Încã de când am auzit cã va fi o tabãrã studenteascã aici, ne­am propus sã facem un program de cântãri, pentru a se cunoaste cã­i vorba de o tabãrã religioasã, de o tabãrã la mânãstire. Adicã, sã nu fie o simplã petrecere de timp în cadrul unei mânãstiri ori simpla participare la slujbele noastre, ci sã fie si un folos din punct de vedere spiritual, sã fie un folos în sensul de a ne îmbogãti sufleteste unii pe altii sau unii cu altii. De ce? Deoarece ceea „ce faci – te face" si cel dintâi beneficiar din toate acestea voi fi eu! Voi fi eu, pentru cã voi prezenta niste lucruri pe care chiar dacã le­am spus si în altã parte, sunt binevenite, ne formeazã, ne dau o perspectivã – si asta e foarte important – sã ai o perspectivã când e vorba de viata spiritualã.

Sunt foarte multi oameni în lumea aceasta, multi crestini, care se declarã credinciosi – fãrã sã stie cã nu sunt credinciosi si fãrã sã stie cã au viatã de necredinciosi sau au viatã amestecatã – si de credinciosi si de necredinciosi.

De obicei, oamenii socotesc cã dacã nu­L tãgãduiesc pe Dumnezeu cu cuvântul, dacã nu se declarã necredinciosi, dacã nu se declarã atei – sunt credinciosi.

De fapt nu e asa! În Sfânta Evanghelie de la Ioan, în Capitolul al XVI­lea, este o consemnare care spune cã odatã, pe când Domnul Hristos le vorbea ucenicilor, acestia au fost entuziasmati si au zis: „Acum credem cã de la Dumnezeu ai iesit si nu trebuie sã Te întrebe nimeni ca sã Te învete". Si Domnul Hristos a întâmpinat aceastã afirmatie a ucenicilor cu o întrebare, am putea zice cu un fel de ironie chiar, si anume: „Acum credeti?" – adicã se mira Domnul Hristos cã ucenicii se declarã credinciosi. Era firesc sã se declare credinciosi, pentru cã erau împreunã cu Domnul Hristos de vreme îndelungatã, pentru cã au fãcut minuni în numele Domnului Hristos, pentru cã I­au ascultat cuvântul, pentru cã au stãruit în legãturã cu El; dar, de data aceasta, ucenicii si­au exprimat credinta în Domnul Hristos. Si­atunci Domnul Hristos, cumva mirat, le­a zis: „Acum credeti? Iatã, soseste ceasul si a si sosit, ca toti sã vã duceti la ale voastre si pe Mine sã Mã lãsati singur".

Vrea Domnul Hristos sã spunã cu asta cã, dacã ar crede într­adevãr, dacã n­ar avea doar pãrerea cã cred, în cazul acesta nu L­ar lãsa singur, ar stãrui în legãturã cu El, în jurul Lui si în vremea Pãtimirilor. Poate s­ar angaja cumva sã­L apere pe Domnul Hristos... Or, ei n­au fãcut lucrul acesta si Domnul Hristos stia ce­or sã facã... A stiut si de lepãdarea lui Petru, a stiut si de vânzarea lui Iuda, a stiut si de împrãstierea ucenicilor si de ce aceea a zis: „Acum credeti? Iatã, soseste ceasul, ba chiar a sosit, ca voi sã vã duceti la ale voastre si pe Mine sã Mã lãsati singur".

Ca sã nu ajungem la o pãrere cã suntem credinciosi, trebuie sã avem niste criterii dupã care sã stim când credem si când nu credem, cât credem si cât nu credem, si trebuie sã avem si niste mijloace de a ne întãri în credintã. Adicã sã nu avem o simplã pãrere – da, sunt credincios, da, stiu de Dumnezeu, da, am credintã pentru cã nu L­am tãgãduit cu cuvântul pe Domnul Hristos.

Credinta trebuie sã aibã niste fapte ale ei, care izvorãsc din ea însãsi. Dacã ne gândim cã Sfântul Apostol Pavel, în Epistola cãtre Efeseni are cuvântul: „Hristos sã se sãlãsluiascã prin credintã în inimile voastre" (III, 17) ne dãm seama cã lucrul cel mai mare pe care­l aduce credinta în viata omului este faptul cã omul se uneste cu Dumnezeu, cã Domnul Hristos în sufletul celor credinciosi Îsi face locuintã. Si mai ales Îsi face locuintã în suflet – când credinta este lucrãtoare în iubire.

În Epistola cãtre Galateni a Sfântului Apostol Pavel, în douã locuri se afirmã cã tãierea împrejur (care este un act de credintã) si netãierea împrejur (care poate fi act de credintã – de altfel de credintã!) sunt lucruri care nu sunt importante nici pentru unii, nici pentru altii; ceea ce ni se cere este „credinta lucrãtoare în iubire" – se spune într­un loc, si în alt loc se spune – „fãptura cea în duh". Deci tãierea sau netãierea împrejur nu folosesc la nimic, ci doar fãptura cea nouã; adicã omul realizat prin credintã foloseste credinta în Mântuitorul nostru Iisus Hristos drept temei al unei schimbãri spre bine, al unei vieti noi si al unei fãpturi noi. Credinta lucrãtoare în iubire realizeazã pe omul cel nou, omul care se pleacã cu mintea în fata Mântuitorului Hristos, care­L are în prim­planul vietii sale pe Domnul Hristos: ca Îndrumãtor, ca Învãtãtor, ca Mântuitor. Fãrã aceasta nu existã o lucrare a credintei în iubire.

Sfântul Apostol Pavel precizeazã – si e foarte important lucrul acesta – în Epistola I­a cãtre Corinteni: „De­as avea credintã atât de multã încât sã mut si muntii, dacã nu am dragoste, nimic nu­mi foloseste" (XIII, 2). Deci credinta, cât ar fi de mare, fãrã iubire nu este ceea ce trebuie sã fie.

Domnul Hristos, în Evanghelie, a zis: „Cel ce iubeste pe tatãl sãu sau pe mama sa mai mult de cât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubeste pe fiu sau pe fiicã mai mult de cât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Si cel ce nu­si ia crucea ca sã­Mi urmeze, nu este vrednic de Mine!". Aceste cuvinte le-a spus Domnul Hristos dupã ce a vorbit mai întâi, cu putin înainte, despre importanta credintei; si anume, zice Domnul Hristos: „Cel ce Mã va mãrturisi pe Mine înaintea oamenilor, si Eu îl voi mãrturisi înaintea Tatãlui celui din ceruri (sau, cu altã ocazie „si Eu îl voi mãrturisi înaintea îngerilor din ceruri"). Iar de cel ce se va lepãda de Mine înaintea oamenilor, si Eu Mã voi lepãda de el înaintea Tatãlui din ceruri" (Matei X, 32-33).

Asadar, credinta trebuie sã fie mãrturisitoare si neapãrat generatoare de iubire, sã aducã iubirea, iubirea fatã de Dumnezeu si iubirea fatã de aproapele. Mântuitorul Hristos prezintã, ca semn al uceniciei fatã de El, în special iubirea: „Dupã aceasta vã vor cunoaste oamenii cã sunteti ucenicii mei, dacã veti avea dragoste între voi" (Ioan XIII, 35). Fãrã dragoste nu existã credintã lucrãtoare si fãrã credintã lucrãtoare nu existã mijloc de îmbunãtãtire sufleteascã, mijloc de mântuire, mântuirea însemnând, pe de­o parte, evitarea rãului si, pe de altã parte, împlinirea binelui.

Mãsura credintei este mãsura vietii. Dacã vrea cineva sã stie câtã credintã are si cum îi este credinta, cât îi este credinta de lucrãtoare, trebuie sã se cerceteze pe sine în privinta credintei si trebuie sã ia aminte la viata pe care o duce, pentru cã viata pe care o duce este mãrturisirea credintei. Deci atâta credintã avem, câtã manifestãm în viatã. Dacã nu manifestãm în viatã credinta noastrã – nu avem credintã, chiar dacã mãrturisim cã avem credintã.

La mine, de exemplu, mai ales când vin tineri si am timp sã mã ocup de ei, îi cercetez în latura credintei si­i întreb: crezi în Dumnezeu? De obicei, rãspunsul este întotdeauna pozitiv. Poate cã omul se si mirã de multe ori cã i se pune o astfel întrebare, când el face un act de credintã – de exemplu, se spovedeste. Cineva care se spovedeste mãrturiseste o credintã, pentru cã oamenii care cred în Dumnezeu se spovedesc. Adicã, asta nu înseamnã cã cineva care nu crede în Dumnezeu nu­si poate face o autocriticã, nu se poate cerceta pe sine, nu face niste investigatii în sufletul sãu în anumite privinte în legãturã cu îmbunãtãtirea sufleteascã. Dar, de spovedit, în general, se spovedeste omul care crede în Dumnezeu, care stie de pãcat, de pãcat ca realitate care priveste si pe om si pe Dumnezeu; cei ce­si fac autocritica se gândesc la anumite defecte, la anumite insuficiente, la anumite deficiente, dar nu se gândesc la credinta propriu­zisã si nu se gândesc la deficiente, la insuficiente ca pãcat, adicã nu privesc si raportarea faptei celei rele, a gândului celui rãu, la Dumnezeu.

Nu stie omul de pãcat decât dacã este încadrat în religie, dacã stie de Dumnezeu, dacã stie de responsabilitatea pe care o avem în fata lui Dumnezeu. Asadar, cel care se spovedeste face un act de credintã si­atunci ai putea zice cã ai rãspunsul la întrebarea: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?". Ai acest rãspuns fãrã cuvinte, dat de faptul cã omul se prezintã fãcând un act de credintã; desi, câteodatã, sunt si cazuri când oamenii se spovedesc în virtutea unei traditii, în virtutea unei deprinderi.

Cei care se spovedesc o singurã datã pe an, de pildã, poti sã zici cã au credintã, cã se gândesc la pãcate, cã ar vrea sã fie mai buni, cã ar vrea sã li se ierte pãcatele, dacã ei un an de zile pot sã astepte momentul mãrturisirii? Poti zice momentul, pentru cã mãrturisirea acelora se face într­un moment, în câteva clipe, pe considerentul cã preotul nu are vreme de ei, deoarece sunt altii care asteaptã, se­nghesuie, poate chiar vocifereazã cã stau prea mult si­atunci nu se poate zice cã e un act de credintã propriu­zis sau un act de credintã propriu­zisã.

Si, bine­nteles cã dacã­mi rãspunde afirmativ, eu de obicei întreb si asta este foarte important: ce faci tu, ca om credincios? Spui cã crezi, bine, eu te cred cã crezi cã crezi! Cred cã tu ai pãrerea cã crezi, cred cã tu te numeri la credinciosi, dar asta ar trebui sã însemne ceva în viata ta. Ce faci tu ca om credincios? Si de cele mai multe ori mi se rãspunde: as vrea sã fiu om de treabã! Eu mã bucur foarte mult de gândul acesta, al omului, de a fi om de treabã. Numai cã, ce se întâmplã: de multe ori omul nu stie ce înseamnã „om de treabã", iar chestiunea aceasta, de a dori sã fie om de treabã, sã fie om cumsecade, nu tine esentialmente de credintã; sunt oameni care, fãrã sã aibã credintã, duc o viatã corectã, bineînteles nu în intimitatea sufletului lor, sã zicem, dar, din punct de vedere social, priviti în raport cu societatea în care trãiesc, cu îndatoririle pe care le au si si le împlinesc, ai putea zice cã sunt oameni de treabã si cã, fiind oameni de treabã, n­ai probleme cu ei, cã îsi fac datoria în sfera actiunii lor si te­ai putea multumi dacã ar fi vorba numai de „sã fii om de treabã".

Or, Domnul Hristos ne cere mult mai mult, si anume, în Sfânta Evanghelie avem cuvântul: „Lasã acum, cã ni se cuvine nouã sã împlinim toatã dreptatea" (Matei III, 15). Domnul Hristos îi spune cuvântul acesta Sfântului Ioan Botezãtorul, care ezita sã­L boteze. Or, Domnul Hristos stia cã Botezul este un lucru care trebuie împlinit si cã asta tine de dreptate, adicã de situatia de om drept, si a zis cã: „Lasã acum, cã ni se cuvine nouã sã împlinim toatã dreptatea".

Când zice cineva „sã împlinim toatã dreptatea", nu se gândeste numai la chestiuni care privesc, sã zicem asa, lãrgirea, viata pe orizontalã, cã trebuie sã le împlinim pe toate, ci are în vedere si felul cum trebuie sã le împlinim. Domnul Hristos are un cuvânt în Sfânta Evanghelie de la Matei: „Dacã nu va prisosi dreptatea voastrã mai mult decât a cãrturarilor si a fariseilor, nu veti intra în Împãrãtia cerurilor". Ca sã intri în Împãrãtia cerurilor trebuie sã ai o prezentã, o înfãtisare care sã te recomande pentru Împãrãtia cerurilor. Fariseii nu intrã în Împãrãtia cerurilor! De ce nu intrã în Împãrãtia cerurilor? Pentru cã se îngrijesc doar de o dreptate din afarã, de o dreptate socialã, de o dreptate la mãsura aceea cã o pot privi oamenii. Or, „Dumnezeu nu priveste la fatã" este scris undeva în Scripturã, ci priveste în inimã.

„Poporul acesta – scria Proorocul Isaia – Mã cinsteste cu buzele, dar cu inima este departe de Mine" (XXIX, 13). Sau, Domnul Hristos a spus cuvântul pe care­l scrie Marcu, anume: „Nu oricine care zice Doamne, Doamne, va intra în Împãrãtia cerurilor, ci acela care face voia Celui care M­a trimis". Deci, nu­i destul sã zici „Doamne, Doamne", ci trebuie sã împlinesti voia lui Dumnezeu. Nu­i destul sã­L cinstesti pe Dumnezeu cu buzele, ci trebuie sã­L cinstesti si cu inima. Asta este dreptatea cea lãuntricã, mai mare ca dreptatea cãrturarilor si a fariseilor: „Vai vouã, cãrturari si farisei fãtarnici, cã spãlati partea din afarã a paharului si a blidului (deci vã interesati de lucrurile care se vãd), iar cele dinlãuntru sunt necurate (deci nu vã interesati de asezarea inimii, de ceea ce vede Dumnezeu)". Si vine cu corectivul: „Fariseule orb, spalã mai întâi partea dinlãuntru a paharului si a blidului si toate celelalte sunt curate".

Sau îi mustrã pe farisei – citim asta în Sfânta Evanghelie de la Matei, Capitolul al XXIII-lea, care în întregime cuprinde mustrãri pe care Domnul Hristos le­a adresat fariseilor fãtarnici, care fãceau niste lucruri pe care le socoteau ei esentiale si le neglijau pe acelea pe care le socoteau neesentiale, dar pe care Domnul Hristos le socotea esentiale. Si­anume, îi mustrã pe cãrturari si pe farisei cã dau zeciuialã din mãrar, din chimen, din izmã si lasã neîmplinitã partea cea mai grea a Legii: dreptatea, mila si credinta. Si zice Domnul Hristos, venind cu corectivul: „Acelea trebuia sã le faceti, iar pe acestea sã nu le lãsati!"; adicã dacã dati zeciuialã de unde nu vi se cere zeciuialã (transformati în bani a zecea parte din toate veniturile voastre si o dati la Templu), în cazul acesta trebuie sã împliniti si pe cele pe care nu le împliniti. Deci „pe acelea sã le faceti", dati zeciuialã, dar „pe acestea sã nu le lãsati", sã împliniti si dreptatea, mila si credinta.

Asta înseamnã sã prisoseascã dreptatea crestinilor mai mult ca a cãrturarilor si a fariseilor si mai înseamnã cã cine se îngrijeste numai de cele din afarã si nu duce o viatã îngrijitã înãuntru, în fata lui Dumnezeu, în fata ochilor lui Dumnezeu, acela este asemenea mormintelor împodobite în afarã, dar pline de oase de morti si de necurãtie înãuntru. Lucruri pe care n­ai dori sã le vezi si pe care chiar ar fi bine sã nu le vezi! Sau te asemeni cu un perete care în afarã e frumos si care înãuntru, dacã dai varul jos, vezi cã nu e asa de frumos cum e în afarã.

Toate acestea sunt lucruri pe care credinta noastrã le are în vedere, si pe care si Domnul Hristos le are în vedere, si­atunci se pune problema foarte simplu: ce facem noi ca oameni credinciosi, ce viatã ducem noi ca oameni credinciosi, ce angajare avem noi pentru o credintã lucrãtoare în iubire, pentru o credintã care schimbã înfãtisarea omului, în asa fel încât sã se poatã face o deosebire clarã si netã între credincios si necredincios.

În ceea ce priveste angajarea într­o viatã religioasã autenticã, într­o viatã crestinã, asa cum o vrea Dumnezeu, într­o viatã ortodoxã, asa cum o vrea Biserica, eu de obicei dau un program care constã în cinci puncte.

Si anume, cel dintâi punct de angajare, cel dintâi lucru de prezentare în fata lui Dumnezeu, îl socotesc a fi participarea credinciosului la slujbele Bisericii. La mine vin oameni care nu merg la bisericã si eu le atrag atentia totdeauna ce înseamnã sã nu mergi duminica la bisericã. Si le lãmuresc chestiunea asa, ca sã­si dea seama ce­nseamnã sã mergi si ce­nseamnã sã nu mergi la bisericã.

Mai întâi de toate, duminica nu­i a noastrã, ci e a lui Dumnezeu! Nu­i o zi liberã, ci e o zi a lui Dumnezeu; nu­i o zi în care putem face ce vrem, nu­i o zi de care dispunem, ci este o zi în care trebuie sã facem lucrul lui Dumnezeu. Iar lucrul lui Dumnezeu, între altele, este participarea la sfintele slujbe; participare zic, nu numai asistare. Credinciosii nostri toti trebuie sã stie cã la slujbe nu asistãm, ci la slujbe participãm.

Toti slujim la mãsurile noastre: preotii la mãsura de preot, episcopii la mãsura de episcop, diaconii la mãsura de diacon, cântãretii la mãsura de cântãreti, coristii la mãsura de coristi, credinciosii de rând la mãsura de credinciosi de rând, dar toti trebuie sã stie cã participã! Nu se duc sã vadã un spectacol, nu se duc sã facã niste aprecieri asupra felului cum se desfãsoarã slujba, ci se duc la bisericã sã­I slujeascã lui Dumnezeu! Sã rãspundã cu „Amin!" la cele ce le spune preotul la ecfonise, sã rãspundã „Doamne, miluieste!", la ceea ce preotul îi îndeamnã sã se roage, sã rãspundã cu „Tie, Doamne!" la ceea ce cere acest rãspuns, sã rãspundã cu „Dã, Doamne!" la ceea ce înseamnã îndemn de a cere ceva de la Dumnezeu… Deci toate acestea se fac pentru a se sti clar de cãtre credinciosi cã participã realmente la slujbã.

Acum pot sã anticipez cã eu le spun clar oamenilor care nu merg la slujbã cã la pãgâni îi numãr, la necrestini, la necredinciosi, la neortodocsi în orice caz, îi numãr pe cei care nu participã la slujbele Bisericii, pe cei care calcã porunca de a sfinti duminica, pe cei care nu se împãrtãsesc de darurile Bisericii pentru cã nu au interes pentru asta. Spun oamenii: „Totusi, pãrinte, eu cred în Dumnezeu, eu mã rog la masã"... Eu nu zic cã nu se poate aceasta, sunt sigur cã se poate! Dar ce se­ntâmplã, ce faci acasã nu poti face la bisericã, ce plinesti la bisericã nu poti face­acasã. Poti sã te rogi acasã de câte ori vrei sã te rogi, de câte ori timpul îti permite, dar sã ai încredintarea cã altceva este sã mergi la bisericã si altceva este sã te rogi acasã. Si mai este ceva: slujbã la bisericã nu e totdeauna! Rugãciune poti sã faci mai des acasã, dar dacã neglijezi slujba la bisericã esti cãzut totusi de la rânduiala bisericii!

Al doilea punct de angajare, de program de angajare într­o viatã religioasã autenticã, este rugãciunea. Rugãciunea, în special rugãciunile de dimineata si seara, rugãciunea de program si rugãciunea de la masã. Sunt niste rânduieli ale credintei noastre pe care le împlinim dintr­o datorie sau poate dintr­o necesitate (unora le este necesar sã se roage, nu pot sã nu se roage, altora le este greu sã se roage si atunci o fac din datorie). Datoria aceasta de a te ruga dimineata si seara trebuie împlinitã! Lipsa acestei rugãciuni înseamnã absentare de la­mplinirea unei datorii. Dimineata, cât ai fi de grãbit, trebuie sã­ti gãsesti putin timp sã te rogi! Cinci-zece minute dimineata, cinci­zece minute seara, cu constiinta cã stai în fata lui Dumnezeu, este o chestiune care trebuie neapãrat împlinitã; apoi rugãciunea de la masã este o deprindere cu care unii dintre noi ne­am pomenit în viata aceasta si pe care o­mplinim cu bucurie si pe care ar trebui s­o­mplineascã toti credinciosii. S­a cam pãrãsit rânduiala aceasta de rugãciune! Unii se închinã si apoi se apucã de mâncare; nu­i destul! Mãcar „Tatãl nostru", asa cum am pomenit noi în copilãrie, trebuie sã­l spunem înainte de a ne apuca sã mâncãm.

Era un ritual când eram eu copil: sã spunem rugãciunea înainte de masã. Chiar mama zicea, dupã ce aseza mãmãliga pe cârpãtor si­o punea pe masã: „Haideti, ziceti «Tatãl nostru» sã ne putem apuca sã mâncãm". Deci era o chestiune care trebuia împlinitã si o­mplineam cu bucurie, de multe ori din datorie, poate din obicei, n­avea importantã. Nu te­ntreba nimeni dacã tu participi sau nu participi la asta, trebuia sã te ridici în picioare si sã zici „Tatãl nostru" împreunã cu ceilalti. Unul zicea cu glas tare (de obicei copiii erau pusi sã zicã cu glas tare) sau dacã nu, ziceau toti în gând, dar nu se putea sã stai la masã fãrã sã te rogi. Asta este o rânduialã care trebuie tinutã, pentru cã dacã n­o tii, nu tii nici alte rânduieli.

Al treilea punct din programul de angajare într­o viatã duhovniceascã este citirea Sfintei Scripturi, citirea din Noul Testament. Eu am zis cã ar fi bine ca toti credinciosii nostri care pot citi si care au Noul Testament, sã citeascã în fiecare zi douã capitole din el. Nu tine mai mult de cinci-zece minute treaba aceasta, hai sã zicem un sfert de orã cel mult, uneori, când capitolele sunt putin mai lungi, dar e o chestiune de mare importantã! De ce? Pentru cã prin aceasta ti se împodobeste mintea cu gândurile lui Dumnezeu.

Dumnezeu a adus în lumea aceasta Cuvântul Sãu, exprimând gânduri. Adicã, este vorba despre gânduri bune care genereazã alte gânduri bune. Pentru cã toate ale omului pornesc de la gândul omului si­atunci este foarte important sã­ti agonisesti niste gânduri bune, pe care de unde le poti lua? De unde sunt! Unde sunt? Pãi, dacã­i vorba de Cuvântul lui Dumnezeu din Evanghelie, fãrã îndoialã cã trebuie sã aduci Cuvântul lui Dumnezeu în constiinta ta.

Un pãrinte de aici de la mânãstire, Dumnezeu sã­l odihneascã, pãrintele Serafim Popescu, ne spunea cã profesorul lor de tipic de la scoalã le spunea cã tipicul este în minte, în cãrti sau nicãieri. Dacã nu e în minte, pentru tine ai putea zicea cã e nicãieri. Dacã stii cã e în cãrti, îl înveti din cãrti, dacã nu­l înveti din cãrti si nu­l ai în minte, atunci pentru tine e nicãieri. Asa cã si chestiunea aceasta, a împodobirii mintii cu gânduri sfinte, este foarte importantã – o sã vorbim noi odatã despre asta.

Apoi, rugãciunea de toatã vremea, adicã rugãciunea cu care se mântuiesc cãlugãrii, acea rugãciune care astãzi a început sã fie luatã mai mult în seamã si de care stiu multi, dar pe care o­mplinesc mai putini asa cum trebuie: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste­mã pe mine, pãcãtosul". Este un mijloc de apropiere de Dumnezeu, un mijloc de cercetare de sine, un gând etalon pentru cunoasterea celorlalte gânduri, un mijloc de îmbunãtãtire sufleteascã prin disciplina de gând si, în sfârsit, un mijloc prin care se dã dar de la Dumnezeu.

Al cincilea punct din program este postul. În Biserica noastrã existã zile de post, existã zile hotãrâte pentru post. Omul trebuie sã­si rânduiascã viata dupã învãtãtura Bisericii, si anume, trebuie sã tinã zilele de post, zilele hotãrâte pentru post – cu mâncare de post.

Am fost în Moldova zilele trecute, vineri, sâmbãtã si duminicã; sâmbãtã am spovedit foarte multi credinciosi, mai ales femei, dintre cei care s­au spovedit în Postul Sfintei Marii. Mai mult ca în pãrtile acestea s­au spovedit oamenii acolo, se vede cã se tine rânduiala aceasta mai bine, si m­a surprins faptul cã majoritatea mi­au spus (poate cu vreo câteva exceptii doar) cã au postit, cã postesc, cã tin postul. Mi­a spus cineva cã de 18 ani încoace niciodatã nu s­a întâmplat sã nu tinã post; altcineva mi­a spus cã din copilãrie s­a trezit împlinind porunca postului, s­a trezit cu post. Au am spus cã tin postul de bucate, dar nu pot tine postul de curãtie, pentru cã fiind cãsãtoriti, nu pot sã­si facã programul de unul singur; dar hotãrârea aceasta de a posti si practicarea postului m­a surprins si mi­a plãcut foarte mult; pot sã zic cã am venit îmbogãtit cu cunostinta aceasta si cu bucuria cã, totusi, acolo, oamenii tin mai mult la post ca oamenii din partea aceasta. E adevãrat cã si structura este altfel, dar s­a creat o atmosferã.

Aici, la noi, se pare cã postul nu­i cine stie ce, cã lasã, cã doar nu ce intrã în gurã îl spurcã pe om, cã n­ai putere sã lucri... sunt niste motivãri ale oamenilor pe care dincolo nu le­am întâlnit sau, cel putin, nu le­am întâlnit la cei care au venit în fata mea si care au spus clar, de câte ori i­am întrebat – tii postul? – da, tin, am tinut, am tinut post de mâncare, n­am putut tine post deplin... Asta m­a bucurat foarte mult si pot sã spun cã e un câstig pentru mine experienta aceasta; va trebui sã fiu mai hotãrât în ceea ce priveste disciplina postului pentru credinciosii din partea aceasta de tarã, unde lucrurile se privesc asa, cam superficial, din acest punct de vedere.

Acestea sunt cinci puncte de program pe care le pun în fata celor care doresc sã­si îmbunãtãteascã viata, doresc sã se apropie de Dumnezeu, doresc sã facã ceva pentru Dumnezeu. Bineînteles cã acestea trebuie sã fie secondate întotdeauna de o viatã îngrijitã, de ferirea de pãcat: „Fereste­te de rãu si fã binele" (Psalmul 36, 27); „Nu te lãsa biruit de rãu, ci biruieste rãul cu binele", adicã grija de a limpezi viata, de a pune în fata lui Dumnezeu constiinta cã trebuie sã ne gândim la Dumnezeu, sã­l avem pe Dumnezeu în prim­planul gândirii noastre, în prim­planul vietii noastre, sã ne raportãm real la Dumnezeu, sã nu fie pentru noi Dumnezeu o simplã idee, o simplã probabilitate, stiu eu... sã nu fie Dumnezeu pentru noi o teorie, ci sã fie o realitate la care sã ne raportãm.
 
 

Pe lângã acestea, eu mai cunosc un îndreptar de viatã – dat de pãrintele Arsenie Boca unui tânãr care a trecut pe aici si care se pregãtea pe atunci sã ajungã student la medicinã.. A fost pe la pãrintele Arsenie si a ajuns, dupã aceea, la mine. L­am întrebat ce i­a spus si mi­a zis cã pãrintele i­a spus asa: oxigen, glicogen, somn, sã­ti pãstrezi hormonii si sã ai conceptie de viatã crestinã. Mi­au plãcut tare mult cuvintele acestea si le prezint împreunã cu programul pe care îl dãdeam eu pânã atunci, pe care îl dau si acum, dar de data aceasta conjugat cu îndreptarul de viatã al pãrintelui Arsenie. De observat este cã pãrintele, ca unul care a fãcut medicina si ca unul care stia ce pondere are trupul în viata omului si ce însemnãtate are trupul pentru viata spiritualã, patru din cele cinci puncte din îndreptar le are în raport cu trupul.

Oxigen, întâi oxigen! Mi se pare curios cã se pune problema oxigenului în viata spiritualã. Si totusi are mare importantã, în sensul cã un creier oxigenat gândeste altfel decât un creier care trebuie sã suporte lipsã de oxigen sau împutinare de oxigen.

Glicogen – glicogenul fiind zahãrul din ficat este, bineînteles, o substantã alcãtuitã în organism prin lucrarea lui Dumnezeu, prin lucrarea organismului, asa cum l­a fãcut Dumnezeu. Pãrintele Arsenie nu a avut în vedere glicogenul ca substantã sau, dacã l­a avut în vedere ca substantã, atunci a mers mai departe cu gândul, si anume, a mers în sensul cã s­a gândit cã glicogenul nu se poate realiza asa cum trebuie dacã omul nu insistã pentru un echilibru în ceea ce priveste hrana. Zicea pãrintele: „Nici prea mult nici prea putin; cele peste mãsurã sunt de la draci, zic Pãrintii cei duhovnicesti". Deci, nici mâncare prea multã, pentru cã sunt boli de trai bun, nici mâncare prea putinã, pentru existã si boli de trai rãu, ci o rânduialã de mijloc, pentru cã boli de trai de mijloc nu existã!

Somn – somnul fiind un dar de la Dumnezeu, pentru care noi ne rugãm seara (sã ne fie somnul limpede, sã ne fie somnul netulburat de vise care ne­ar putea aduce tulburare, sau ne­ar putea aduce spaimã, sau stiu eu ce ne­ar putea aduce) lui Dumnezeu sã ne dea somn linistit, somn cu pace. E foarte important sã dormi atât cât îti este necesar ca sã duci o viatã eficientã, o activitate eficientã. Când esti odihnit, poti sã te rogi (dimineata, când te scoli, esti mai bun pentru rugãciune, seara, când te culci, esti obosit).

Pãrintele a stiut si el cum stiu toti cei care se ocupã de viata spiritualã cã în Pateric e scris: „Cãlugãrul, de va fi nevoitor, îi ajunge un ceas de somn pe noapte". Stiu eu, poate cã a fost cineva în lumea aceasta cãruia sã­i fi ajuns un ceas de somn , însã, în mod firesc, în mod normal, e prea putin un ceas de somn! Sfintii Varsanufie si Ioan, în Filocalia, volumul al-XI-lea, unde au ei scrierile, spun cã sunt necesare sase ore de somn în 24 de ore. Pãrintele Arsenie Boca i­a spus unui preot care a trecut pe la el si care a pus problema cât sã doarmã: cel putin sase ore de somn continuu. Mie­mi pare bine cã a zis cel putin, pentru cã mie nu­mi ajung sase ore!

În sfârsit, pe lângã aceasta, pãrintele a mai pus o problemã foarte actualã si foarte importantã, si anume – problema sexualã, risipa de energie sexualã. Si a zis: sã­ti pãstrezi hormonii, adicã sã nu faci abuz de energie sexualã, sã nu te axezi pe plãcerea sexualã, sã fii abstinent, asta înseamnã. Poate unii dintre voi ati fost la yoga si ati avut niste îndrumãri în legãturã cu sexualitatea, în sensul de a avea legãturi sexuale, dar în asa fel încât sã nu se piardã energia, sã nu se ajungã la orgasm. E o chestiune care nu tine de rânduiala lui Dumnezeu si care nu tine de rânduiala firii si care, de fapt, nu aduce nimic spiritual. Ei pun cumva problema energiei, pe care dacã o pãstrezi o ai tu si n­o elimini. Or, se stie cã existã niste declansãri firesti, care nu sunt vinovate, si care, de fapt, nu pot fi considerate o pierdere de putere fizicã, ci cã pot fi considerate foarte firesti si foarte la locul lor.

Deci, pãrintele a avut în vedere abstinenta ca atare, iar actul sexual l­a avut în vedere asa cum e el, asa cum l­a lãsat Dumnezeu, cum l­au stiut toti oamenii, cum îl stiu animalele sau cum îl realizeazã animalul, fãrã retineri când e vorba despre felul cum se declanseazã, dar cu retineri în felul de angajare; adicã sã fii cât mai abstinent, sã­ti rãmânã energia sexualã, dar sã­ti rãmânã energia nu în sensul cã nu­i dai drumul, ci în sensul cã nu te angajezi la acte în care e firesc sã­i dai drumul.

În sfârsit, al cincilea punct este sã ai conceptie de viatã crestinã. Adicã sã nu te iei dupã idei, dupã conceptii, dupã teorii extracrestine, din Asia sau stiu eu de unde, de la pãgâni, în orice caz; ci sã ai în vedere învãtãtura Bisericii, credinta noastrã, conceptia crestinã, care ne ajutã, ne dã posibilitatea sã ne mântuim, ceea ce înseamnã sã ne îmbunãtãtim sufleteste, sã devenim mai buni, sã nu mai fim rãi, pentru cã pânã la urmã, mântuirea asta înseamnã, sã se evite negativele si sã se întãreascã pozitivele.
 
 

– Ati vorbit de post. În general, în familie se tine miercurea si vinerea, dar în multe cãrti am vãzut cã scrie sã se tinã lunea, miercurea si vinerea. Dumneavoastrã ce pãrere aveti?

– Dragã, eu am pãrerea cã miercurea si vinerea e obligatoriu postul, iar lunea e facultativ. De ce? E adevãrat cã rânduielile care privesc postul în general sunt pentru noi miercuri si vineri. Pãrintele Arsenie, în Cãrarea Împãrãtiei , spune cã si lunea e zi de post. Numai cã la canoanele care se dau pentru pãcatele pe care le­au fãcut oamenii, existã si unul care are în vedere postul de lunea în sensul acesta: dacã cel care se spovedeste se angajeazã sã tinã ca zi de post si lunea, îi scazi un an din anii care ar trebui sã treacã pânã când se poate împãrtãsi. Or, asa ceva nu se spune despre postul de miercuri sau de vineri. Deci, postul de miercuri si de vineri e obligatoriu, postul de luni e facultativ. Dacã aduce ceva, adicã dacã e socotit ca o jertfã personalã, ca o jertfã de bunãvoie, atunci postul de luni este bine sã­l tinã omul, dar nu e obligat. Dacã cineva nu tine postul de lunea, nu poti sã zici cã nu se mântuieste sau cã încalcã o poruncã a Bisericii sau o poruncã a lui Dumnezeu.
 
 

– Tot în legãturã cu postul. Ati spus cã oamenii din Moldova tin post si v­a plãcut lucrul acesta. Dar tineau cu ulei sau fãrã ulei, miercurea si vinerea? Ce pãrere aveti despre chestiunea aceasta?

– Oricum! N­am insistat prea mult asupra acestui lucru. Eu mã gândesc cã în pãrtile noastre fiind altã climã, poate altã viatã, alte obligatii, se poate posti cu ulei si în zilele în care s­ar recomanda sã se posteascã fãrã ulei. Ce se întâmplã, sunt solicitãri... de exemplu, la mine au venit niste femei care au fost la Mânãstirea Sihãstria si au primit ca îndrumare, au primit canon, sã mãnânce lunea, miercurea si vinerea fãrã ulei. Si aceasta a dus la faptul de a nu putea sã facã fatã la munca pe care o desfãsurau. De exemplu, trebuiau sã sape cucuruzul si cu mâncare neconsistentã, numai de legume, si aceea fãrã ulei, n­au putut sã facã fatã. Si au venit la mine si mi­au spus: nu stim ce sã facem, cã uite, ne­a dat canonul acesta si nu ne putem împlini munca... Si le­am zis: pãrintele acela care v­a dat canonul, stãtea la umbrã când vi l­a dat, si poate nu avea obligatii de felul acesta si poate era si deprins, si poate cã, mã rog, o fi putut sã le dea canon, dar nu stiu dacã putea sã primeascã el canon. Si el, dacã ar fi fost în situatia voastrã, ar fi cerut dezlegare sã mãnânce cu ulei. Si am zis cã pe mine nu mã intereseazã cu ulei sau fãrã ulei, pe mine mã intereseazã sã mâncati mâncare de post. Când e post, sã fie mâncare de post, cu ulei sau fãrã ulei, când e de dulce sã fie mâncare de dulce, nu lungiti postul când nu­i post, nu faceti zilele de post – de dulce, decât în sensul acesta, cã puteti sã mâncati cu ulei si când sunt zile în care nu­i dezlegare de ulei. Asta asa, de la mine putere!
 
 

– Pãrinte, pe lângã zilele de miercuri si vineri, în Ortodoxie se mai practicã si postul aspru. Am stat de vorbã cu preoti din Grecia si mi­au spus cã e bine ca aceastã practicã sã se înceapã dupã 20 sau 24 de ani, pentru cã ar fi dãunãtoare sãnãtãtii celor care o tin.

– Cred si eu tot asa! Adicã eu nu stiu cât îl tin de aspru. Postul, de fapt, nu este un mijloc în întelesul acesta, cã trebuie sã îl tii într­un anumit fel, cã dacã nu­l tii asa, nu te mântuiesti, si dacã­l tii asa, te duci în rai. E o chestiune de disciplinã, e un mijloc. Dacã­l tii aspru sau nu­l tii aspru, asta­i o chestiune a ta, personalã, dupã trebuintele personale, dupã organismul pe care­l ai si dupã munca pe care o desfãsori... Bineînteles cã aici, în pãrtile acestea, unde lucreazã oamenii în mediu toxic, de exemplu, în fabricile de la Victoria si de la Fãgãras, unde li se dã lapte anume ca sã poatã sã facã fatã la mediul acela, nu li se poate spune oamenilor sã tinã postul si sã nu bea laptele care li se dã, pentru cã ei au un regim pe care cei de demult nu l­au avut si pe care nu l­au prevãzut.
 

Cel dintâi punct de program pentru angajarea noastrã în viata religioasã, în viata duhovniceascã, cel dintâi punct de program pentru a intra în legãturã cu Dumnezeu este participarea la sfintele slujbe în duminici si sãrbãtori.

De ce am socotit cã acest punct este cel dintâi din program? Pentru cã aceasta se realizeazã, în general, o singurã datã pe sãptãmânã, deci duminica. Duminica si câteodatã si­n sãrbãtori. Acum, cu sãrbãtorile, situatia e putin elasticã, în sensul cã, de multe ori, sãrbãtorile sunt socotite zile de lucru, asa cã nu toti oamenii au posibilitatea sã ia parte si în sãrbãtori la sfintele slujbe si, mai ales, în sãrbãtorile care nu sunt declarate ca sãrbãtori pentru toti credinciosii, asa cum sunt Crãciunul, de pildã, Pastile...

Am zis cã cine vrea sã intre în legãturã cu Dumnezeu, cine vrea sã facã ceva care sã­l apropie de Dumnezeu, trebuie sã intre în obstea credinciosilor care­I slujesc lui Dumnezeu. Chiar dacã nu de la început este câstigat pentru gândul acesta, chiar dacã nu de la început se poate angaja în slujirea lui Dumnezeu, trebuie sã intre în obstea credinciosilor si sã facã precum fac credinciosii. Sunt credinciosi dreptmãritori, credinciosi ortodocsi, care nu merg duminica la bisericã, dar care merg în alte zile. De exemplu, la Maslu vinerea seara, miercurea la acatist.

Eu nu sunt multumit cu asta. Si nu sunt multumit nu pentru cã n­as vrea sã meargã oamenii la bisericã si în alte zile, nu numai în duminici si la sãrbãtori, ci nu sunt multumit pentru cã mergând la Maslu, mergând la acatist, mergând la alte slujbe decât la Sfânta Liturghie, oamenii urmãresc niste interese personale, care nu totdeauna tin de angajarea religioasã, de angajarea lor în raport cu Dumnezeu, ci, de obicei, tin de urmãrirea unui lucru pe care si­l doresc. De exemplu: fetele – pentru cãsãtorie, bolnavii – pentru sãnãtate, oamenii care nu au reusit în viatã – pentru reusita în viatã, cei care nu se înteleg bine în familie – pentru bunã întelegere în familie, cei care au examene de dat – pentru reusita la examene, adicã tot pentru niste lucruri care nu tin de viata spiritualã, ci tin de viata pãmânteascã, sub binecuvântarea lui Dumnezeu.

Nu la asa ceva mã gândesc, ci mã gândesc la participarea la sfintele slujbe ale Bisericii în nãdejdea apropierii de Dumnezeu. Adicã, sã ni­L facem pe Dumnezeu apropiat, sã ne simtim aproape de Dumnezeu, sã intrãm într­o atmosferã care este proprie pentru a­I sluji lui Dumnezeu. Sunt mai putini credinciosi care au în vedere apropierea de Dumnezeu si chiar dacã sunt multi credinciosi care merg duminica la bisericã, sunt si dintre aceia care nu merg, dar care merg totusi în alte zile, la slujbele care eventual se fac. La oras se fac aceste slujbe si­atunci merg în zilele celelalte, iar duminica nu merg. Asta este foarte rãu! Adicã nu e rãu cã merg în zilele celelalte la bisericã, ci e foarte rãu cã nu merg duminica la bisericã! De ce? Pentru cã duminica este o zi a lui Dumnezeu, nu­i o zi a noastrã, dacã credem în Dumnezeu. Dacã nu credem în Dumnezeu, e o zi ca toate zilele, cu deosebirea cã­i o zi liberã, în care nu trebuie sã mergi la serviciu, o zi în care ai mai mult timp pentru tine însuti, timp pe care­l folosesti...

Or, noi nu asa privim duminica, ci o privim ca pe o zi rezervatã lui Dumnezeu, în care se face lucrul lui Dumnezeu. Ce lucru se face pentru Dumnezeu? Se face slujba, se face Sfânta Liturghie!

As vrea sã vã spun si sã retineti lucrul acesta, cã în limba francezã cuvântul liturgie nu înseamnã Liturghie, ci înseamnã toate slujbele bisericii rânduite pentru fiecare zi, deci cele sapte laude. Când zice cineva liturgie, zice ceea ce spunem noi cã avem în vedere pravila Bisericii, deci rugãciunile, slujbele hotãrâte pentru fiecare zi, cele sapte laude. Liturghia se numeste liturgie eucharistique, liturghie euharisticã. Deci tot Liturghie sunt si celelalte slujbe, nu numai Liturghia e Liturghie, ci toate slujbele sunt Liturghie. Asta spune foarte mult, dacã ne gândim ce conceptie înfãtiseazã cuvântul acesta.

Cuvântul Liturghie în limba noastrã vine din limba greacã si înseamnã o slujbã a Bisericii în care cinstitele daruri ce sunt puse înainte, pâinea si vinul, anume pregãtite, se prefac, prin venirea Duhului Sfânt la rugãciunea preotului, în Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu care se împãrtãsesc credinciosii. Deci, aceasta este Liturghia: slujba cea mai însemnatã a Bisericii, slujba la care credinciosii pot sã se împãrtãseascã cu Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Nu toti credinciosii care vin la Liturghie se împãrtãsesc, dar toti credinciosii care merg la Liturghie au dar de la Dumnezeu prin ceea ce primesc la mãsurile la care se gãsesc ei. De pildã – binecuvântãrile de la Sfânta Liturghie sunt foarte importante; la fiecare Sfântã Liturghie se spune de patru ori pentru toti credinciosii „Pace tuturor!"; la fiecare Sfântã Liturghie se spun cuvintele „Pe voi, pe toti, dreptmãritorilor crestini, sã vã pomeneascã Domnul Dumnezeu întru Împãrãtia Sa, totdeauna, acum si pururea si în vecii vecilor"; la fiecare Sfântã Liturghie se spune „Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu Tatãl si­mpãrtãsirea Sfântului Duh sã fie cu voi, cu toti"; la fiecare Sfântã Liturghie se spune „Si sã fie milele Marelui Dumnezeu si Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu voi, cu toti"; la fiecare Sfântã Liturghie se spune „Mântuieste, Dumnezeule, poporul Tãu si binecuvânteazã mostenirea Ta"; la fiecare Sfântã Liturghie se spune „Binecuvântarea Domnului peste voi, cu­al Sãu dar, cu­a Sa iubire de oameni, totdeauna, acum si pururea si­n vecii vecilor". Asa cã aceia care se duc peste sãptãmânã la slujbe ca sã li se­mplineascã anumite dorinte, ar fi bine sã meargã si duminica, chiar cu gândul acesta, de a li se­mplini anumite dorinte, pentru cã e mai încãrcatã Sfânta Liturghie de binecuvântãri ca oricare altã slujbã.

Eu insist pentru participarea la Sfânta Liturghie! De altfel, e minimumul pe care­l poate face omul când e vorba de a lua parte la sfintele slujbe. Ar trebui însã sã luãm parte si la alte slujbe, la slujbele pregãtitoare, pentru cã Sfânta Liturghie fiind cea de vârf, culmea slujbelor, se pregãteste, de cãtre cei care fac Sfânta Liturghie, prin celelalte sfinte slujbe. Liturghia nu este o slujbã care se face detasatã de celelalte slujbe. De aceea în limba francezã liturgie sunt si celelalte slujbe.

Noi, cum am zis, prin Liturghie întelegem un singur lucru; celelalte slujbe, ca si când ar fi detasate de Liturghie, le socotim ceva aparte. Or, în realitate nu sunt ceva aparte, ci sunt mijloace de a ne înfãtisa înaintea lui Dumnezeu, mijloace de a ne revãrsa sufletul prin cuvintele de la sfintele slujbe, mijloace de a ne ruga si de a învãta, pentru cã în cadrul sfintelor slujbe ne rugãm si învãtãm, învãtãm rugându­ne si ne rugãm învãtând; asa cã rugãciunile acestea de la sfintele slujbe sunt angajante.

Dacã te duci în bisericã si nu­i slujbã, poti sã te rogi cu rugãciunile tale sau cu cuvintele tale, dar nu esti angajat asa cum esti angajat prin gândurile de la sfintele slujbe. De exemplu, la Sfânta Liturghie se spune „Sus sã avem inimile!", si noi zicem „Avem cãtre Domnul". Si zicem „Avem cãtre Domnul", chiar dacã nu le avem cãtre Domnul, pentru cã asa e ritualul, dar în realitate noi pentru scopul acesta suntem la slujbã, ca sã­I oferim lui Dumnezeu inimile noastre si sã le avem sus, sã nu le avem pe pãmânt.

La Sfânta Liturghie se spune: „Toatã grija cea lumeascã de la noi sã o lepãdãm, ca pe Împãratul tuturor sã primim". De ce spunem lucrul acesta? Pentru cã rostul nostru la Sfânta Liturghie este de a­i închipui pe heruvimi, de a face aici pe pãmânt ceea ce se face în cer; Sfânta Liturghie este Împãrãtia lui Dumnezeu aici, pe pãmânt. Noi, în rugãciunea „Tatãl nostru", cerem (desi nu totdeauna cerem, de multe ori rugãciunea o spunem ca pe o formulã) de la Dumnezeu sã vinã Împãrãtia Lui: „Sfinteascã­Se numele Tãu, vie Împãrãtia Ta, facã­se voia Ta, precum în cer, asa si pe pãmânt". Aceste trei cereri se împlinesc în cuprinsul sfintelor slujbe si mai ales în cuprinsul Sfintei Liturghii. Ce cerem? „Sfinteascã­Se numele Tãu", adicã sã fie preamãrit numele lui Dumnezeu, sã fie recunoscut ca sfânt de cãtre noi si de cãtre altii.

Sfintele slujbe sunt în asa fel alcãtuite încât ne conduc la gândul de a aduce mãrire lui Dumnezeu: de exemplu „Mãrire Tie, Doamne, mãrire Tie!" dinainte de Sfânta Evanghelie; si dupã citirea Sfintei Evanghelii este o aducere de mãrire, când spunem „Cã sfânt esti Dumnezeul nostru si Tie mãrire înãltãm". Suntem îndemnati, ni se atrage atentia sã aducem mãrire lui Dumnezeu. Când mãrturisim cã lui Dumnezeu I se cuvine toatã mãrirea, cinstea si închinãciunea, e cazul sã ne gândim si câtã mãrire Îi aducem noi.

Sfintele slujbe ne dau prilejul sã ne orientãm sufleteste spre Dumnezeu, ni­L pun pe Dumnezeu în atentia noastrã, Îl aduc în constiinta noastrã. Sfintele slujbe ne dau posibilitatea sã facem ceva anume pentru Dumnezeu sau sã facem ceva anume în fata lui Dumnezeu. Îl scot pe Dumnezeu din gândirea comunã si­L aduc în gândirea specialã a credinciosului.

Alcãtuirile de la sfintele slujbe sunt în asa fel fãcute încât omul învatã din ele. Eu abia la Teologie am aflat de comorile Ortodoxiei cuprinse în sfintele slujbe. Adicã în textele de slujire, pentru cã noi facem sfintele slujbe dupã o rânduialã, dupã niste texte gata pregãtite de Bisericã si oferite nouã. Textele acestea sunt cuprinzãtoare ale învãtãturilor de credintã si de moralã pe care le are în atentie Sfânta noastrã Bisericã. Asta înseamnã cã sfintele slujbe au darul de a ne angaja pentru Dumnezeu, în fata lui Dumnezeu si în folosul nostru, pentru progresul nostru sufletesc.

Cred cã e de la sine înteles de ce insist eu sã meargã oamenii la bisericã, sã meargã la sfintele slujbe, sã meargã la Sfânta Liturghie, dacã avem în vedere cã sfintele slujbe ne pun în fata lui Dumnezeu, ni­L aduc pe Dumnezeu în atentie, Îl fac pe Dumnezeu lucrãtor în viata noastrã, ne fac disponibili pentru Dumnezeu, ne dau prilejul sã ne cercetãm pe noi însine, sã ne cunoastem preocupãrile sau lipsa de preocupãri în cea ce priveste înaintarea noastrã spiritualã.

Toatã biserica noastrã, consideratã ca locas de închinare, este pentru noi cerul cel de pe pãmânt. Existã un cer mai presus de lumea aceasta, dar existã si un cer pe pãmânt. Am putea zice cã existã mai multe ceruri pe pãmânt, pentru cã si sufletul omului poate deveni cer pe pãmânt. Biserica este cerul cel de pe pãmânt. Cine nu merge la bisericã evitã cerul, evitã posibilitatea de a fi în cer înainte de a ajunge în cer si nu poate avea nãdejde cineva cã ajunge în cer dacã nu merge în cerul cel de pe pãmânt.

Apoi, sfintele slujbe, Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, în general, si Sfânta Liturghie în special, sunt Împãrãtia lui Dumnezeu de pe pãmânt. Chiar începe Sfânta Liturghie cu cuvintele „Binecuvântatã este Împãrãtia Tatãlui si a Fiului si a Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor". Cuvintele acestea ne prezintã Sfânta Liturghie ca Împãrãtie a lui Dumnezeu, adicã noi nu binecuvântãm o Împãrãtie a lui Dumnezeu undeva, departe, departe în timp si departe în spatiu, ci binecuvântãm Împãrãtia lui Dumnezeu care se desfãsoarã în prezenta noastrã, se desfãsoarã în fata noastrã, se desfãsoarã în cuprinsul Sfintei Liturghii.

Cã Sfânta Liturghie este Împãrãtia lui Dumnezeu, o putem întelege si de acolo cã noi, stând la Sfânta Liturghie, închipuim pe heruvimi, când zicem „Noi, care pe heruvimi, cu tainã închipuim si fãcãtoarei de viatã Treimi, întreitã cântare aducem". Deci, facem aici, pe pãmânt, ceea ce fac cei din ceruri, ceea ce fac heruvimii, acestia fiind, dupã cum se mãrturiseste în Scripturã, fiinte cu ochi multi. Ce înseamnã „cu ochi multi"? Cu multã cunostintã, cu multã cunostintã de Dumnezeu, ochii fiind organele prin care omul ajunge la cunostintã.. Când zici „heruvimi cu ochi multi" nu trebuie sã te gândesti si cã mâinile heruvimilor sunt cu ochi, si cã fruntea e toatã cu ochi sau cã pieptul are ochi; nu, ci prin „ochi multi" întelegem simbolic – „cu multã cunostintã". Cu multã cunostintã care aduce preamãrire lui Dumnezeu.

Sfântul Isaac Sirul are cuvântul: „Cine nu se minuneazã de Dumnezeu, încã nu L­a cunoscut pe Dumnezeu". Dacã noi ne minunãm de Dumnezeu înseamnã cã L­am cunoscut pe Dumnezeu si, de fapt, asta trebuie sã urmãrim mai mult si mai mult, sã aducem mãrire lui Dumnezeu din constiinta mãretiei lui Dumnezeu, sã ne gândim la Dumnezeu ca la Cel ce este mare.

„Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu întelepciune le­ai fãcut" spunea Psalmistul. „Mare esti, Doamne, si minunate sunt lucrurile Tale, si nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale" este o zicere din slujbele noastre de la Sfintirea cea mare a apei. „Slãvescu­Te cã sunt minunat întocmit" zicea Psalmistul, gândindu­se la alcãtuirea umanã. „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tãu în tot pãmântul" e o izbucnire de suflet din Psalmul 8, prin care Psalmistul îsi revãrsa constiinta mãretiei lui Dumnezeu. Toate lucrurile acestea veneau dintr­o experientã a Psalmistului, dintr­o experientã a rugãtorului, experientã pe care de multe ori noi nu o avem si nu o facem si, pentru cã nu o facem, nu suntem nici destul de prezenti pentru a aduce mãrire lui Dumnezeu

Dar în Împãrãtia lui Dumnezeu noi credem cã omul e angajat în slujirea lui Dumnezeu din cunostinta mãririi lui Dumnezeu si trãirea în Împãrãtia lui Dumnezeu vine din aceastã constiintã, din aceastã revãrsare de suflet spre mãrirea lui Dumnezeu. „Sfinteascã­Se numele Tãu, vie Împãrãtia Ta, facã­se voia Ta, precum în cer asa si pe pãmânt", adicã, noi, la Sfânta Liturghie, facem ceea ce fac îngerii în cer si facem pe pãmânt voia lui Dumnezeu, cum se face în cer. Bineînteles, la mãsurile noastre.

Sunt oameni care se plictisesc la slujbã! Si aceia trebuie sã meargã la slujbã, nu ca sã se plictiseascã, ci ca sã nu se mai plictiseascã! Si aceia trebuie sã meargã la slujbã, ca sã se obisnuiascã cu gândurile de la slujbã. Si aceia trebuie sã meargã la slujbã, ca sã facã act de prezentã, ca sã dea dovadã cã vor sã aibã ceea ce nu au si cã stiu cã nu pot avea altfel cele pe care le urmãresc decât în cadrul sfintelor slujbe, în cerul cel de pe pãmânt, în Împãrãtia lui Dumnezeu cea de pe pãmânt.

Asa cã toti aceia care nu merg la bisericã sunt în afarã de toate darurile Bisericii si nu se pot împãrtãsi de ceea ce se împãrtãsesc credinciosii care sunt de fatã, care participã la slujbele Bisericii, care participã la Sfânta Liturghie. De aceea, cel dintâi punct de program pe care­l dau eu spre angajarea în viata duhovniceascã este acesta: duminica sã meargã la Sfânta Liturghie!

Parcã nu­ndrãznesc sã le cer sã meargã la toate slujbele, dar mãcar la Sfânta Liturghie tin; si dacã nu merge cineva la Sfânta Liturghie, nici nu stau de vorbã cu el, cã nici n­am ce vorbi. El renuntã la tot ceea ce poate avea pentru lucruri minore, pentru lucruri fãrã importantã. De exemplu, cineva mi­a spus, când l­am întrebat ce face în timpul când ar trebui sã fie la bisericã, duminica: „Mã uit la televizor!". Si atunci i­am spus: „Fii atent, asta înseamnã cã ai televizorul în fatã si pe Dumnezeu în spate. Schimbã acum, du­te la bisericã, sã­L ai pe Dumnezeu în fatã si televizorul în spate".

Oamenii, de multe ori, fac niste lucruri de care nu­si dau seama. Dacã întrebi pe cineva de ce nu merge la bisericã, cu greu spune cã n­are credintã si de aceea nu merge. Or, în realitate, cine nu merge la bisericã, nu are atâta credintã câtã îi trebuie ca meargã la bisericã, nu are atâta credintã cât îi trebuie sã rãmânã în bisericã, nu are atâta credintã cât îi trebuie sã stea la slujbele Bisericii.

Nu se poate înainta în viata spiritualã detasat de faptele credintei. Credinta se înmulteste prin faptele ei. Dacã cei credinciosi postesc, atunci si cei cu putinã credintã trebuie sã posteascã, pentru a avea fapta credintei care­i întãreste în credintã. Dacã cei credinciosi merg la bisericã, si cel care are mai putinã credintã trebuie sã se ducã la bisericã, pentru a face act de prezentã. Cineva îmi spunea: „Pãrinte, dumneavoastrã îmi spuneti sã mã duc la bisericã, dar nici nu vã puteti închipui câte gânduri rele duc eu acolo, câte spurcãciuni port eu în minte". Eu stiu cã oamenii sunt foarte diferiti, dar stiu si aceea cã fãrã a te duce acolo unde e darul lui Dumnezeu, nu poti sã primesti dar de la Dumnezeu. Si atunci te duci asa cum esti, cu gândurile cât ar fi de întinate, cât ar fi de joase, cât ar fi de inferioare, te duci acolo, cã numai asa poti ajunge cu vremea sã­ti limpezesti mintea si sã nu mai ai gândurile inferioare pe care le ai deocamdatã.

Participarea la sfintele slujbe este si un prilej de învãtãturã, un prilej de scoalã. Vã spuneam cã numai la Teologie am aflat de comorile Ortodoxiei cuprinse în sfintele slujbe. Înainte de a face Teologia nu m­am ocupat în mod special de textele de la sfintele slujbe, de textele liturgice; mergeam la slujbã, stiam o multime de texte pe de rost, le spuneam, puteam sã le recit, puteam sã mã gândesc la ele, dar mã gândeam mai putin la ele, le învãtasem ca pe o poezie (am avut memorie bunã si am prins repede), fãrã sã mã gândesc cã uite, totusi, ce profunzimi de gând se aflã aici.

La Teologie, pãrintele care era profesor de muzicã si de tipic mi­a atras atentia, el, cel dintâi, în privinta continutului textelor liturgice. Eu am luat aminte, m­am convins de adevãrul cuprins în aceastã afirmatie si m­am ocupat apoi de acestea. Acum, cãtre sfârsitul vietii mele, mãrturisesc cã­mi pare rãu cã nu m­am ocupat si mai mult de sfintele slujbe! Trebuia sã mã ocup mai mult, dar, în sfârsit, m­am ocupat de multe, bune­au fost si acelea; dar ca textele liturgice nu­i nimic!

Am ajuns la concluzia cã sfintele slujbe sunt vuietul Duhului. Vuietul Duhului Sfânt. În Sfânta Scripturã sunt trei locuri în care se vorbeste despre vuietul Duhului. Si anume, în Sfânta Evanghelie de la Ioan, în Capitolul al III-lea, unde e înfãtisatã convorbirea între Domnul Hristos si Nicodim, unde se spune între altele cuvântul Domnului Hristos: „Vântul suflã unde vrea si tu auzi vuietul lui si nu stii de unde vine si încotro se duce"(adicã nu stii punctul de plecare si punctul de sosire al vântului, dar auzi vuietul). Chiar dacã nu esti în vânt, chiar dacã esti undeva, într­o casã, auzi vântul de afarã si zici: uite, bate vântul. Deci auzi vuietul vântului.

În altã parte se vorbeste despre vuiet de ape. Si­anume, avem tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan, în Capitolul al VII­lea, relatarea cã Domnul Hristos a zis: „De este cineva însetat, sã vinã la Mine si sã bea" si: „Din pântecele celui ce crede vor izvorî râuri de apã vie". Râul este totdeauna cu vuiet. Nu se pomeneste vuietul aici, dar dacã e vorba de râu, nu­ti poti închipui un râu care n­are vuiet.

Si, în sfârsit, în Faptele Sfintilor Apostoli, acolo unde se istoriseste despre Pogorârea Duhului Sfânt peste Sfintii Apostoli, se afirmã: „S­a auzit o vijelie ca o suflare de vânt care vine repede". Iarãsi este vorba de un vuiet. Vuietul acesta, de fapt, îl facem noi sã se simtã prin sfintele slujbe. Si anume, textele liturgice inspirate de Duhul Sfânt le aducem la arãtare, le aducem la actiune, prin cuvintele noastre de la sfintele slujbe, fie rostite, fie cântate. La sfintele slujbe, stim sau nu stim, credem sau nu credem, suntem în vuietul Duhului, în vuietul vântului care nu stim de unde vine si nu stim unde ajunge, ci simtim doar vântul si directia si stim cã trebuie sã ne ducã spre Dumnezeu; suntem în vuietul apelor care­si fac simtitã prezenta si prin vuiet, noi însine aducem la arãtare vuietul, prin cuvintele pe care le spunem sau le cântãm si, în sfârsit, unde este Duhul Sfânt prezent e si vijelia care s­a auzit la Pogorârea Duhului Sfânt, iarãsi un vuiet, vuiet preamãritor de Dumnezeu.

De ce? Pentru cã acolo unde se istoriseste despre Pogorârea Duhului Sfânt, se spune cã aceia care erau de fatã când vorbeau Apostolii în limbi cunoscute de ei, mãrturiseau: „Îi auzim vorbind în limbile noastre despre mãririle lui Dumnezeu"sau „despre lucrurile cele minunate ale lui Dumnezeu" (Fapte II, 11). Asta este foarte important, pentru cã stim ce continut a avut revãrsarea de suflet în limbi necunoscute pânã atunci Apostolilor, dar cunoscute de cei care le auzeau (se spune cã ei vorbesc ceva despre mãririle lui Dumnezeu, despre mãretiile lui Dumnezeu, despre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu).

E ceea ce facem si noi la slujbe când zicem: „Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot, plin e cerul si pãmântul de mãrirea Lui", cuvinte preamãritoare, care sunt din darul Duhului si în actiunea omului. Facem noi lucrãtoare textele acestea liturgice; nu mã gândesc numai la Sfânta Liturghie, mã gândesc si la celelalte slujbe în care, de asemenea, mãrturisim niste lucruri; de exemplu, la Schimbarea la Fatã, vorbim cu Domnul Hristos si zicem: „Schimbatu­Te­ai la fatã în muntele Taborului, Hristoase Dumnezeule, arãtând ucenicilor Tãi slava Ta pe cât li se putea. Strãluceascã si nouã, pãcãtosilor, lumina Ta cea pururea fiitoare; pentru rugãciunile Nãscãtoarei de Dumnezeu, Dãtãtorule de luminã, mãrire Tie!". Aducem mãrire!

Aceasta este foarte important la sfintele slujbe, cã ele ne pun în fata lui Dumnezeu, ne dau posibilitatea sã vorbim cu Dumnezeu, ne dau posibilitatea sã vorbim cu Maica Domnului, ne dau posibilitatea sã vorbim cu Sfintii. De exemplu: „În Iordan, botezându­Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s­a arãtat. Cã glasul Pãrintelui a mãrturisit Tie, Fiu iubit pe Tine numindu­Te. Si Duhul în chip de porumbel a adeverit întãrirea cuvântului. Cel ce Te­ai arãtat, Hristoase, Dumnezeule, si lumea ai luminat, mãrire Tie". Vorbim cu Domnul Hristos despre cele ce s­au întâmplat la Botez. Despre Sfânta Treime care s­a arãtat, despre glasul Tatãlui, care a zis „Acesta este Fiul Meu iubit", despre Duhul Sfânt, care s­a pogorât în chip de porumbel.

Toate acestea le punem înainte nu ca sã ne informãm, ci ca sã le trãim, ca sã trãim ceea ce sãrbãtorim, pentru cã sãrbãtorile nu sunt simple aduceri aminte, ci sunt aduceri aminte ca sã le trãim noi în actualitatea noastrã, poate mult mai bine decât le­au trãit contemporanii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

De la Botezul Domnului Hristos noi nu avem nici o mãrturie despre felul cum au reactionat cei care au fost de fatã la evenimentul respectiv. Or, noi participãm, noi actualizãm, noi trãim evenimentul: „Arãtatu­Te­ai astãzi lumii, si lumina Ta, Doamne, s­a însemnat peste noi, care cu cunostintã Te lãudãm. Venit­ai si Te­ai arãtat, Lumina cea neapropiatã". Iatã, sunt niste gânduri care ar putea sã ne dea mai multã dorintã, mai multã râvnã de a folosi învãtãturile, de a folosi prilejurile, de a folosi sfintele slujbe ca prilej de învãtãturã, de trãire duhovniceascã, de îndoctrinare în acelasi timp, si apoi de revãrsare a sufletului în preamãrirea lui Dumnezeu.

Eu gândesc asa: dacã cineva doreste sã ducã o viatã spiritualã autenticã, e absolut necesar s­o ducã în raport cu rânduielile noastre de slujbã. Gânditi­vã cã noi, românii, suntem singurii, în toatã Ortodoxia, care vorbim cu Dumnezeu în limba în care vorbim zilnic. Rusii, bulgarii, sârbii. polonezii, vorbesc cu Dumnezeu într­o limbã demodatã, care nu mai este în actualitate; a fost odatã o limbã slavonã veche pe care ei trebuie s­o învete ca s­o­nteleagã. Chiar dacã nu e foarte depãrtatã, e ca si cum am vorbi noi, românii, dac­am face slujbã în limba latinã, cã doar limba latinã a fost limba strãmosilor nostri. E departe limba latinã de ceea ce întelegem.

La fel grecii, ei nu slujesc în limba greacã actualã, în limba greacã modernã, ci în limba greacã veche, pe care trebuie si ei s­o­nvete ca s­o­nteleagã destul de bine. Or noi, românii, avem bucuria aceasta si avem avantajul acesta, cã putem sã vorbim cu Dumnezeu în limba în care vorbim între noi. Nu trebuie sã­nvãtãm o limbã anume ca sã vorbim cu Dumnezeu.

Asa cã, având aceastã bucurie si, mai ales, având constiinta cã sfintele slujbe ne ajutã, e necesar ca duminica sã luãm parte la ele, sã luãm parte la Liturghie si sã tinem la lucrul acesta cât putem, sã nu preferãm altceva decât slujba, pentru cã dacã crezi în Dumnezeu, douã ceasuri pentru Dumnezeu pe sãptãmânã, si anume într­o zi care este a lui Dumnezeu, nu e prea mult! Iar dacã nu crezi în Dumnezeu, poate si cinci minute e mult! Sunt oameni care nu intrã în bisericã nici cinci minute si intrã poate vreodatã sã vadã cum este un interior de bisericã. Asta nu înseamnã o angajare si, mai ales, nu înseamnã o înaintare într­o viatã spiritualã autenticã.
 
 

– Ati afirmat cã si atunci când avem ispite sã mergem la bisericã. Dacã simtim cã avem ispite, cã avem altfel de gânduri, dacã simtim cã nu ne putem concentra, sã rãmânem în continuare la slujbã sau sã iesim?

– Solutia nu este sã pleci, solutia nu este sã­ti gãsesti altceva de fãcut, ci solutia este sã­ti schimbi gândurile. Mintea e rãtãcitoare si toti avem prilejul acesta de a surprinde mintea în actiuni pe care nu le dorim si­n gânduri pe care nu le­am putea arãta oriunde si oricând, însã important este sã aducem mintea unde trebuie, sã înlãturãm gândurile cele rele cu gânduri bune.
 
 

– Dacã ne e somn?

– Dacã ne e somn sã dormim acasã mai bine ca sã nu ne mai fie somn. Ce se întâmplã: somn îmi vine si mie câteodatã, ce sã fac... N­as vrea sã­mi vinã somnul, dar îmi vine, pentru cã dacã nu sunt odihnit, nu se poate sã nu­mi vinã. Pe mine m­a întrebat pãrintele Ioanichie Bãlan, Dumnezeu sã­i ajute, în Convorbiri duhovnicesti, ce fac eu ca sã­mi alung somnul, si i­am spus cã mã culc. Cred cã asta este cea mai eficientã lucrare pe care o poate face cineva când e vorba de a înlãtura somnul.

Când am venit eu aici, la mânãstire, ziceau pãrintii care erau atunci, cã vine vrãjmasul si­ti aduce somnul seara, ca sã nu te poti ruga. Bineînteles cã n­am fost niciodatã de acord cu afirmatia aceasta, pentru cã ziceam cã dacã vine vrãjmasul seara, ar trebui sã vinã si dimineata, pentru cã si dimineata ne rugãm, cã doar nici dimineata nu­i place cã ne rugãm. Atunci, dimineata de ce nu vine? Înseamnã cã nu­i vrãjmasul, ci e altceva, e oboseala! Nu trebuie acum sã le punem toate pe socoteala diavolului.

La noi în sat era o femeie cãreia­i cam venea somn seara la sezãtoare si zicea: „Îmi vine somnul – aducã­l Domnul!". Somnul e o binecuvântare de la Dumnezeu, atunci de ce sã nu ni­l aducã? Câteodatã, eu si din picioare dorm, si­mi zic, când mã trezesc: „unde­s aici?". Da, pentru cã e o neputintã. Bineînteles cã nu o sã mã condamne Dumnezeu cã am dormit. Poate sã mã condamne cã n­am dormit destul acasã, dar nici asta nu se poate realiza totdeauna; suntem limitati, suntem solicitati, cu una cu alta...

Eu m­as bucura foarte mult sã fie slujba dimineata, pentru cã dimineata nu­mi vine somn. Sã facem slujba pe care o facem seara, Utrenia, s­o facem dimineata, si­atunci as fi mai prezent. Am fost la Posaga în trei rânduri, când s­au organizat tabere pentru studenti si mi­a plãcut foarte mult; mã duceam dimineata odihnit, puteam sã particip cu toatã bucuria si cu toatã simtirea la slujbe. Dacã nu­i asa, atunci nu pot sã particip, pentru cã e neputinta aceasta care te împiedicã.

Cel mai mult îmi place slujba la care­s cel mai odihnit, pentru cã atunci pot sã urmãresc, pot sã mã urmãresc, pot sã mã raportez si asta este foarte important. Dar la voi nu se pune problema, voi dormiti pânã vã sãturati, mai ales acum, în vacantã... Dar sã nu dormiti când trebuie sã fiti la bisericã, duminica! Vã sculati mai devreme, ca sã fiti la bisericã, iar dacã dormiti si­n timpul slujbei, sã vã uitati aici, unde­i pictura cu iadul, ce se­ntâmplã cu cei care dorm în timpul slujbei!
 
 

– Spuneati cã este foarte importantã participarea la Sfânta Liturghie. Însã eu cred cã centrul sau punctul culminant al Sfintei Liturghii este Împãrtãsania. Cu toate acestea, multi credinciosi participã fãrã a se împãrtãsi. Este adevãrat cã nu te poti împãrtãsi oricum, este nevoie de o anumitã pregãtire. Credeti cã oamenii care sunt în lume pot fi opriti chiar pentru gânduri sau pentru greseli mici de la Sfânta Împãrtãsanie, pentru o perioadã lungã de ani de zile? Credeti cã este o practicã bunã?

– Nu! Sunt pãcate pe care oamenii le fac într­un sistem de pãcãtuire: de exemplu, cei care nu sunt cununati la bisericã si trãiesc totusi viatã ca si când ar fi cununati, aceia nu pot sã se împãrtãseascã. Dupã aceea sunt oameni care fac anumite lucruri: au dusmãnii, însealã si fac niste lucruri care nu­i pot apropia de Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune clar: „Sã se cerceteze omul pe sine si numai asa sã mãnânce din aceastã pâine si sã bea din pahar; cine mãnâncã si bea cu nevrednicie, mãnâncã si­si bea siesi osândã. De aceea sunt între voi multi slabi si bolnavi si o bunã parte mor". Cititi în Epistola I­a cãtre Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, Capitolul al XI­lea, la sfârsit.

Sunt lucruri pe care nu le poti neglija si pe care trebuie sã le ai în vedere, însã cred cã s­ar putea împãrtãsi mult mai multi si mult mai des oamenii, mai ales oamenii în vârstã, care nu mai sunt angajati în atâtea pãcate, oamenii care tin post. Noi nu trebuie sã bagatelizãm Sfânta Împãrtãsanie, dar nici nu trebuie sã socotim cã este o recompensã pentru cei care duc o viatã exceptionalã, pentru cã Împãrtãsirea se dã, spunem noi însine –Biserica ne­nvatã sã spunem – „spre iertarea pãcatelor si spre viata de veci". Nu pentru cã ti s­au iertat pãcatele si pentru cã ai ajuns la viata de veci, ci pentru ca sã ti se ierte pãcatele si ca sã primesti viata de veci; deci Sfânta Împãrtãsanie este un ajutor, nu o recompensã, asa, o rãsplatã, cã omul acesta a trãit fain, îi dãm Sfânta Împãrtãsanie, ci este si un ajutor. Însã oamenii trebuie sã considere acest dar si sã nu se­mpãrtãseascã numai asa, cã a venit vremea sã se­mpãrtãseascã si – hai sã ne­mpãrtãsim!

Sã stiti cã eu, în general, nu trag de oameni sã se­mpãrtãseascã, trag de oameni sã se spovedeascã. Si nu se spovedesc! Si­atunci, dacã nu se spovedesc, înseamnã cã nu­i intereseazã nici Împãrtãsirea. Oamenii nu sunt dispusi, nu sunt interesati în general pentru treaba aceasta, si­atunci de ce sã le dau aceastã sansã, aceastã posibilitate? Numai asa, pentru cã îmi convine mie?