Cuvânt introductiv

Cuvioase părinte, iubiţi fraţi, iubiţi credincioşi, am promis încă de anul trecut că dacă se va face şi anul acesta o tabără de rugăciune şi de muncă aici, voi veni din nou. Asta înseamnă că mi-a plăcut anul trecut. Şi pentru că mi-a plăcut anul trecut, mi-am dorit şi pentru anul acesta să fiu aici. Şi am venit bucuros. Mi-am rânduit lucrurile în aşa fel la mănăstire ca să pot lipsi pentru vremea de acum şi să fiu aici. De fapt sunt în prelungirea mănăstirii de la noi. De la mănăstire am venit la mănăstire, din "tinda raiului" în "tinda raiului", de la "poarta cerului" la "poarta cerului", din "casa lui Dumnezeu" în "casa lui Dumnezeu", din "locul împlinirilor" în "locul împlinirilor", aşa că aş putea zice că nu e nici o deosebire. Îi slujim lui Dumnezeu peste tot: "În tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul" (Psalm 102, 22). Am dorit să vin şi am venit şi am fost sigur că sunt binevenit, şi am venit pentru că totdeauna mă bucur de tineri şi totdeauna mă bucur de studenţi.

Un om tânăr e un om de la care poţi nădăjdui să faci ceva cu el, e un om în devenire, un om care are viitorul în faţă şi încă are posibilitatea de a se forma. Cei bătrâni am devenit, nu mai devenim. Suntem cum suntem şi nu mai poate aştepta nimeni de la un om în vârstă, de la un om bătrân, să fie altfel de cum este. Avem viaţa acumulată în noi, tot parcursul vieţii. Fericitul Augustin zice că "tatăl omului mare este copilul" şi are dreptate. Are dreptate în înţelesul că omul mare moşteneşte pe copil. Nu poţi ajunge om mare înainte de a fi mic. Şi dacă ajungi mare înseamnă că ai fost mic şi acumulezi în tine pe cel mic făcut mare. Şi apoi omul mare străbate prin viaţă şi acumulează multe lucruri din afară, acumulează multe lucruri pe care el însuşi şi le-a pregătit prin atitudini, prin felul de a fi, prin acumulările pe care le-a făcut şi le-a însumat în sine. Se vorbeşte despre o carte a vieţii. Şi există o carte a vieţii, dar nu în afară de noi, ci în noi. Cineva poate citi de pe figura omului, de pe fizionomia lui, realizările lui interioare. Cineva care îi slujeşte lui Dumnezeu nu se poate să nu aibă o prezentare care să aducă aminte de Dumnezeu, să aducă aminte de o viaţă superioară.

Dar ca să se poată realiza lucrurile acestea trebuie şi o îndrumare în sensul acesta. O îndrumare în sensul că ce faci te face, că tu eşti creatorul propriei tale înaintări, propriei tale realizări. Noi suntem într-un fel proprii noştri părinţi. Din punct de vedere al formării duhovniceşti noi suntem proprii noştri părinţi. Bineînţeles, aducem din străfunduri de existenţă, din moşi-strămoşi, aducem aşa cum aducem figura părinţilor noştri într-o altă ediţie, aşa cum aducem figura bunicilor noştri într-o altă existenţă, tot aşa aducem şi o realizare din ceea ce facem noi şi o proiectăm apoi mai departe, fiecare în felul nostru. De aceea e nevoie şi de o îndrumare, de o atenţionare, de nişte jaloane pe care să le aibă în vedere fiecare şi să ştie că de el depinde fericirea sau nefericirea lui în viaţă, fericirea sau nefericirea lui la bătrâneţe. Sigur, sunt lucruri şi în afară de noi, şi anume noi suntem o sinteză, o sinteză a celor dinaintea noastră. Noi suntem aşa cum e lumina, lumina care e compusă. Cei care aţi studiat fizică ştiţi că lumina e compusă, nu e ceva simplu aşa cum se vede, simplu, e ceva simplu realizat din componente. Aşa e şi viaţa omului. Cum există un spectru al luminii, există şi un spectru vital, nişte antecedente care intră în componenţa noastră şi de care nu putem face abstracţie. Şi apoi toate lucrurile acestea, în sinteza care suntem noi la tinereţe şi la bătrâneţe, le ducem mai departe în veşnicie în noi şi le lăsăm lucrătoare pentru cei din jurul nostru. Aşa că e foarte mare lucru ca cineva să aibă această conştiinţă, să se gândească şi la responsabilitatea proprie, pentru el şi pentru alţii.

Ori cu rostul acesta suntem noi aici. Suntem cu rostul de a sta în faţa lui Dumnezeu, suntem cu rostul de a fi într-o mănăstire, într-un loc al împlinirilor, într-un loc al strădaniilor pentru împlinire. Pentru că împlinirea nu vine de la sine, vine printr-o strădanie. "Lucrurile cele bune cu osteneală se câştigă şi cu durere se împlinesc" (slujba călugăriei). Acesta este un principiu al mănăstirii legat de începuturile călugăriei privită ca realizare a călugăriei. La slujba de călugărie se spune lucrul acesta: foarte bine, ţi-ai ales viaţă călugărească, foarte bine, ai ales lucru bun, numai să ştii şi să ţii minte că lucrurile acestea bune nu vin de la sine, ci vin prin osteneală, vin prin osteneala de a te depăşi pe tine însuţi, vin prin osteneala de a face ceea ce n-ai face din firea pătimaşă, vin prin osteneala de a înlătura răul şi de a împlini binele. Creştinismul e cu cruce, dar cu o cruce care aduce bucurie.

La cununie se spune pentru cei ce se căsătoresc, când îi binecuvintează preotul şi zice: "Binecuvintează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, cum ai binecuvântat pe Avraam şi pe Sara, binecuvintează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, cum ai binecuvântat pe Isaac şi pe Raveca, binecuvintează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, cum ai binecuvântat pe Iosif şi pe toţi patriarhii, binecuvintează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, cum ai binecuvântat pe Moise şi pe Semfora, binecuvintează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru cum ai binecuvântat pe Zaharia şi pe Elisabeta, binecuvintează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, cum ai binecuvântat pe Ioachim şi pe Ana", părinţi ai oamenilor de cinste. Şi după ce se spun şi alte cuvinte, se spune: "Dă-le lor Doamne bucuria pe care a avut-o Sfânta Elena când a găsit cinstita Cruce". Nu cunoaştem această bucurie, dar Biserica o ia ca termen de comparaţie pentru o bucurie adevărată, pentru o bucurie prin cruce, pentru o bucurie de familie care se realizează tot prin cruce, tot cu osteneală, tot cu durere, tot cu disciplinare. "Dă-le lor Doamne bucuria pe care a avut-o Sfânta Elena când a găsit cinstita Cruce".

Şi tot în slujba cununiei, care-i slujba tinerilor, o slujbă a celor care au viaţa în faţă, se spune: "Dăruieşte-le lor viaţă fără prihană - învredniceşte-i pe ei să-şi trăiască viaţa fără prihană, adică în chip ireproşabil - şi învredniceşte-i să ajungă la bătrâneţe fericite cu inimă curată, împlinind poruncile Tale". Iată un principiu. Cine mai ştie de lucrurile acestea? Cine se gândeşte la aşa ceva, chiar dintre cei care ascultă rugăciunile acestea de binecuvântare, rugăciunile acestea de mijlocire pentru binele oamenilor? Binevoieşte Doamne să-şi petreacă ei viaţa fără prihană, în chip ireproşabil, să aibă viaţă cinstită.

Un preot zicea că s-ar bucura să aibă o casă de sticlă, să vadă toată lumea ce face el. Un cuvânt îndrăzneţ, un cuvânt frumos. Da, să te poţi prezenta oriunde şi oricând cu ceea ce eşti, cu interiorul tău şi cu exteriorul tău, pentru că viaţa din exterior este o proiectare a vieţii din interior. Aşa că dacă ai o aşezare bună sufletească, proiectezi şi în afară ceea ce ai înăuntru şi e excepţional.

Iubiţi credincioşi, în nădejdea aceasta că prin întâlnirea pe care o avem aici vom stabili nişte lucruri pentru cealaltă vreme a vieţii noastre şi mai ales a vieţii voastre, - şi cred că acum eu sunt cel mai în vârstă aici şi cu experienţa, şi cu acumulările, şi cu concluziile pe care le am - vă ofer vouă nişte concluzii, nişte îndrumări pe care voi nu vi le puteţi da unii altora, pentru că n-aţi trecut încă prin viaţă. E adevărat că aproape fiecare om doreşte să facă el o experienţă a lui. Nu e bine. Trebuie să ne folosim şi de concluziile altora. Atunci în vremea aceasta de întâlniri, câteva zile cât vom sta aici, vom pune în practică principiul acesta, că lucrurile cele bune cu osteneală se câştigă şi cu nevoinţă, cu durere, cu căutare se împlinesc, şi vom pune în aplicare şi rugăciunea, rugăciunea ca vorbire a minţii cu Dumnezeu. Sigur că fiecare dintre noi ne vom prezenta la rugăciune ce ceea ce avem în noi, dar e o obligaţie ca fiind în mănăstire să luăm parte la toate slujbele şi slujbele să fie pentru noi un prilej de verificare şi un prilej de curăţire a sufletului, un prilej de cercetare de sine, un prilej de dorinţă de a face mai mult. N-o să fie uşor pentru cei care nu sunt obişnuiţi cu slujbe lungi, şi vedeţi că acum am făcut o slujbă care a durat patru ore şi mai bine. Eu aveam un părinte la noi la mănăstire - părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească - şi zicea că atunci când a fost el la Sfântul Munte, învăţat fiind cu slujbe scurtate, de pe la oraş şi de pe la sat, şi cu slujbe rare, când s-a dus acolo şi-l ţinea părintele ore întregi la rugăciune, i se părea lung, şi a zis către părintele: "Tare lungă a fost slujba asta". Şi părintele a zis: "E lungă lenea ta!" Adevărul este că noi trebuie să ştim, nu suntem obişnuiţi cu lucruri pe care nu le-am făcut, şi s-ar putea întâmpla să nu ne obişnuim nici în câteva zile, şi s-ar putea întâmpla să nu ne dorim slujbele lungi, dar să ştiţi că ele au rost pentru că trebuie să aibă o pondere şi trebuie să aibă un efect. Toată viaţa noastră trebuie să fie o slujbă. Ori nu se poate să fie toată viaţa noastră o slujbă din biserică. Şi lucrările pe care le facem, şi studiile pe care le faceţi voi pot fi o slujbă adusă lui Dumnezeu. Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. Dar când se poate realiza lucrul acesta? Atunci când ai şi nişte puncte de sprijin, nişte puncte de reper.

Stimaţi ascultători, mi-am făcut un plan acasă, nu ştiu dacă-l voi putea împlini chiar cum mi l-am făcut. Suntem la sfârşit de secol şi am aflat, şi am constatat şi eu într-o măsură oarecare - nu de mult am fost la Galaţi, şi Prea Sfinţitul Casian avea nişte ziare cu articole în legătură cu Domnul Hristos. Mi-a citit din articolele acelea câte ceva şi am rămas uimit ce fel de probleme se pun acum, după două mii de ani de creştinism, la ce se pot gândi oamenii, cum vor ei să rezolve nişte lucruri pe care le-a rezolvat de fapt istoria, în legătură cu Domnul Hristos. Şi atunci am zis că ar fi bine să stăruim puţin asupra a două lucruri care eu le socotesc esenţiale şi care s-ar putea să vă fie de folos şi vouă - eu în orice caz cu gândul acesta că vă sunt de folos le-am luat în consideraţie - şi anume, chestiuni în legătură cu credinţa noastră şi chestiuni în legătură cu tainele credinţei noastre. Deci dimineaţa vom face afirmaţii în legătură cu credinţa noastră, cu ceea ce credem noi, cu felul cum trebuie să credem, cu mijloace de limpezire şi întărire a credinţei în Dumnezeu, a credinţei noastre, iar după-masa să vorbim câte ceva despre tainele credinţei noastre.

Credinţa e necesară pentru că ne pune în legătură cu nişte lucruri pe care noi nu le putem verifica şi nici nu le putem primi altfel în sufletul nostru, decât prin credinţă. Şi atunci m-am gândit că tainele credinţei noastre, cum este taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, taina Jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, taina Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, taina Înălţării la cer a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, taina Pogorârii Duhului Sfânt, sunt nişte lucruri pe care e bine să le avem în vedere şi acum la sfârşit de secol, când încep să se pună nişte probleme care până acum nu s-au pus. Ne apropiem de anul 2000, zic unii, şi eu zic că de fapt am ajuns la anul 2000, am să vă spun eu de ce am ajuns şi nu mai trebuie să ajungem, şi când vom ajunge la anul 2000, nu vom ajunge la anul 2000, ci la 2000 după număr şi la mai mult de 2000 după realitate - mă gândesc că ar trebui să fim cumva pregătiţi şi personal, şi pentru binele altora în chestiuni de felul acesta. Asta în legătură cu programul, cu ceea ce avem în vedere. Ştie Dumnezeu cât folos veţi avea voi din ceea ce vă spun eu, dar sunt sigur că voi avea eu folos din ceea ce vă voi spune. Pentru că ce faci te şi face; în vremea prezentărilor îţi vin şi idei pe care nu le ai altfel sau nu le-ai fi avut altfel, n-ar fi intrat în câmpul conştienţei, aşa încât primul beneficiar voi fi eu. Şi voi pleca de aici îmbogăţit cu ceea ce am făcut eu aici. Şi e un lucru excepţional să adaugi ceva la ceea ce eşti, din ceea ce faci.

22 iulie 1996