele îndemnuri care sunt cuprinse numai în Sfânta Liturghie, deci nu mă voi opri în mod special asupra îndemnurilor de la sfintele slujbe în general, asupra acelor îndemnuri pe care le găsim şi la alte slujbe dumnezeieşti, ci voi avea în vedere numai îndemnurile de la Sfânta Liturghie.

Totuşi, la Sfânta Liturghie apare şi un îndemn de la celelalte sfinte slujbe, însă în alte contexte, şi anume e vorba de îndemnul: "Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". La slujbele obişnuite în general apare textul acesta în legătură cu pomenirea Maicii Domnului şi a tuturor sfinţilor. Şi la Sfânta Liturghie apare de mai multe ori acest îndemn de a-I încredinţa viaţa noastră Mântuitorului sau de a-I dărui viaţa noastră Mântuitorului nostru Iisus Hristos, apare în contextul acesta, adică în legătură cu pomenirea Maicii Domnului şi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar mai apare încă în două contexte, şi anume, înainte de rugăciunea "Tatăl nostru". Se zice: "Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Acest îndemn de la Sfânta Liturghie mai este cuprins şi într-o altă slujbă, numai în una, altă slujbă decât Sfânta Liturghie, şi anume, la slujba cununiei. Şi la slujba cununiei se spun cuvintele acestea: "Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm".

Şi în sfârşit, cel de-al treilea loc de la Sfânta Liturghie în care apare cuvântul acesta, de îndemn: "Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm" este când se spune: "Ziua toată desăvârşită, sfântă, paşnică şi fără de păcat cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm".

Celelalte îndemnuri: "Domnului să ne rugăm", "La Domnul să cerem", "Capetele noastre Domnului să le plecăm", le găsim şi la celelalte slujbe aşa că le lăsăm de data aceasta şi ne oprim la îndemnuri care ţin anume de Sfânta Liturghie.

Unul dintre îndemnurile care mai poate trezi nedumeriri, întrebări, este îndemnul: "Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi. Cei chemaţi ieşiţi. Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi". Pare ceva nefiresc. Să-i chemi şi să-i trimiţi. Despre ce-i vorba, cine sunt cei chemaţi şi de ce trebuie să iasă? Adică şi chemaţi, şi să plece. Cum vine asta? Vine aşa, că la începutul creştinismului, vreme de mai multe veacuri, unii dintre creştini veneau dintre păgâni, şi veneau la vârste mature, la vârste conştiente, la vârste la care aveau conştiinţă. Şi, până când deveneau creştini deplini, adică până se botezau, erau în stadiul numit de chemaţi, erau chemaţi sau catehumeni. Atunci se făcea cu ei şcoală, erau îndrumaţi în credinţa cea nouă pe care au primit-o dar pe care încă n-o ştiau şi pe care încă n-au arătat-o practic, şi prin botez. În vremea aceasta, credincioşii care se pregăteau pentru botez se numeau chemaţi sau catehumeni. Şi pentru că la Sfânta Liturghie nu pot lua parte creştini nedeplini, pentru că şi aceştia erau totuşi creştini şi erau ortodocşi dar nu erau ortodocşi botezaţi, la vremea aceea când se sfârşea partea din Sfânta Liturghie la care puteau lua parte, adică partea din Sfânta Liturghie în care e cuprinsă Evanghelia şi Apostolul, Liturghia cuvântului - dar nu aveau voie să ia parte şi la cealaltă parte a Liturghiei, la Liturghia Euharistică, la Liturghia împărtăşirii cu Sfintele Taine - li se spunea să iasă. Deci: "Cei chemaţi, ieşiţi". Să părăsească biserica. Şi părăseau biserica.

Acum, când s-a generalizat botezul copiilor, se pare că nu ar mai avea rost această zicere şi cele în legătură cu catehumenii, deşi mai sunt totuşi catehumeni, însă nu în toate bisericile. Şi atunci unii dintre preoţi mai spun îndemnul acesta, alţii nu-l spun, dispoziţii speciale nu ştiu să se fi dat în legătură cu asta, ca să nu se mai spună, dar în unele eparhii, de exempu pe la Timişoara nu se mai spune, la Cluj am băgat de seamă că nu se mai spune, la Sibiu uneori nu se spune când se slujeşte cu arhiereu. Noi luăm totuşi în consideraţie acest îndemn pentru că încă este în practică şi îl avem în vedere în legătură cu ceea ce înseamnă el. Deci e vorba de unii care se numeau chemaţi şi de aceea trebuiau să plece pentru că nu erau creştini deplini. Şi asta mai are rost şi în alt fel şi anume să se dea de înţeles credincioşilor care după starea lor sufletească sunt nevrednici de a fi la Sfânta Liturghie, să facă un fel de pocăinţă în cugetul lor şi să zică: uite şi eu ar trebui să plec, chiar dacă nu plec, pentru că-s nevrednic să mai stau şi la partea la care nu mai am dreptul să stau. Însă, pentru că pocăinţa nu mai e publică în Biserica noastră de acuma, nu ies cei care sunt în situaţia de a nu mai putea lua parte la Sfânta Liturghie pentru că au căzut din darul pe care l-au primit la botez.

Apoi, celelalte îndemnuri sunt destul de lămurite şi anume, un îndemn de la Sfânta Liturghie este "Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim". Să ne iubim unii pe alţii. E nevoie de iubire, să implinim porunca iubirii. Trebuie să înmulţim iubirea. Şi ca să putem fi vrednici de Dumnezeu, trebuie să avem dragoste între noi, aşa spune Domnul Hristos, a rămas cuvântul Lui în Evanghelie: "După aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi" (Ioan 13, 35), dacă veţi avea iubire unii către alţii. Când e lipsă iubirea şi cinstirea e semn că omul nu-i în sfera lui Dumnezeu, nu-i în lumina dumnezeiască şi atunci, ca nu cumva să păstrăm ură în sufletele noastre la Sfânta Liturghie, unde e nevoie de iubire, ni se spune: "Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim". Să n-avem depărtare între noi, să n-avem repulsii, resentimente între noi, ci să ne iubim. Cum s-ar zice la Paşti: "Să iertăm toate pentru Înviere", să trecem peste toate. Şi nu numai să trecem peste toate cele rele dar chiar să ne iubim, pozitiv.

Un alt îndemn de la Sfânta Liturghie este: "Sus să avem inimile", îndemn la care se răspunde cu "Avem către Domnul". Deci, cum s-ar zice, numai degeaba ne mai spui să avem inimile sus, că le avem. Adevărul este că de multe ori chestiunile acestea sunt formule de ritual. Mulţi oameni rătăcesc cu gândul, cu simţirea, în timpul Sfintei Liturghii şi nu au inimile sus, nu au inimile îndreptate către Dumnezeu. Inima înseamnă interiorul, esenţa omului. "Sus să avem inimile": mintea şi simţirea. Să ştiţi că cei vechi nu făceau deosebire între minte şi simţire şi de aceea se spune în Sfânta Evanghelie de exemplu că "din prisosinţa inimii grăieşte gura" (Matei 12, 34), sau că "de ce astfel de gânduri se suie în inimile voastre?" (Luca 24, 38). Când zicem "inimă" zicem tot interiorul omului, toată partea conştientă. Deci nu-i vorba de inima de carne sau de inima numai ca loc al simţirii, ci-i vorba de tot interiorul omului: "Sus să avem inimile", "Avem către Domnul". Să dea Dumnezeu să avem către Domnul inimile noastre nu numai în clipa în care zicem că "avem către Domnul", ci să avem inimile sus în toată vremea şi în orice loc. Să nu uităm de Dumnezeu, asta înseamnă. Să ţinem seama de Dumnezeu.

Un alt îndemn de la Sfânta Liturghie este: "Să mulţumim Domnului". Cuvântul acesta este urmat de un text cântat care zice aşa: "Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimei celei de o fiinţă şi nedespărţite". Deci înţelegem că mulţumirea noastră este închinarea noastră şi închinarea noastră este pentru că aşa se cuvine. Nu-şi poate închipui cineva care trăieşte drept posibilitatea de a-I mulţumi lui Dumnezeu fără a-L recunoaşte pe Dumnezeu ca izvor al binelui şi fără a-I aduce lui Dumnezeu închinare. De aceea zicem "Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina". De ce facem aceasta? De ce mulţumim? Pentru că aşa se cuvine, aşa-i cu "vrednicie şi cu dreptate". Şi pentru că-i "cu vrednicie şi cu dreptate a ne închina", ne închinăm "Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimei celei de o fiinţă şi nedespărţite".

Alt îndemn de la Sfânta Liturghie este: "Cu pace să ieşim". Ce însemnă asta? Însemnă că la sfârşitul Liturghiei ni se atrage atenţia să ieşim cu cuviinţă din biserică, să ieşim cu pace, iar răspunsul credincioşilor este: "Întru numele Domnului". Asta ar însemna ca toată viaţa noastră de după Liturghie să fie tot o liturghie şi să fie viaţa noastră "întru numele Domnului", o slujbă adusă lui Dumnezeu, trăită în aşa fel încât nimic necurat să nu fie în existenţa noastră. În mod voit să nu facem nimic din cele ce nu le binecuvintează Dumnezeu.

Mai sunt încă două ziceri de la Sfânta Liturghie pe care vreau să le pun în legătură una cu alta, şi anume cuvintele pe care le auzim noi ca îndemn, dar care de fapt nu sunt îndemn: "Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor" şi "Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu al Legii cele noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor". Cuvântul acesta, zicerile acestea, sunt cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos de la Cina cea de Taină, rămase în conştinţa Bisericii şi în cadrul Sfintei Liturghii. Cuvintele acestea de fapt noi le auzim ca un îndemn. Aşa cum au fost spuse la Cina cea de Taină, dar privite în contextul lor, în care apar, sunt cuvinte care amintesc de cele care s-au petrecut atunci, pentru că zicem că Domnul Hristos a luat pâine în Sfintele Sale Mâini, a binecuvântat, a sfinţit, a frânt şi a dat ucenicilor săi zicând: "Luaţi, mâncaţi". Credincioşii aud numai cuvintele "luaţi mâncaţi" şi nu cunosc contextul în care apar, adică textul dinaintea lor, şi de aceea ele apar ca un îndemn. Dar le putem lua foarte bine şi ca îndemn, ca un îndemn la împărtăşire cu Trupul şi Sângele Domnului Nostru Iisus Hristos.

Şi în legătură cu acest îndemn mai vine un alt îndemn spre împărtăşirea cu Sfintele Taine, cu cinstitul Trup şi scumpul Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când se spune: "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi" sau "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă".

Aceste două formule de fapt au în vedere apropierea credincioşilor de Sfintele Taine, prin aceste cuvinte sunt chemaţi credincioşii să se împărtăşească. În formula primă: "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi", s-ar părea că cuvântul acesta priveşte chipul în care trebuie să se apropie credincioşii. Deci nu sunt chemaţi să se apropie ci li se spune cum să se apropie. Se presupune că se apropie de Sfintele Taine, credincioşii, şi li se spune: fiţi atenţi, vă apropiaţi, dar să vă apropiaţi - cum? - "cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste".

În cea de-a doua formulă a îndemnului acesta este o adevărată chemare pentru împărtăşire ca şi cum s-ar spune: poate nu sunteţi hotărâţi să vă împărtăşiţi dar ar fi cazul să vă împărtăşiţi. Apropiaţi-vă, haideţi, împărtăşiţi-vă. Cum? "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste".

Cuvintele acestea se spun degeaba. De foarte multe ori la Sfintele Liturghii se spun degeaba, pentru că nu se apropie credincioşii să se împărtăşească. S-a părăsit dorinţa aceasta de împărtăşire. Oamenii au o frică de a se împărtăşi. Mulţi dintre credincioşi nu vor să se împărtăşească, mulţi dintre credincioşi se socotesc nevrednici de a se împărtăşi, şi-i firesc să ne gândim că suntem nevrednici, că de fapt toţi suntem nevrednici. Nu ştiu cui i-ar putea veni în gând, mergând pe o cale de credinţă adevărată, cui i-ar putea veni în gând: eu sunt vrednic. Mă duc că-s vrednic. Toţi suntem nevrednici, dar ne învredniceşte Dumnezeu. Dumnezeu care ne oferă această posibilitate ne şi învredniceşte. Şi dacă ne pregătim pentru a ne împărtăşi cu Cinstitele Taine ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ne mai rămâne doar să ne apropiem "Cu frică de Dumnezeu" - adică nu cu nepăsare - "cu credinţă" - cu credinţă în ceea ce primim - "şi cu dragoste". Dar să ne apropiem.

S-a făcut aşa o atmosferă, să zicem aşa, de neluare aminte la Sfintele Taine. Sunt credincioşi care se împărtăşesc o singură dată pe an. Eu să ştiţi că n-am încredere în spovedania celor ce se spovedesc o singură dată pe an şi în împărtăşirea celor ce se împărtăşesc o singură dată pe an. N-am încredere pentru că nu-mi pot închipui că cineva care preţuieşte Cinstitele Daruri se poate reţine de la împărtăşire atâta vreme. Şi-apoi sunt oameni care nu se împărtăşesc cu anii, ani şi ani, ani de-a rândul. Vin oameni în vârstă, la 50 de ani şi spun că nu s-au mai spovedit din copilărie. Apoi aceia care nu s-au spovedit din copilărie, nici nu s-au împărtăşit din copilărie. Nu le-a atras nimeni atenţia că-i important să te împărtăşeşti, li s-a spus mereu că trebuie să fii vrednic şi că noi nu suntem vrednici. Iubiţi credincioşi, eu n-am nimica împotriva celor pe care nu-i interesează primirea Sfintelor Taine, dar dacă sunt credincioşi care doresc să se împărtăşească, sunt împotriva acelor duhovnici care îi opresc pe credincioşi să se împărtăşească pentru că s-au împărtăşit de curând. Fiecare Sfântă Liturghie e prilej de împărtăşire. Şi de câte ori nu ne împărtăşim, de atâtea ori refuzăm ceva ce Dumnezeu vrea să ne dea. Noi refuzăm. Dintr-un motiv sau altul. Că nu suntem pregătiţi, de pildă. Pregătirea pentru Sfânta Împărtăşire e pregătire de o viaţă întreagă. Dacă trăieşti corect, te pregăteşti pentru Sfânta Împărtăşire şi dacă nu trăieşti corect nu te pregăteşti nici atunci când gândeşti că te pregăteşti, şi atunci când citeşti ştiu şi eu ce rânduieli ca totuşi să te poţi împărtăşi, ca să fii vrednic. Eu nu sunt împotriva unei pregătiri pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine, a unei pregătiri imediate, adică împotriva citirii de pildă a canonului pentru Sfânta Împărtăşire. Sunt de acord. Şi chiar trebuie făcut lucrul acesta. Măcar atât. Dar asta nu înseamnă că omul trebuie să aştepte până cînd se împlineşte un soroc, ştiu eu, de şase săptămâni sau de cât, ca să se mai poată împărtăşi o dată.

La mine vin de exemplu credincioşi care vor să se împărtăşească sau s-au împărtăşit de curând, de exemplu Vineri, şi e Duminică: "Vineri m-am spovedit şi m-am împărtăşit la catedrală în Sibiu". Şi vine Duminică la spovedit, mai mult aşa, ca să se întâlnească cu mine şi să se spovedescă şi la mine, să zicem, deşi, la drept vorbind, nu mai are omul să spună cine ştie ce. Şi-apoi să ştiţi că eu nu răscolesc de când trăieşte omul, că ce-i cu el şi ce-a mai făcut, păcate pe care le-a iertat Dumnezeu şi le-a iertat preotul. Nu mă mai interesează. Iau totdeauna pe om de la ultima lui spovedanie. Dacă nu-i oprit de la Sfânta Împărtăşanie nu-l opresc nici eu. Numai aşa, dacă cumva trăieşte în păcate, într-un sistem de păcătuire şi atunci trebuie că nu se poate. Adică dacă cineva nu a fost destul de luător aminte, atunci totuşi îi atrag atenţia că trebuia să facă totuşi ceva, să zicem, dar în general îl iau de la ultima spovedanie şi-l întreb: vrei să te împărtăşeşti şi astăzi? Şi oamenii, cei mai mulţi îmi spun: "Părinte, dar se poate aşa ceva?". Şi eu îi spun că se poate, că dacă se poate cu mine se poate şi cu el. Adică de ce să nu se poată? Trebuie să treacă vreme îndelungată ca să se mai împărtăşească o dată? Dacă duhovnicul lui îi dă voie să se împărtăşească, poate să se împărtăşească fără nici un gând că ar trebui să facă altfel. Pentru că Sfânta Împărtăşanie e şi un ajutor. Nu-i o recompensă: hai că acum îi dau Sfânta Împărtăşanie că a trăit douăzeci de ani frumos şi bine şi acum îl recompensăm. E un ajutor, cu scopul acesta a dat Domnul Hristos Sfânta Împărtăşanie, cu scopul de împărtăşire. E ca o hrană. Aşa cum te hrăneşti ca să trăieşti fizic, te hrăneşti ca să trăieşti şi sufleteşte. Bineînţeles că asta nu şi-o hotăreşte omul însuşi, credinciosul însuşi, ci i-o hotăreşte duhovnicul, şi să dea Dumnezeu să ajungă la duhovnici care sunt doritori să-şi vadă pe credincioşi împărtăşindu-se şi-i ajută. Dar să n-ajungă nici la duhovnici din aceia care nu ştiu nici ei ce mai e Sfânta Împărtăşanie pentru ei şi pentru alţii şi n-au nici o grijă în legătură cu viaţa oamenilor, şi numai hai să ne împărtăşim că a venit vremea împărtăşirii. Nici aşa nu-i bine. Binele este acesta, să preţuim Sfânta Liturghie şi sub latura aceasta, a posibilităţii de a ne împărtăşi, şi să ducem o viaţă în aşa fel încât să ne putem împărtăşi când primim dezlegare să ne împărtăşim.

Acesta este îndemnul poate cel mai nebăgat în seamă din Sfânta Liturghie: "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă", pe de o parte pentru că oamenii nu se apropie, şi pe de altă parte pentru că unii fac o modă din asta şi se apropie dar nu "cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste".

Iubiţi credincioşi, cu asta eu mi-am sfârşit rosturile pe care le am aici şi cu ajutorul lui Dumnezeu astăzi merg acolo unde trebuie să fiu. Acum am venit aici ca invitat, sunt aici ca invitat şi am venit pentru că am dorit să fiu de folos şi sper că n-am venit degeaba. Dar mă duc acolo unde trebuie să fiu, şi unde mă ştie Biserica, şi unde mă caută oamenii cu gând de a fi ajutaţi. Şi să-mi dea Dumnezeu lumină în suflet, cum a zis mitropolitul Nicolae Bălan când m-am dus odată la el, prima dată când m-am dus, a zis: "Să ai lumină în suflet". Să-mi dea Dumnezeu lumină în suflet ca să pot pricepe ce trebuie să fac cu oamenii care vin să fie şi ei luminaţi în lumina pe care o dă Dumnezeu celor pe care i-a pus Dumnezeu să lumineze oamenii. Dumnezeu să ne ajute!

25 august 1995