Măsura credinţei

Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, rămânem şi astăzi în sfera credinţei. În Sfânta Evanghelie de la Ioan, în capitolul 9, în legătură cu vindecarea unui om orb din naştere se spune că Domnul Hristos, întâlnindu-l după ce omul a primit vedere pentru că s-a spălat în lacul Siloam, aşa cum i-a rânduit Domnul Hristos, după ce omul a dat mărturie despre Mântuitorul, Mântuitorul l-a întâlnit şi l-a întrebat: "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?" (Ioan 9, 35).

E o întrebare pe care Domnul Hristos a pus-o unui singur om, în cuprinsul Evangheliei nu mai găsim o astfel de întrebare pusă unui om anume, şi cu toate acestea, întrebarea aceasta este de importanţă pentru toţi oamenii. Odată şi odată toţi oamenii vor trebui să dea răspuns la întrebarea: "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?"

Sigur că răspunsurile pot fi diferite. Omul acela care a fost întrebat "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?" a răspuns printr-o întrebare, şi a zis către Domnul Hristos: "Cine este, Doamne, ca să cred în El?" Domnul Hristos i-a dat răspunsul: "L-ai şi văzut, că este Cel care vorbeşte cu tine". Şi atunci omul acela a răspuns clar: "Cred, Doamne". Şi şi-a unit răspunsul prin cuvânt cu un răspuns prin faptă: s-a închinat Domnului Hristos. E un răspuns deplin. Un răspuns deplin în sensul că răspunsul la întrebarea "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?" nu se dă numai cu cuvântul, ci cuvântul trebuie însoţit cu fapta. În cazul omului aceluia, fapta a fost închinarea.

Închinarea e o mărturisire, o mărturisire de credinţă. Cine nu crede nu se închină. Cine se închină dovedeşte prin închinare o apartenenţă la Cel căruia Îi aduce închinare. Bineînţeles că şi credinţa şi închinarea pot avea mai multe trepte, mai multe grade. Sunt unii oameni care răspund la întrebarea dacă sunt credincioşi cu un răspuns de multe ori nesecondat cu viaţa, nesecondat cu fapte de credinţă şi răspund doar cu cuvântul "da, cred". Şi socotesc că a nu tăgădui pe Dumnezeu Cuvântul înseamnă credinţă în Dumnezeu. Ori nu-i aşa. Mulţi dintre oameni nu-L tăgăduiesc pe Dumnezeu cu cuvântul, dar Îl tăgăduiesc cu comportarea lor. Spun cu cuvântul că sunt credincioşi, iar comportarea lor este de necredincios. Astfel de oameni Sfântul Apostol Pavel i-ar categorisi ca "mai rău decât necredincioşii".

Poate că unii dintre voi v-aţi oprit asupra unui cuvânt al Sfântului Apostol Pavel cuprins în Epistola I către Timotei, în capitolul 5, acolo unde Sfântul Apostol Pavel reglementează felul cum trebuie tratate văduvele pe care le îngrijeşte Biserica. Şi acolo, între altele zice Sfântul Apostol Pavel: "Dacă vreun credincios are în casa sa văduve, să se îngrijească de ele". Să poarte el grijă de văduvele din casa lui ca să nu fie îngreunată Biserica. Biserica are de îngrijit multe văduve şi dacă cineva nu îngrijeşe pe cei din casa sa, pe văduvele din casa sa, şi le lasă în seama Bisericii, Biserica e îngreunată, pe când dacă le îngrijeşte el, Biserica are mai puţine văduve de îngrijit. Şi Sfântul Apostol Pavel cu prilejul acesta face o afirmaţie şi zice aşa: "Dacă cineva - se înţelege cineva dintre cei care se socotesc credincioşi - nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de ai casei sale, a căzut de la credinţă şi e mai rău decât un necredincios" (I Timotei 5, 8).

Noi de obicei credem că sunt două categorii de oameni: credincioşi şi necredincioşi. Iată că Sfântul Apostol Pavel mai introduce o categorie de oameni, "mai rău decât necredincioşii". Deci credincioşi care-şi împlinesc datoriile, necredincioşi care se declară necredincioşi şi care trăiesc viaţă de necredincioşi, şi credincioşi care nu sunt credincioşi şi nu fac fapte de credincioşi, se declară doar credincioşi, şi zice Sfântul Apostol Pavel că aceştia sunt mai rău decât necredincioşii. Nu putem vorbi despre credinţa în Dumnezeu fără să amintim acest text din Epistola I către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, în care apare o categorie care în celelate scrieri ale Noului Testament nu o găsim, dar iată, o găsim la Sfântul Apostol Pavel: mai rău decât necredincioşii.

În Sfânta Evanghelie avem mai multe locuri din care ne dăm seama de angajarea prin credinţă sau neangajarea prin necredinţă în faţa lui Dumnezeu. Şi anume, în Sfânta Evanghelie se pomeneşte despre credinţă mare şi se pomeneşte şi de puţină credinţă. În Sfânta Evanghelie de la Matei în capitolul 8, acolo unde este scris despre sutaşul din Capernaum şi în Sfânta Evanghelie de la Luca, în varianta de la Luca despre sutaşul din Capernaum, în capitolul 7, primele 10 versete se spune că Domnul Hristos S-a minunat de credinţa sutaşului care atunci când Domul Hristos a zis "Voi veni şi-l voi tămădui" - pe servitorul sutaşului - el a răspuns "Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu. Zi numai cu cuvântul şi se va tămădui servitorul meu. Că şi eu sunt om sub stăpânire şi am sub stăpânirea mea ostaşi şi spun unuia: Du-te, şi se duce, şi altuia: Vino, şi vine, şi slugii mele: Fă aceasta, şi face". Sfântul Evanghelist Matei precizează că Domnul Hristos S-a minunat de sutaş. Mare lucru. Să ştii că a existat un om de care S-a minunat Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos S-a minunat de sutaş. Şi a zis că nici în Israel nu a găsit atâta credinţă cât a găsit la sutaşul care nu era din Israel, care probabil nu cunoştea scrierile din Vechiul Testament, scrierile din Scriptură, dar avea un simţ, era raţional. Îşi dădea seama că cineva care are putere, are putere nu numai din apropiere, ci are putere şi din depărtare şi îşi arată întemeierea credinţei lui pe ceea ce a spus.

E o credinţă mare. Nu foarte mare, să ştiţi că alţii au avut credinţă mai mare decât sutaşul din Capernaum. Gândiţi-vă, cineva care a suferit ca martir, de exemplu Sfânta Cristina pe care o pomenim astăzi. A avut de întâmpinat împotriviri mari la care nu ştim dacă sutaşul ar fi putut face faţă. El nu a ajuns să se confrunte cu astfel de situaţii, dar câtă credinţă a avut era o credinţă mare, o credinţă angajantă, o credinţă mântuitoare.

Să ştiţi că Evanghelia în general nu ne prezintă performanţe. În alte scrieri, din afara Noului Testament de pildă, găsim şi nişte aprecieri mult mai adânci. Găsim nişte informaţii care vorbesc de o credinţă mult mai mare decât a sutaşului. Dar pentru că în legătură cu sutaşul din Capernaum se spune că mulţi de la Răsărit şi de la Apus vor veni şi vor sta în împărăţia lui Dumnezeu cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov, vor sta la masă, la ospăţ cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov, noi credem că credinţa sutaşului este o credinţă angajantă şi o credinţă de la care putem începe cu toţii, şi dacă o avem, într-un fel ne este destulă pentru a ajunge la lucrări pe care le face credinţa. Sfântul Isaac Sirul, de exemplu, vorbeşte despre o credinţă a unor oameni care au ajuns să tăgăduiască în faţa conştiinţei lor realităţile din jurul lor. De pildă cei trei tineri care au intrat în cuptorul Babilonului, ei au ştiut că focul arde, nu au tăgăduit că focul arde, dar pentru ei focul nu mai avea importanţă că arde sau nu arde pentru că aveau credinţa că Dumnezeu poate să răcorească focul care arde, poate să stingă focul care arde. Şi au intrat în cuptorul Babilonului cu încredinţarea că Dumnezeu intervine, că intervine şi frânge legile naturii. Spune undeva Sfântul Ioan Gură de Aur că dacă era foc, de ce nu ardea? La aşa ceva nu s-au gândit cei care ne-au propus calea mântuirii prin Evanghelie. Domnul Hristos nu a vorbit de aşa ceva, ci a vorbit despre o credinţă pe care o pot avea toţi.

Femeia cananeancă, şi ea este prezentată în Evanghelie ca una care avea credinţă mare. Chiar a zis Domnul Hristos: "O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie precum voieşti" (Matei 15, 28). În ce a constat credinţa mare a femeii? În faptul că a angajat-o faţă de Domnul Hristos în rugăciune şi a avut o rugăciune stăruitoare, şi când Domnul Hristos i-a spus ceva, chiar ceva ce s-ar fi putut să nu-i placă ei, că nu e bine să iei pâinea copiilor şi să o arunci câinilor, ea a zis: da Doamne, e drept, nu e bine şi eu zic tot aşa, nu e bine să iei pâinea copiilor şi să o arunci câinilor. Nici nu-mi trebuie, dacă eu sunt câine, mie nu-mi trebuie pâinea, îmi trebuie numai fărâmiturile care cad din pâine, că şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor. Deci mie îmi trebuie fărâmiturile, dă-mi fărâmiturile. A şi scris cineva o carte - "Fărâmituri de la masa Domnului". Şi Domnul Hristos când a auzit aceste cuvinte - şi sigur că Domnul Hristos a zis aşa tocmai ca să declanşeze un astfel de răspuns, Domnul Hristos ştia ce va răspunde femeia - a zis: "O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie precum voieşti". Iată credinţă mare.

Cu toate acestea, mai găsim în Sfânta Evanghelie şi oscilări în credinţă. Şi anume, dacă ne gândim la tatăl fiului lunatic, la acel tată care avea un fiu pe care îl chinuia un demon şi îl arunca în foc şi în apă, şi producea multă nelinişte în jurul lui şi multă milă celor din jurul lui. S-a dus întâi la ucenicii Domnului Hristos şi ucenicii Domnului Hristos, care au primit puterea să calce peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăşmaşului (cf. Luca 10, 19), nu au putut să-l scoată, în cazul acela nu au putut să-l scoată. Şi aşa, înfrânt de o situaţie pe care o dorea altfel, omul s-a dus la Domnul Hristos. S-a gândit probabil că ce nu pot face ucenicii poate face Învăţătorul. Însă şi-a prezentat rugăciunea ca o rugăciune nu de credincios, ci de necredincios, sau de credinţă amestecată cu necredinţa. I-a prezentat Domnului Hristos situaţia şi a zis la urmă: "De poţi ceva, ajută-ne nouă, fie-Ţi milă de noi" (Marcu 9, 22). Cu alte cuvinte, s-ar putea să poţi, s-ar putea să nu poţi. Înfrângeri am avut de la ucenici, acum s-ar putea să am o înfrângere în faţa Ta. Şi-a introdus cererea cu cuvintele "dacă poţi ceva". Nu sunt sigur că poţi, s-ar putea să nu poţi, eu încerc, "dacă poţi ceva, ajută-ne nouă, fie-Ţi milă de noi". Şi Domnul Hristos la această zicere cu îndoială i-a răspuns: "Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă pentru cel credincios". Pe de o parte necredinţa omului, pe de altă parte invitaţia la credinţă din partea Domnului: "toate sunt cu putinţă pentru cel credincios". Şi atunci omul s-a cercetat pe el însuşi într-o clipă, şi-a dat seama probabil că s-a dus cu necredinţă, cu oscilaţie, cu îndoială, cu frământare, cu nesiguranţă, şi-a dat seama de toate acestea şi a zis: "Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele". Cu alte cuvinte, şi cred, şi nu cred. Cred, că doar am venit la Tine, cred, că doar Îţi fac o rugăminte, dar nu sunt sigur că îmi poţi împlini dorinţa, deci şi cred şi nu cred. "Ajută necredinţei mele", adică ajută-mă pe mine care sunt şi credincios şi necredincios, care am viaţa amestecată şi cu credinţă şi cu necredinţă, şi cu credinţă şi cu îndoială. Şi Domnul Hristos nu a zis - cum ar crede unii că ar fi trebuit să zică, sau cum cred unii că Domnul Hristos numai în cazuri de deplinătate a intervenit - păi nu ai credinţă destulă, nu am ce-ţi face, îţi mai trebuie credinţă, ci i-a împlinit cererea. Dumnezeu are un plan cu oamenii. Sunt oameni credincioşi care totuşi nu primesc dar de la Dumnezeu în înţelesul în care îşi doresc ei, ştie Dumnezeu de ce. Noi suntem în mijlocul tainelor, înconjuraţi de taine, sunt taine ale vieţii noastre pe care nu le ştim.

Să ştiţi că mie foarte mult îmi plac părţile acestea din Sfânta Evanghelie, dătătoare de nădejde. Aceasta e o parte din Evanghelie dătătoare de nădejde. Şi ştiind acest lucru, noi putem avea încredinţarea că Dumnezeu ne ajută şi dacă nu avem credinţă cât ar trebui să avem. Cu credinţa atât cât avem stăm în faţa Domnului Hristos şi Domnul Hristos ne poate ajuta şi ne ajută pentru cât dăm noi, pentru cât avem noi.

Iair, gândiţi-vă şi la Iair, mai marele sinagogii, care avea o fată bolnavă pe moarte, s-a dus la Domnul Hristos, Domnul Hristos a plecat împreună cu Iair la casa lui să îl ajute, între timp Iair a fost informat că fiica lui a murit. El aştepta că Domnul Hristos are atâta putere să o vindece vie fiind, dar nu se aştepta s-o poată şi învia din morţi. Şi a început să aibă oscilaţii în credinţă. Şi Domnul Hristos i-a zis: "Nu te teme; crede numai şi se va mântui" (Luca 8, 50). L-a încurajat la credinţă, de la puţină credinţă a vrut să-l aducă la mai multă credinţă. Şi a înviat pe fiica lui Iair.

Aşa e Evanghelia, dătătoare de nădejde. Că nu ne prezintă numai vârfuri de oameni credincioşi, numai culmi de trăire religioasă, ci ne prezintă şi situaţii care nu sunt aşa de dătătoare de orientare în sensul în care ar gândi alţii, ci ne dau orientări în sensul acesta, că Dumnezeu ne ajută. Ajută Dumnezeu. Sfinţii ucenici ai Mântuitorului - ştiţi că au fost împrejurări în care ei, care L-au urmat pe Domnul Hristos şi care au crezut în Domnul Hristos, care au primit putere să facă minuni - totuşi nu au avut destulă credinţă, nu au avut destulă siguranţă în credinţă. Să ne gândim la furtuna de pe mare, la potolirea furtunii de pe mare, când ei, alarmaţi că sunt în situaţia de a muri, de a se scufunda, L-au trezit pe Domnul Hristos şi Domnul Hristos a zis către ei: "Unde-i credinţa voastră?" (Luca 8, 25; Marcu 4, 40). Aşa de puţin credincioşi sunteţi? Când a fost vorba de vindecarea fiului lunatic, la intervenţia tatălui său, şi ucenicii nu au putut să-l vindece, L-au întrebat pe Domnul Hristos: "Noi de ce nu am putut să-l vindecăm?" Şi în Sfânta Evanghelie de la Matei este răspunsul Domnului Hristos: "Pentru necredinţa voastră" (Matei 17, 20). Gândiţi-vă, erau socotiţi necredincioşi sau puţin credincioşi ucenicii care au arătat şi credinţă. "Pentru necredinţa voastră. Căci - zice Domnul Hristos - de aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: Ridică-te de aici şi aruncă-te în mare, şi aşa s-ar întâmpla".

Ştim apoi că ucenicii au rugat pe Domnul Hristos să le dea mai multă credinţă. În ce împrejurare? În Sfânta Evanghelie de la Luca, în capitolul 17, se spune că Domnul Hristos le-a zis ucenicilor Săi: "De-ţi va greşi fratele tău, ceartă-l şi dacă se va întoarce, iartă-l". Şi fiţi atenţi: "Şi de-ţi va greşi de şapte ori într-o zi, şi de şapte ori se va întoarce zicând: Rău îmi pare, tu să-l ierţi". Şi atunci ucenicii au zis către Domnul Hristos: "Dă-ne mai multă credinţă!" (Luca 17, 3-5) Câtă credinţă avem noi, nu-i destulă ca să facem ce ne spui Tu acum. Am făcut cu credinţa noastră altele, am venit după Tine, am lăsat totul, Te-am ascultat, am stăruit lângă Tine, dar dacă ne ceri şi aceasta, dă-ne mai multă credinţă. Nu ne este destulă credinţa care o avem ca să facem lucrul acesta, de şapte ori într-o zi să iertăm pe cineva care ne tot necăjeşte. Dă-ne mai multă credinţă.

Ştim apoi că a fost şi împrejurarea în care Domnul Hristos le-a vorbit ucenicilor şi ucenicii se simţeau entuziasmaţi de ceea ce le-a spus Domnul Hristos, citiţi aceasta în capitolul 16 din Sfânta Evanghelie de la Ioan. Şi au zis la un moment dat ucenicii, aşa, entuziasmaţi de cuvintele Domnului Hristos: "Iată, acum vorbeşti deschis şi nu spui nici o pildă. Acum am cunoscut şi am crezut că de la Dumnezeu ai ieşit". Şi Domnul Hristos, aşa cumva întrebător, poate într-un fel ironic, a zis către ei: "Acum credeţi? Iată, soseşte ceasul, şi a şi sosit, ca voi să vă duceţi fiecare la ale sale, iar pe Mine să Mă lăsaţi singur" (Ioan 16, 29-32). Dacă credeţi, atunci rămâneţi cu Mine. Ori o să faceţi fapte de necredincioşi. Sfântul Apostol Petru chiar s-a lepădat de trei ori de Domnul Hristos, s-a lepădat hotărât, aşa ca şi când nu L-ar fi cunoscut niciodată şi nu ar fi ştiut niciodată despre Domnul Hristos, el care zicea "voi merge cu Tine şi la temniţă şi la moarte". Şi Domnul Hristos la Cina cea de Taină a şi zis către Sfântul Apostol Petru: "Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu. Şi Eu M-am rugat pentru tine ca să nu scadă credinţa ta. Şi tu întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi" (Luca 22, 31-32). E un cuvânt pe care îl găsim în Sfânta Evanghelie de la Luca în legătură cu Cina cea de Taină, în capitolul 22: "Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu. Şi Eu m-am rugat pentru tine ca să nu scadă credinţa ta. Şi tu întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi".

Am amintit lucrurile acestea pentru ca să vedem că în realitate lucrurile nu sunt aşa cum ni se pare nouă câteodată, că toate au mers foarte, foarte bine şi noi nu putem fi ca ucenicii. Uite că putem fi şi noi ca ucenicii. Cum? Cu oscilaţii în credinţă, cu nesiguranţă, cu îndoială, cu ezitări. Important este să nu ne caracterizeze lucrurile acestea. Pe Sfântul Apostol Petru lepădarea nu l-a caracterizat, a fost o cădere de moment, pe care el a regretat-o. Îndată a ieşit afară şi a plâns cu amar. Ucenicii, şi ei de la puţin au ajuns la mult, şi atunci putem îndrăzni şi noi cu credinţa câtă o avem, dacă facem faptele credinţei, să mergem pe calea credinţei şi vom creşte în credinţă. Ni se va limpezi înţelegerea, ni se va limpezi mintea, vom avea încredinţarea câtă trebuie, vom ajunge la convingeri şi convingerile sunt structurale, fac parte din fiinţa noastră, din fiinţa omului. Când ai ajuns la convingeri, nu te mai clinteşte nimeni din convingeri. Până ai doar informaţii, până când nu eşti încă statornicit în credinţă, nu eşti statornicit în convingeri, poţi avea oscilaţii şi important este să te trezeşti. Într-o rugăciune de la Maslu se spune "Tu eşti Cela ce ai zis: De câte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mântui". De câte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mântui. Să ai încredere.

Sfârşesc consideraţiile acestea cu un episod din Sfânta Evanghelie de la Marcu peste care poate aţi trecut, şi anume, se spune în Sfânta Evanghelie de la Marcu că un om stătea la marginea Ierihonului, era lipsit de vedere, şi aflând că trece Domnul Hristos, a început să strige: "Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!" (Marcu 10, 47). Şi oamenii au vrut să-l oprească, să nu mai strige, îi deranja strigătul lui. Şi îl îndemnau să tacă. Şi el tot zicea în continuare şi Domnul Hristos a zis să-l cheme pe om la el. Şi s-au dus oameni din mulţime şi au zis către omul acela: "Ai încredere, scoală-te! Te cheamă" (Marcu 10, 49). Eu aş zice că acesta este un cuvânt potrivit ca motto la toată Evanghelia. Nu e spus de Domnul Hristos, e spus de oameni, de oameni din mulţime.

Ai încredere, scoală-te! Te cheamă. Să avem totdeauna conştiinţa aceasta că Dumnezeu ne cheamă, că Dumnezeu ne aşteaptă, că Dumnezeu ne vrea, că Dumnezeu ne este favorabil, dar pentru aceasta trebuie să ne ridicăm din căderile noastre, să recunoaştem căderile noastre, puţina noastră credinţă şi să vrem să avem mai multă, să avem totdeauna conştiinţa că Domnul Hristos ne cheamă şi să avem încredere în această chemare. Dumnezeu să ne ajute!

24 iulie 1996