Porunca iubirii

Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, în seara aceasta vom stărui cu gândul puţin asupra celei mai mari dintre poruncile lui Dumnezeu date omului şi anume asupra poruncii iubirii. Cuvântul îmi va fi despre porunca iubirii.

Ştim din Sfânta Evanghelie că Domnul Hristos a fost întrebat care este cea mai mare poruncă din lege. După mărturia Sfântului Evangelist Marcu, la această întrebare Domnul Hristos a răspus că cea dintâi poruncă este "Ascultă Israele, Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei afară de Mine". Şi: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare şi a doua asemenea acesteia este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Marcu 12, 29-31). În Sfânta Evangelie de la Matei e cuvântul acesta al Mântuitorului cu adaosul: "În aceste două porunci toată Legea şi proorocii atârnă" (Matei 22, 40). În Sfânta Evanghelie de la Marcu se spune mai departe că fariseul care L-a întrebat pe Domnul Hristos despre această poruncă, aflând răspunsul Mântuitorului, a zis: "Bine ai grăit Învăţătorule. Că unul este Dumnezeu şi afară de El nu este altul. Şi a-L iubi pe El mai mult decât orice şi a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele". Şi Domnul Hristos a zis către el: "Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu" (Marcu 12, 32-34). În expunerea pe care o face Sfântul Evanghelist Marcu în această privinţă se accentuează importanţa pe care o are porunca iubirii.

Mai este în Sfânta Evanghelie de la Luca un text din care înţelegem că Domnul Hristos a fost întrebat de un învăţător de lege despre ceea ce trebuie să facă omul. De fapt întrebarea a fost aşa: "Ce să fac eu ca să am viaţa de veci?". La aceasta Domnul Hristos a răspuns tot printr-o întrebare, şi anume a zis: "În Lege ce este scris, cum citeşti?" şi învăţătorul de lege a zis că în Lege e scris - de fapt a făcut un rezumat al Legii - "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Şi Domnul Hristos a zis: "Bine ai grăit, fă aceasta şi vei fi viu" (Luca 10, 25-28).

Cu toate acestea, cu toate că a rămas în conştiinţa credincioşilor prin Sfânta Evanghelie adevărul că cea mai mare poruncă este porunca iubirii, trebuie să recunoaştem că această poruncă este puţin îndeplinită şi mai ales la măsurile la care se cere împlinirea acestei porunci.

În Sfânta Evanghelie de la Ioan avem cuvântul Mântuitorului care zice: "Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi poruncile Mele şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui" (Ioan 14, 21) şi mai departe: "Dacă cineva păzeşte cuvântul Meu, Tatăl Meu îl va iubi şi Vom veni la el şi ne vom face locaş" (Ioan 14, 23).

Mai avem cuvinte tot în legătură cu porunca iubirii, tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan, anume cuvântul spus de Mântuitorul nostru Iisus Hristos: "Poruncă nouă vă dau vouă să vă iubiţi unii pe alţii precum şi Eu v-am iubit pe voi şi mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are ca sufletul său să şi-l pună pentru prietenii săi" (Ioan 15, 12-13), şi ştim că a zis Domnul Hristos şi cuvântul: "După aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea iubire unii către alţii" (Ioan 13, 35).

Aşadar sunt legate cele două porunci care de fapt sunt două înfăţişări ale aceleiaşi porunci, iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele. În ce priveşte iubirea faţă de Dumnezeu, este o iubire la măsurile la care poate ajunge cineva. Nu este o măsură a iubirii, ci din toată puterea omului, iar în ceea ce priveşte iubirea de aproapele, este măsura iubirii faţă de tine însuţi, faţă de noi înşine: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi".

Mai are Domnul Hristos şi precizarea că aproapele nostru, chiar dacă este duşmanul nostru, tot trebuie cuprins în iubirea noastră: "Iubiţi pe vrăşmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă rugaţi pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, care răsare soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Matei 5, 44-45). E un cuvânt pe care-l găsim în cuprinsul predicii de pe munte şi e consemnat în cuprinsul Evangheliei de la Matei.

Aşadar Domnul Hristos vrea să se înmulţească iubirea, să se înmulţească iubirea pentru că înmulţindu-se iubirea se înmulţeşte şi fericirea. Cel care iubeşte este fericit. Niciodată nu e omul mai fericit decât atunci când iubeşte şi când se ştie iubit, ori Domnul Hristos vrea să reglementeze capacitatea iubitoare pe care o are fiecare om. Fiecare om are în sufletul său sădită putere de iubire, numai că această putere este întrebuinţată nu totdeauna în măsurile la care cere Dumnezeu să fie împlinită şi să fie lucrătoare această iubire, această putere iubitoare, ci e foarte diferită aşezarea oamenilor în ceea ce priveşte capacitatea de iubire, adică felul cum îşi manifestă iubirea. Sfântul Apostol Pavel în epistola I către Corinteni în capitolul 13 are nişte cuvinte în legătură cu dragostea, care e acelaşi lucru cu iubirea. A iubi sau a îndrăgi este acelaşi lucru. A iubi pe cineva înseamnă a-ţi fi drag de el şi cuvântul iubire se poate exprima foarte bine şi prin cuvântul dragoste. Sfântul Apostol Pavel are o prezentare a iubirii cu titlul de dragoste. Bineînţeles că el când a zis dragoste nu s-a gândit la ce ne gândim noi uneori când e vorba de cuvântul dragoste, ci s-a gândit la iubirea aşa cum trebuie ea să fie în sufletul unui creştin. Într-un capitol, capitolul 13, în întreg capitolul, Sfântul Apostol Pavel are aprecieri asupra iubirii şi prezintă iubirea ca cea mai înaltă dintre virtuţi. De fapt iubirea, ca poruncă, este cea mai înaltă dintre porunci, şi ca virtute, este cea mai înaltă dintre virtuţi. Şi vorbind despre iubire ca despre o harismă, o prezintă ca fiind o cale mai presus de orice altă cale, ca un lucru care trebuie urmărit mai presus de orice altceva.

Când e vorba de a împlini poruncile lui Dumnezeu, noi suntem datori cu împlinirea tuturor poruncilor, cu împlinirea celor zece porunci, cu împlinirea altora dintre poruncile câte sunt în Sfânta Scriptură, suntem datori cu împlinirea tuturor poruncilor. Dar atenţia noastră ar trebui să fie mai ales la porunca cea mai cuprinzătoare, şi porunca aceasta cuprinzătoare Sfântul Apostol Pavel o prezintă ca realizare, ca virtute, a fi cea mai înaltă dintre virtuţi, virtutea care rămâne în veşnicie. Mai întâi, spune Sfântul Apostol Pavel, ea este mai presus de vorbirea în limbi, care era o harismă a vremii Sfântului Apostol Pavel. Chiar zice aşa: "De-aş vorbi în limbile omeneşti şi îngereşti, dacă nu am dragoste m-am făcut aramă sunătoare şi chimval răsunător" (I Corinteni 13, 1). E ceva exterior să vorbeşti în limbi insuflate de Dumnezeu, indiferent cum a fost lucrul acesta, pentru că noi astăzi nu mai ştim cum a fost deoarece nu s-a continuat darul acesta. În secolul al IV-lea Sfântul Ioan Gură de Aur spune că vorbirea în limbi a încetat. Pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur nu mai era harisma vorbirii în limbi, aşa că noi n-avem de unde să ştim cum a fost. Ceea ce ştim sigur este că la Pogorârea Duhului Sfânt, cei care au primit pe Duhul Sfânt, Sfinţii Apostoli, au vorbit în limbi necunoscute de ei până atunci, dar înţelese de cei care îi auzeau vorbind şi că "spuneau măririle lui Dumnezeu".

Deci Sfântul Apostol Pavel spune că în cazul când ar avea darul vorbirii în limbi, dar nu ar avea darul iubirii, în cazul acesta e o chestiune foarte exterioară, o chestiune care nu ţine de adâncurile fiinţei omeneşti şi de ceea ce vrea Dumnezeu de fapt să se împlinească în noi. "De-aş avea credinţă atâta de multă încât să mut şi munţii, dacă nu am dragoste, nimic nu sunt. Dacă toată averea mea aş face-o milostenie şi trupul meu l-aş da să fie ars - bineînţeles pentru Dumnezeu - dacă nu am dragoste, nimic nu-mi foloseşte" (I Corinteni 13, 2-3). Şi după ce spune aceste cuvinte, prezintă cincisprezece însuşiri ale iubirii sau cincisprezece moduri de manifestare ale dragostei şi zice: "Dragostea rabdă îndelung, dragostea este plină de bunătate, dragostea nu ştie de pizmă, dragostea nu se laudă şi nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă" (I Corinteni 13, 4-7). Dacă ne gândim că lista aceasta prezentată de Sfântul Apostol Pavel are începutul cu îndelungă-răbdarea şi se sfârşeşte tot cu răbdarea, am putea zice că, de fapt, până la urmă nu sunt cincisprezece, ci sunt paisprezece însuşiri ale iubirii sau paisprezece moduri de manifestare ale iubirii.

Este important să le cunoaştem acestea pentru că dacă nu avem iubirea în lucrarea acestor moduri de manifestare, de la acestea pornind, putem să ne întărim iubirea. Deci, având îndelungă-răbdare faţă de cei care ne duc la nemulţumiri, ne provoacă nemulţumiri, ne facem cale către iubire. Având bunătate, pentru că "dragostea este plină de bunătate", suntem mai aproape de iubire decât dacă am avea răutate. Dacă cineva se laudă şi se trufeşte, se distanţează de ceilalţi oameni, nu se apropie şi atunci, ştiind că "dragostea nu se laudă şi nu se trufeşte", noi trebuie să surpăm în noi lauda şi trufia ca să ne facem cale către ceilalţi oameni şi iubindu-i pe ei să ne manifestăm şi iubirea noastră faţă de Dumnezeu. "Dragostea nu se poartă cu necuviinţă" zice Sfântul Apostol Pavel, cu alte cuvinte dragostea este politicoasă. Politeţea este o lucrare care ţine de firea obişnuită a omului, şi cineva care iubeşte nu poate să fie necuviincios pentru că dacă nu e cuviincios, într-un fel oarecare, nu are iubire. "Dragostea nu pune la socoteală răul", nu are în vedere răul, trece peste toate, pentru că vrea să manifeste iubirea, nu altceva. Şi în sfârşit toate acestea sunt calităţi ale iubirii sau sunt lucruri care duc spre iubire, spre dragoste.

Iubeşti pe acela pe care îl ai la suflet. Dacă iubim pe Dumnezeu ştiind că Dumnezeu este iubire, noi trebuie să avem în vedere faptul că şi omul trebuie să fie iubire. Numai omul care-şi însuşeşte virtutea aceasta şi devine şi el iubire se potriveşte cu Dumnezeu care este iubire. Iubirea faţă de Dumnezeu Îl aduce pe Dumnezeu în sufletul nostru, în viaţa noastră, aşa cum iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni îl duce pe om în fiinţa lui Dumnezeu. E o modalitate de a intra, prin iubire, omul în fiinţa lui Dumnezeu şi Dumnezeu în fiinţa omului. Astăzi a zis cineva să spun poezia "Te port în mine". E o realitate. Când iubeşti pe cineva nu-l laşi în afară de tine, ci îl cuprinzi în tine, îl aduci în tine. Numai atunci îl iubeşti, când îl ai în suflet. Dacă nu-l ai în suflet, nu-l iubeşti.

Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalie, volumul II, are o scriere intitulată "Cele patru sute de capete despre dragoste". În scrierea aceasta el vorbeşte despre mai multe feluri de dragoste în felul în care se manifestă dragostea omului. Vorbeşte despre dragoste după porunca lui Dumnezeu, adică o dragoste care ţine seama de porunca lui Dumnezeu de a iubi, vorbeşte despre o dragoste firească, cum au iubire părinţii faţă de copii şi copiii faţă de părinţi, care e o dragoste pe care o binecuvintează Dumnezeu aşa cum binecuvintează dragostea cea după poruncă, şi este şi o dragoste împotriva firii, cum au dragoste cei pătimaşi faţă de cei care îi ajută să-şi împlinească patimile. Sfântul Maxim Mărturisitorul însă precizează că dragostea după poruncă este născută de nepătimire. Nu poate ajunge cineva să-şi manifeste iubirea faţă de toţi oamenii, aşa cum trimite Dumnezeu soarele şi ploaia peste cei vrednici şi peste cei nevrednici, decât atunci când a ajuns la nepătimire, când nu mai face deosebire între oameni ci se gândeşte întâi la Dumnezeu care porunceşte iubirea.

Este foarte important să ştim lucrul acesta, că există o poruncă a iubirii, adică nu e indiferent faptul că iubeşti sau nu iubeşti, ci important este să iubeşti pentru că aşa porunceşte Dumnezeu. Asta înseamnă că de câte ori ai o ezitare, de atâtea ori trebuie să te gândeşti la faptul că n-ai voie să ai ezitare, ci trebuie să te sileşti să-ţi reverşi iubirea faţă de cel faţă de care ai ezitare.

Adevărul este că noi, la măsurile la care suntem, în general nu suntem nici iubitori nici urâtori. Stăm cumva la cota zero, adică între iubire şi ură. Poate înclinaţi mai mult spre iubire, dar în orice caz nu la măsurile la care ni se cere să avem iubirea faţă de oameni.

În general oamenii se manifestă spontan, adică cum le vine, după o expresie din părţile de unde sunt eu, din satul meu: "cum le ţâpă dinlăuntru". Aşa cum îi vine, aşa se manifestă, ori în privinţa împlinirii poruncilor noi trebuie să avem în vedere o rânduială, şi dacă avem în vedere rânduiala, atunci ne putem şi disciplina prin poruncă. Porunca are rost să ne disciplineze, să ne ducă către Dumnezeu, să ne ducă în faţa lui Dumnezeu, să ne apropie de Dumnezeu, şi în măsura în care ne apropiem de Dumnezeu ne şi asemănăm cu Dumnezeu.

În Pateric este prezentat Sfântul Macarie cel Mare ca un om care s-a făcut "dumnezeu pământesc". E o expresie care spune foarte mult şi-i aşa de îndrăzneaţă acestă expresie, parcă nici nu-ţi vine să te gândeşti la ea când auzi aşa ceva, anume că Sfântul Macarie s-a făcut dumnezeu pământesc. Asta înseamnă că aşa cum există un Dumnezeu în cer, tot aşa a fost un dumnezeu pe pământ, Sfântul Macarie. De ce? Se spune acolo de ce. Pentru că aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, tot aşa şi Sfântul Macarie acoperea păcatele oamenilor, pe cele pe care le vedea ca şi când nu le-ar fi văzut, şi pe cele despre care auzea ca şi când n-ar fi auzit de ele (Pateric, Avva Macarie). De aceea s-a făcut "dumnezeu pământesc", pentru că acoperea păcatele.

Este şi în Sfânta Scriptură, în Epistola I Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, cuvântul că "dragostea acoperă mulţime de păcate" (I Petru 4, 8). Când iubeşti pe cineva completezi lipsurile lui, când iubeşti pe cineva îl doreşti ca om de cinste şi atunci neaparat dacă are păcate i le acoperi. Când răscoleşti păcatele, când le pui în evidenţă, când scoţi la iveală, când vrei să se ştie păcatele cuiva, înseamnă că pe acela nu-l iubeşti. Când vin la mine oameni la spovedit şi îmi spun că judecă pe alţii zic: ştii de ce-i judeci? Pentru că nu-i iubeşti. Dacă iubeşti pe cineva, îl primeşti cu defecte cu tot, şi dacă nu-l iubeşti nici calităţile lui nu contează pentru tine, ori Dumnezeu vrea ca noi să avem manifestări de oameni care iubesc, care fac să fie ridicaţi aceia care vin în legătură cu noi. Am zis că noi stăm într-un fel de neutralitate în ceea ce priveşte iubirea, în înţelesul că de multe ori nu suntem doritori de rău pentru cineva, nu suntem urâtori de oameni, dar nu suntem nici iubitori de oameni. Nu mă gândesc la nişte performanţe de iubire, cum ar fi de exemplu ceea ce spune Sfântul Isaac Sirul că cel care e iubitor de oameni, dacă de zeci de ori pe zi ar fi dat focului pentru iubirea de oameni, tot nu s-ar sătura de iubirea de oameni. Nu mă gândesc nici la măsurile acelea pe care le are în vedere după fire în "Mântuirea păcătoşilor", unde se spune că faţă de aproapele să ai inimă de mamă pentru că şi în fire mama este mamă numai pentru copiii ei, nu-i mamă pentru toţi copiii, pentru toată lumea. Totuşi e o măsură aceasta care trebuie chiar depăşită unde se poate depăşi şi de cine se poate depăşi.

Când iubeşti pe cineva, adaugi ceea ce-i lipseşte şi înlături ceea ce e rău adăugat la fiinţa lui. În general părinţii sunt iubitori faţă de copii aşa cum sunt copiii şi caută să apară copiii în lumina cea mai bună posibilă, chiar şi atunci când au pete, chiar şi atunci când au răutăţi. Asta o face iubirea, aşa-i rostul iubirii.

Cine înaintează în iubire, în iubirea cea după poruncă, înaintează numai în măsura în care a ajuns la nepătimire. Asta nu înseamnă că nu pot exista nişte nuanţe în iubire, şi există chiar nuanţe în iubire. Şi Domnul Hristos a iubit pe unul dintre ucenici mai mult decât pe ceilalţi pentru că altfel nu se poate vorbi despre "ucenicul pe care-l iubea Iisus". Avem şi noi voie să iubim pe cineva mai mult decât pe altcineva, deşi nepătimirea ar aduce şi în privinţa aceasta o egalitate sau o egalizare. Noi însă trebuie să avem în vedere capacitatea iubitoare pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi să o manifestăm cât putem şi acolo unde nu putem să cerem ajutor de la Dumnezeu. Când Domnul Hristos a rânduit să avem iubire şi faţă de cei care ne urăsc pe noi, - să-i iubim pentru că vrea Dumnezeu să-i iubim, în chip firesc şi dacă nu putem, să ne impunem o atitudine iubitoare, - când a rânduit Domnul Hristos aceasta, a rânduit pentru că a vrut să înmulţească iubirea şi înmulţind iubirea să înmulţească fericirea. Cu cât îi iubim pe mai mulţi şi mai mult, cu atât iubirea devine fericirea noastră şi atunci se înmulţeşte o dată cu iubirea şi fericirea, şi cu cât suntem mai limitaţi în iubire cu atât suntem mai limitaţi şi în fericire.

Sfântul Evanghelist Ioan de două ori afirmă în întâia Epistolă Sobornicească că "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8;16). Asta nu înseamnă că cine zice iubire zice Dumnezeu, ci înseamnă că în raportarea lui Dumnezeu faţă de noi mai ales iubirea o putem vedea, cât e de bun Dumenezeu, cât e de iubitor Dumnezeu. Şi aceasta o vedem din faptul că a găsit Dumnezeu calea să-l mântuiască pe om, să se apropie de om în maximă apropiere, rânduind ca Fiul Său Cel Unul-Născut să Se facă şi Fiu al Omului, să fie Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

Venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu ne dă încredinţarea că Dumnezeu este iubire şi pentru noi. Şi dacă ştim că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului, ştim şi că Dumnezeu este iubitor faţă de toţi aceia care vor să intre în legătură cu El, că nu Dumnezeu împiedică legătura noastră cu El, ci noi putem împiedica legătura noastră cu Dumnezeu. Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, avea un cuvânt care a rămas de la el şi în scris, şi anume că "iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu". Asta vrea să spună că nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, chiar cel mai mare dintre sfinţi, atât de mult cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos.

S-ar pune atunci o întrebare: cum totuşi de sunt oameni care se pierd, care rătăcesc de la bine? Se poate întâmpla una ca aceasta numai în măsura în care omul nu vrea să fie cu Dumnezeu - şi Dumnezeu i-a dat libertate omului ca să poată să se depărteze de El şi să poată chiar să-L nege pe Dumnezeu - dar Dumnezeu e totdeauna gata să-l primească pe om şi Dumnezeu vrea ca şi noi să fim asemenea Lui, buni şi iubitori de oameni.

Dumnezeu e milostiv şi iubitor de oameni. Şi noi trebuie să fim milostivi şi iubitori de oameni şi mai ales să ne cercetăm mai ales în această latură existenţială, să ne cercetăm pe noi înşine unde suntem în ceea ce priveşte iubirea. Sunt unii care, când se spovedesc, încep: că nu iubesc pe Dumnezeu, că nu iubesc pe aproapele şi aşa mai departe. Sunt lucruri care de fapt nu sunt păcate în sine, în sensul că nu faci un lucru pentru că nu-l poţi face, n-ai ajuns la măsurile acelea să iubeşti pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi, şi numai Dumnezeu ştie când şi cine poate ajunge la asta, dar calea e deschisă pentru aşa ceva şi fiind deschisă calea pentru iubire, e deschisă şi calea pentru fericire. Ce putem noi să facem ca să se înmulţească iubirea în sufletul nostru? Nu putem să facem nimic altceva decât să ne curăţim, să ne silim să ni se curăţească sufletul, să ni se înlăture de pe suflet toate piedicile care le avem şi să preţuim iubirea mai mult decât orice altceva, pentru că desăvârşirea creştină în esenţă constă în două lucruri: în iubire şi smerenie. Sfântul Isaac Sirul spune că "desăvârşirea este o prăpastie de smerenie", o smerenie nesfârşită, iar Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Coloseni zice "înveşmântaţi-vă cu iubire care este legătura desăvârşirii" (Coloseni 3, 14).

Lucrurile acestea nu vin de la sine. Noi trebuie să ne cercetăm pe noi înşine şi mai ales să înmulţim, în vederea iubirii, să înmulţim rugăciunea pentru oamenii pe care îi iubim, şi pentru oamenii pe care nu-i iubim, şi pentru oamenii faţă de care avem o repulsie, faţă de care avem indiferenţă, faţă de care avem rezerve, reţineri. Dacă îi avem în rugăciune, îi putem avea şi în iubire. Dacă vrem să facem ceva pentru ei şi pentru noi în acelaşi timp, este de trebuinţă să înmulţim rugăciunea, rugăciunea pentru înmulţirea iubirii, şi dacă se înmulţeşte iubirea se împlineşte porunca lui Dumnezeu, şi porunca lui Dumnezeu aduce mântuirea. Sfântul Marcu Ascetul spune că "Hristos este ascuns în poruncile Sale şi se descoperă pe măsura împlinirii poruncilor". Temeiul pentru cuvântul acesta este ceea ce a spus Domnul Hristos: "cel ce Mă iubeşte păzeşte poruncile Mele şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui" (Ioan 14, 21). E o chestiune practică pe care e bine să o avem în vedere începând dinspre om spre Dumnezeu, avându-L în vedere pe Dumnezeu ca Cel ce este iubire şi Cel ce ne iubeşte, şi avându-L pe Dumnezeu în vedere în dorinţa de a-L iubi mai presus de orice.

Dar să nu uităm niciodată de om, de omul de lângă noi, mai ales de omul de lângă noi, pentru că omul de lângă noi este pus anume ca prin el să ne înmulţim iubirea. Spune în Pateric - Sfântul Antonie cel Mare are cuvântul acesta - că "De la aproapele vine şi viaţa şi moartea. Că dacă folosim pe aproapele, pe fratele, pe Dumnezeu dobândim şi dacă greşim fratelui, lui Hristos greşim" iar Cuviosul Ioan Colov spunea că "Nimeni nu clădeşte o casă de la acoperiş în jos ci de la temelie în sus" şi întrebat fiind ce înseamnă acest cuvânt a zis: "Temelia este aproapele, ca pe el mai întâi să-l folosesc pentru că de el atârnă toate poruncile lui Hristos". Deci îndreptarea noastră, înaintarea noastră, depăşirea de noi înşine este în măsura în care relaţiile noastre cu cei din jurul nostru, cu cei apropiaţi ai noştri, sunt bune.

Părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a spus odată cu ocazia unei spovedanii un cuvânt scurt, şi anume un cuvânt de ordine: "să te depăşeşti şi să te dăruieşti". Nu mi-a dat nici o explicaţie şi m-am gândit eu singur că ar fi vorba despre depăşirea prin credinţă şi dăruirea prin iubire. Adevărata depăşire o realizează omul atunci când, crezând în Dumnezeu, se sileşte să facă lucrurile lui Dumnezeu. Iar iubirea este dăruire, adică iubirea pe de o parte este primire în suflet, pe de altă parte este dăruire din suflet, şi atunci, dacă facem aşa, răspundem la două întrebări, la una care ne-o pune Domnul Hristos tuturor oamenilor: "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?" şi cealaltă pe care o pune tuturor credincioşilor: "Mă iubeşti tu pe Mine?", iar iubirea, porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele poate să fie pentru noi şi un prilej de emulaţie în înţelesul acesta că a zis Domnul Hristos "Mă iubeşti tu pe Mine", către Sfântul Apostol Petru a zis, "Mă iubeşti tu pe Mine mai mult decât aceştia?" Adică putem să ne silim să iubim pe Dumnezeu şi pe oameni cât putem noi mai mult şi atunci suntem pe calea cea bună, suntem în cuprinsul fericirii, ştim să ne coborâm la cel la care trebuie să ne coborâm şi ştim să-l ridicăm pe cel pe care trebuie să-l ridicăm. Cum se poate face aceasta o ştie numai cel ce iubeşte. Dumnezeu să ne ajute.

23 august 1995