Credinţă şi iubire

Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, zilele trecute aminteam o întrebare pe care Domnul Hristos a pus-o în legătură cu credinţa, a pus-o unui om anume. Întrebarea "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?", întrebare pusă unui singur om sau despre care ştim că a fost pusă unui singur om. Întrebarea aceasta Domnul Hristos o pune tuturor oamenilor, toţi oamenii trebuie să răspundă la întrebarea dacă cred în Fiul lui Dumnezeu, toţi oamenii, şi cei care cred, şi cei care nu cred vor fi întrebaţi despre aceasta.

Mai este în Sf. Evanghelie încă o întrebare în legătură cu întrebarea aceasta, deşi pusă altui om şi la o oarecare distanţă în timp. Întrebarea pe care i-a pus-o Domnul Hristos Sf. Apostol Petru după ce Domnul Hristos a înviat din morţi, odată pe când Se găsea împreună cu 7 ucenici ai Săi între care şi Sf. Apostol Petru, la marea Tiberiadei, lacul Ghenizaret. Era după Învierea Domnului Hristos, Domnul Hristos a făcut o minune cu prilejul acela, o pescuire minunată, alta decât cea relatată de Sf. Evanghelist Luca, şi în împrejurarea aceea Domnul Hristos, după ce au mâncat ucenicii, l-a întrebat pe Sf. Apostol Petru: "Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu pe Mine mai mult decât aceştia?" La această întrebare Sf. Apostol Petru a răspuns: "Da Doamne, Tu ştii că Te iubesc". L-a întrebat şi a doua oară "Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu pe Mine?" Şi a răspuns din nou Sf. Apostol Petru: "Da Doamne, Tu ştii că Te iubesc". Şi l-a întrebat şi a treia oară: "Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu pe Mine?" Şi în faţa celei de-a treia întrebări Sf. Apostol Petru s-a întristat, s-a mâhnit. Poate şi-a adus aminte de întreita lui lepădare, poate s-a gândit la altceva, nu avem de unde să ştim, ştim doar că Sf. Apostol Petru s-a întristat şi a răspuns hotărât: "Da Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc" (Ioan 21, 15-17). A răspuns: chiar dacă nu Ţi-aş răspunde cu cuvântul, Tu îmi cunoşti inima, inimă iubitoare faţă de Tine, Tu ştii că Te iubesc.

E o bucurie pentru noi că această împrejurare a fost cuprinsă în Sf. Evanghelie. Căci dacă nu ar fi fost cuprinsă în Sf. Evanghelie nu ar fi ajuns până la noi. Nu ne priveşte pe noi, îl priveşte pe Sf. Apostol Petru, dar putem învăţa şi noi. Când fac o paranteză la predicile pe care le spun, nu le spun oamenilor că fac o paranteză, căci nu ştiu ce e asta, zic: acum fac un ocoliş. Şi acum fac un ocoliş. Şi anume, vreau să pun în atenţie un lucru în legătură cu această întrebare: "Mă iubeşti tu pe Mine mai mult decât aceştia, Mă iubeşti tu pe Mine?". Că această întrebare, pusă de Domnul Hristos Sf. Apostol Petru, ne-o pune Domnul Hristos şi nouă. De fapt o pune tuturor oamenilor care cred în El. O pune tuturor pentru că, deşi îl priveşte în special pe Sf. Apostol Petru, întrebarea aceasta ne priveşte pe toţi. Dacă ne gândim la Epistola I a Sf. Apostol Pavel către Corinteni, la cap. 13, acolo se precizează că "chiar dacă ar avea cineva - Sf. Apostol Pavel zice despre el, de aş avea eu - credinţă atât de multă încât să mut şi munţii, dacă nu am dragoste, nimic nu-mi foloseşte" (I Corinteni 13, 2). O credinţă care ar realiza lucruri extraordinare, până la acea măsură cât să mute munţii, totuşi nu e destulă dacă nu e unită cu iubirea. Ştim că Sf. Apostol Pavel, în legătură cu tăierea împrejur, o chestiune care pe vremea aceea era luată în seamă mai ales de către iudaizanţi, care ziceau că dacă vrei să devii creştin trebuie să treci prin legea lui Moise şi trebuie să te tai împrejur, Sf. Apostol Pavel a spus vorbă hotărâtă: "În Iisus Hristos nici tăierea împrejur nu foloseşte nimic, nici netăierea împrejur - a dat două răspunsuri la aceasta: într-un loc a zis - ci credinţa lucrătoare în iubire - şi în altă parte - făptura cea nouă". Noi putem face legătură între aceste două răspunsuri, între credinţa lucrătoare în iubire şi între făptura cea nouă. De ce? Pentru că credinţa lucrătoare în iubire urmăreşte să formeze în credincios o făptură nouă, un om nou, ceva ce nu a existat până când a ajuns omul la credinţa în Dumnezeu, la credinţa în Mântuitorul Hristos. Făptura cea nouă.

Oprindu-ne puţin la acest cuvânt al Sf. Apostol Pavel, că în Iisus Hristos nu foloseşte nimic nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur, ci credinţa lucrătoare în iubire, înţelegem din ceea ce spune Sf. Apostol Pavel că mai ales aceste două lucruri ni se cer nouă tuturor: o credinţă care lucrează iubire. Credinţă şi iubire. "De aş avea credinţă atât de multă încât să mut şi munţii, dacă nu am dragoste, nimic nu-mi foloseşte", nimic nu sunt. Aşadar credinţa trebuie unită cu iubirea. Sf. Apostol Pavel foloseşte cuvântul dragoste. De ce? Pentru că cuvântul "dragoste" care-i scăzut în conştiinţa noastră, care pentru noi înseamnă de multe ori ceva ce nu cuprinde dragostea, este un cuvânt care ne arată ce înseamnă să iubeşti. Ştiţi că a fi drag, a-ţi fi drag de cineva, de fapt înseamnă să-l iubeşti. Iubirea trebuie să cuprindă şi îndrăgirea. Să-ţi faci drag pe acela pe care-l iubeşti. Dacă nu ţi-i drag, nu-l iubeşti. Dacă ţi-i indiferent, nu-l iubeşti. Dacă eşti nepăsător faţă de el, nu-l iubeşti. Ce să mai vorbim dacă-l urăşti, dacă-l dispreţuieşti, sigur nu-l iubeşti. Undeva în Scriptură se spune că "dragostea acoperă mulţime de păcate" (I Petru 4, 8), păcate de felul acesta, adică unde este dragoste nu e ură, unde-i dragoste nu e dispreţ, unde-i dragoste nu e indiferenţă, unde-i dragoste nu e nepăsare, unde e dragoste se acoperă mulţime de păcate prin dragostea care înlătură acele păcate şi care pune în evidenţă virtuţile. Când îl iubeşti pe cineva îl iubeşti cu defecte cu tot, şi când nu-l iubeşti, nu-l iubeşti nici cu calităţi cu tot. Dar noi avem o poruncă, porunca iubirii, şi suntem verificaţi în legătură cu această poruncă în înţelesul acesta că Sf. Apostol Pavel zice că nu-i destulă credinţa singură, oricât ar fi de mare, că ea trebuie să fie lucrătoare de iubire, trebuie să fie unită cu iubirea. În cap. 13 din Epistola I către Corinteni Sf. Apostol Pavel pomeneşte 15 însuşiri ale iubirii, pe care dacă le are cineva înseamnă că într-adevăr are şi iubire, şi dacă nu are iubire trebuie să le urmărească măcar pe acelea ca să-şi alcătuiască iubire.

De fapt iubirea până la urmă se întemeiază nu pe poruncă, porunca doar dirijează iubirea, despătimeşte iubirea. Nu se întemeiază pe altceva decât pe o pornire a sufletului omenesc, adică noi avem capacitatea de a iubi. Însă trebuie să-L iubim pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe aproapele ca pe noi înşine, aceasta este măsura, iar Sf. Apostol Pavel zice, vorbind despre dragoste: "Dragostea rabdă îndelung, dragostea este plină de bunătate, dragostea nu ştie de pizmă, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul, nu se bucură de nedreptate, se bucură de adevăr, dragostea toate le suferă, dragostea toate le crede, dragostea e plină de nădejde, dragostea toate le rabdă, dragostea nu cade niciodată" (I Corinteni 13, 4-8).

Despre aşa ceva e vorba în porunca iubirii şi despre aşa ceva ne întreabă Domnul Hristos şi pe noi, pe noi credincioşii, dacă cuprindem în sufletul nostru iubirea faţă de El. "Mă iubeşti tu pe Mine?" Mă iubeşti tu pe Mine înseamnă Mă iubeşti tu pe Mine mai presus de orice? Iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi? Ai acea dragoste care are răbdare îndelungă - "dragostea rabdă îndelung" - care are bunătate - "dragostea este plină de bunătate" - care are îngrijirea şi de altul, pentru că dragostea nu caută ale sale, sau nu caută numai ale sale, dragostea care nu ştie de pizmă, care înlătură invidia - pentru că asta înseamnă pizma, invidia, nemulţumirea de binele pe care-l face cineva sau de înaintarea pe care o are cineva mai mult decât tu însuţi - dragostea nu se aprinde de mânie, înlătură mânia, nu pune la socoteală răul, răul din prezent şi răul de odinioară, pentru că sunt mulţi oameni care neavând dragoste sunt pomenitori de rău. Ori Sf. Isidor Pelusiotul zice că răul să-l scrii pe apă, să nu-l ai în vedere. Dacă încearcă cineva să scrie pe apă, vede că nu rămâne nici o urmă, oricât ar scrie, se astupă imediat linia pe care o faci. Răul să-l scrii pe apă, să nu-l ai în vedere, să-l treci cu vederea. Şi sunt oameni care neavând dragoste sunt pomenitori de rău, sunt chinuiţi de pomenirea răului, de faptul că nu pot uita, nu pot ierta un rău pe care i l-a făcut cineva. De aceea Sf. Ioan cel ce a scris "Scara", poate aţi citit, şi poate aţi citit şi aţi şi uitat, spune în capitolul despre pomenirea de rău că "Pomenirea de rău este rugina sufletului, viermele minţii, păcat neîncetat, cui înfipt în suflet, fărădelege neadormită". Aşa ceva spune el despre pomenirea răului, care este o realitate chinuitoare pentru omul care nu poate trece cu vederea, care nu poate să fie plin de iubire şi care nu poate să înlocuiască cu iubirea răutatea.

Iubiţi credincioşi, aşadar aceste două, iubirea şi credinţa. Credinţa şi iubirea. Credinţa lucrătoare în iubire trebuie să o avem în vedere cu toţii pentru a duce o viaţă superioară, o viaţă liniştită şi o viaţă îmbunătăţită, o viaţă plină de bunătate, pentru că unde-i iubire e fericire. Nu poţi avea iubire fără să fii fericit din iubire. Mai ales la tinereţe oamenii sunt capabili de iubire mai mult decât la bătrâneţe, sunt mai proprii pentru iubire şi de aceea mai ales la tinereţe se poate pune accent mai mult pe iubire, dar în acelaşi timp trebuie ca iubirea să fie mântuită, să fie salvată, să fie curăţită, să fie purificată. Nu e mai fericit omul decât atunci când iubeşte şi când se ştie iubit. Iubirea însă să ne-o dirijăm cu credinţa şi să căutăm din toate puterile să răspundem pozitiv la întrebarea: "Mă iubeşti tu pe Mine?" Şi la fel la întrebarea "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?" Dacă simţim cumva nişte carenţe în sufletul nostru în ce priveşte credinţa şi iubirea, să cerem ajutorul cel de la Dumnezeu, conştienţi fiind că "toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine Părintele luminilor" şi că numai Dumnezeu poate să împlinească ceea ce noi, cu puterile omeneşti, nu putem împlini. Dumnezeu să ne ajute!

26 iulie 1996