Cred cã oricine ascultã Sfânta Evanghelie care s­a citit la aceastã Sfântã Liturghie si oricine o citeste el însusi, nu se poate sã nu se opreascã, mai întâi si în chip special, asupra cuvintelor: „De veti avea credintã cât un grãunte de mustar, veti zice muntelui acestuia – mutã­te de aici dincolo, si se va muta!"(Matei XVII, 20). Bineînteles cã toate cuvintele Sfintei Evanghelii sunt importante si am putea sã ne oprim si la alte cuvinte din partea din Sfânta Evanghelie ce s­a citit la aceastã Sfântã Liturghie, dar mai ales aceste cuvinte mi se par cã se disting de celelalte si sunt, cumva, întremãtoare si în ceea ce priveste credinta noastrã, si în ceea ce priveste credinta altora, si ne vine sã ne întrebãm: oare avut­a cineva credintã cât un grãunte de mustar si a fãcut ceea ce zice Domnul Hristos cã se poate face, când cineva are o astfel de credintã, adicã a mutat cineva muntii din loc?

În Vietile Sfintilor se spune despre un pãrinte cã ar fi întrebat pe cineva dacã mai existã o astfel de credintã, astfel încât cineva zicând cãtre munte – „mutã­te de aici dincolo" s­ar muta – si un munte care se gãsea în apropiere a pornit sã se mute. Si atunci a zis pãrintele: „N­am zis sã te muti, am întrebat doar dacã mai existã o astfel de credintã!".

Iubiti credinciosi, dacã asa a fost, poate cã a fost o singurã datã în lumea aceasta. Dacã nu este vorba despre munti, ci e vorba numai despre lucrãri mari pe care le face credinta, ar fi întrebarea: ce fel de lucrãri face credinta, ce munti mutã credinta, care este rostul credintei în Dumnezeu în aceastã lume?

Iubiti credinciosi, sã muti un munte este un lucru mare! Sã muti un munte chiar si bucatã cu bucatã, sã faci cale printre munti e un lucru mare si sã stiti cã nu poate face nimeni lucrul acesta decât având credintã! Dacã cineva vrea sã facã un drum printre munti, un drum în munte, sã facã un tunel, e tot un fel de mutare de munte sau tot un fel de schimbare a lucrurilor care au fost înainte. Si dacã cineva nu crede cã poate face lucrul acesta – nu se angajeazã la lucrul acesta – si înseamnã cã nu are o credintã la mãsura aceea, ca sã mute un munte din loc, ca sã facã drum prin munte.

Aici, în apropiere de noi, la vreo trezeci de kilometri, s­a lucrat mai înainte, s­a fãcut un drum peste munte, un drum care nu era; au lucrat multi acolo si toti care au lucrat, sigur au avut credinta cã pot face ceea ce au si fãcut pânã la urmã.

Totusi, nu despre asta este vorba, ci despre altceva. Muntii pot sã fie mutati prin mijloace tehnice si, mai ales astãzi, mult mai usor decât înainte. Dar ceea ce face credinta, nu poate face altceva! Sfântul Maxim Mãrturisitorul, în Filocalie, are un cuvânt din care întelegem cã muntii pe care i­a avut în vedere Domnul Hristos când a spus cã pot fi mutati munti prin credintã, sunt altfel decât sunt muntii cei de piatrã. Sunt munti de rãutate, munti de nepãsare, munti de îndoialã, munti de necredintã, sunt piedicile care stau în fata noastrã când e vorba sã ne apropiem de Dumnezeu. Domnul Hristos a vrut sã spunã cã este vorba de o credintã lucrãtoare, de o credintã care face lucruri mari. Cuvântul acesta: „De­ati avea credintã cât un grãunte de mustar, ati zice muntelui acestuia – mutã­te de aici în mare – si v­ar asculta" nu­l gãsim într­un singur loc în Sfânta Evanghelie, ci în mai multe locuri si în mai multe împrejurãri – spus de Domnul Hristos.

În Sfânta Evanghelie de la Matei, când se vorbeste despre vindecarea fiului lunatic este cuprinsã si aceastã relatare, în întelesul cã ucenicii Domnului Hristos nu au putut sã scoatã demonul din copilul care a fost adus în fata lor si, dupã aceea, L­au întrebat pe Domnul Hristos – ei de ce nu au putut sã scoatã demonul si Domnul Hristos a spus un cuvânt pe care numai într­un loc îl gãsim în Sfânta Evanghelie de la Matei, un cuvânt aspru, si anume: „N­ati putut sã scoateti demonul pentru necredinta voastrã!". Asadar, e curios: ucenici necredinciosi – se poate asa ceva? Sã fie ucenicii necredinciosi – si totusi sã fie ucenici? Domnul Hristos asa a spus: nu l­ati putut scoate pentru necredinta voastrã si apoi a adãugat cã „Dacã ati avea credintã cât un grãunte de mustar, ati zice muntelui acestuia – mutã­te de aici în mare – si v­ar asculta!". Cuvântul acesta l­a mai spus Domnul Hristos si în împrejurarea în care ucenicii s­au mirat cã un smochin s­a uscat chiar în clipa în care Domnul Hristos a spus: „Ca nimeni sã nu mai mãnânce rod din acel smochin" (Matei XXI, 20, 21). În Sfânta Evanghelie de la Marcu este putin schimbatã prezentarea, si anume, se întelege cã e vorba cã s­a uscat de azi pe mâine, si tot asa, cã ucenicii s­au mirat. Important este cã la cuvântul Domnului Hristos smochinul s­a uscat. Si Domnul Hristos atunci, a spus cuvintele acestea: „De­ati avea credintã cât un grãunte de mustar n­ati face numai aceasta, ci si unui munte de i­ati zice – mutã­te de aici în mare – v­ar asculta!".

În Sfânta Evanghelie de la Luca avem ceva asemãnãtor, în legãturã cu credinta sau cu necredinta ucenicilor. În Capitolul al XVII­lea din Sfânta Evanghelie de la Luca citim cã a zis Domnul Hristos: „De­ti va gresi fratele tãu, ceartã­l! Si dacã se va întoarce, iartã­l, si chiar de­ti va gresi de sapte ori într­o zi si de sapte ori se va întoarce si va zice «rãu îmi pare» – tu sã­l ierti!". Si atunci ucenicii, care au fãcut minuni în numele credintei în Domnul Hristos, au zis cãtre Domnului Hristos: „Dã­ne mai multã credintã!". Si­au dat seama ucenicii cã n­au atâta credintã câtã le­ar trebui ca sã ierte de sapte ori într­o zi pe cel care s­ar întoarce dupã ce a fãcut un rãu si i­ar pãrea rãu cã a fãcut rãul acela. Ucenicii au zis „Dã­ne mai multã credintã" si atunci Domnul Hristos a spus un cuvânt asemãnãtor: „De­ati avea credintã cât un grãunte de mustar ati zice acestui sicomor – dezrãdãcineazã­te de aici si sãdeste­te în mare – v­ar asculta!". Deci, tot un lucru deosebit, un lucru mare pe care îl face credinta.

Si mai avem un loc, iubiti credinciosi, în Sfânta Scripturã, unde se pomeneste credinta care mutã muntii, numai cã altfel. Si anume, în Epistola I­a cãtre Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, citim cuvântul: „De­as avea credintã atât de multã încât sã mut si muntii (nu­i vorba de credintã «cât un grãunte de mustar») – dacã nu am dragoste, nimic nu sunt". În cuvintele acestea, Sfântul Apostol Pavel face legãtura între credintã si iubire.

Domnul Hristos a spus ucenicilor sãi: „Dupã aceasta vor cunoaste oamenii cã sunteti ucenicii Mei, dacã veti avea dragoste unii cãtre altii"(Ioan XIII, 35). Unde nu­i dragoste – nu­i ucenicie fatã de Mântuitorul Hristos si unde e credintã – chiar si atât cât trebuie ca sã se mute muntii – cã­i un „grãunte de mustar", cã­i „multã" – dacã nu e dragoste, nu­i destul, nu­i ceea ce trebuie sã fie. Dragostea este mai mare decât credinta. Iubirea între oameni, fatã de Dumnezeu si fatã de aproapele este mai mare decât credinta, numai cã ea nu poate exista cu adevãrat decât acolo unde este credinta care „mutã muntii" – munti de rãutate, munti de patimi (stiti cã în Sfânta Evanghelie de la Matei, Capitolul al XXIV-lea, citim cã a zis Domnul Hristos: „Din pricina înmultirii fãrãdelegilor, iubirea multora se va rãci"). Unde nu­i credintã se înmultesc fãrãdelegile, se înmultesc relele, se înmultesc cãlcãrile de lege si unde este asa ceva, se împutineazã iubirea. Sfântul Apostol Pavel vorbeste în Epistolele sale (în Epistola cãtre Galateni, Capitolul al V­lea, de pildã) despre „credinta lucrãtoare în iubire".

Ce trebuie sã întelegem noi acum când ne gândim la faptul cã mutã credinta muntii? Putinã, multã, câtã este, pe mãsura ei – mutã muntii. Ce trebuie sã întelegem, iubiti credinciosi? Trebuie sã întelegem cã ea (credinta) lucreazã, cã face lucruri mari. Face ceva ce nu poate face omul fãrã credintã.

Iubiti credinciosi, ce anume aduce credinta? Dacã ne gândim cã a zis Domnul Hristos: „Credinta ta te­a mântuit – mergi în pace", de pildã, întelegem cã credinta aduce iertarea pãcatelor, aduce pãrãsirea pãcatelor, aduce înlãturarea pãcatelor, aduce o stare sufleteascã în care omul nu mai face pãcate si, în cazul acesta, credinta este mântuitoare de pãcate. A zis Domnul Hristos cãtre femeia pãcãtoasã: „Credinta ta te­a mântuit – mergi în pace". Domnul Hristos a zis cãtre femeia cu curgere de sânge, care a primit o minune, a primit vindecare: „Îndrãzneste, fiicã, credinta ta te­a mântuit, mergi în pace!" (Luca VIII, 48). Deci credinta lucreazã ceva si, în primul rând, lucreazã schimbarea spre bine a omului. Cine are credintã, trebuie sã­si schimbe viata – din viatã rea în viatã bunã. Asta o face credinta – întâi si­ntâi mântuieste: „De nu veti crede Cine sunt – a zis Domnul Hristos – în pãcatele voastre veti muri". „Cel ce crede în Mine are viatã vesnicã" (Ioan III, 36).

Deci, credinta, în primul rând, înlãturã rãul, înlãturã pãcatele din viata omului. Îl face pe om nepãcãtos. Si în întelesul cã omul pãrãseste pãcatul, si în întelesul cã prin credintã i se iartã pãcatele, dupã cuvântul spus de Domnul Hristos în fata slãbãnogului din Capernaum: „Îndrãzneste, fiule! Iertate sunt pãcatele tale!" (Matei IX, 2).. Deci asta face, în primul rând, credinta: îl schimbã pe om, din rãu – îl face bun.

Iubiti credinciosi, dar ce mai face credinta? Altceva, ce ni se spune în Scripturã cã face credinta? De pilã, în Epistola cãtre Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, citim cuvântul: „Hristos sã se sãlãsluiascã prin credintã în inimile voastre!" (Efeseni III, 17). Îl aduce pe Domnul Hristos în viata noastrã. Îl face pe Domnul Hristos locuitor în existenta noastrã. Sfântul Apostol Pavel, despre el însusi, a zis: „Nu eu mai trãiesc, ci Hristos trãieste în mine" (Galateni III, 20). Prezenta Domnului Hristos în sufletul nostru este o lucrare a credintei noastre.

Iubiti credinciosi, cei care ati citit Evanghelia de la Marcu sau ati auzit citindu­se la sfintele slujbe Evanghelia de la Marcu, ati întâlnit si cuvintele acestea: „Iar celor ce vor crede le vor urma aceste semne" (XVI, 17) sau, în alt fel spus, dupã aceste semne vor fi cunoscuti cei ce au credintã. Ce spune Domnul Hristos? „În numele Meu draci vor scoate. În limbi nouã vor grãi. Serpi vor lua în mânã si chiar ceva dãtãtor de moarte (adicã otrãvitor) de vor bea nu­i va vãtãma pe ei. Pe bolnavi mâinile­si vor pune si se vor face sãnãtosi – sau, în altã traducere este «si bine le va fi» " (Marcu XVI, 17­18). Acestea sunt semnele omului credincios, semnele omului care are credintã în Dumnezeu.

Cuvintele acestea le­a spus Domnul Hristos dupã ce a zis: „Propovãduiti Evanghelia la toatã fãptura. Cel ce va crede si se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi." (Marcu XVI, 15­16). Si­apoi zice: „Iar celor ce vor crede, aceste semne le vor urma: în numele Meu, draci vor scoate!". Se pune întrebarea: de unde? Din cine? Rãspunsul cel mai la îndemânã este: din ei însisi! Cum anume? Cine crede în Dumnezeu e apãrat de Dumnezeu: „Doamne, armã asupra diavolului – Crucea Ta ai dat­o nouã, cã se îngrozeste si se cutremurã, nesuferind a cãuta spre puterea ei. Cã mortii ai sculat si moartea ai surpat. Pentru aceasta ne închinãm îngropãrii Tale si Învierii" (Slujba Sfântului Maslu).

Cine are credintã este sub apãrarea lui Dumnezeu, sub acoperãmântul Maicii Domnului. Cu ce ne împotrivim diavolului? Vã mai aduceti aminte, iubiti credinciosi, de un cuvânt al meu, când v­am spus ce­i scris în Cãrarea Împãrãtiei de pãrintele Arsenie Boca în legãturã cu înlãturarea dracilor. Cu ce ne luptãm împotriva dracilor? Acolo se spune cã ne luptãm cu numele lui Iisus si al Maicii Domnului, cu „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste­mã pe mine, pãcãtosul" si nu­l lãsãm pe diavolul sã intre în gând, pentru cã în gând are el puterea întâi si întâi. Dupã aceea ne luptãm împotriva vrãjmasului cu semnul Crucii: „Doamne, armã asupra diavolului Crucea Ta ne­ai dat­o nouã" si ne mai luptãm cu ceva ce diavolul nu are – cu smerenia.

În Pateric se spune cã avva Macarie a vorbit cu vrãjmasul, i s­a arãtat vrãjmasul si i­a spus: „Macarie, tu postesti – eu nu mãnânc niciodatã! Tu faci privegheri – eu niciodatã nu dorm! Dar este una cu care ne biruiesti". Si când a întrebat avva Macarie care este aceea cu care-l biruieste, diavolul a zis: „Smerenia!". Dracii nu pot avea smerenie! Au mândrie, din mândrie au cãzut, mândria este semnul vietuirii lor si­atunci e totusi ceva cu care diavolul este biruit, pe lângã semnul Crucii, pe lângã numele lui Iisus, pe lângã rugãciunea pe care o facem ca sã ne ajute Dumnezeu, mai este si smerenia, pe care diavolul n­o are. Si­atunci, dacã ne smerim – diavolul n­are nici o putere asupra noastrã. De ce? Pentru cã ne mãrturisim gândurile, cãutãm îndrumare, cerem ajutorul lui Dumnezeu, nu ne întemeiem pe puterile noastre si, în felul acesta, îl facem neputincios pe vrãjmasul.

În Pateric se spune cã la avva Teodor al Fermei s­a dus odatã un drac si a vrut sã intre la el. Si avva Teodor se ruga înãuntru si l­a legat la usã. Bineînteles, nu l­a legat cu funia, nu poate diavolul sã fie legat fedeles la usã, dar l­a legat la usã, adicã l­a fãcut neputincios asupra lui; n­a putut intra unde era Cuviosul care se ruga cu o rugãciune adâncã, cu o rugãciune care­i absorbea toatã fiinta. (Într­un acatist scris de Înalt Prea Sfintitul Bartolomeu al Clujului, în legãturã cu Sfântul Ioan cel Nou, se spune între altele si cuvântul acesta: „Bucurã­te, rugãciune în care iadul se înspãimântã". Bineînteles cã aceasta nu­i rugãciunea aceea împrãstiatã pe care o avem noi.). Si­a venit alt drac si l­a legat si pe acela. Si­a venit al treilea si i­a­ntrebat pe cei doi – de ce stati aici, de ce nu intrati? Si cei doi au zis – pentru cã se roagã Cuviosul!

Apoi sã stiti cã o rugãciune de felul acesta îi înspãimântã pe draci si de aceea zice domnul Hristos cã cel care va crede va avea ca semn aceasta, cã în numele Domnului Hristos va scoate pe draci.

Mai departe, alt semn al celor credinciosi este cã vor vorbi în limbi noi. În limbi pe care nu le­au stiut mai înainte! Cei care înjurã, cei care spun spurcãciuni, cei care spun bancuri porcoase, aceia nu cunosc limba cea nouã. Limba cea nouã o cunosc aceia care vorbesc numai lucruri cuviincioase, care stiu cã pentru orice cuvânt vor da socotealã înaintea lui Dumnezeu (Matei XII, 36). Aceia vorbesc într­o limbã nouã, o limbã a lui Dumnezeu. „În limbi noi vor grãi. Serpi vor lua în mânã si chiar de vor bea ceva vãtãmãtor (ceva dãtãtor de moarte – otravã), nu­i va vãtãma pe ei" se spune în Sfânta Evanghelie de la Marcu. Ce este aceasta, ce anume „dãtãtor de moarte" poate bea cineva si rãmâne neclintit în bine? Stiti, iubiti credinciosi, ce? Mai ales ispitele, rãutãtile, spurcãciunile – câte vin asupra omului. Dar dacã omul este hotãrât în bine – nu le primeste, nu le are în el. Se spune cã: „Din prisosinta inimii grãieste gura" (Matei XII, 34) – e cuvântul Domnului Hristos. Dacã spui ceva spurcat cu gura, dacã spui înjurãturi, dacã spui necuviinte, acelea le ai în tine si le scoti prin gurã. Or, un om credincios trebuie sã aibã asezare sufleteascã prin care sã nu mai poatã scoate rele din inima lui. Gânditi­vã, de pildã, la cuvântul Sfântul Marcu Ascetul din Filocalie, care zice cã: „În inima iubitoare de ostenealã, gândul cel rãu este ca focul în apã" – n­are putere, n­are lucrare. Când au gândurile cele rele lucrare în noi, înseamnã cã avem o pãrtãsie cu vrãjmasul. Gânditi­vã la cuvântul spus de Domnului Hristos: „În Mine el nu gãseste nimic". Când nu mai gãseste nimic în noi, atunci avem credinta care izgoneste pe vrãjmas, atunci avem credinta care izgoneste lucrãrile vrãjmasului – gândurile cele rele.

Iubiti credinciosi, în ceea ce priveste cuvântul literar cã „De vor bea ceva vãtãmãtor de moarte si nu­i va vãtãma pe ei", nu ne putem gândi la asta. Gânditi­vã cã un sfânt care a fost silit, cãruia i s­a dat otravã sã bea – a murit! E vorba de Sfântul Iustin Martirul si Filosoful, care pe la 160 a murit din cauza otrãvii si nu s­a­mplinit cu el cuvântul pe care l­a spus Domnul Hristos! Pentru cã nu la asta s­a gândit Domnul Hristos, ci la orice lucru pe care­l primim în sufletul nostru de la vrãjmasul si din uneltirile vrãjmasului – care n­are putere în noi dacã avem credintã si lucrare, dacã suntem angajati într­o viatã sfântã si mutãm muntii prin credinta câtã o avem.

Si la urmã zice Domnul Hristos: „Pe bolnavi mâinile­si vor pune si bine le va fi" (în alte traduceri – „si se vor face sãnãtosi"). E vorba nu de puterea de însãnãtosire, pentru cã nu multi au aceastã putere, e vorba de o mângâiere. Cu mâinile, nu numai înzdrãvenim, nu numai ajutãm; chiar dacã nu înzdrãvenim, ajutãm pe oameni, ajutãm pe bolnavi, îi ajutãm ca sã se simtã mai bine „si bine le va fi". Cu mâinile mângâiem, mâinile sunt date de Dumnezeu ca sã avem noi – mâinile lui Dumnezeu!

Iubiti credinciosi, am citit cândva, undeva, o istorisire despre un doctor, un doctor care a fost misionar prin Africa – Albert Schweitzer se numea. Acesta era doctor si africanii se bucurau de ajutorul pe care­l dãdea el ca doctor. Într­o împrejurare ca aceasta, cineva a spus: „Tu ai mâinile lui Dumnezeu!". Ce bine ar fi sã avem si noi mâinile lui Dumnezeu, sã facem ceva pentru aproapele nostru, sã­l mângâiem, sã­l ajutãm, sã intervenim cu puterile noastre spre ajutorarea lui! Si­atunci am avea mâinile lui Dumnezeu si „Pe bolnavi mâinile­si vor pune si bine le va fi". Chiar dacã nu se vor face sãnãtosi, va fi un spor de bucurie, va fi un spor de ajutor, va fi un spor de liniste sufleteascã.

Iatã, iubiti credinciosi, cum mutã credinta noastrã muntii, muntii din noi si muntii din altii; îi mutã într­un fel, pentru cã dacã vrea cineva sã te angajeze la o ceartã si nu te angajezi la ceartã, fiind tu om credincios, el nu mai poate sã­si continue rãutatea si­atunci poti sã zici cã si din altii muti muntele rãutãtii.

Iubiti credinciosi, sã ne cercetãm pe noi însine dacã avem aceastã credintã lucrãtoare, dacã credinta pe care o avem noi face ceva în viata noastrã si, dacã face, înseamnã cã e o credintã lucrãtoare. Dacã nu e o credintã lucrãtoare, nu­i nici mântuitoare! Stiti cã credinta trebuie sã fie lucrãtoare în iubire, trebuie sã înmulteascã iubirea, s­aducã iubire, sã înmulteascã binele. Credinta noastrã ne angajeazã si la rugãciune, credinta ne angajeazã si la post. Si dacã nu postim înseamnã cã nu avem destulã credintã, si dacã nu ne rugãm înseamnã cã nu avem credintã lucrãtoare. Deci, credinta noastrã trebuie sã ne angajeze în lucruri pe care le face omul credincios!

Sã ne ajute Dumnezeu sã avem atâta credinta încât sã putem face ceva cu ea, sã putem schimba ceva în viata noastrã, sã alungãm pe draci ca sã n­aibã putere asupra noastrã, sã alungãm lucrurile cele rele, sã înmultim cuvintele cele bune, sã avem limba nouã pe care n­o are necredinciosul, sã avem puterea de a scãpa de ispitele sarpelui, adicã de rãutãtile pe care le aduce vrãjmasul, sã scãpãm de otrãvile pe care le bagã el în sufletele noastre; si toate acestea avându­le, sã fim apoi ajutãtori celor care au trebuintã de ajutorul nostru, ca sã fim si noi între cei ce mutã muntii – nu de piatrã, ci munti de rãutate, munti de nepãsare, munti de fãtãrnicie. Tot ceea ce ar aduce necredinta în viata noastrã sã fie înlãturat prin credintã. Iar dacã nu avem credintã destulã, sã ne rugãm Mântuitorului care a zis cãtre Sfântul Apostol Petru la Cina cea de Tainã: „Simone, Simone, iatã, satana v­a cerut pe voi ca sã vã cearnã ca pe grâu si Eu M­am rugat pentru tine ca sã nu scadã credinta ta. Si tu, întorcându­te, sã întãresti pe fratii tãi" (Luca XXII, 31­32). Sã ne gândim la credinta putinã a Apostolilor, care totusi, dându­si seama de aceasta, au cerut de la Domnul Hristos: „Dã­ne mai multã credintã!" (Luca XVII, 5).

Sã cerem de la Dumnezeu sã ne înmulteascã credinta, cã dacã ni se înmulteste credinta, ni se înmulteste iubirea, ni se înmulteste viata curatã, ni se înmulteste tot binele si darul lui Dumnezeu va fi cu noi, cei credinciosi, acum si pururea si în vecii vecilor, amin! Mãrire Tatãlui si Fiului si Sfântului Duh! Amin.