Necesitatea credinţei

Cuvioase părinte stareţ, iubiţi credincioşi, cine citeşte cu luare aminte Sfânta Evanghelie de la Marcu poate observa că începutul propovăduirii Domnului nostru Iisus Hristos, aşa cum este prezentat în Sfânta Evanghelie de la Marcu, este următorul: "S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Marcu 1, 15). Şi tot în Sfânta Evanghelie de la Marcu citim, la sfârşitul Evangheliei, în legătură cu trimiterea ucenicilor la propovăduire, că Domnul Hristos a zis: "Mergând, propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi" (Marcu 16, 15-16).

Este interesant de luat aminte la aceste două texte din Sfânta Evanghelie, la aceste cuvinte ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos de la început şi de la sfârşit, de la începutul propovăduirii şi de la sfârşitul propovăduirii, pentru că în ele ni se prezintă importanţa pe care o are credinţa. Credinţa în Mântuitorul, credinţa în Evanghelie. La început e anunţarea împărăţiei lui Dumnezeu: "S-a împlinit vremea şi - pentru că s-a împlinit vremea - s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu". Împărăţia lui Dumnezeu este ceva care ne interesează pe toţi şi la care nu putem ajunge decât dacă împlinim două lucruri: dacă credem în Evanghelie şi dacă ne pocăim. Aşa voia Domnul Hrisos să ştie cei dintâi ascultători ai Săi şi cu voia lui Dumnezeu s-a consemnat acest cuvânt al Domnului nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie de la Marcu, ca să-l ştim şi noi cei de astăzi, ca ascultători ai cuvântului şi de fapt ca ascultători ai Mântuitorului.

Sfântul Marcu Ascetul, în Filocalie are un cuvânt care zice aşa: "Cel ce primeşte cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu, primeşte pe Dumnezeu Cuvântul". Sfântul Marcu Ascetul are în vedere în această afirmaţie ceea ce a spus Domnul Hristos când a zis către ucenicii săi: "Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte, şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă" (Luca 10, 16). Şi pornind de la aceasta, Sfântul Marcu Ascetul zice că noi Îl primim pe Mântuitorul Iisus Hristos când primim cuvântul Lui. Dacă nu primim cuvântul Lui, atunci nu primim nici pe Domnul Hristos. Cine nu-L are pe Domnul Hristos ca Învăţător, nu-L poate avea nici ca Mântuitor. "Cel ce vă primeşte pe voi - pe ucenicii Mei - Mă primeşte pe Mine", pentru că voi Mă reprezentaţi pe Mine. "Cel ce se leapădă de voi - care Mă reprezentaţi pe Mine - de Mine se leapădă" şi de Cel care M-a trimis pe Mine. Aşa este şi cu cuvântul lui Dumnezeu: cel ce primeşte Evanghelia, vestea cea bună a propovăduirii, Îl primeşte pe Mântuitorul Însuşi.

Aceasta trebuie să ne gândim noi când spunem cuvântul "evanghelie" sau când auzim cuvântul "evanghelie": nu ne gândim la patru scrieri care ne-au rămas de la patru autori, cu titlu de Evanghelie, Evanghelia de la Matei, Evanghelia de la Marcu, Evanghelia de la Luca, Evanghelia de la Ioan, ci ne gândim la cuprinsul Evangheliei, ne gândim şi la evanghelia Sfântului Apostol Pavel, care de fapt nu a scris o Evanghelie. A vestit o evanghelie: "Vă binevestesc vouă Evanghelia pe care am primit-o" (I Corinteni 15, 1). "Oricine ar veni să vă propovăduiască altă Evanghelie decât cea pe care v-am propovăduit-o eu, să fie anatema" (Galateni 1, 8), a scris Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni. Aceasta înseamnă că şi Sfântul Apostol Pavel a avut o evanghelie. Şi toţi ucenicii au avut o evanghelie. Cineva spunea, de pildă, că Filocalia este a cincea Evanghelie. E un fel de a vorbi. În orice caz e o evanghelie. Cineva, un părinte din Franţa a scris o carte "Evanghelia pustiului", cu învăţăturile pe care le-au dat părinţii din pustie. Învăţăturile din Pateric, învăţăturile din relatările pe care ni le dă Sfântul Ioan Casian, toate acestea sunt o Evanghelie, o continuare a Evangheliei, o întrupare a Evangheliei, o prelungire a Evangheliei la care stă drept temelie evanghelia propovăduită de la început în Biserica Creştină.

"S-a împlinit vremea şi a sosit împărăţia lui Dumnezeu, pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie". Să comparăm cuvântul acesta al Domnului Hristos cu cuvântul de la sfârşitul propovăduirii Sale aşa cum ni-l prezintă Sfântul Evanghelist Marcu, care zice că Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi, trimiţându-i la propovăduire: "Propovăduiţi - ce? - Evanghelia - cui? - la toată făptura". Să ne gândim acum comparativ cu "Credeţi în Evanghelie". Şi în continuare Domnul Hristos, după ce spune cuvântul "Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura", zice: "Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi". În aceasta se arată că obiectul propovăduirii ucenicilor Mântuitorului este Evanghelia, vestea cea bună, vestea cea bună a Întrupării Fiului lui Dumnezeu, vestea cea bună a predicii rostită de Domnul Hristos, vestea cea bună a Răstignirii Mântuitorului pentru noi şi pentru a noastră mântuire, vestea cea bună a Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi vestea cea bună a Înălţării Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aceste patru lucruri, patru adevăruri, sunt de temelie pentru credinţa creştină şi acestea le cuprinde Evanghelia în mod principal: Întruparea Fiului lui Dumnezeu, răstignirea, pătimirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, învierea Lui din morţi şi înălţarea la cer.

Dintre acestea, trei sunt cuprinse în Sfânta Evanghelie de la Marcu, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea, Înălţarea într-o singură afirmaţie: "Apoi S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta Tatălui" (Marcu 16, 19). Cât priveşte Întruparea Fiului lui Dumnezeu, o au în vedere alţi evanghelişti, Sfântul Matei şi Sfântul Luca, şi o are în vedere şi Sfântul Evanghelist Ioan în prologul Evangheliei a patra.

Iubiţi credincioşi, dacă avem în vedere că Domnul Hristos a spus şi cu alte prilejuri că credinţa în El este trebuitoare pentru mântuire - de pildă în Sfânta Evanghelie de la Ioan avem cuvântul spus de Domnul Hristos: "De nu veţi crede Cine sunt, în păcatele voastre veţi muri" (Ioan 8, 24). Sau dacă ne gândim că Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei are cuvântul: "Fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu" (Evrei 11, 6) - ne dăm seama de importanţa pe care o are credinţa. De altfel Domnul Hristos a şi spus: "Credeţi în Mine şi credeţi în Evanghelie" (Ioan 14, 1). Noi avem credinţă în Dumnezeu, avem credinţă în Mântuitorul, avem credinţă în Evanghelie, avem credinţă în tot ce propovăduieşte Biserica pe baza Evangheliei de la început.

Cum am ajuns la această credinţă? Poate fiecare dintre noi avem alt răspuns decât ceilalţi din jurul nostru la întrebarea cum am ajuns la credinţă. Dar cei mai mulţi dintre credincioşi se pomenesc în lumea aceasta, în condiţiile noastre cu credinţa în Dumnezeu. Anume, ne-am trezit într-un mediu, cel puţin cei care suntem mai în vârstă, impregnat de credinţa în Dumnezeu. Ne-am trezit într-o practică a credinţei. Am învăţat să ne rugăm, am învăţat să mergem la biserică, ne-am pomenit cu rugăciune înainte de a şti ce spunem. De pildă, eu nu-mi aduc aminte când am învăţat "Tatăl nostru" şi "Îngerelul". M-am trezit cu ele. M-am trezit aşa cum m-am trezit cu limba, nu-mi aduc aminte când am învăţat să vorbesc. Când am învăţat să vorbesc am învăţat şi rugăciunile "Tatăl nostru" şi "Îngerelul". Aşa era contextul existenţei noastre de atunci. Am învăţat rugăciuni al căror cuprins nu-l ştiam, şi totuşi rugăciunile le spuneam. Nu înţelegeam nici măcar cuvintele din care erau alcătuite rugăciunile. De exemplu "Uşa milostivirii", care am învăţat-o în copilărie şi care o ziceam fără să o înţeleg. Nu ştiam ce e "neam creştinesc", nu ştiam ce e "mântuire" - "să ne mântuim prin tine din nevoi" - nu ştiam ce e "să nu pierim" - "cei ce nădăjduim întru tine" - nu ştiam ce înseamnă "Binecuvântată", nu ştiam ce înseamnă "Născătoare de Dumnezeu", şi totuşi spuneam rugăciunea. Deci rugăciunea a anticipat credinţa, a susţinut credinţa pe baza practicii de a mă ruga. Şi nu numai cu mine s-a întâmplat aşa, ci şi cu cei din jurul meu din vremea aceea.

Credinţa am învăţat-o de la Biserică. Am învăţat-o din practica credinţei. Deci nu am învăţat-o prin studiu. Bineînţeles că după aceea am ajuns şi la studiu în legătură cu credinţa, dar până am ajuns la studiu, eram angajat în cele ale credinţei. Studiile au venit doar să lumineze practica, să motiveze, să susţină practica şi în alt fel, adică şi prin studiu. Există un simţ interior pentru cele bune şi există o întemeiere a celor bune dintr-un simţ interior.

În Sfânta Evanghelie de la Marcu, pentru că am început cu ea şi în ea găsim elemente importante în privinţa aceasta, se spune de pildă, între altele, că Domnul Hristos a fost întrebat de un fariseu: "Care este cea dintâi dintre toate poruncile?" Şi Domnul Hristos a răspuns: "Ascultă Israele, Eu sunt Domnul Dumnezeul tău şi să nu ai alţi dumnezei afară de Mine şi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inma ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi cu tot cugetul tău, aceasta este cea dintâi dintre porunci. Şi asemenea acesteia este să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Marcu 12, 29-31). Fariseul care I-a pus această întrebare, care este cea dintâi dintre porunci, s-a arătat mulţumit de ceea ce a spus Domnul Hristos. Şi a zis: "Bine ai grăit, Învăţătorule!" L-a aprobat. "Bine ai grăit, Învăţătorule. Că unul este Dumnezeu, şi a-L iubi pe El mai presus de orice, şi a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele". Şi Domnul Hristos a întâmpinat această afirmaţie a fariseului cu cuvintele: "Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu".

Aproape de împărăţia lui Dumnezeu sunt toţi aceia care înţeleg propovăduirea creştină, care aprobă propovăduirea creştină, pentru că credinţa totdeauna este o aprobare. A crede în Dumnezeu înseamnă a-I da dreptate lui Dumnezeu. În Sfânta Evanghelie de la Luca, între altele găsim şi un cuvânt al Mântuitorului care spune că în vreme ce fariseii au lepădat cuvântul lui Dumnezeu, s-au lepădat de Sfântul Ioan Botezătorul, în acea vreme vameşii şi păcătoşii au dat dreptate lui Dumnezeu (cf. Luca 7, 30). Deci îi pune faţă în faţă pe cei care s-au lepădat, au lepădat sfatul lui Dumnezeu, cu cei care au dat dreptate lui Dumnezeu. Toţi care cred în Evanghelie, toţi care cred în evanghelia propovăduită, răspândită şi tâlcuită de Sfânta Biserică, toţi aceia dau dreptate lui Dumnezeu.

Şi câteodată Îi dăm dreptate lui Dumnezeu şi atunci când nu putem împlini cele ce vrea Dumnezeu să le împlinim. Să ne gândim la tânărul acela bogat care mie mi-e foarte simpatic, care n-a împlinit tot ce i-a cerut Domnul Hristos, dar pe care Domnul Hristos l-a iubit. A privit la el şi i-a fost drag de el (Marcu 10, 21). Tânărul acela bogat nu a putut împlini cât i s-a cerut şi s-a întors întristat. De ce s-a întors întristat? Pentru că I-a dat dreptate lui Dumnezeu. Nu a zis că nu are dreptate Domnul Hristos, ci a zis că are dreptate, numai el n-are puteri îndestulătoare ca să împlinească ceea ce a spus Domnul Hristos. Prin urmare, credinţa în Dumnezeu ne angajează în sensul acesta că ne aduce cuvântul lui Dumnezeu în conştiinţa noastră, ne face să primim cuvântul lui Dumnezeu şi primind cuvântul lui Dumnezeu primim pe Dumnezeu Cuvântul, şi ne angajează la o viaţă întemeiată pe credinţă.

Măsura credinţei e măsura vieţii. Cine are o credinţă nelucrătoare în exterior de fapt nu are o credinţă mântuitoare. Domnul Hristos a spus: "Cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi pe el înaintea Tatălui Celui din ceruri şi înaintea îngerilor din ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui din ceruri şi înaintea îngerilor lui Dumnezeu" (Matei 10, 32; Marcu 8, 38). Sunt cuvinte pe care le găsim în Evanghelie şi care ne luminează gândurile ca să ştim când credem şi când nu credem şi să ştim că credinţa trebuie să fie o credinţă mărturisitoare. Dacă nu-i mărturisitoare, nu-i credinţă adevărată. Nu-i nici mântuitoare, pentru că nu dăm dreptate lui Dumnezeu. Când Îi dăm dreptate lui Dumnezeu, chiar dacă nu putem face ceea ce ne cere Dumnezeu, totuşi suntem pe calea credinţei, pe calea întăririi în credinţă, suntem în drum spre mai mult şi spre mai bine în cele ale credinţei.

Pe ce se întemeiază întărirea credinţei? Pe faptele credinţei. Sfântul Apostol Toma, de pildă, n-a fost cu ucenicii ceilalţi când Domnul Hristos S-a arătat în ziua Învierii Sale. Şi n-a crezut în ceea ce au spus ucenicii ca realitate pentru ei, dar care nu era realitate şi pentru Sfântul Apostol Toma, care nu s-a încredinţat de Învierea Domnului Hristos decât atunci când Domnul Hristos l-a încredinţat. De altfel să ştiţi că încredinţarea despre adevărurile de credinţă ne-o dă Mântuitorul Hristos. Nu putem să ajungem prin nişte raţionamente, nu putem să ajungem prin nişte studii, nu putem ajunge la încredinţarea despre adevărurile mai presus de fire prin cele ale firii, ci la ele ajungem prin încredinţarea pe care ne-o dă, prin certitudinea pe care ne-o dă Domnul Hristos în condiţia că suntem sinceri şi că vrem să fim încredinţaţi de Domnul Hristos. Atunci vine Domnul Hristos, vine Duhul Sfânt care ne încredinţează despre adevărurile mai presus de fire. Dar pentru aceasta trebuie să ţinem legătura cu oamenii credincioşi, să ţinem legătura cu rânduielile Bisericii aşa cum a ţinut Sfântul Apostol Toma care nu s-a depărtat de ucenicii cei credincioşi, el care încă nu avea credinţă. De unde ştim? De acolo că atunci când l-a încredinţat Domnul Hristos, l-a găsit cu ceilalţi care au crezut. Şi l-a încredinţat. Nu l-a încredinţat fiind el departe de ceilalţi, ci împreună fiind cu ceilalţi. Deci el făcea fapte care îl pregăteau pentru credinţă. Aceasta trebuie să facem şi noi. Să facem nişte lucruri pe care le cere credinţa. Să ne rugăm cum putem, mărturisindu-ne chiar şi necredinţa şi îndoiala. Să postim, pentru că e rânduială de disciplină, să luăm parte la sfintele slujbe, să ne bucurăm de binecuvântările de la sfintele slujbe, să intrăm în atmosfera aceasta care ne pregăteşte pentru credinţă şi făcând faptele credinţei, ajungem la credinţă.

Dar să mai ştiţi ceva. Dacă cineva face altfel decât crede, cu vremea ajunge să creadă cum face. Şi deci, dacă cineva crede în Dumnezeu şi se numără la credincioşi, dar face fapte de necredincios, acela scade în credinţă. Credinţa e cum e cultura: te ţii de ea, o ai, nu te ţii de ea, o pierzi şi cea pe care o ai. Cunoaştem cuvântul Domnului Hristos că celui ce are i se va mai da - celui ce are credinţă i se va da cunoştinţă - iar celui ce nu are, şi ce crede că are i se va lua - i se va lua şi credinţa care crede el că o are, pentru că va ajunge la concluzia că nu o are (cf. Matei 13, 12). Nu are susţinere pentru cunoştinţă. Celui ce are credinţă i se va da cunoştinţă, pentru că are şi făptuire, iar celui ce nu are făptuire, i se va lua şi cunoştinţa care crede că o are, pentru că de fapt nu o are.

Iubiţi credincioşi, sunt nişte gânduri pe care e bine să le avem în vedere, mai ales ca să ne cercetăm pe noi înşine, dacă suntem în credinţă. Undeva Sfântul Apostol Pavel are cuvântul acesta: "Cercetaţi-vă pe voi dacă sunteţi în credinţă" (II Corinteni 13, 5). Bineînţeles că ne vom găsi în credinţă. Noi cei care luăm parte la sfintele slujbe ne vom găsi în credinţă, având atâta credinţă ca să luăm parte la sfintele slujbe. Dar cei care nu au credinţa aceasta, care nu iau parte la sfintele slujbe, aceia nu se pot bucura de sfintele slujbe, de binecuvântările de la sfintele slujbe, şi în cazul acesta nu pot avea nădejde la mai multă credinţă. Unul dintre mijloacele de întărire în credinţă este rugăciunea chiar pentru credinţă. Sfinţii Apostoli au zis către Domnul Hristos: "Dă-ne mai multă credinţă" (Luca 17, 5).

Suntem aici pentru câteva zile şi ca să ne întărim credinţa, şi să ne verificăm credinţa, suntem aici pentru câteva zile să trăim într-o atmosferă de credinţă, după cuvântul: "Apropie-te de omul care se teme de Dumnezeu şi te vei teme şi tu de Dumnezeu" (cuvânt din Pateric). Pe măsura sincerităţii noastre este şi măsura darului lui Dumnezeu, întăritor de credinţă. Sfântul Apostol Pavel se ruga pentru credincioşi, pentru crdincioşii din Efes de pildă - citim în Epistola către Efeseni - se ruga ca Hristos să se sălăşluiască prin credinţă în inimile lor. "Să se sălăşluiască Hristos prin credinţă în inimile voastre" (Efeseni 3, 17). Acesta este avantajul credinţei, că ni-L aduce pe Domnul Hristos în câmpul conştiinţei. Noi credem, după învăţăturile din Filocalie, că Hristos de la Botez este ascuns în inimile noastre, este ascuns în noi şi ni se descoperă pe măsura împlinirii poruncilor. Sfântul Marcu Ascetul, în Filocalie, spune că Hristos este ascuns în poruncile Sale şi că Îl cunoaştem pe măsura împlinirii poruncilor. Dacă împlinim poruncile Mântuitorului, Mântuitorul ni se descoperă în conştiinţa noastră, şi anume ni se descoperă Mântuitorul Cel ascuns în noi de la Botez şi care aşteaptă să izbucnească în conştiinţa noastră şi în existenţa noastră pentru noi şi pentru alţii.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să ne întărim în credinţă ca să ne putem întări în toate celelalte care urmează după credinţă, să ne întărim în cele ale mântuirii, bine ştiind, după acelaşi Sfânt Marcu Ascetul, că "credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos Se face toate celui ce crede".

Credinţa neclintită, credinţa sigură, este un turn întărit şi Hristos Se face toate celui ce crede. Amin.

23 iulie 1996