Porunca cinstirii

Iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, în seara aceasta, ultima în care spun cuvânt cu prilejul acesta, voi stărui puţin cu gândul asupra unei chestiuni care gândesc eu că e de mare însemnătate şi care se leagă de ceea ce am spus seara trecută. Seara trecută am vorbit despre porunca iubirii şi acum vreau să spun ceva despre porunca cinstirii.

Iubirea şi cinstirea sunt legate una de alta. Cine cunoaşte Noul Testament poate să se gândească la un cuvânt al Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Romani, capitolul 12 unde citim: "Cu iubire frăţească unii pe alţii iubiţi-vă, în cinste unii altora daţi-vă întâietate" (Romani 12, 10).

Aşadar Sfântul Apostol Pavel leagă porunca iubirii de cinstire. Ar putea cineva să se întrebe totuşi unde este în Sfânta Evanghelie de pildă, vreun cuvânt al Mântuitorului nostru Iisus Hristos care ne porunceşte cinstirea. Să ştiţi că nu există. Şi atunci cum putem vorbi despre o poruncă a cinstirii? Ştiţi cum? Aşa, că porunca cinstirii e cuprinsă în porunca iubirii. Când iubeşti pe cineva îl şi cinsteşti şi dacă nu-l şi cinsteşti, sigur nu-l iubeşti. Aşa că porunca cinstirii e legată de porunca iubirii.

Dar iată că sunt cuvinte în Sfânta Scriptură în care e pomenită şi cinstirea, cinstirea anume. Cuvântul pe care l-am amintit din scrierile Sfântului Apostol Pavel unde se spune pe lângă "iubiţi-vă" şi "cinstiţi-vă". Şi nu numai "cinstiţi-vă unii pe alţii" adică respectaţi-vă, ci chiar daţi-vă întâietate în cinstire. O să vedem noi care este măsura cinstirii. Dar dacă nu există o poruncă expresă a cinstirii în înţelesul: "cinsteşte pe fratele tău sau pe aproapele tău", este totuşi o poruncă care ne pune în faţă datoria de a cinsti, şi anume porunca a cincea din Decalog privitoare la părinţi: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta". Aceasta este o poruncă indiscutabilă. N-avem voie nu numai să fim necinstitori ai părinţilor, ci n-avem voie nici măcar să nu-i ţinem în respect pentru că se spune: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta". Şi în Vechiul Testament sunt cuvinte foarte hotărâte în privinţa cinstirii de părinţi şi în privinţa celor care sunt necinstitori de părinţi şi zice că "Cel ce va vorbi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, să moară negreşit".

Porunca cinstirii faţă de părinţi, observă un părinte duhovnicesc, un sfânt, sfântul Chiril din Alexandria, este pusă între poruncile care-L privesc pe Dumnezeu şi poruncile care-l privesc pe aproapele. În primul rând e Dumnezeu, în al doilea rând sunt părinţii, prin care Dumnezeu ne-a adus în această lume şi apoi vin ceilalţi oameni. Suntem în această lume pentru că a vrut Dumnezeu să fim, şi suntem în această lume pentru că avem nişte părinţi sau am avut părinţi. Am putea zice chiar avem. De ce? Pentru că chiar dacă nu mai trăiesc părinţii noştri, părinţii noştri rămân părinţii noştri, nu ne putem despărţi de ei. Porunca este necondiţionată. Nu se spune că să-i cinsteşti dacă sunt vrednici de cinstire şi să nu-i cinsteşti dacă nu-s vrednici de cinstire. E necondiţionată: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta". S-ar putea întâmpla ca unii să nu fie mulţumiţi cu părinţii care-i au. Din pricina părinţilor. Şi cu toate acestea porunca rămâne: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta". Este şi o făgăduinţă legată de această poruncă: "Ca să trăieşti bine şi mulţi ani pe pământ".

Iubiţi credincioşi, Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Timotei, în prima epistolă, are un cuvânt pe care îl găsim în al cincilea capitol în care dă îndemn celor care au văduve în casa lor: mame, bunici sau pe altcineva care e în situaţie de văduvă, deci persoană care are nevoie de ajutor, reglementează felul în care trebuie să se poarte cei din casă cu văduvele şi zice aşa: "Dacă cineva are în casa sa văduve să îngrijească el de ele" (I Timotei 5, 4), ca să fie despovărată Biserica, să nu trebuiască să facă Biserica ceea ce trebuie să facă omul în casa sa. Deci dacă un credincios, un creştin, are în familia sa persoane care trebuie ajutate - Sfântul Aposol Pavel se referă la văduve în special - zice să îngrijească de ele. Şi apoi adaugă un cuvânt neaşteptat şi zice că: "Dacă cineva nu îngrijeşte de ai săi şi mai ales de ai casei sale, acela a căzut de la credinţă şi-i mai rău decât un necredincios" (I Timotei 5, 8). Dacă luăm aminte la cuvântul acesta al Sfântului Apostol Pavel ne dăm seama că el îi împarte pe oameni în trei categorii: credincioşi, necredincioşi şi mai rău decât necredincioşii. Cine sunt aceia? Cei care se prezintă a fi credincioşi şi fac fapte de necredincioşi.

Tot acolo Sfântul Apostol Pavel arată condiţiile în care o văduvă se poate bucura de ajutorul Bisericii. Între altele zice: "Dacă a fost femeia unui singur bărbat, dacă şi-a crescut copiii, - şi o chestiune de cinstire - dacă a spălat picioarele sfinţilor" (I Timotei 5, 9-10). Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că dacă a fost cinstitoare de creştini e vrednică să fie ajutată de Biserică. Aceasta înseamnă să speli picioarele sfinţilor. Toţi creştinii erau consideraţi ca sfinţi, oameni puşi deoparte pentru Dumnezeu şi între chipurile de cinstire era şi spălarea picioarelor.

Domnul Hristos ne-a dat şi El pildă în ce priveşte cinstirea de oameni. Am spus parcă ieri seara cuvântul că Mântuitorul nostru este Dumnezeu care spală picioarele omului. Ce înseamnă aceasta? Că îl iubeşte pe om şi îl cinsteşte pe om. E cinstitor de oameni. Şi e firesc să fie cinstitor de oameni Dumnezeu dacă a primit să Se unească cu omul. Şi aceasta s-a întâmplat la Cina cea de Taină când Domnul Hristos a spălat picioarele ucenicilor şi după ce a spălat picioarele ucenicilor s-a aşezat din nou la masă şi a zis aşa: "Voi Mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul v-am spălat vouă picioarele voastre şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora" (Ioan 13, 13-14). Nu a rămas în rânduiala Bisericii noastre spălarea picioarelor ca fapt în sine, dar duhovniceşte neapărat trebuie să se întâmple. Ce înseamnă să speli picioarele cuiva? Înseamnă să te pleci înaintea lui, să te smereşti înaintea lui pe de o parte, deci să-l cinsteşti, să-l cinsteşti mai presus de ceea ce eşti tu însuţi. Şi mai înseamnă ceva: să-l cureţi. De obicei oamenii sunt înclinaţi să scoată în evidenţă răutăţile celor din jurul lor, răutăţile aproapelui, ori Domnul Hristos ne învaţă să ne spălăm unii pe alţii. Aceasta înseamnă că trebuie să înlăturăm necurăţiile şi desigur că o minte curată, o minte bună în general, nu scormoneşte în gunoaie, ci înlătură şi spală, curăţeşte. Aşa că duhovniceşte neapărat trebuie să avem în vedere porunca Mântuitorului de a ne curăţi unii pe alţii, de a ne smeri unii în faţa altora ca să-i cinstim pe oameni.

Domnul Hristos a primit cinstire din partea mai multor oameni, printre care şi din partea unei femei care a vărsat mir asupra Lui. Cu prilejul acela s-a făcut o nemulţumire între cei care erau de faţă şi unii ziceau că femeia a făcut rău că a vărsat mirul acela peste Domnul Hristos în loc să se fi vândut mirul acela "cu mai mult decât trei sute de dinari şi să se fi dat banii săracilor" (Marcu 14, 5). Era o părere a celor din jur. Ştiţi cât era trei sute de dinari? Preţul a trei sute de zile de lucru. De unde ştim? De acolo că într-o pildă, pilda cu lucrătorii tocmiţi la vie, se spune că s-a tocmit stăpânul ca să le dea pe zi un dinar. Păi dacă o zi de lucru costa un dinar înseamnă că trei sute de dinari era preţul a trei sute de zile de lucru. O sumă destul de mare. Şi atunci Domnul Hristos a zis: "Nu faceţi supărare femeii. Ea, ce a avut de gând să facă, a făcut" şi a adăugat la urmă: "Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, se va spune şi ce a făcut ea, spre pomenirea ei" (Marcu 14, 6-9). Când citeşti aşa cuvântul dintr-o dată, mergi mai departe şi zici: Da, uite a rânduit Domnul Hristos să fie pomenită femeia aceea care a fost cinstitoare. Dar dacă stăruim puţin cu gândul asupra acestui cuvânt ne dăm seama ce înseamnă lucrul acesta în comparaţie cu Evanghelia. Zice: "Oriunde se va propovădui Evanghelia", adică oriunde se va spune despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu, cum ar zice Domnul Hristos: despre Întruparea Mea, despre Naşterea Mea din Fecioară, despre Botezul Meu, despre învăţătura Mea, despre minunile Mele, despre schimbarea Mea la faţă, despre Jertfa Mea, despre Învierea Mea din morţi, despre Înălţarea la cer, oriunde se va propovădui Evanghelia, să se spună şi ce a făcut această femeie spre pomenirea ei. De ce? Pentru că cinstirea trebuie pomenită ca să înveţe şi alţii să fie cinstitori de oameni.

Şi în sfârşit, în Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel găsim şi măsura cinstirii: "Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi" (Filipeni 2, 3). Am văzut că Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani zice: "Cu iubire frăţească unii pe alţii iubiţi-vă, în cinste unii altora daţi-vă întâietate". Acelaşi lucru îl spune Sfântul Apostol Pavel şi în Epistola către Filipeni, unde spune că suntem datori cu cinstire mai presus de cinstirea cu care ne cinstim pe noi înşine, că aceasta înseamnă să dai întâietate în cinstire. Deci dacă porunca iubirii este la măsura iubirii de sine, "să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi", cu cinstire suntem datori mai mult decât cu atâta cât vrem noi să fim cinstiţi de alţii.

În istorisirile despre oameni care au înţeles cuvântul Mântuitorului aflăm că Sfântul Antonie cel Mare, întâlnindu-se cu Sfântul Ilarion care era începător, dar care promitea să înainteze mult în viaţa duhovnicească, când l-a văzut Sfântul Antonie cel Mare pe Sfântul Ilarion venind către el a zis: "Bine ai venit luceafărule care răsari dimineaţa", iar Sfântul Ilarion a zis către Sfântul Antonie: "Pace ţie stâlpule care luminezi lumea". Sunt nişte podoabe de gând acestea. Sunt nişte lucruri care îţi plac când le auzi şi cred că sunt extraordinar de frumoase când le şi împlineşti, când te alcătuieşti după ele, când faci şi tu ceea ce au făcut sfinţii ca să fie preamărit Dumnezeu. Aceasta înseamnă să te angajezi în cinstire.

Am pomenit despre cinstirea faţă de oameni dar întâi de toate trebuie să ne gândim la preamărirea lui Dumnezeu, la cinstirea Maicii Domnului, la cinstirea sfinţilor, la ceea ce ţine de ceea ce e mai presus de noi, pentru că dacă suntem datori să-L iubim pe Dumnezeu mai presus de orice, suntem datori cu cinstire, cu preamărire, mai ales faţă de Dumnezeu şi de oamenii lui Dumnezeu, cu cinstirea cuvenită. Aşa încât să nu uităm niciodată de datoria de a fi preamăritori de Dumnezeu şi de datoria de a fi cinstitori de oameni începând cu măsurile pe care le avem, ca să putem avea măsuri tot mai mari.

Dumnezeu să ne ajute!

24 august 1995