Voi vorbi astãzi câteva cuvinte în legãturã cu îndemnul de la Sfânta Liturghie „Sã multumim Domnului!" si cu rãspunsul „Cu vrednicie si cu dreptate este a ne închina Tatãlui si Fiului si Sfântului Duh, Treimei celei de o fiintã si nedespãrtite", pentru a stãrui putin cu gândul asupra datoriei noastre de a-I multumi lui Dumnezeu si de a-I sluji lui Dumnezeu. De cele mai multe ori, credinciosii nostri cer ceva de la Dumnezeu. Cerem de la Dumnezeu sã ne miluiascã, sã ne mântuiascã... numai cã ar trebui sã-I mai si multumim lui Dumnezeu si sã-I aducem si laudã; noi facem si aceasta, dar nu cu îndestulare. Cred cã nici unul dintre noi nu este atât de angajat în lauda lui Dumnezeu si în multumirea cãtre Dumnezeu, încât acestea sã fie mai mari si mai adânci decât rugãciunea de cerere.

La Sfânta Liturghie zicem: „Pe Tine Te lãudãm, pe Tine Te binecuvântãm, Tie Îti multumim, Doamne, si ne rugãm Tie, Dumnezeului nostru", dar zicem numai atunci! Ar trebui ca toatã viata noastrã sã fie o împlinire a cuvântului „Pe Tine Te lãudãm...", si ar trebui ca toatã viata noastrã sã fie o închinare adusã lui Dumnezeu, asa cum rãspundem la cuvintele „Sã mul-tumim Domnului", zicând: „Cu vrednicie si cu dreptate este a ne închina...".

Multumirea noastrã trebuie sã fie continuã si doritã din constiinta cã asa se cuvine, cã asa trebuie. Domnul Hristos a spus cã „Fiul Omului n-a venit sã I se slujeascã, ci ca sã slujeascã El si sã-Si dea sufletul rãscumpãrare pentru multi" (Matei 20, 28). Nu existã o poruncã a lui Dumnezeu care sã ne angajeze la slujire, ci este o îndatorire a noastrã, noi vrem sã-I slujim. De ce vrem sã-I slujim? Pentru cã asa este „cu vrednicie si cu dreptate", pentru cã asa trebuie, pentru cã nu se poate altfel. Cineva care crede cu adevãrat în Dumnezeu, nu poate sã stea în fata lui Dumnezeu fãrã sã-I aducã mãrire, fãrã sã-I aducã roadã, multumire, fãrã sã se simtã îndatorat cu slujirea, atât în vremea sfintelor slujbe, cât si în cealaltã vreme a vietii. Trebuie sã ne simtim îndatorati chiar si cu slujirea omului de lângã noi, pentru cã Dumnezeu a pus omul de lângã noi ca sã-i facem bine, sã-l ajutãm, sã-I slujim lui Dumnezeu prin el.

Cred cã ati citit din Sfânta Evanghelie cuvântul spus de Domnul Hristos: „ Nu vã bucurati de aceasta, cã duhurile vi se pleacã, ci vã bucurati cã numele voastre sunt scrise în ceruri" (Luca 10, 20). Poate ar fi bine sã mã opresc asupra acestui cuvânt, pentru cã este foarte important.

Este important în întelesul cã si noi trebuie sã dorim a fi scrisi în cartea cea din ceruri, în gândurile Mântuitorului. În cartea proorocului Isaia este scris cã Dumnezeu a zis: „Te-am însemnat în palmele Mele" (Isaia 49, 16) (este vorba de Ierusalim). Ce înseamnã sã ai ceva scris în palmã? Sã vezi mereu ce este scris. De câte ori vezi mâinile, vezi si ce este scris în palmã. Bineînteles, este un fel de a vorbi, pentru cã desi vorbim de mâinile lui Dumnezeu („Mâinile Tale m-au fãcut si m-au zidit" Ps. 118, 73), Dumnezeu nu trebuie gândit ca având mâini, ca având picioare s.a.m.d. Numai Domnul Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu întrupat, este cu fire omeneascã si are trup omenesc, bineînteles, transfigurat, mai presus de lumea aceasta. El poate sã aibã ceva scris în palme. Si, de fapt, chiar are: semnul cuielor! Acesta este semnul iubirii lui Dumnezeu. De câte ori priveste Domnul Hristos prin firea Sa omeneascã la firea Sa omeneascã, la mâinile Sale, vede si semnul cuielor, semnul pe care voia sã-l vadã Sfântul Apostol Toma. Când Domnul Hristos vede semnul cuielor, vede semnul iubirii, pentru cã Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit din iubire pentru noi, pentru ca numele noastre sã fie scrise în ceruri.

Dar stim noi când anume vor fi scrise numele noastre în ceruri? Atunci când vor fi scrise mai întâi în cerul smereniei, dupã cum afirmã Sfântul Ioan Scãrarul. Mai întâi sã fim smeriti, si-atunci sigur suntem scrisi în ceruri. Nu numai pe cer, ci si în cer. Sfânta Tereza de Lisieux era bucuroasã cã vedea cumva cã pe cer este litera T scrisã cu stele, si zicea cã e numele ei scris acolo. Dacã suntem smeriti, Îi facem locas lui Dumnezeu în sufletul nostru. Sufletul nostru devine cer al lui Dumnezeu, iar numele nostru, dacã-L avem pe Dumnezeu în noi, este scris în cerul smereniei.

În sfârsit, m-am mai gândit la ceva: astãzi pomenim un sfânt cu numele Nikon, care are supranumele „Pocãiti-vã". De ce i s-a dat numele acesta, de „Pocãiti-vã"? Pentru cã era un propovãduitor al pocãintei. El le spunea mereu oamenilor sã se pocãiascã, în întelesul de a pãrãsi pãcatul, pentru cã acesta este sensul pocãintei, si de a face roadã vrednicã de pocãintã, de a face cât mai mult bine, ca sã se astupe relele.

Pocãinta trebuie fãcutã cu fata spre viitor si trebuie fãcutã cu nãdejde si cu bucurie. Dacã ne îndreptãm mintea spre Dumnezeu si stim cât este de bun Dumnezeu, nu putem sã ne îndoim de bunãtatea Lui. Oricâte pãcate ar fi fãcut cineva, stie cã pânã la urmã mila lui Dumnezeu este mai mare decât pãcatele lui, stie cã Dumnezeu ne primeste pe toti dacã ne schimbãm viata.

„Asa si în cer va fi mai multã bucurie pentru un pãcãtos care se pocãieste, decât pentru nouãzeci si nouã de drepti, care n-au nevoie de pocãintã" (Luca 15, 7) se spune în Sfânta Evanghelie, în legãturã cu oaia cea pierdutã. Numai cã pentru a ajunge la aceasta trebuie sã ne schimbãm viata. Ne schimbãm viata spre bine – e nãdejde de bine. Rãmânem mai departe în rele, se lãtesc relele si nu putem avea nici mãcar liniste sufleteascã, iar despre bucuria celor care au constiinta cã numele lor sunt scrise în ceruri, nici nu poate fi vorba.

Trebuie sã luãm aminte întâi sã ne angajãm în slujirea Domnului si în slujirea omului, pentru cã este „Cu vrednicie si cu dreptate a ne închina Tatãlui si Fiului si Sfântului Duh"; sã dorim si sã cãutãm ca numele nostru sã fie scris în cerul smereniei, ca sã poatã fi scris în ceruri si, în sfârsit, sã facem binele, ca semn al pocãintei.

Sã avem nãdejde la mila lui Dumnezeu si pocãinta noastrã sã fie cu bucurie si cu fata spre viitor. Amin!