– Despre cei ce se retin de la carne: pãrintii sunt lezati deoarece copiii refuzã efortul lor de a le oferi mâncare bunã. Este o necinstire a pãrintilor de cãtre copii? Sã nu mai tinã tinerii post dacã nu­s de acord pãrintii?

– Dragã, nu se poate spune cã îi necinstesti pe pãrinti când nu­i asculti în chestiuni care sunt mai presus de pãrinti. Cinstirea pãrintilor nu înseamnã totalã supunere. Domnul Hristos are cuvântul: „Cel ce iubeste pe tatãl sãu si pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine" (Matei X, 37) si „Cel ce nu­si ia crucea ca sã­Mi urmeze, nu este vrednic de Mine" (Matei X, 38). Sunt si situatii în care pãrintii trebuie sã înteleagã o atitudine a copiilor lor. Ar putea si copiii sã fie mai maleabili, dar nu renuntând la post.

În ceea ce priveste nemâncarea de carne, aceasta este o chestiune facultativã. Totusi, dacã cineva îsi propune sã aibã si aceastã înfrânare, poate sã o aibã si trebuie sã gãseascã modalitatea sã­i convingã si trebuie ca si ei (pãrintii) sã înteleagã. La drept vorbind, nu copiii îi chinuiesc pe pãrinti, ci pãrintii se chinuiesc, pentru cã nu stiu sã se raporteze la copii, care­s mai buni decât ei.
 
 

– În acelasi sens, pãrinte, în ce mãsurã încalcã cineva mãsura cinstirii pãrintilor dacã se cãlugãreste fãrã voia acestora?

– Cãlugãria, în general, nu este înteleasã de oamenii care nu au o înclinare religioasã deosebitã. Sunt putini pãrintii care­si doresc sã fie copiii lor cãlugãri. Nu s­ar putea zice cã numai atunci poti sã te faci cãlugãr, când pãrintii sunt de acord cu asta, pentru cã pãrintii nu sunt de acord. Pânã la urmã acceptã o situatie, dar nu o doresc si, în cazul acesta, urmând lui Dumnezeu, ai putea zice cã esti pe o treaptã superioarã, nu se mai pune problema cinstirii pãrintilor, pentru cã îi cinstesti prin faptul cã esti cãlugãr. A fi cãlugãr este o cinste ce se rãsfrânge si asupra pãrintilor. Si chiar dacã nu înteleg lucrul acesta, ei sunt cinstiti ca pãrinti ai unui cãlugãr. Nu se face dintr­o rãzvrãtire pornirea la cãlugãrie, nu se face dintr­o oponentã fatã de pãrinti, ci se face dintr­o apropiere fatã de Dumnezeu, dintr­o râvnã pentru Dumnezeu si, în cazul acesta, pãrintii nu mai trebuie sã fie implicati, nu mai trebuie sã fie ca o piedicã.

Undeva, se spune în psalm: „Ascultã, fiicã, si vezi si uitã pe poporul tãu si casa pãrintelui tãu". Acesta pare un cuvânt care nu s­ar potrivi cu ceea ce vrea Dumnezeu când spune: „Cinsteste pe tatãl tãu si pe mama ta", însã, când e vorba de lucruri superioare relatiilor pãrinti­copii, în sensul cã sunt relatii Dumnezeu – om, acolo, cred cã nu mai e cazul sã se aibã în vedere relatia a doua, în loc de relatia primã. Pânã la urma îi va linisti Dumnezeu si pe pãrinti si dacã nu, îsi vor duce greutatea pe care le­o dã – nu copilul care se duce la cãlugãrie, ci lipsa lor de întelegere pentru cãlugãrie.
 
 

– Pãrinte, cum poate fi privit regretul cãlugãrului cã nu si­a îngrijit pãrintii pe patul de moarte, de exemplu? Ce poate cauza un astfel de regret: neîmplinirea desãvârsirii, urmãritã în monahism, sau cerinta obiectivã a cinstirii pãrintilor?

– Dragã, sunt atâtia oameni care, fãrã sã fie cãlugãri nu sunt în situatia de a­i îngriji pe pãrinti pe patul de moarte. Sunt atâtia oameni care nu pot sã­i îngrijeascã pe pãrinti la bãtrânete, fãrã sã fie cãlugãri. Asa încât, nu se pune problema aceasta. Dumnezeu trebuie sã gãseascã modalitatea de a fi îngrijiti si pãrintii celor care au copii cãlugãri si care nu se mai pot îngriji de ei.
 
 

– Poate fi regretul acesta asemãnãtor cu o „vale a plângerii" de care vorbeste basmul „Tinerete fãrã bãtrânete"?

– Nu cred cã poate sã fie asemãnat, dacã esti hotãrât pentru Dumnezeu. Dumnezeu nu dã nemultumire, ci Dumnezeu gãseste totdeauna modalitatea sã se împlineascã toate, numai cã noi nu avem destulã încredere în Dumnezeu, când ne hotãrâm pentru Dumnezeu. Sunt multi cãlugãri care, de fapt, sunt improvizatii si atunci sigur cã aceia pot avea si nemultumiri, reprosuri, frãmântãri, nu numai pentru pãrãsirea pãrintilor, ci pentru pãrãsirea lumii, chiar si pentru o viatã care nu este conformã cu ceea ce se cere cãlugãriei. Când sigur esti hotãrât pentru Dumnezeu si esti coplesit de Dumnezeu, când te uimesti de Dumnezeu, ajungi sã te uimesti si de purtarea de grijã pe care o are Dumnezeu fatã de cei lãsati de tine în urmã. Pentru cã la cârma vietii nu­i omul, ci Dumnezeu, si dacã credem în Dumnezeu, atunci credem si în interventia lui Dumnezeu acolo unde trebuie sã se intervinã – si moral si material.
 
 

– Pãrinte, multi tineri sunt chinuiti de întrebãri în legãturã cu drumul pe care îl au de ales si de multe ori consultã diferiti duhovnici, care le explicã faptul cã importantã este apropierea de Dumnezeu, privitor la cãlugãrie sau cãsãtorie. Ei le recomandã rugãciunea, zicând: lasã sã se facã voia lui Dumnezeu. Deci, am putea deduce cã existã o voie a lui Dumnezeu ca unii, cãsãtorindu­se, sã facã copii, iar altii sã se facã monahi?

– Da, s­ar putea sã fie, pentru cã Dumnezeu are nevoie si de oameni cãsãtoriti, are nevoie si de oameni dezlipiti de lumea aceasta. Important este sã­ti gãsesti tu locul, sã simti tu ce vrea Dumnezeu cu tine. În momentul în care te­ai hotãrât pentru o cale, sã nu mai consideri cã mai existã pentru tine si o altã cale, iar calea pe care ti­o alegi, sã o alegi cu entuziasmul cuvenit, adicã sã nu te cãsãtoresti cu probabilitate, nici sã te faci cãlugãr cu probabilitate, ci sã fii sigur cã asta ti­e calea si atunci nu se mai discutã posibilitatea unei alte cãi sau cã Dumnezeu ar fi avut un alt plan pentru tine. Noi nu stim sigur ce vrea Dumnezeu cu noi, dar stim ce putem face noi într­o conditie sau alta.
 
 

– Si dacã facem invers, nu se va repercuta asta...?

– Nu, nu se va repercuta, pentru cã Dumnezeu nu e o cantitate neglijabilã, Dumnezeu nu e absent din viata noastrã, ci e prezent, si fiind prezent, Îsi face datoria, sã zicem asa, când e vorba de un om care pentru Dumnezeu si­a ales una sau alta din cãile pe care le­a avut în fatã.
 
 

– Pãrinte, pentru o persoanã care se hotãrãste sincer sã facã voia lui Dumnezeu, apare necesarã cunoasterea acestei voi. Deci, aflându­se în lume, el trebuie sã discearnã între ispite de tot felul si pãrelnice lucruri bune si, în dorinta de a cunoaste dintre atâtea lucruri, voia mântuitoare a lui Dumnezeu, mai întâi va trebui sã se debaraseze de patimi. Adicã sã se supunã, printre altele, unei lucrãri pe care Pãrintii Bisericii o recomandã în special monahilor. Deci, practic, drumul ar trece prin cãlugãrie...

– Da, eu asa si zic. Cineva care vrea sã devinã cãlugãr este bine sã trãiascã acolo unde se gãseste, cãlugãria, pânã când ajunge sã se ducã la mãnãstire, adicã sã fie cãlugãr. Dacã esti student, sã fii cum ar fi un cãlugãr – student, dacã esti muncitor, sã fii cum ar fi un cãlugãr – muncitor, adicã sã­ti faci datoria în conditiile cãlugãriei, iar dacã va fi sã ajungi la cãlugãrie, ti­ai pregãtit cãlugãria, iar dacã va fi sã ajungi la cãsãtorie, ti­ai pregãtit si cãsãtoria – prin viata superioarã pe care ai dus­o înainte de cãsãtorie. Important este sã ajungi tu personal sã simti care­ti este rostul, adicã pânã nu esti hotãrât ce ai de fãcut, faci ce poti în conditiile tale.
 
 

– Pãrinte, este verosimil ca Dumnezeu, luminând pe omul curãtit de patimi, acesta sã ocroteascã în inima lui dorinta de a se cãsãtori?

– Da. De ce nu? Cãsãtoria, de fapt, este o chestiune a firii si omul nu se leapãdã de fire nici când se face cãlugãr, ci are posibilitatea sã depãseascã firea. Dar firea rãmâne fire si atunci poti sã doresti sã te cãsãtoresti si sã alegi între cãsãtorie si cãlugãrie. Poti sã ai numai o directie, sã alegi cãlugãria pentru cã nu poti alege cãsãtoria, asta depinde de om. Nu se stie niciodatã ce anume are în sine omul care se hotãrãste pentru una sau alta. Important este – când ai de ales, sã alegi – si când ai ales, sã stii de ce ai ales si sã nu mai alegi altceva.
 
 

– Pãrinte, cum se poate ca Dumnezeu, fiind un Dumnezeu gelos, sã vrea sã împartã pe robul sãu cu o femeie?

– Nu se pune problema aceasta, pentru ca nu se împarte cu o femeie, ci cei doi se unesc ca sã fie una în slujirea lui Dumnezeu. Nu se poate zice cã cineva care se cãsãtoreste împarte ceva, ci îsi alege o altã directie.
 
 

– În legãturã cu cuvântul pe care Domnul Hristos îl spune tânãrului bogat si pe care Sfântul Ioan Scãrarul îl analizeazã si deduce cã fecioria este un dar adus lui Dumnezeu (Mântuitorul spune: „Dacã vrei sã fii desãvârsit, vinde tot ce ai si urmeazã­Mi Mie"). În ultimã instantã, se poate spune cã tot omul decide. Cum rãmâne, deci, sã se facã voia lui Dumnezeu atunci?

– Dumnezeu nu desfiinteazã voia omului. Dacã vrei sã fii desãvârsit, îti vinzi tot ce ai; dacã vrei sã intri în viatã, trãiesti în conditiile în care trãiesc toti cei care slujesc lui Dumnezeu. Mântuitorul nostru nu a venit ca sã­i facã pe toti cãlugãri, ci a venit sã­i mântuiascã; or, mântuirea se realizeazã si în cãlugãrie si în afara cãlugãriei.

Când am venit eu prima oarã aici, la mãnãstire, i­am spus pãrintelui Arsenie cã am venit si cã vreau sã mã fac cãlugãr; si pãrintele zice: „Sã stii cã nu toti cei din lume se prãpãdesc, nici toti cei din mãnãstire se mântuiesc".
 
 

– Dar nu putem privi alegerea cãsãtoriei cu bunã stiintã cã ar fi o osândire la nedesãvârsire?

– Nu, nu este, pentru cã existã si o desãvârsire în cãsãtorie, nu existã o exclusivitate când e vorba de desãvârsire. Se desãvârsesc si cãlugãrii si mirenii, fiecare în calea lui, numai cã unii au mai multe obstacole si altii au o cale mai linã în urcusul duhovnicesc. Dar adevãrat este cã în viata cãlugãreascã existã foarte multi improvizati. De ce? Pentru cã multi nici nu stiu ce fac atunci când se fac cãlugãri, ci încearcã un amestec între cãlugãrie si mirenie. Ei cred cã pot sã­si completeze lipsurile duhovnicesti – cu împliniri materiale, cã pot sã gãseascã modalitatea – fiind în mãnãstire – sã mai caute si ceva din lumea asta si, în cazul acesta, este o improvizatie, iar improvizatiile nu duc unde trebuie, asa cã rãmân improvizati toatã viata si numai Dumnezeu stie cum, în cele din urmã, va hotãrî asupra unora ca acestia.

În afarã de asta, sunt oameni care se duc de la cãsãtorie la mãnãstire pe motivul cã nu s­au împlinit în cãsãtorie, cã si­au pierdut linistea prin cãsãtorie, cãsãtorindu­se cu persoane care nu i­au odihnit, care nu i­au ridicat, ci i­au scãzut. Sunt cazuri în care elementele sot si sotie nu reusesc sã ajungã la un numitor comun, se ceartã, se bruscheazã, se bat si atunci zice: Dã­o­ncolo de lume, mã duc la mãnãstire si vã las pe toti. Unul ca acesta a realizat ceva pentru Dumnezeu? Nu a realizat nimic pentru Dumnezeu, a realizat ceva pentru sine. Aici, la noi la mãnãstire, au fost cazuri din acestea si sunt si acum cazuri de oameni care s­au plictisit de lumea aceasta si au venit la mãnãstire. Ei, ce i­a dat unul ca acela lui Dumnezeu?
 
 

– Sfântul Ioan Scãrarul spune cã nici nu poate avea un om cãsãtorit încredintarea mântuirii, decât pe patul de moarte.

– Bine, asta este o pãrere. Sã stii cã si Sfintii pot avea pãreri. Nu se poate zice cã pe patul de moarte esti mântuit si dacã nu esti pe patul de moarte nu esti mântuit. Nu se stie niciodatã. Femeia se mântuieste prin nastere de prunci, nu prin moarte. Când este nasterea - când mori? Sunt niste lucruri care trebuiesc gândite, nu înseamnã cã gata, dacã a zis Sfântul Ioan Scãrarul, asta­i si fãrã asta nu se poate. Uite, si un Sfânt poate avea o pãrere care nu­i exactã, privitã obiectiv. Pãi asa si cãlugãrul, numai pe patul de moarte poate sã fie sigur de mântuire, de aceea se spune cã „moartea pentru Sfinti este nastere la viata vesnicã".

În realitate, nasterea este un moment pregãtit de un proces, nu se poate naste un copil în momentul zãmislirii. Toatã viata trãieste în vederea mântuirii, a desãvârsirii. Important este sã fim pe calea cea bunã, sã avem constiinta cã stãm în fata lui Dumnezeu, cã nu noi ne mântuim, ci Dumnezeu ne mântuieste si sã cãutãm o împlinire prin Dumnezeu. În cazul acesta ai încredintarea cã Dumnezeu te mântuieste nu în clipa mortii, ci în toate clipele în care te angajezi pentru Dumnezeu.
 
 

– Pãrinte, în ce mãsurã îi scade pe soti sau nu îi scade relatia intimã, în scopul nasterii de copii, dacã toti zicem „în fãrãdelegi m­am zãmislit si în pãcate m­a nãscut maica mea"?

– Bine, asta este o raportare la pãcatul strãmosesc. Noi nu putem duce lucrurile la extrem. Asa au fãcut gnosticii, care au spus cã materia trebuie distrusã, nu trebuie înmultitã, pentru cã materia este rea, deci cãsãtoria e rea, pentru ca înmulteste materia. Astea nu sunt conceptii ale Bisericii. Noi zicem cã la temelia existentei noastre este ceva care nu ne favorizeazã. Dar nu putem zice totusi lucrul acesta, pentru cã actul acesta sexual, care este pânã la urma un act fizic, de ce îl foloseste Dumnezeu atunci pentru concepere dacã e scãzut ca act? Nu putem sustine lucrul acesta decât într­o anumitã perspectivã, dar perspectiva asta nu este una realã. Putem spune însã altceva, si anume, cã actele sexuale care nu urmãresc si nasterea de fii ar fi cu scãdere, dar nici în acest caz nu poti sã te mentii pe pozitia aceasta mult, pentru cã e într­adevãr o insuficientã a omului. Cei care au fãcut rânduielile acestea cu martea, joia si nu la sãrbãtori, au vrut sã­l ridice pe om mai presus de sine însusi. Ei, în realitate, ca oameni necãsãtoriti, au fãcut program oamenilor cãsãtoriti! Or, lucrul acesta nu se poate realiza. Nici ei, poate, cãsãtoriti fiind, nu puteau realiza lucrul acesta, pe care ei nu l­au experimentat. Poate sã nu fie scãdere, poate sã fie o ridicare faptul acesta cã te angajezi la aducerea în lume a unui copil. Lucrul acesta te face colaborator cu Dumnezeu, si dacã te face colaborator cu Dumnezeu, îl mai poti socoti inferior?
 
 

– Nil Ascetul, în Filocalia, volumul I, citând din Deuteronom, Capitolul al XXV-lea, deduce cã atingerea pãrtilor rusinoase sau cugetarea la ele, întineazã, si completeazã cã cele ce ajutã la nastere aratã creatura. Întrebarea ar fi tot în ceea ce priveste gnosticii, dacã ar fi într­adevãr o cãdere?

– Nu este o scãdere. Nu existã nimic în trupul omenesc care sã fie întinat, sã fie prin sine scãzut; si organul sexual si ochiul sunt pe acelasi plan, din punct de vedere creatural. Nu se poate spune cã asta­i spurcat si asta­i curat. În momentul în care „Câti în Hristos v­ati botezat, în Hristos v­ati si îmbrãcat", nu mai e vorba de spurcãciune. Este vorba de întinare prin gândirea pe care o poti avea; de exemplu, se recomandã cãlugãrilor sã nu­si priveascã trupul si mai ales pãrtile ascunse ale trupului, ca sã nu se excite, adicã sã aibã un mijloc de înlãturare a unor porniri care, la ei, sunt vinovate. Asta nu înseamnã însã cã sotul si sotia nu se pot bucura chiar si de ceea ce pare a fi scãzut, pentru cã nu e nimic scãzut. Citeam undeva, într­o carte de sexologie, cã aceia care se rusineazã când au un act sexual, sting lumina si asa mai departe, gresesc. Era o pãrere a unui laic în chestiunea aceasta, dar omul trebuie sã se reverse, în fond, în actele sexuale, nu sã se jeneze si sã zicã „vai, de mine, cã iar am fãcut pãcat si vai de mine, cã n­ar mai fi trebuit...". Astea sunt lucruri care trebuie sã ridice fiinta omeneascã, nu trebuie sã o scadã.

Animalele, de exemplu, care se împreunã, nu au o jenã, o pudoare, o fac oriunde, nu? Oamenii au o jenã nu pentru cã e jenã, ci pentru cã este o intimitate. Dar unul care s­a fãgãduit la cãlugãrie si trãieste viatã cãlugãreascã, sigur cã nu trebuie sã aibã relatii intime, sau homosexualii, sã se desfãteze unul de celãlalt, sau cei care au porniri nefiresti...
 
 

–Problema s­ar fi pus nu în sensul cã ar fi necurat, ci dacã n­ar fi fost mai bine – în viziunea Sfântului Ioan Scãrarul – sã se aibã grijã de desãvârsirea proprie...

– Lasã­mã, mãi, cu Sfântul Ioan Scãrarul! Sfântul Ioan Scãrarul a scris pentru cãlugãri, nu a scris pentru oameni de rând. Adevãrul este cã Scara este pentru cãlugãri, nu este pentru mireni. Este scrisã de un cãlugãr si sigur cã tot ce e scris în ea e valabil pentru cãlugãri, nu si pentru ceilalti. Nu se poate orienta cineva dupã Scara, de exemplu, în chestiuni de sexualitate, dacã el este cãsãtorit.
 
 

– Chiar spune în Scara, în Cuvântul 11, Capitolul 5: „Se pot privi cu nepãsare cei din lume, din mândrie, si se pot defãima când nu sunt de fatã, pentru a scãpa de deznãdejde si a dobândi nãdejdea". Cum adicã?

– Nu stiu. Nu­mi dau seama. Mie mi se pare confuzã treaba. Ia, sã o mai zicem o datã.
 
 

– Deci, „pot privi cu mândrie"...

– Bine, sã priveascã cu mândrie ei, unii pe altii, sau cum? Cãlugãrii sã­i priveascã pe mireni? Da, cã ei sunt mai presus de ãia... dar nu sunt mai presus de ei, au altã cale.
 
 

– „Si se pot defãima pentru a scãpa de deznãdejde si a dobândi nãdejdea"...

– Adicã, tu, cãlugãr fiind, sã­i defaimi. Nu, mãi, nu e o perspectivã realã. Indiferent cum ar fi, noi nu avem voie sã­i defãimãm, pentru cã au o altã viatã, pe care, de fapt, Biserica o binecuvânteazã. Dumnezeu o binecuvânteazã. Dumnezeu a binecuvântat sexualitatea prin însãsi crearea omului, asa cum este, bãrbat si femeie. Dupã aceea, dacã­i vorba sã aducem argumente, Biserica binecuvânteazã cãsãtoria cu sexualitate cu tot, nu o binecuvânteazã ca si când ar fi vorba despre doi care acum se fac cãlugãri si care vor trãi în viata comunã de cãsãtorie. Nu e asa! O cãsãtorie cu tendinte din acestea, de necãsãtorie, e de fapt o caricaturã de cãsãtorie si de cãlugãrie. Nu e nici cãlugãrie, nici cãsãtorie. Biserica zice: „Sã se veseleascã ei la vederea fiilor si a fiicelor lor". Este o datorie a celor care se cãsãtoresc sã aibã familie si nu un singur copil si sã se uite la el ca la stiu eu ce. Dacã poti avea mai multi copiii si ai numai unul, ai un idol, nu un copil!
 
 

– Revenind la alt subiect, pãrinte, spuneti cã în cãlugãrie sunt cei mai multi ratati si cã în cãlugãrie trebuie sã intre oameni de exceptie. Ce înseamnã om de exceptie?

–Înseamnã un om care nu se joacã cu viata lui, un om care stie ce­i cãlugãria, stie ce­a lãsat si ce­a gãsit si care nu mai poate fi clintit din calea cãlugãriei. Adicã, nu oameni cu lipsuri, pentru cã în mãnãstiri sunt foarte multi oameni cu lipsuri, lipsuri fizice, psihice, oameni fãrã culturã, oameni care nu s­ar fi descurcat în viata comunã. Or, acestia niciodatã nu vor fi niste cãlugãri buni, vor fi niste domiciliati si niste improvizati la mânãstire. Dacã te duci prin mânãstiri si cercetezi, poti constata multi din acestia, care nu sunt nici de cãsãtorie, nici de cãlugãrie. Acestia nu înainteazã, nu fac parte din rândul oamenilor de exceptie. Un om de exceptie este un om care ar fi putut face fatã si în cãsãtorie si care nu e refugiat la mãnãstire.
 
 

– Poate sã creadã cineva despre sine cã este om de exceptie?

– Poate! Dacã este, poate. Pentru cã smerenia nu înseamnã sã negi niste lucruri pe care esti sigur cã le ai. Adicã, în general, omul când se duce la mânãstire, nu se gândeste cã­i de exceptie sau nu­i de exceptie. Dar numai oamenii de exceptie pot duce o viatã mai presus de obisnuit.
 
 

– V­a cerut vreodatã cineva, vreun ucenic, pãrerea dacã e de exceptie sau nu?

– Nu. Nu mi­a cerut­o. Poate cã nici n­as fi putut sã­i spun, pentru cã el trebuie sã stie mai bine decât mine dacã e sau nu e de exceptie. Dar, în orice caz, un om care poate sã facã niste lucruri care sã­l recomande, care a fãcut o facultate, deja e nãdejde cã nu e unul de rând. Dupã aceea, faptul cã poate sã renunte la anumite lucruri – poate sã tinã post – aratã cã nu e un om oarecare, ci e un om care se evidentiazã prin ceva. Si atunci poti sã spui cã e un om de exceptie. Sunt unii oameni care, de exemplu, fac niste lucruri obisnuite, dar dacã le ceri mai mult de cât fac, atunci nu mai pot face, si în cãlugãrie trebuie sã faci si niste lucruri care­s mai presus de tine.
 
 

– Deci, pãrinte, ca o concluzie, existã vocatie monahalã?

– Existã, sigur cã da! Asa cum existã vocatie pentru cãsãtorie, pentru studiu, asa existã si o vocatie monahalã.
 
 

– Cum s­ar putea descoperi?

– Mai întâi de toate o poti descoperi în faptul cã te simti bine în preajma cãlugãrilor, te simti bine pe la mãnãstiri, te simti bine acolo unde se duce o viatã superioarã, ai o înclinatie spre asta. Eu, de exemplu, din copilãrie am simtit cã asta mi­e calea mea, mi­am dorit totdeauna, mã bucuram de un cãlugãr; când mã întâlneam cu un cãlugãr era o chestiune exceptionalã pentru mine, o bucurie. Asta înseamnã cã am avut o vocatie monahalã.
 
 

– Pãrinte, în legãturã cu motivele care l­ar duce pe om la cãlugãrie. Poti veni la cãlugãrie din dorinta de a fi desãvârsit?

– Poti, dacã stii ce­i desãvârsirea. Unii zic cã vin la cãlugãrie pentru a se mântui, ca si când mântuirea nu ar fi si în altã parte. Unul a zis aici, la mãnãstire, când a fost întrebat, „de ce­ai venit sã te faci cãlugãr?", cã el vrea sã ducã viatã curatã, iar celãlalt l­a întrebat: „dar ce, eu duc viatã spurcatã?".

E adevãrat, fiecare are motivele lui. Poate cã unii vin la cãlugãrie fãrã sã stie de ce vin, dar dupã aceea se valideazã, dacã se valideazã. La mânãstire e nevoie de oameni. Sunt unii care vin la mânãstire si care­s primiti pentru a fi oameni la mânãstire. Si atunci, dacã­ti vine unul la mãnãstire, zici: „hai sã­l încercãm, poate rãmâne la noi". Cei mai multi, de fapt, dacã sunt oameni simpli si fãrã o inteligentã deosebitã, nu stiu ce fac – atunci când se fac cãlugãri. As putea zice cã, într­un fel, nici eu n­am stiut ce fac atunci când m­am fãcut cãlugãr, desi eram absolvent de Teologie.
 
 

– E corect sã te cãlugãresti din dorinta de a urma exemplul Sfintilor, având în vedere ce spune Sfântul Apostol Pavel, „urmati exemplul mai marilor vostri "?

– Da, numai cã mai marii vostri pot fi si oameni cu familie!
 
 

– Poate cineva sã fie cãlugãr adevãrat dacã se cãlugãreste urmând exemplul unui prieten, sau al unei prietene? De exemplu, dacã prietena cu care urma sã se cãsãtoreascã merge la mânãstire, sã meargã si el la mânãstire?

– Nu cred ca e un motiv de cãlugãrie. Un motiv real de cãlugãrie este sã­i slujesti lui Dumnezeu pe calea cãlugãriei. Toate celelalte sunt improvizatii. Poate cã este motivul tãu, dar nu­i corect. Corect este sã te faci cãlugãr pentru cã doresti si pentru cã vrei sã fii cãlugãr.
 
 

– Pãrinte, dacã pentru un motiv neprevãzut întârziem seara încât nu ne putem face canonul obisnuit de rugãciune pânã la ora la care ne culcãm de obicei, ce trebuie sã facem?

– Sã vã culcati!
 
 

– Bun, dar sã ne culcãm renuntând la unele rugãciuni?

– Da, sigur cã da!
 
 

– ... sau sã ne prelungim rugãciunea, iar dimineata, la ce orã ne sculãm, în cazul acesta?

– Dragã, nu se pune problema asa, pentru cã viata nu înseamnã anumite tipare. Odatã esti obosit, odatã nu esti obosit si atunci când nu esti obosit, poti face mult mai mult. Eu, de exemplu, seara mã rog foarte putin. E adevãrat cã mã duc la slujbã si stau acolo trei ceasuri, dar asta nu înseamnã cã mã rog trei ceasuri. Când vin aici si sunt obosit, nu mã mai rog atât. Acestea sunt niste lucruri cu care ne ajutãm, nu ni le numãrã nimeni. N­o sã zicã Dumnezeu „da, dar în câte seri nu te­ai rugat" sau „da, dar în câte duminici ai plecat zicând numai «Doamne miluieste­mã» si nu ai stat la rugãciune?". Asta e o chestiune a noastrã. Nu­i oferim noi ceva lui Dumnezeu si Dumnezeu ne reproseazã cã nu i­am oferit destul sau cã l­am neglijat, ci este o chestiune a noastrã, de sensibilizare, de îmbunãtãtire a noastrã.

Eu, când mã culc fãrã rugãciunea obisnuitã, nu­l nedreptãtesc pe Dumnezeu, eventual mã nedreptãtesc pe mine. Dar poate nici pe mine nu mã nedreptãtesc pânã la urmã, pentru cã asta e situatia mea realã, din seara aceea. Un exemplu: vin de la înmormântare, sunt obosit si nu mã mai duc la bisericã în seara aceea. Nu­mi fac probleme de felul „dar ce fac acum în loc de asta". Nu mai fac nimic în loc de asta. M­am culcat, în timp ce ceilalti s­au rugat si nu cã n­am vrut si eu sã mã rog, ci pentru cã nu am fost în situatia sã mã rog si eu.
 
 

– Pãrinte, dar dacã neprevãzutul se repetã?

– Si dacã se repetã neprevãzutul, te gândesti cã nu ti­ai împlinit o datorie, dar nu mai poti face ceva în loc de datoria aceea. Eventual, poti, rugãciunile de searã, pe care nu le­ai împlinit si care se potrivesc si dimineata, sã le faci dimineata. De exemplu, ai avut în program sã citesti o Catismã din Psaltire si, eventual, dimineata ai putea s­o citesti, dar nu o citesti pentru cã n­ai citit­o, o citesti pentru cã o poti citi. Dar dacã e o rugãciune cum sunt rugãciunile celor ce merg spre somn, n­are rost sã­i ceri aceasta lui Dumnezeu, dimineata. Astea­s asa, lucruri de oameni scrupulosi ... nu cred cã­i cazul!
 
 

– Dar în cãlãtorii lungi sau când ne aflãm în altã casã, se întâmplã la fel?

– Sigur cã da! Dacã te duci în altã casã si esti singur, poti sã­ti împlinesti pravila ca acasã. Dacã esti în altã casã si nu se poate, zici câteva rugãciuni si te culci linistit, ca si când ai împlinit toatã pravilã. Noi nu trebuie sã ne chinuim pe noi însine pentru niste întrelãsãri. Noi trebuie sã avem cu Dumnezeu niste relatii de fii cu tatãl. Eu vãd altfel viata si nici nu cer foarte multe de la oameni. Pe mine mã intereseazã cel mai mult ca omul sã aibã constiinta cã depinde de Dumnezeu.
 
 

– În acelasi sens, dacã se întâmplã sã venim de la serviciu sau sã mergem undeva, pe drum putem sã zicem rânduiala în minte, dacã o stim?

–Da, dar nu e necesar! Pentru cã, în general, rânduiala nu o poti zice cum se cade. Cel mai bine poti sã zici „Doamne Iisuse...", dacã­i vorba, în loc de rânduialã. Eu, de exemplu, constat cã dacã merg undeva, nici lucrurile pe care le stiu foarte bine la mãnãstire si pe care le zic, nu le mai pot zice foarte bine în altã parte. Poate si din cauza impresiilor foarte multe pe care le acumulez în suflet si care nãvãlesc dupã aceea.
 
 

– În Apoftegma 11, dupã Avva Matoi, acesta, dupã ce dã sfaturi generale, zice: „Si de va grãi cineva ceva, pentru orice fel de lucruri, nu te certa cu el, ci de va grãi bine, zi­i «asa cu adevãrat», iar de va grãi rãu «tu stii ce vorbesti», si nu te prigoni cu dânsul, pentru ce a grãit". Ce înseamnã, „tu stii ce vorbesti"?
 
 

– Adicã, într­un fel îti dai acordul, dar nu esti de acord.

Tu stii! Cum zicea pãrintele Serafim Popescu aici la noi: „Mãi, tu stii mai bine!". Bine, asta este o regulã în chestiuni care nu au o foarte mare importantã, în chestiuni personale, pentru cã sunt si chestiuni care, importante fiind, nu pot fi neglijate.
 
 

– În Pateric se spune despre avva Macarie cã s­a fãcut „Dumnezeu pãmântesc", deoarece trecea cu vederea toate greselile si neregulile celorlalti. Cum se împacã acest lucru cu necesitatea de a anatemiza pe incestuos, cum zice Sfântul Apostol Pavel în Corinteni, sau pe ereticii care sunt exclusi din Bisericã?

– Foarte bine se împacã! Sfântul Macarie avea în vedere niste lucruri pe care le trãia el în pustie sau care nu aveau consecinte în afarã. De exemplu, ai vãzut pe unul cã a furat. Tu nu te gândesti la asta, la faptul c­a furat, si îi acoperi cumva pãcatul, nu te intereseazã consecintele lui. E altceva sã auzi pe cineva cã spune lucruri neadevãrate, care pot avea consecinte în societatea în care trãiesti. Mai nou, au fost niste nereguli prin Dobrogea, la Mânãstirea Cocosul unde se zicea despre unul dintre cãlugãri cã­i întruparea lui Dumnezeu Tatãl, altul cã­i întruparea lui Dumnezeu Fiul, altul cã­i întruparea lui Dumnezeu Duhul Sfânt, cã­i Sfânta Treime coborâtã acolo. Fatã de astfel de lucruri nu poti sã fii fãrã siguranta de a mãrturisi adevãrul si sã le lasi asa, pentru cã dacã le lasi asa, se înmultesc relele. Si atunci trebuie intervenit cu responsabilitatea pe care o are un conducãtor bisericesc sau pe care o are un staret de mânãstire.

Or, ce a fãcut avva Macarie, putem face si noi în chestiuni care nu lezeazã, în general, bunul mers al vietii sociale. Dar în chestiuni care aduc urmãri dezastruoase, nu poti sã fii ca avva Macarie, acolo trebuie sã fii ca Sfântul Apostol Pavel. Chestiunea aceasta, cu avva Macarie, este foarte bine venitã când e vorba de oameni rãscolitori de rele. Sunt unii oameni care­s pusi sã scoatã în evidentã pãcatele altora, de a cãuta, de a rãscoli, de a scormoni, sã cunoascã pãcatele si dupã aceea sã le foloseascã. Chiar aici la noi, la mânãstire, au fost cazuri de oameni din ãstia, care au umblat cu casetofoane dupã ei sã prindã anumite informatii, anumite situatii, si dupã aceea au fãcut caz de ele. Asta nu seamãnã cu avva Macarie si nici cu Sfântul Apostol Pavel, ci seamãnã cu dracii!
 
 

– Pãrinte, noi, ca oameni obisnuiti din lume, ca oameni neslujitori ai Bisericii, dacã observãm un pãcat grav la un slujitor al Bisericii, dacã observãm un pãcat chiar strigãtor la cer sau cã a cãzut într­un pãcat ce ar putea avea consecinte, si lumea se sminteste de lucrul acesta, putem sã atentionãm Episcopul locului în scopul anatemizãrii?

– Pãi, pe noi nu ne intereseazã ce urmeazã, dar putem sã punem în atentie lucruri care sunt spre smintealã.
 
 

– Dar sã nu insistãm?

– Nu. Nicidecum.
 
 

– În legãturã cu scãderile prin ispitele desfrânãrii, pãrinte; în Pateric se vorbeste de tot felul de cãderi, dar se ocoleste cãderea prin homosexualitate. Sã întelegem cã acesta este un pãcat de care nu te poti pocãi, cum zice Sfântul Apostol Pavel, cã sunt unii care, dupã ce cad, nu se mai pot ridicã?

– Cred cã la Sfântul Apostol Pavel nu este vorba de un pãcat anume, ci de o stare de pãcãtuire. Nu stiu, eu nu mi­am pus problema cã homosexualitatea este trecutã cu vederea, cã nu e pusã în evidentã. S­ar putea întâmpla ca aceia care au scris Patericul sã fi avut în vedere ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Sunt lucruri de care este rusine a le si grãi" (Efeseni V, 12). S­ar putea întâmpla sã nu fi vrut sã punã în evidentã niste pãcate reale, pentru a nu scãdea prestigiul cãlugãrilor. Gândeste­te, dacã s­ar crea o opinie cã în mânãstiri sunt homosexuali, ar fi o treabã care nu i­ar avantaja nici pe cei ce nu sunt homosexuali. Dar noi trebuie sã fim realisti si asa trebuie sã stãm si în fata realitãtilor; cum sunt ele de fapt. Noi nu zicem cã nu sunt astfel de pãcate, nici nu zicem cã sunt astfel de pãcate, dar realitatea este cã si de cãlugãr poate tine orice tine de un om.
 
 

– Nu existã Sfânt care sã se fi luptat cu astfel de ispite? Stim despre Cuvioasa Maria Egipteanca, despre care se spune cã a avut o viatã anterioarã asa de...

– Da, dar nu se spune cã ar fi fost si lesbianã!
 
 

– Deci nu existã asa ceva mentionat?

– Nu existã si noi nu stim de ce nu existã, dar Sfântul Apostol Pavel mentioneazã, în Epistola cãtre Romani, homosexualitatea.
 
 

– Pãrinte, canonul spune cã dacã staretul e eretic, cãlugãrul poate sã plece. Ce înseamnã asta? Oare câti laici si slujitori sfintiti nu s­ar afla eretici dacã ar fi luati la bani mãrunti?

– Dacã staretul este eretic, evident cã este eretic pentru cã învatã o erezie.
 
 

– ...pentru cã se întreabã cineva: câti pãtrund finetea hotãrârilor Sinodului al IV-lea Ecumenic, de exemplu, si mai spune cã, dacã si unii din Sfintii Pãrinti au avut scãpãri dogmatice, atunci ce înseamnã, propriu­zis, om eretic?

– Dragã, om eretic înseamnã om care propovãduieste o erezie. De exemplu, spune unul despre Maica Domnului cã nu­i pururea Fecioarã. Ãla­i eretic si atunci ai motive sã nu stai cu el!
 
 

– Pãrinte, în rugãciunea a doua din Canonul de Împãrtãsire, zicem: „Sfinteste­mi sufletul si trupul, mintea si inima, rãrunchii si mãruntaiele". Deci, rãrunchii sunt mãruntaiele sufletului sau ce sunt?

– Nu. Se referã la întreaga fiintã umanã. Adicã, sfinteste­mi toatã existenta, intrã oriunde exist eu, intrã în unghii, intrã în pãr, intrã în dinti, intrã în tot ce sunt. Este o expresie a integralitãtii.
 
 

– Observa cineva: ceea ce zicem prima datã, „suflet si trup", ar tine de suflet si ce zicem a doua oarã, „rãrunchii si mãruntaiele", ar tine de trup.

– Nu, astea­s speculatii. Nu trebuie duse lucrurile la extrem. Singurul lucru care trebuie avut în vedere în cazul acesta este integralitatea umanã. Adicã nimic din mine sã nu fie fãrã Dumnezeu!
 
 

– Cineva chiar se întreba dacã rãrunchii sunt mãruntaiele sufletului sau ce sunt?

– Nu sunt. Rãrunchii sunt rãrunchi, adicã rinichii.
 
 

– Avva Pimen spune: „Învatã­ti gura sã vorbeascã cele ale inimii". Întrebarea este, despre ce inimã este vorba, dacã ne referim la subconstient sau transconstient, cum spune Pãrintele Stãniloae în Asceticã si misticã. Cum poti sã înveti efectiv gura sã vorbeascã cele ale inimii?

– Sfântul Pimen are în vedere unitatea, nu duplicitatea. Adicã, sã nu fii în situatia sã spui cu cuvântul ceva, iar cu gândul sã gândesti altceva. Învatã­ti gura sã vorbeascã ceea ce îti spune inima, adicã sã fii sincer, asta înseamnã.
 
 

– Pãrinte, se spune despre mama care moare la nastere cã este martir. Medicina spune cã, uneori, avortul este necesar pentru a salva mama copilului. Se naste urmãtoarea situatie: dacã femeia nu face avort si moare la nastere, respectivii medici ar spune cã femeia este o sinucigasã mai degrabã, decât o martirã...

– Dragã, depinde ce întelegi prin actul respectiv. Doctorul poate sã zicã despre ea cã­i o sinucigasã, pentru cã el nu stie de Dumnezeu, pe când un credincios, care stie de Dumnezeu, zice cã­i martirã. Acum, noi n­avem de unde sã stim cum primeste Dumnezeu o treabã din asta. Ceea ce stim este faptul cã o femeie însãrcinatã are dreptul sã se împãrtãseascã, chiar dacã are pãcate opritoare de la împãrtãsire. Asta înseamnã cã si Biserica are în vedere posibilitatea de a muri o mamã la nastere, nu pentru cã vrea ea sã moarã sau pentru cã vor altii sã fie asa, ci pentru cã se poate întâmpla asa. Dar sunt si femei care fac prea multe avorturi si dupã aceea se întâmplã sã aibã si un copil si, în cazurile acestea, este periclitatã nasterea. Acum nu stiu dacã în aceastã situatie este martirã.

Când eram eu student la Teologie, a murit cineva din personalul scolii, despre care se zicea cã fãcuse multe avorturi. Avea un bãiat si totusi vroia si o fetitã. Acum, Dumnezeu stie dacã a fost martirã. Noi trebuie sã le lãsãm pe toate în seama lui Dumnezeu.
 
 

– Bine, dar sunt si cazuri în care medicii spun: „Sigur nasterea aceasta nu poate avea loc".

– Bine, dacã nu poate avea loc, atunci sã aibã loc sarcina si sã se evite nasterea, dar sã nu se omoare copilul.
 
 

– Deci, oricum ar fi, omorârea copilului este o crimã...

– Da. Se considerã.
 
 

– Si nu se justificã prin nimic?

– Nu se justificã prin nimic si se justificã, totusi, prin neputinta omului. Sunt atâtea femei care nu au destulã credintã încât sã le facã disponibile pentru martiriu. Noi nu sfãtuim pãcatul, dar trebuie sã tratãm pãcatul. Adicã, dacã cineva a fãcut totusi un avort, eu nu pot sã spun cã Dumnezeu nu­l iartã, dar nici nu pot sã spun cuiva sã facã un avort.
 
 

– Pãrinte, a iubi pe vrãjmasi, se referã si la diavoli?

– Nu, nu se referã la diavoli, se referã la oameni, la dusmanii propriu­zisi ai oamenilor. E vorba de oameni care îti vor rãul, care te defãimã, care te vorbesc de rãu... Sã­i iubesti, adicã sã nu le faci rãu, sã le fii binevoitor când ti­ar cere un ajutor etc.
 
 

– Pãrinte, în legãturã cu chestiunile cu care ne lovim noi în contemporaneitate, cu strandul, litoralul, baia comunã, Canonul 77 Trulan mai actioneazã? Li se interzice chiar sotilor sã facã baie împreunã. Se poate extinde sã nu faci baie în mare, sau pe Litoral...?

– Se poate extinde în sensul acesta cã, dacã te­ai duce numai tu acolo, ai putea sã faci baie, pentru cã nu­i spurcatã marea. Dar conditia de a face baie acolo este conditie scoborâtoare a gândirii umane. Adicã, prea multã dezgolire, prea multe impresii de felul acesta; un om credincios gãseste o altã modalitate sã facã baie. Bine, nu le poti interzice sã se ducã la strand. Dar cel mai bine este sã stea acasã, sã facã plajã în grãdinã.
 
 

– Pãrinte, fumatul este patimã, este pãcat?

– Pãi, prima datã dacã fumezi o tigarã, e pãcat, iar dacã fumezi mai multe, e patimã. De ce? Pentru cã e o practicã nejustificatã în existenta umanã. Nu­i ca si când ai mânca. Este o treabã în plus si nu poti fi si cu Dumnezeu si cu fumatul.

La mine mai vin oameni la spovedit, oameni care spun cã tin posturi, se roagã si le spun cã „da, numai cã pe acestea toate ti le si afumi" . Cel mai bine este sã fii liber. Liber de orice, iar dacã esti liber de orice, esti liber si de fumat. Sunt unii care au si circumstante atenuante pentru fumat, de exemplu, în Paza celor cinci simturi nu e foarte clarã atitudinea Sfântului Nicodim Aghioritul în privinta fumatului. Dar eu sunt împotriva fumatului, total!
 
 

– Dar cu cafeaua? Cã astea merg amândouã.

– Chestiunea cu cafeaua nu e asa de defãimãtoare, în sensul cã aceasta are si un efect odihnitor, sã zicem. Adicã, dacã nu poti trãi fãrã cafea, e rãu cã bei, dar dacã ti se oferã undeva o cafea, poti sã bei, pentru cã nu e ca si când ti­ar oferi o tigarã. Sunt mânãstiri, de exemplu, la Sfântul Munte, unde ti se oferã un rachiu si o cafea...
 
 

– Si uneori se spune cã­ti pune si­o tigarã!

– Mã rog, dacã­ti pune si­o tigarã, ti­o pune numai s­o vezi!
 
 

–Pãrinte, în acelasi sens, despre teatre sau spectacole, evident cã monahii n­au ce cãuta acolo, dar mirenii?

– Depinde despre ce­i vorba. Sunt lucruri pe care poti sã le asculti sau sã le vezi fãrã a avea consecinte negative. La Timisoara, când eram, eu mergeam la teatru, dar acuma, de când sunt cãlugãr, nu am mai fost, pentru cã nu mi se mai sede; dar nu sunt împotriva lucrurilor bune. Noi nu trebuie sã ocolim lucrurile în sine; de exemplu, nu mã duc la teatru pentru cã acolo e teatru, cum nu mã duc eu la bar.

Mi­a spus unul cã­l are pe dracu’ în stomac, cã­l simte cum umblã, cum nu stiu ce... Eu i­am spus cã ãla nu­i dracu’. Si­a venit dupã aceea la spovedit, la mine, si mi­a spus cã s­a dus la un spectacol cu femei goale. Atunci i­am zis: „Mãi, sã stii cã îl ai pe dracu’ în cap, nu în stomac". Adicã sunt lucruri care pot fi evitate din start, si sunt lucruri care pot fi folosite fãrã nici un fel de îndoialã.
 
 

– Deci, doar în ceea ce priveste consecintele trebuie sã evitãm. Nu­i un pãcat în sine sã mergem la teatru?

– Nu e. Poti sã te duci la toate piesele despre care stii cã sunt bune, poti sã te duci la Operã, la cinematograf, la filme cuviincioase, poti sã te uiti la televizor la tot ce­i ziditor, la tot ce­i frumos. Noi nu suntem exclusivisti. Te poti folosi de toate lucrurile bune si frumoase pe care le­a dat Dumnezeu. Dacã nu vrei tu sã te duci la teatru, poti sã nu te duci, nu te obligã nimeni, dar sã stii cã ocolesti o sursã de culturã si nu numai de culturã, chiar de înnobilare.
 
 

– Cultura poate sã înnobileze sufletul?

– Sigur cã da! De aceea este culturã, pentru cã te cultivã.
 
 

– Pãrinte, acum un cuvânt de folos, dacã se poate.

– „În tot locul stãpânirii Lui, binecuvânteazã, suflete al meu, pe Domnul!".