Suntem în cuprinsul sãrbãtorii Întâmpinãrii Domnului nostru Iisus Hristos, în care se face mereu pomenire despre faptul cã Sfântul si dreptul Simeon L-a primit în bratele sale pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Acesta este un dar de la Dumnezeu si o învrednicire deosebitã pentru Sfântul si dreptul Simeon. Noi, cum am spus Duminica trecutã, suntem mai avantajati decât dreptul Simeon, pentru cã putem sã-L primim pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos în fiinta noastrã si sã-L purtãm în noi nu numai câteva clipe, ci o viatã întreagã si chiar o vesni-cie întreagã.

La Sfânta Liturghie, dupã ce se împãrtãsesc preotii, se spune: "Lumineazã-te, lumineazã-te noule Ierusalime cã slava Domnului peste tine a rãsãrit. Saltã acum si te bucurã Sioane, iar tu, curatã Nãscãtoare de Dumnezeu, veseleste-te întru învierea Celui nãscut al tãu". Se adreseazã dupã aceea o rugãciune Celui cu care preotii s-au împãrtãsit, care este Pastele: "O, Pastile cele mari si preasfintite, Hristoase; o, Întelepciunea si Cuvântul lui Dumnezeu si Puterea, dã-ne nouã mai adevãrat a ne împãrtãsi cu Tine în ziua cea neînseratã a Împãrãtiei Tale".

Nu considerãm cã întâlnirea prin Sfânta Împãrtãsire este ultima posibilitate de întâlnire cu Domnul Hristos, chiar dacã este una dintre marile posibilitãti pe care le avem în aceastã lume. De fiecare datã când ne împãrtãsim, zicem: "Dã-ne nouã mai adevãrat a ne împãrtãsi", adicã ne-am împãrtãsit noi cum ne-am împãrtãsit, cum s-a putut, la mãsurile la care am ajuns, dar sigur se poate mai mult, nu din partea noastrã. Noi de multe ori credem cã suntem vinovati înaintea lui Dumnezeu pentru cã nu ajungem sã avem în constiinta noastrã bucuria, simtãmântul prezentei Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Nu stiu dacã este asa, pentru cã învrednicirea nu ne-o dãm noi, ci Dumnezeu. Nu trebuie sã cerem de la noi lucruri pe care, pânã la urmã, nu le cere nici Dumnezeu.

Am citit odatã o carte despre staretii rusi si nu mi-a mai rãmas din cartea aceea decât o singurã afirmatie, o singurã frazã: "Nu poti sã-i ceri unui copil sã meargã la acelasi pas cu un om mare". Este o frazã cât o carte! Este o învãtãturã pe care ar trebui s-o avem în constiinta noastrã si sã ne gândim la ea.

Mi-aduc aminte, când eram copil, cã am venit de la Ocna Sibiului pe jos, vreo nouã km, cu pãrintii mei; m-au mai luat în brate, m-au mai lãsat pe jos, mã dureau picioarele, mi-era greu si ziceam: "Hai sã mai stãm putin..., hai sã mai mergem". Atunci mi-am dat eu seama cã trebuie sã ai o întelegere specialã fatã de cei mici.

Dacã este adevãrat lucrul acesta pentru viata fizicã, este adevãrat si pentru viata spiritualã, pentru viata sufleteascã. Nu-i poti cere unui om mic din punct de vedere spiritual, sã facã lucruri mari, ca unul care este înaintat în viata spiritualã. Or, Împãrtãsirea cu Sfintele Taine – Hristos ne-o dã la mãsura la care suntem noi. Nu a cerut o viatã extraordinarã ca sã te poti împãrtãsi! A cerut o viatã corectã, o viatã pe care pot s-o ducã cei multi, dacã se silesc.

Am spus si altã datã, un lucru care se cam neglijeazã în gândirea noastrã, iar în învãtãtura Bisericii nici nu se face mãcar vreo referire la el, anume, cã la Cina cea de Tainã, între cei care s-au împãrtãsit au fost si doi nevrednici, pe care Domnul Hristos totusi i-a împãrtãsit. Este vorba de Iuda, care L-a vândut pe Domnul Hristos, si de Sfântul Apostol Petru, care avea sã se lepede de El. Stim lucrul acesta pentru cã este mãrturisit de Evanghelie. Este adevãrat cã în Iuda, dupã ce s-a împãrtãsit, a intrat satana, dar, oricum, Domnul Hristos nu a stat împotrivã.

De ce a fãcut Domnul Hristos aceasta? Nu stim! Dar stim cã a fãcut aceasta în fata vremelniciei si a vesniciei si, dacã Evanghelia a ajuns pânã la noi, a fãcut-o si în fata noastrã.

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I-a cãtre Corinteni, spune: "Sã se cerceteze însã omul pe sine si asa sã mãnânce din pâine si sã bea din pahar. Cãci cel ce mãnâncã si bea cu nevred-nicie, osândã îsi mãnâncã si bea. De aceea multi dintre voi sunt neputinciosi si bolnavi si multi au murit" (I Cor. 11, 28-30). Noi nu vrem sã osândim pe nimeni si nu stim dacã Sfântul Apostol Pavel s-a gândit la slãbiciunile fizice de pe urma nevredniciei cuiva de a se împãrtãsi; aici este vorba de faptul cã un om intrã în cãmara de nuntã fãrã sã aibã hainã de nuntã. Adevãrul este cã sunt oameni care nu pot face mai mult. Cel care a fost scos de la nuntã a fost un om care a sfidat, a fost un om care s-a împotrivit, care a vrut sã-si arate cât este el de grozav cã intrã la nuntã neavând hainã de nuntã.

Dar existã si oameni care sunt mici ca mãsurã sufleteascã. Nu cã n-ar vrea sã fie mari, cã nu pot sã fie mari, dar aceasta le este mãsura. Cu acestia trebuie sã avem îngãduintã specialã, sã ne gândim la faptul cã "nu poti cere unui copil sã meargã la acelasi pas cu un om mare".

Domnul Hristos a asemãnat Sfânta Împãrtãsanie cu pâinea, cu pâinea cea de toate zilele si a zis: "Cine mãnâncã din pâinea aceasta viu va fi în veci. Dacã nu veti mânca trupul Fiului Omului si nu veti bea sângele Lui, nu veti avea viatã în voi. Trupul Meu este adevãrata mâncare si sângele Meu, adevãrata bãuturã" (Ioan 6, 51,53,55). Domnul Iisus Hristos n-a dat împãrtãsirea ca pe o recompensã, ca pe un dar, celor care duc o viatã exceptionalã, ci a dat-o ca pe un ajutor. Pâinea pe care o mâncãm este ajutor ca sã trãim! Cine nu mãnâncã – moare, cine mãnâncã – trãieste! Asa se întâmplã fizic, asa se întâmplã si spiritual.

Aceasta nu înseamnã cã trebuie sã fii nepãsãtor, cã ai putea sã ai niste pretentii sã te împãrtãsesti, cã doar tu esti acela care are trebuintã de Pâinea Vietii. Domnul Hristos n-a dat întâi Pâinea, întâi a dat alte Taine. Domnul Hristos le-a dat oamenilor învãtãturã, n-a spus: "No, oameni buni, uite, dacã vreti sã vã mântuiti, vã dau Eu cale de mântuire: vã împãrtãsiti cu Trupul si Sângele Meu si vã mântuiti". Nu asa! Ci i-a învãtat sã fie buni, sã ierte, i-a învãtat sã creadã, i-a învãtat sã se smereascã, i-a învãtat sã aibã îngãduintã. Adicã toatã Evanghelia este un fel de împãrtãsire, toatã Evanghelia este un fel de Întâmpinare a Domnului nostru Iisus Hristos si o întâmpinare a noastrã pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Evanghelia este împãrtãsire si Cuvântul lui Dumnezeu este Trup al lui Dumnezeu, în înteles spiritual. Pentru a ne împãrtãsi, trebuie sã ne încadrãm într-o viatã care sã ne facã pe cât posibil vrednici, desi, pânã la urmã, învrednicirea cea adevã-ratã ne-o dã Domnul Iisus Hristos: "Învredniceste-ne, Doamne, în seara aceasta fãrã de pãcat…", "Învredniceste-ne, Doamne, în ziua aceasta fãrã de pãcat…", "Învredniceste-ne, Doamne, sã zicem: Tatãl nostru…". Sunt niste lucruri pe care Dumnezeu ni le dã în mãsura în care suntem sinceri, ni le dã în mãsura în care facem rânduialã în viata noastrã, în mãsura în care nu fortãm lucrurile ca sã intrãm cu hainã murdarã între oameni cu haine curate. Cerem de la Dumnezeu învrednicire specialã si credem cã Dumnezeu ne învredniceste la mãsurile noastre.

Tare îmi place mie împrejurarea aceea istorisitã în Sfânta Evanghelie de la Marcu, în legãturã cu omul care a zis: "Cred, Doamne! Ajutã necredintei mele" (Marcu 11, 24). Domnul Hristos nu a zis: "Dacã n-ai destulã credintã n-am ce-ti face! Sã-ti înmultesti credinta si apoi stãm de vorbã", ci l-a ajutat cu credinta câtã a avut-o! Este foarte important lucrul acesta: sã ai dorinta de mai mult, ca sã primesti învrednicirea de la Dumnezeu. Si dupã ce te învrednicesti din partea lui Dumnezeu de unirea cu Domnul nostru Iisus Hristos, sã zici: „Dã-ne nouã sã ne împãrtãsim mai adevãrat" (nu numai atât, la mãsura aceasta, ci la mãsuri mai mari, la mãsura cea mai mare cu putintã) când? „în ziua cea neînseratã a împãrãtiei Tale".

Pentru un om credincios care a intrat în împãrãtia lui Dumnezeu, „ziua cea neînseratã a împãrãtiei lui Dumnezeu" începe de aici. Un om credincios este deja intrat în „ziua cea neînseratã" din punct de vedere spiritual, în ziua în care nu este alternantã, adicã schimbare între luminã si întuneric, ci numai luminã din punct de vedere spiritual. Deci existã progres, nu se ajunge niciodatã la ultima posibilitate.

Cuvintele acestea le-am alcãtuit în legãturã cu cinstirea pe care i-o aducem dreptului Simeon pentru cã L-a primit în brate pe Domnul Iisus Hristos. Da, L-a primit în brate pe Domnul Iisus si noi îl cinstim pentru aceasta! Dar cred cã si el ne cinsteste pe noi, pentru cã-L primim pe Domnul Hristos în inimile noastre si-L putem tine o vesnicie întreagã, nu câteva clipe sau câteva minute, cât L-a tinut dreptul Simeon.

Pentru rugãciunile dreptului Simeon, pentru rugãciunile Sfintei Ana, pentru rugãciunile Sfintei Agata, care înseamnã "cea bunã", sã ne ajute Dumnezeu sã fim si noi buni, cu neclintire în bunãtate, si atunci ne vom împãrtãsi sigur „mai adevãrat" cu Domnul Hristos „în ziua cea neînseratã a împãrãtiei Sale". Amin!