Am vorbit vinerea trecutã despre „Ce înseamnã sã iubesti" si am spus cã a iubi înseamnã sã-l cuprinzi în tine pe cel iubit, sã-l faci al tãu, sã te raportezi la el asa cum te raportezi la tine însuti; înseamnã sã te bucuri de el, sã-i fii de ajutor, sã împli-nesti ceea ce-i lipseste, sã-i oferi toate posibilitãtile de a se simti bine si totodatã sã te simti si tu bine lângã el, sã poti sã-i fii de folos, sã te bucuri din bucuria de a iubi.

Mai spuneam cã o astfel de iubire este (dupã cuvântul Sfântului Maxim Mãrturisitorul) „nãscutã de nepãtimire", adicã cine n-a ajuns la nepãtimire nu poate avea o astfel de iubire si nu poate avea nici fericirea pe care o dã iubirea.

Am mai mentionat din învãtãturile Sfântului Apostol Pavel, cuvântul despre dragoste din Capitolul al XIII-lea din Epistola I-a cãtre Corinteni si am vorbit despre chipurile de arãtare ale iubirii si despre chipurile prin care se câstigã iubirea. Sunt, dacã luãm aminte la ele, 15 chipuri ale iubirii, 15 trepte care duc spre iubire. Cine nu a ajuns la nepãtimire, acela nu a ajuns la cele câte alcãtuiesc iubirea; are capacitatea de a iubi, dar iubeste la întâmplare: pe unul îl iubeste si pe altul îl urãste, pe acelasi o datã îl iubeste, o datã îl urãste, pe unul îl iubeste mai mult, pe altul mai putin si se manifestã altfel decât cel nepãtimi-tor, care are o revãrsare a iubirii. Pentru a ajunge la iubirea din poezia „O, creste-mi iubirea", pe care v-am recitat-o vinerea tre-cutã, trebuie sã creascã în noi nepãtimirea.

Este secetã de iubire în lumea întreagã, este secetã de iubire în viata noastrã personalã, este secetã de iubire în viata noastrã de obste, pentru cã n-am ajuns sã trecem de patimi. Este multã hãrtuialã, este multã zdroabã în sufletele noastre, pentru cã ne hãrtuiesc si ne zdrobesc patimile.

Într-una din alcãtuirile de la sfintele slujbe se spune asa: „Marea vietii vãzând-o înãltându-se de viforul ispitelor, la limanul Tãu cel lin alergând, strig cãtre Tine: «Scoate din stricãciune viata mea, Multmilostive»". Ne dãm seama cã patimile zdrobesc, cã patimile aduc zbucium, urã, cã patimile aduc îndepãrtare. Patimile fãrâmiteazã, distanteazã, resping, patimile marginalizeazã, desconsiderã, îl socotesc pe altul nevrednic si de aceea viforul patimilor aduce nemultumire, neliniste. Unde vezi nemultumire, unde vezi neliniste, unde vezi zdroabã, unde vezi zbucium, sã stii cã sunt prezente patimile, pentru cã iubirea odihneste, iubirea lumineazã, iubirea întãreste, iubirea fericeste. Unde este iubirea, acolo este liniste, bucurie, pace, acolo sunt roadele Duhului; acolo nu poate avea loc nici ura, nici nemultumirea, nici împotrivirea, nici desconsiderarea.

Ar trebui sã ne fie rusine ori de câte ori intervine în viata noastrã ceva care aduce depãrtare, care împinge, care respinge, care întoarce rãutatea, care întoarce ura în suflet, care aduce vârtej. Patimile sunt ca un vifor, patimile sunt ca o furtunã, pa-timile sunt ca un vârtej, de aceea zicem: „Marea vietii vãzând-o înãltându-se de viforul ispitelor". Iar iubirea este liman lin, liniste, este odihnã sufleteascã.

Ar trebui sã ne fie rusine de câte ori în sufletul nostru se ivesc niste rãutãti care ne depãrteazã de „omul de lângã noi". De fapt, omul de lângã noi este omul cel mai însemnat. Nu trebuie sã ne gândim la oameni de peste mãri si tãri (care ne sunt apropiati si ei), ci trebuie sã-l avem în vedere pe omul de lângã noi, pentru cã Dumnezeu l-a pus lângã noi. Cei care suntem aici, de pildã, suntem pentru cã vrea Dumnezeu sã fim asa. Dumnezeu vrea sã fim bucurosi unii de altii si sã împlinim ceea ce lipseste. Asta face iubirea: împlineste, completeazã, adaugã.

Dacã ai pe cineva apropiat, îi treci cu vederea si defectele. Dacã iubesti pe cineva, îl iubesti cu scãderile lui cu tot, cu patimi cu tot, cu rãutãti cu tot. Dacã nu-l iubesti, nu-l iubesti nici cu calitãtile lui, nu-l iubesti nici cu virtutile lui. Sigur, fiecare dintre noi avem si virtuti, avem si scãderi, dar iubirea acoperã scãderile si completeazã acolo unde este de completat si pune în evidentã acolo unde este ceva de pus în evidentã. Numai cã pânã acolo este departe! Este departe în întelesul cã trebuie sã rezol-vãm odatã patimile, rãutãtile, scãderile, insuficientele, sã trecem peste toate si atunci vine iubirea, care e fericire. Domnul Hristos ne cere iubire si fatã de vrãjmasi („Iubiti pe vrãjmasii vostri" – Matei 5, 44) ca sã avem încã o posibilitate de a fi fericiti, de a înmulti iubirea, si prin ea sã se înmulteascã fericirea.

Domnul Hristos spune sã-i iubim pe vrãjmasii nostri ca sã fim fiii Tatãlui nostru. Si ce spune despre Tatãl nostru? Cã El trimite soarele peste cei buni si peste cei rãi, cã El trimite ploaia peste cei drepti si peste cei nedrepti (cf. Matei 5, 45).

Dacã vrem sã fim ca Tatãl din ceruri, trebuie sã trimitem si noi puterea iubitoare, câtã o avem, peste tot, si sã ne facem pro-bleme când nu putem cuprinde pe cineva în suflet, ci-l tinem la distantã, îl tinem afarã si-l împingem încã si mai departe. Trebuie sã ne facem probleme cã dacã facem lucruri de felul acesta, nu semãnãm cu Tatãl Cel din ceruri, Cel bun cu cei nemultumitori si rãi, Cel gata sã împlineascã lipsurile, Cel gata sã ne ridice peste noi însine.

Domnul Hristos, când ne îndeamnã sã-i iubim pe vrãjmasii nostri, spune: „Iubiti pe vrãjmasii vostri, binecuvântati pe cei ce vã blestemã, faceti bine celor ce vã fac urãsc si rugati-vã pentru cei ce vã vatãmã si vã prigonesc" (Matei 5, 44). Au fost oameni care au putut face lucrul acesta! Sfântul Apostol Pavel spune în încheierea Epistolei cãtre Corinteni, Capitolul al IV-lea: „Prigoniti, noi rãbdãm; huliti, noi mângâiem; blestemati, noi binecuvântãm". Cum au putut face lucrul acesta? Fiind în legãturã cu Domnul Iisus Hristos.

Noi zicem: „Marea vietii vãzând-o înãltându-se de viforul ispitelor, la limanul Tãu cel lin alerg strigând cãtre Tine: «Scoate din stricãciune viata mea, Multmilostive»" si mergem mai departe tot cu pãcatele noastre, tot cu rãutãtile noastre, pentru cã nu suntem hotãrâti pentru bine, pentru cã facem rugãciunea formal, pentru cã legãtura noastrã cu Dumnezeu nu intrã în existenta noastrã. De fapt, nici nu avem o legãturã, ci avem o angajare de sistem, adicã o angajare formalã, o angajare de tipic; cum zicea pãrintele Serafim Popescu: „Toate merg dupã tipic, numa-n suflet nu-i nimic".

Sã ne cercetãm si mai departe în legãturã cu cele pe care le-am spus vinerea trecutã si pe care le-am spus astãzi, sã vedem cum stãm cu iubirea, si atunci stim cum stãm cu fericirea, stim cum stãm si cu nepãtimirea, stim cum stãm si cu silinta de mai bine.

Sã ne cercetãm pe noi însine unde suntem, ca sã stim ce trebuie sã facem pentru a fi unde trebuie sã fim! Amin!