Mi s­a repartizat o temã la care nu m­am gândit niciodatã pânã acum. Tema este „Muntele si rugãciunea".

Nu m­am gândit la aceasta pentru cã, fiind la munte cu rosturile pe care le am si având în principal gândul la rugãciune, am simtit cã lucrurile se desfãsoarã de la sine si n­am gândit sã le spun altora sã vinã la munte ca sã se roage; poate si pentru faptul cã oriunde ne putem ruga. Nu s­ar putea zice cã dacã vii la munte ai conditii speciale de rugãciune. Nu ni se recomandã pe nicãieri, cel putin din ce am citit eu, nici în cãrtile de învãtãturã ale Sfintilor Pãrinti, sã ne retragem la munte ca sã ne rugãm. Stim, totusi, cã multe dintre evenimentele care au rezonantã în întreaga omenire s­au petrecut la munte. Jertfa lui Avraam a fost adusã pe un munte (sau era intentionatã sã se realizeze pe un munte, pentru cã, în cele din urmã, jertfa lui Avraam nu a avut loc). Legea datã lui Moise (cele 10 porunci) a fost datã pe un munte, pe Muntele Sinai. „Predica de pe Munte" este cunoscutã tuturor si chiar numai titlul acesta, de „Predica de pe Munte", ne aduce în fatã muntele. Schimbarea la Fatã a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la fel, a avut loc pe un munte, pe Muntele Taborului. Apoi, rugãciunea din Grãdina Ghetsimani a fost la poalele unui munte. Înãltarea Domnului nostru Iisus Hristos, la fel, a avut loc de pe acel munte la poalele cãruia a fost rugãciunea din Grãdina Ghetsimani, parcã anume sã ni se sugereze gândul cã este o legãturã între munte si Înãltare – ceea ce Însusi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus: „Cel ce se smereste pe sine, se va înãlta" (Luca XIV, 11).

Chiar si numai aceste lucruri avându­le în vedere, constatãm cã muntele îsi are locul lui în desfãsurarea unor evenimente cu însemnãtate pentru foarte multi, cu destinatie pentru toti oamenii.

Muntele are darul lui. Si anume, parcã te simti altfel la munte ca în altã parte, de aceea si excursiile le fac multi la munte. Preferã multi muntele ca loc de linistire, ca loc de destindere. Multe dintre mânãstiri sunt la munte si parcã­i stã bine unei mânãstiri sã fie la munte.

Muntele te predispune pentru gândul la Dumnezeu. Mãretia unui munte îti sugereazã ideea mãretiei lui Dumnezeu. Muntele este ceva ce te copleseste. Parcã nu reusesti sã cuprinzi un munte si, în orice caz, nu reusesti sã­l cuprinzi în toate laturile lui, nici de pe vârful muntelui. Asa încât, un munte îti poate da sugestia cã Dumnezeu este necuprins. Asa cum muntele fiind un lucru din lumea aceasta si putând fi cercetat si explorat, totusi nu se poate spune cã l­ai cuprins vreodatã, tot asa si Dumnezeu rãmâne Cel de necuprins.

În fata muntelui esti parcã vesnic predispus sã te gândesti la mãretia lui Dumnezeu, precum si la Dumnezeul Cel necuprins, Cel nepãtruns, Cel neajuns, Cel inaccesibil si totusi accesibil, Cel ce se descoperã si Cel ce rãmâne dincolo de ceea ce cunoastem.

Cineva care are legãturã cu Dumnezeu, numai atunci cunoaste pe Dumnezeu, când se simte coplesit de Dumnezeu. Dacã cineva vrea sã­L cunoascã pe Dumnezeu în amãnuntime, nu­L poate cunoaste, n­are cum! Un Dumnezeu care ar putea fi cunoscut, n­ar mai fi Dumnezeu! Omul poate cuprinde lucruri mai prejos de el, dar nu poate cuprinde lucruri mai presus de el. Lucrurile care sunt mai presus de om îl coplesesc. Asa ceva face într­un fel si muntele. Si atunci, dacã ai sensibilitate sufleteascã în fata mãretiei unui munte, poti sã­ti reversi sufletul într­o rugãciune particularã, într­o rugãciune personalã, într­o rugãciune poate fãrã gânduri, dar o rugãciune simtitã, în care inima este pe primul loc, mai ales la munte.

Nu s­ar putea zice cã toti oamenii care merg la munte se roagã si nici mãcar cã majoritatea oamenilor care merg la munte se roagã. Poate cã nici dintre credinciosi nu se simt toti cu o dispozitie sufleteascã pentru rugãciune si constatãm cã nici noi nu reusim sã ne revãrsãm într­o rugãciune consistentã si sustinutã, chiar si în conditii de munte, în conditii de apropiere de munte, în conditii de impresii de munte. Pentru cã muntele nu­i numai muntele de piatrã, muntele înteles ca un colos, ci este si muntele cu pãdure, muntele cel cu plãceri de munte, muntele cu manifestãri pe care le gãsesti numai acolo.

Asa încât, este necesar sã ni se sugereze gândul acesta, cã ne putem ruga la munte în conditii proprii muntelui, parcã mai bine decât în altã parte.

Stim cã rugãciunea este definitã ca „vorbirea mintii cu Dumnezeu". Asa o defineste Evagrie Ponticul. Ce poti spune lui Dumnezeu în apropierea unui munte, doar ceea ce seamãnã cu „Mare esti Doamne si minunate sunt lucrurile Tale si nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale". Ce poti spune lângã un munte care se face cunoscut si prin vuietul lui, doar: „Ridicã­si râurile, Doamne, ridicã­si râurile glasul lor, ridicã­si valurile vuietul lor" (Psalmul 92; 4­5). Ce poti spune în fata unei stânci decât ceva asemenea cuvintelor din Psalm – „Muntii cei înalti sunt sãlasul cãprioarelor si stâncile scorburoase – adãpost fiintelor fricoase" (Psalmul 103; 19). Ce poti spune în fata unei pãduri de munte decât cuvintele: „Fiarele pãdurii îsi au ascunzisurile în munti". Ce poti spune în fata unor daruri ale muntelui, cum sunt fructele de munte, decât ceva ce ne aduce aminte de rugãciunea colivei, în care se spune, vorbind cu Dumnezeu: „Cel ce ne dai roadele pãmântului spre desfãtarea si hrana noastrã".

Dar ca toate aceste lucruri sã le avem în vedere, sã le putem gândi, sã le putem simti, este necesar sã avem o sensibilitate, o deschidere spre întelegerea unor astfel de lucruri, pentru cã, altfel, gândurile noastre rãmân la ceea ce vedem, la ceea ce simtim, nu ne ridicãm de la contemplarea naturii la contemplarea ratiunilor din Dumnezeu ale lucrurilor si nici de la contemplarea ratiunilor nu ajungem mai departe – la contemplarea lui Dumnezeu Însusi, mai presus de ratiunile Sale.

În fata mãretiilor care se revarsã prin Dumnezeu prin munti, prin ceea ce ne vorbesc muntii, ar trebui sã ne revãrsãm sufletul în rugãciune, considerând rugãciunea nu numai ca „vorbire a mintii cu Dumnezeu", ci considerând rugãciunea si ca o „bucurie care înaltã multumire" (asa defineste rugãciunea Sfântul Isaac Sirul).

Când avem o bucurie în suflet, bucuria din mãretia naturii, în locurile unde se înaltã mutii sau pe munte, putem sã­I multumim lui Dumnezeu pentru aceste daruri ale naturii, pentru toate aceste daruri ale muntelui, care sunt deosebite de darurile pe care le au celelalte forme de relief.

În Psalmi sunt amintiti adeseori muntii: Muntele Sionului, Muntele Mãslinilor si alti munti, cedrii Libanului si alti copaci din preajma autorilor de psalmi, ceea ce înseamnã cã si noi, la rândul nostru, gândindu­ne la acelea, purtând în minte versete din psalmi, purtând în minte gânduri de la slujbele noastre, putem sã facem o legãturã între înãltimile fizice si cele spirituale.

De pildã, în Canonul Schimbãrii la Fatã, în Canonul din ziua de înainteprãznuire, se spune: „Munte înalt având noi, inima curãtitã de patimi, sã vedem Schimbarea la Fatã a lui Hristos care întãreste mintea noastrã".

Un munte aduce aminte de virtutile cele înalte, un munte înalt cu adevãrat îl purtãm în noi însine, ca loc al prezentei Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu Schimbarea Lui la Fatã, dacã avem inima curãtitã de patimi, pentru cã numai în inima curãtitã de patimi se poate arãta Schimbarea la Fatã a Mântuitorului nostru Iisus Hristos si elementele naturii ca îmbrãcãminte a Domnului nostru Iisus Hristos, luminatã asa cum a fost ea la Schimbarea la Fatã.

Dacã avem o legãturã realã cu Domnul nostru Iisus Hristos si prin El cu Dumnezeu Tatãl si cu Dumnezeu Duhul Sfânt si împreunã cu gândul la Prea Sfânta Treime avem în vedere mãretia Maicii Domnului si mãretiile sfintilor, care toti au fost ca niste munti înalti în lumea aceasta, avem prilejul si posibilitatea sã ne bucurãm duhovniceste de muntii cei înalti care pentru multi rãmân numai locuri în care e mai multã liniste si aer mai bun, care pentru multi sunt doar locuri printre care curg ape si care­i desfatã la vedere. Dar noi, cei credinciosi, avem mult mai mult de învãtat! Noi ar trebui sã­i învãtãm si pe altii sã gândeascã si sã creadã cum credem noi, ca sã­si lumineze mintea prin darurile muntelui si sã se depãrteze de toate întinãciunile pe care le face omul cel cãzut, sã se bucure de mãretia lui Dumnezeu si de ceea ce a fãcut Dumnezeu spre îndreptarea vietii.
 
 

– Legea lui Moise a fost ea exageratã? De exemplu: „ochi pentru ochi".

– A fost o lege care era atunci, în special, pentru a se înlãtura relele. Omul nu trebuia neapãrat sã piardã un ochi, decât în mãsura în care a scos un ochi. Si în cazul acesta legea era prohibitivã, nu era pedepsitoare. Adicã, dacã voiam sã nu mi se scoatã un ochi, nu scoteam nici eu un ochi. Asa a fost datã legea pentru vremea aceea.

Acum e mai multã îngãduintã, dar oamenii fac rele. Câteodatã poate ar fi bine sã li se aplice o lege mai drasticã.
 
 

– Ne puteti spune ce este Adevãrul?

– Pãi, L­a întrebat si pe Domnul Hristos – Pilat – ce este Adevãrul.

Da! Adevãrul este Hristos: „Eu sunt Calea, Adevãrul si Viata" (Ioan XIV, 6). si Evanghelia Lui: „Cuvântul Meu – adevãrul", a zis Domnul Hristos în rugãciunea dinainte de Pãtimire, iar noi spunem aceasta în rugãciunea pentru cei rãposati.
 
 

– Toate virtutile, precum rãbdarea, smerenia, iubirea, sunt daruri ale lui Dumnezeu, ceea ce înseamnã cã dacã Dumnezeu nu i le­a dat cuiva, acela se poate strãdui oricât, cã tot nu le are?

– Nu se pune problema în felul acesta! Adicã Dumnezeu nu poate sã nu dea ceea ce vrea El sã aibã omul. Dumnezeu ne dã aceste daruri, aceste virtuti, dar si cu osteneala omului! Omul are în fiinta lui niste capacitãti (de exemplu, capacitatea de a iubi), însã ele trebuie organizate, ordonate. Asta­i porunca! Porunca ne face sã salvãm iubirea. Iubirea pe care noi o avem, însã dacã­i împãtimitã, nu slujeste, nu­i organizatã dupã porunca lui Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mãrturisitorul – în Capete despre dragoste – vorbeste despre trei feluri de dragoste: dragoste dupã poruncã, dragoste fireascã si dragoste împotriva firii. Dragostea dupã poruncã o au cei nepãtimitori. Silinta de a fi nepãtimitor pune în valoare virtutile si reglementeazã capacitãtile noastre, capacitatea de a iubi. „Cel ce iubeste pe unii si pe altii­i urãste, cel ce pe acelasi uneori îl iubeste si alteori îl urãste, cel ce pe unii­i iubeste mai mult iar pe altii mai putin" – zice Sfântul Maxim Mãrturisitorul – „încã nu împlineste porunca lui Dumnezeu", care spune „sã iubesti pe aproapele tãu ca pe tine însuti".