Ne rugãm adeseori cu cuvintele din Psalmul 50, printre care sunt si acestea: „Inimã curatã zideste întru mine, Dumnezeule si duh drept înnoieste întru cele dinlãuntru ale mele". Cuvintele acestea constituie o rugãciune când într-adevãr cerem ceva prin ele, si nu sunt cuvinte de rugãciune, când le rostim ca pe o formulã, fãrã sã cerem ceva. Ca sã fie într-adevãr o rugãciune, curãtirea inimii trebuie sã fie o preocupare de toatã vremea a fiecãruia dintre noi. Dacã nu avem preocuparea aceasta, nu vom ajunge niciodatã la o inimã curatã, iar dacã suntem preocupati în toatã vremea de curãtirea inimii, vom avea fericirea pe care o spune Domnul Hristos în Predica de pe munte: „Fericiti cei curati cu inima, cã aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5, 8).

Prin inimã se întelege partea cea mai lãuntricã a fiintei omenesti, nefiind vorba de inima de carne, ci de locul cel mai adânc al fiintei noastre. Când cerem de la Dumnezeu sã ne dea „inimã curatã", dorim de fapt sã se curãteascã inima noastrã, fiinta noastrã, în deplinãtate si în adâncime.

„Învãtati-vã de la Mine – a zis Domnul Hristos – cã sunt blând si smerit cu inima, si veti avea odihnã sufletelor voastre" (Matei 11, 29). Sfântul Ioan Scãrarul, referindu-se la acest cuvânt al Domnului Hristos, atrage atentia cã Domnul Hristos a zis „Învãtati-vã de la Mine", deci nu de la lume, nu de la om si nu din carte, ci „de la Mine", de la lucrarea Mea cea din voi, „cã sunt blând si smerit cu inima, si veti avea odihnã sufletelor voastre" de patimile care vã rãzboiesc. Câtã vreme avem nemul-tumiri, câtã vreme avem zbucium sufletesc, câtã vreme avem întinãciuni ale gândurilor, inima noastrã încã nu este curatã. Încã nu s-a împlinit rugãciunea „Inimã curatã zideste întru mine, Dumnezeule", încã nu suntem în situatia de fi fericiti de Însusi Domnul nostru Iisus Hristos, încã nu avem în simtirea noastrã constiinta legãturii cu Dumnezeu. A-L vedea pe Dumnezeu înseamnã a avea constiinta existentei lui Dumnezeu, a avea constiinta legãturii cu Dumnezeu, a simti prezenta lui Dumnezeu în sufletul nostru si a simti prezenta lui Dumnezeu în jurul nostru, în naturã, în oamenii cu care venim în legãturã. Or, asa ceva se întâmplã numai cu aceia care au inimã curatã.

Fiecare Sfântã Spovedanie are rostul de a ne curãti prin eforturile pe care le facem de a ne recunoaste pãcatele (si nu numai pãcatele, ci si deficientele, greselile si tot ce tine de nega-tivul fiintei omenesti) si de a le ocoli. Rostul Sfintei Spovedanii este sã ne curãteascã de pãcatele din trecut si sã ne pregãteascã pentru a fi curati în viitor. Or, lucrul acesta se întâmplã cu adevãrat numai dacã suntem cu destulã seriozitate si dacã ne silim sã nu repetãm cele pe care le-am fãcut în viata noastrã, iar dacã se întâmplã sã ajungem iarãsi la întinãciuni, sã cãutãm curãtirea sufletului.

Ca ajutor pentru curãtirea inimii avem rugãciunea si privegherea: „Privegheati si vã rugati, ca sã nu intrati în ispitã" (Matei 26, 41). Privegherea are înteles de luare aminte, iar rugãciunea are înteles de angajare în fata lui Dumnezeu într-o strãdanie de a avea inimã curatã: „Inimã curatã zideste întru mine, Dumnezeule" spunem noi în rugãciune si, spunând cuvântul acesta, avem încredintarea cã inima curatã este un dar de la Dumnezeu. Ne învrednicim de acest dar în mãsura în care ne rugãm si ne silim, în mãsura în care avem priveghere, în mãsura în care cãutãm sã înlãturãm din sufletul nostru orice chip al rãutãtii, orice chip al întinãrii.

Dacã, cu ajutorul lui Dumnezeu, reusim sã ajungem la aceasta, ajungem la liniste sufleteascã, ajungem la constiinta prezentei lui Dumnezeu în noi si în jurul nostru, în naturã si în oameni, si atunci avem fericirea pe care ne spune Domnul Hristos cã o au cei care au inimã curatã, care Îl vãd pe Dumnezeu.

Dumnezeu sã ne ajute ca prin inima curatã sã avem conditia vederii Lui, amin.