Stimati ascultãtori, constat cã festivalul în care mã încadrez eu cu Patericul e de fapt Filocalia. Puteam sã prezint si chestiuni în legãturã cu Filocalia si anume am prezentat, am vorbit despre Filocalie (când am sustinut conferinta „Eu si Filocalia"), despre raportarea mea personalã si raportarea celorlalti oameni la Filocalie. Cum mã raportez eu? Sã­si punã fiecare întrebarea. Ce stiu despre Filocalie? Când am auzit de Filocalie? Cum m­am raportat atunci? Cum m­am raportat dupã aceea? Cum mã raportez acum la Filocalie?

Am vorbit în legãturã cu Filocalia despre „Texte filocalice care se impun atentiei de la prima lecturã". Si am vorbit în legãturã cu Filocalia si cu subiectul „Filocalia pentru toti", considerând sfintele slujbe ale Bisericii noastre ca o Filocalie pentru toti. As fi putut sã mã opresc la unul din aceste subiecte. Eu, de fapt, n­am fost foarte bine informat, de la început, în ce cadru voi vorbi, sub ce generic. Si pentru cã am promis încã de anul trecut – din ’96, am fixat pentru toamnã sã vorbesc despre: „Ce învãtãm din Pateric?".

Este tot o carte de spiritualitate ortodoxã si Patericul. Am venit aici, era alt generic si ne­am gândit cã era bine sã vorbim despre „Ortodoxie si bucurie", parcã. Si dupã aceea tot asa, cã e genericul „Ortodoxia", sã vorbim ceva despre „Ortodoxia – credinta noastrã".

Si acum, în legãturã cu Patericul, în legãturã cu Filocalia, vorbesc despre Pateric. Nu prea se potriveste, dar o sã vedeti cã se si potriveste. Se potriveste în întelesul acesta cã si Patericul este o carte de spititualitate ortodoxã. Spiritualitatea ortodoxã întrupatã în slujbele Bisericii Ortodoxe este ajutatã si de scrieri care formeazã Filocalia.

În româneste avem douãsprezece volume de Filocalie. Cam multe pentru un singur om; de altfel, Filocalia nu e pentru un singur om. Fiecare din scrierile filocalice, la drept vorbind, este un îndreptar de viatã si chiar o scriere pe care unii au avut­o ca singura dupã care si­au rânduit viata. Si pentru noi pot fi unele sau altele din aceste scrieri dãtãtoare de orientare.

În afarã de Filocalie, cu mai mare circulatie si cu nuantã mai practicã decât Filocalia, o altã carte de spiritualitate ortodoxã este Patericul. Eu nu stiu câti dintre cei care sunteti în salã ati stiut când ati citit afisul cã voi vorbi despre Pateric. Ati stiut sau stiti acum ce este Patericul. Poate unii vã întrebati acum ce este Patericul. Poate unii v­ati gândit „lasã cã ne spune pãrintele Teofil ce e Patericul, dacã vorbeste despre Pateric".

Stimati ascultãtori, Patericul este o carte care cuprinde învãtãturi si experiente ale cãlugãrilor de odinioarã, din secolele al­IV­lea si al­V­lea, cãlugãri care au trãit în Egipt, în Siria. De obicei, când vorbim despre Pateric ne gândim la un Pateric anume. Sunt acum mai multe feluri de Paterice. Existã si un Pateric românesc, mare de tot, care ar putea fi mic de tot , cã are foarte multe lucruri care nu tin de Pateric si de învãtãturile pãrintilor duhovnicesti. Sunt multe lucruri care tin de istoria Bisericii. În sfîrsit, asa s­a gândit cel care l­a alcãtuit cum e alcãtuit si sã îi zicã Patericul românesc. Într­adevãr, sunt prezentãri de vieti si învãtãturile pãrintilor din România, de pe teritoriu românesc, de aceea se numeste Patericul românesc. Însã, în relitate, ceea ce este continut de Pateric e foarte putin fatã de cele opt sute de pagini, as zice eu. O sutã cincizeci, douã sute de pagini ar fi tot Patericul românesc luat stricto sensu. Apoi existã un Pateric al Lavrei Pecerska, existã un Pateric athonit, existã un Pateric din Sinai, existã mai multe Paterice, nu de valoarea Patericului egiptean. Deci noi, când vorbim acum despre „Ce învãtãm din Pateric", ne gândim la un Pateric anume, la Patericul egiptean, care este Patericul clasic, Patericul care a existat înainte de a fi alte Paterice.

Patericul este o colectie de învãtãturi si experiente duhovnicesti care s­a realizat în timp. Eu personal nu stiu cine a alcãtuit Patericul, nu stiu când s­a alcãtuit Patericul, nu cunosc o istorie a Patericului, ci, asa cum m­am întâlnit cu Filocalia, asa m­am întâlnit si cu Patericul.

Despre Pateric am stiut abia în vremea studentiei, când eram student la Teologie am aflat despre Pateric si sã stiti cã nu mi s­a pãrut foarte la îndemânã si nu mi s­au pãrut învãtãturile din Pateric foarte practice sau, în orice caz, la mãsurile credinciosilor de rând, la mãsurile oamenilor care nu sunt cãlugãri, pentru cã învãtãturile si experientele din Pateric sunt învãtãturi si experiente ale cãlugãrilor, fãcute pentru cãlugãri.

Cuvântul Pateric vine de la patir care în limba greacã înseamnã tatã; am zice „învãtãturi ale Pãrintilor duhovnicesti", am putea zice „învãtãturi ale bãtrânilor". „Cartea bãtrânilor", asa se mai numeste Patericul. Si când sunt referiri ale Pãrintilor duhovnicesti la învãtãturile din Pateric, gãsim referirile în întelesul acesta, de „Cartea bãtrânilor". Cãlugãr în limba greacã cuprinde si cuvântul gheron, care înseamnã bãtrân. Calos înseamnã bun sau frumos. Cu acelasi cuvânt se poate exprima cuvântul „bun" sau „frumos", calos­gheron ar fi „bãtrân frumos", deci cuvântul „cãlugãr" din limba românã este un cuvânt alcãtuit din cuvintele grecesti calos­gheron. Nu numai bãtrânii sunt cãlugãri, sunt si tineri care sunt cãlugãri, dar, etimologic, cuvântul „cãlugãr" înseamnã „bãtrân frumos". Deci „Cartea bãtrânilor" sau Patericul înseamnã cartea celor care au experientã, cartea celor care au ajuns la niste concluzii, cartea celor ce vorbesc cu autoritate. Vorbesc si tinerii cu autoritate, dar autoritatea bãtrânilor n­o au decât bãtrânii. Când esti bãtrân se considerã cã ai acumulat de­a lungul anilor o experientã, se considerã cã ai ajuns la niste concluzii temeinice, la niste concluzii pe care le poti oferi si altora. Si e mare lucru ca un tânãr sã înceapã cu experienta si cu concluziile bãtrânilor.

La mine a venit odatã un inginer si am stat de vorbã despre chestiuni duhovnicesti. I­am spus eu anumite lucruri si el zice cãtre mine: „pãrinte, când ati ajuns dumneavoastrã la concluziile astea?". Si am zis: „uite, eu am ajuns la concluziile astea cu vremea, dar tu poti începe cu concluziile mele". Asa e si cu Patericul care cuprinde învãtãturi si experiente cu care putem începe fiecare dintre noi, adaptându­ne din Pateric ceea ce ne intereseazã pentru viata noastrã. Pentru cã, desi sunt învãtãturi ale cãlugãrilor, ale trãitorilor în pustie, majoritatea dintre pãrintii care sunt cuprinsi în Pateric au avut lumini si pentru viata socialã. Deci fãrã sã fim cãlugãri, putem sã ne folosim de învãtãturile cãlugãrilor.

La noi la mânãstire, înainte cu aproape treizeci de ani, a fost trimis disciplinar un preot. Si a stat la mine în chilie o vreme, cât i­a tinut canonul, pentru cã era iarnã si aveam încã un pat în chilie si putea sã stea foarte bine cu mine. Mã mai ajuta el cu multe, si când îi spuneam câte ceva din Pateric: „pãrinte, uite, în Pateric spune asa si asa", el îmi rãspundea: „lasã­mã cu alea din Pateric, cã alea sunt pentru dumneatale, cã dumneatale esti cãlugãr." Sã stiti cã nu e chiar asa, multe sunt care se potrivesc pentru cãlugãri si au un specific pentru cei care au stilul acesta de vietuire, dar, în realitate, sunt multe lucruri care pot fi aplicate la toate nivelurile de trãire religioasã. O sã vedeti aceasta pe parcursul expunerii mele.

As vrea sã atrag atentia, în ceea ce priveste Patericul, asupra faptului cã acesta este alcãtuit din douã pãrti. Si anume: o parte cu învãtãturi si experiente ale cãlugãrilor prezentati dupã numele lor. Adicã, de pildã, cineva care vrea sã stie ce a învãtat Sfântul Antonie se uitã în Pateric, acolo unde este prezentat Sfântul Antonie si învãtãturile lui. În felul acesta sunt prezentati mai multi pãrinti duhovnicesti, în special bãrbati, dar si câteva femei: Maica Sara, de exemplu, sau Maica Singlitichia, dupã numele lor, asezate dupã alfabetul grecesc.

A doua parte a Patericului prezintã învãtãturi duhovnicesti pe teme. De exemplu: despre smerenie, despre ascultare, despre rãbdare, despre rugãciune, despre dreapta socotintã, despre înstrãinare, despre lãpãdarea de lume, toate puse pe capitole. Te intereseazã, de exemplu, despre înstrãinare, cauti la înstrãinare, te intereseazã despre smerenie, cauti la smerenie, te intereseazã despre rugãciune, cauti la capitolele care privesc rugãciunea.

Eu vã voi prezenta mai întâi niste principii care se potrivesc, pe care le luãm din Pateric si pe care nu le gãsim în altã parte. Pentru cã, desi se repetã unele lucruri, conteazã întotdeauna sursa din care pornesc; cineva care citeste Patericul nu are nevoie sã mai citeascã neapãrat Filocalia sau sã citeascã Rãzboiul nevãzut sau Paza celor cinci simtiri si atâtea si atâtea cãrti. Important e sã asimileze putinul care e în Pateric fatã de multul care e în afara acestuia si sã foloseascã învãtãturile de acolo în viata practicã.

Patericul se deschide cu o istorisire despre Sfântul Antonie cel Mare. Odatã, acesta stãtea în pustie si a cãzut într­un fel de molesalã sufleteascã, într­un fel de plictisealã. Si atunci el voia sã aibã o îndrumare de la Dumnezeu, sã fie îndrumat de Dumnezeu ce sã facã pentru a iesi din aceastã plictisealã, din aceastã molesalã. Si a zis: „Doamne, vreau sã mã mântuiesc si nu mã lasã gândurile. Ce sã fac ca sã mã mântuiesc?". Si a vãzut lângã el o persoanã, era îngerul lui Dumnezeu, trimis de Dumnezeu, în chip cãlugãresc, cu îmbrãcãminte cãlugãreascã, stând la rugãciune, apoi se aseza si împletea o funie, se ridica iar la rugãciune, iar sedea si împletea o funie si a zis cãtre Sfântul Antonie: „asa sã faci si te mântuiesti". Din aceastã mãrturisire întelegem cã pentru înaintarea în viata spiritualã, în viata duhovniceascã este de foarte mare importantã sã te angajezi în fata lui Dumnezeu nu numai prin rugãciune, ci si prin muncã. Munca, fãcând parte integrantã din viata spiritualã, este un mijloc de disciplinare lãuntricã, de disciplinare sufleteascã si deci un mijloc necesar pentru înaintarea în viata duhovniceascã. Sunt unii care cred cã nu le­ar ajunge vremea sã se roage si n­ar mai face altceva decât sã se roage. Sunt altii care n­au vreme de rugãciune si cautã tot timpul sã munceascã ceva, sã facã ceva, sã producã ceva, sã agoniseascã ceva, sã câstige bani prin muncã si uitã de rugãciune. La mine vin oameni la spovedit, de pildã, si îi întreb dacã se roagã dimineata si seara, si-mi zic: „pãrinte dimineata­s grãbit si seara­s ostenit". Si asa este, e o realitate. De ce? Pentru cã omul nu gãseste timp, nu îsi proportioneazã lucrurile în asa fel încât sã aibã timp si pentru Dumnezeu. E adevãrat cã sunt oameni care nu pot sã­si gãseascã timp, de exemplu oamenii de la tarã, care lucreazã toatã ziua, de dimineata pânã seara, cum se zice, zi­luminã. Sigur cã nu se mai pot angaja la rugãciune cu un program mai întins si cu citiri din cãrtile de rugãciuni si nu putem avea pretentia sã­si facã un program asemãnãtor cu al cãlugãrilor. Însã alceva putem sã facem, si anume, sã­i îndemnãm ca lucrul pe care­l fac, munca pe care o presteazã, sã o facã cu gândul la Dumnezeu si sã le fie ca un fel de rugãciune.

Am gãsit undeva o expresie care mi­a plãcut foarte mult, într­o carte de predici a pãrintelui episcop Vasile Coman de la Oradea, Dumnezeu sã­l odihneascã. El zicea cã „munca e rugãciunea mâinilor"; e foarte, foarte frumos: „munca este rugãciunea mâinilor".

Când m­am dus eu prima datã la mânãstirea de la Sâmbãta, în 1942 si l­am întâlnit pe pãrintele Arsenie Boca, nici nu vã închipuiti ce mâini bãtãtorite avea. Nu stiu pe aici cât e de cunoscut, cât circulã numele pãrintelui Arsenie Boca. A fost o personalitate puternicã, un om care a miscat multimi de oameni, care a directionat multimi de oameni cãtre Dumnezeu, un om care avea dar de la Dumnezeu, care avea o culturã bine pusã la punct; era un om cu influentã asupra oamenilor, avea o intuitie, o capacitate de a cunoaste niste lucruri pe care, în mod obisnuit, oamenii nu le cunosc. Avea o mare capacitate de sintezã si putea sã tragã niste concluzii. Când l­am întâlnit eu pentru prima datã si voiam sã rãmân acolo la mânãstire, a zis pãrintele cãtre mine: „mã, nu toti cei din lume se prãpãdesc, nici toti cei din mânãstire se mântuiesc". Deci, formula el asa niste lucruri care îti puteau rãmâne ca un cuvânt de ordine, ca o devizã în viatã si, de felul acesta, avea multe cuvinte, pãrintele. Poate cã în partea de dialog o sã vã spun si alte cuvinte spuse de pãrinte. Deci pãrintele Arsenie avea miste mâini bãtãtorite, eu nu stiu cu ce si le­o fi bãtãtorit asa de tare, bineînteles cã nu cu odihna, ci cu lucrul. A muncit, a muncit acolo: la mânãstire si la zidãrie si la drum. Ce n­a fãcut! A muncit si si­a fãcut bãtãturi la mâini din muncã, pentru cã a înteles cã mântuirea nu e numai cu rugãciunea, ci mântuirea este si cu munca. Bineînteles cã nu toti oamenii pot sã aibã mâini bãtãtorite. De exemplu, eu nu am mâinile bãtãtorite. Mi­e cam rusine când dau mâna cu un om cu mâinile bãtãtorite cã n­am si eu mâinile bãtãtorite, cã tare mi­as dori asa ceva. Adicã mi­as dori sã fiu, sã mã pot încadra într­o muncã din aceasta, care face bãtãturi. Mai glumesc eu câteodatã si zic cã „bãtãturile mele sunt la minte".

Stimati ascultãtori, Sfântul Antonie cel Mare a primit îndrumarea aceasta: sã împleteascã rugãciunea cu munca. Nu i s­a spus câtã rugãciune sã facã, nu i s­a spus câtã muncã sã presteze, dar i s­a spus sã nu se bazeze numai pe rugãciune si sã nu se bazeze numai pe muncã, ci sã împleteascã munca cu rugãciunea. Aceasta este, de fapt, directiva esentialã din Pateric. Chiar dacã se gãsesc dupã aceea în Pateric si multe afirmatii în întelesul acesta, cã sã se înmulteascã rugãciunea, totusi, în principal, îndemnul Patericului este sã împletesti munca cu rugãciunea. Sã nu te tii numai de muncã, ci, cel mai bine, este sã faci si din muncã o rugãciune. Am zis cã munca este rugãciunea mâinilor. Sã îi dai valoare de mântuire, valoare ducãtoare la mântuire, muncii pe care o prestezi, pe care si prin care te disciplinezi lãuntric.

În Filocalie, în volumul I, este o scriere a Sfântului Ioan Casian intitulatã „Despre cele opt gânduri ale rãutãtii" si acolo, în al saselea cuvânt, „Despre trândãvie", se spune cã cineva care munceste, de obicei e luptat de un singur drac, pe când cei care nu muncesc, sunt luptati de o multime nenumãratã de draci si cã e mai usor sã te lupti cu unul decât cu multi. Este îndrumarea Sfântului Ioan Casian. Sã stiti cã munca îl disciplineazã pe om si în întelesul cã îi îngusteazã cumva orizontul de preocupãri si îi dã posibilitatea sã se concentreze, sã iasã din împrãstiere. Aceasta este rezultatul muncii. Sigur cã sunt categorii de oameni care nu pot sã se încadreze într­o muncã anume pentru cã nu au ce sã facã si atunci s­ar putea pune întrebarea: „Bine, dar ce facem noi, cei de la oras, care n­avem unde sã muncim, care am munci si cu mâinile si cu mintea, si n­avem posibilitatea sã ne încadrãm?"; ce ar face un cãlugãr ca Sfântul Antonie cel Mare dacã ar fi pus în situatia aceasta? E greu de gãsit un mijloc, dar Patericul ne prezintã situatii din acestea de încadrare într­o muncã, în întelesul cã acei care au vrut totusi sã munceascã, si­au gãsit ceva de fãcut, chiar dacã nu le era necesar ceea ce fãceau pentru ei însisi. Si anume, se spune despre un pãrinte ce trãia pe malul unei ape si care,din papurã, împletea cosuri de care n­avea trebuintã si le dãdea drumul pe apã. Deci el fãcea o muncã pentru folosul lui sufletesc, ca sã fie încadrat în muncã, sã lucreze cu puterea sa pe care i­a dat­o Dumnezeu, dar nu fãcea lucru acesta în vederea întretinerii lui sau în vederea unui câstig, ci îl fãcea doar pentru valoarea lui de disciplinare. Fãcea cosuri si, când era cosul gata, îi dãdea drumul pe apã. Poate cineva îl gãsea si îl folosea. Pe el nu­l mai interesa rezultatul muncii lui ca productie, ci îl interesa rezultatul muncii lui ca activitate, adicã folosul de pe urma faptului cã se angaja si în muncã.

Se spune apoi cã un pãrinte a dat învãtãturã unor frati, spunându­le cã el, într­un timp, a lucrat atâtia stânjeni de funie, si le zice: „n­am trebuintã de ceea ce am fãcut, dar am fãcut aceasta ca sã nu zicã Dumnezeu cã nu lucrez cu puterea pe care mi­a dat­o El". Deci Dumnezeu mi­a dat o putere, eu trebuie sã lucrez cu puterea pe care mi­a dat­o Dumnezeu. Dacã nu lucrez cu puterea pe care mi­a dat­o Dumnezeu, înseamnã cã nu Îi dau lui Dumnezeu ceea ce mi­a dat El, nu mã angajez prin munca pe care o pot face pentru Dumnezeu. Asa au gândit Pãrintii cei duhovnicesti despre muncã.

În ceea ce priveste rugãciunea, pentru cã Patericul este îndrumãtor statornic la rugãciune, sunt în Pateric anumite afirmatii pe care nu le gãsim în altã parte sau pe care le gãsim în altã parte, pentru cã s­au spus mai întâi în viata cãlugãrilor; le­au spus cãlugãrii fãrã sã le scrie. Si anume, cuvântul „rugãciunea este oglinda sufletului". E foarte important cuvântul acesta „rugãciunea este oglinda sufletului". Am putea lua aceasta ca o lozincã sau ca un principiu. Cel care se roagã îsi manifestã sufletul în rugãciune în raport cu Dumnezeu, în raport cu lumea, în raport cu oamenii, în raport cu binele lui, cu nãdejdea pe care o are, pentru cã rugãciunea, zice undeva în Scara Sfântul Ioan Scãrarul, este „arãtarea nãdejdii si secure împotriva deznãdejdii". Cum ti­e rugãciunea asa ti­e si sufletul.

Unii zic cã sunt foarte împrãstiati la rugãciune; sunt împrãstiati la rugãciune pentru cã sunt împrãstiati si când nu se roagã, totdeauna sunt împrãstiati si nici la rugãciune nu se pot aduna. Fel de fel de gânduri le vin, fel de fel de gânduri cautã sã­si facã înstãpânire în sufletul lor când se roagã si în împrãstierea aceasta si prin împrãstierea aceasta stau si în fata lui Dumnezeu. În Scara Sfântului Ioan Scãrarul, despre rugãciune se spune cã este „judecatã si judecãtorie si scaunul judecãtorului înainte de judecata viitoare". Deci, ce­i rugãciunea? Judecatã, judecãtorie si scaunul judecãtorului înainte de judecata viitoare. Ce înseamnã asta? Înseamnã cã mai ales la rugãciune ne arãtãm cine suntem noi din punct de vedere al raportului cu Dumnezeu. Dacã ne intereseazã sau nu ne intereseazã Dumnezeu. Dacã ne intereseazã sau nu ne intereseazã mântuirea. Dacã ne intereseazã sau nu ne intereseazã linistea sufletului. Dacã ne intereseazã sau nu ne intereseazã adunarea, concentrarea. Dacã ne intereseazã sau nu ne intereseazã cele pe care le cerem de la Dumnezeu. În Pateric se spune cã este necesar ca rugãciunea sã fie unitã cu faptele, adicã lucrurile pe care le cerem de la Dumnezeu sã le urmãrim si cu fapta. Adicã, trãim o viatã de nepãsare si apoi sã cerem de la Dumnezeu niste lucruri pe care le­am vrea, dar pe care, într­un fel, am putea sã le câstigãm si noi însine?

Se spune în Pateric despre un pãrinte care stia de un frate, într­o mânãstire, care era ostenitor la rugãciune, dar era lenes la îndeplinirea celorlalte îndatoriri. Si zice cã i s­a arãtat diavolul pãrintelui si i­a spus asa, despre fratele acela care era ostenitor la rugãciune dar nepãsãtor la muncã si la celelalte îndatoriri: „Cutare frate mã strânge în brate ca sã nu mã duc de la el, pururea fãcând voile mele si, apoi, zice cãtre Dumnezeu: «Doamne mântuieste­mã de cel rãu»".

Deci, iatã, învãtãm din Pateric un lucru foarte important: sã ne ferim noi însine de pricinile relelor si apoi sã cerem ajutor de la Dumnezeu pentru ce nu putem face noi. Eu le spun de multe ori credinciosilor care vin la mine si zic: „Pãrinte, sã vã rugati cã nu ne întelegem bine în familie, sã vã rugati sã ne întelegem mai bine" asa: „Douã lucruri sunt importante în viatã – sãnãtatea si rugãciunea. Sãnãtatea ne­o dã Dumnezeu si întelegerea ne­o facem singuri". Adicã, ne ajutã si Dumnezeu sã ne facem întelegerea, dar trebuie sã ne silim sã ne facem partea noastrã în întelegerea noastrã.

Ziceam cã în Pateric se gãsesc si multe lucruri care privesc viata socialã, viata tuturor. De pildã, în învãtãturile Sfântului Antonie, pe mine m­a surprins, prima datã când am citit Patericul, un cuvânt despre care am zis cã nu e asa important, dar dupã aceea am vãzut eu cât e de important. Si anume, cuvântul cã „lucrarea cea mare a omului" – fiti atenti – „lucrarea cea mare a omului este ca greseala sa sã o punã asupra sa înaintea lui Dumnezeu si sã astepte ispita pânã la rãsuflarea cea mai de pe urmã". Adicã, pânã la cea mai de pe urmã rãsuflare, pânã la sfârsitul vietii, sã asteptãm ispita, sã nu considerãm cã nu ne mai poate ispiti nimic, cã am ajuns la o statornicie în bine, cã nu mai e cu putintã sã mai cãdem. Sã nu ne facem astfel de iluzii!

Spune tot în Pateric cã un pãrinte a zis: „Eu am murit lumii", si cineva zice: „Tu ai murit lumii, dar sã nu uiti niciodatã cã diavolul­i viu". Adicã, tie ti se pare cã nu mai ai o legãturã realã cu lumea, esti departe cumva de lume, nu numai fizic,ci si moral, în întelesul cã nu te mai iei dupã lucrurile lumii, dar sã stii cã Satana­i viu. Diavolul este viu si îti poate aduce niste întortocheli pe care nu le poti bãnui cã­s ispite si prin astea poti cãdea. E adevãrat cã tot în Pateric se spune, de pildã, cã un pãrinte „din multa bunãtate nu mai stia ce e rãutatea". Era asa de statornicit în bine încât nu mai putea presupune rãutatea. Gânditi­vã ce deosebire mare e între pãrintele acela si noi. Noi ce facem? Din multã rãutate nu mai putem presupune bunãtatea!

De multe ori vorbim despre anumite fapte ale oamenilor si le dãm o interpretare negativã, pentru cã suntem noi negativi. Nu credem în bine, nu credem în binele pe care îl face altul. De pildã, pãrintele Arsenie Boca, Dumnezeu sã­l odihneascã, zicea cã „oamenii stiu cãderile cãlugãrilor, dar nu le stiu si biruintele" si tot pãrintele Arsenie spunea cã „oamenii nu pot crede într­o viatã superioarã vietii pe care o duc ei". Deci, dacã oamenii din viata obisnuitã nu duc o viatã ca a cãlugãrilor, ei nu pot sã­si închipuie cã sunt alti oameni care pot mai multe decât ei, care pot sã realizeze lucruri pe care ei, în mod obisnuit, nu le pot realiza sau le realizeazã cu foarte mare efort. În Pateric se spune, de exemplu, despre cãlugãr cã „este ostenealã". Se pune întrebarea „ce este cãlugãrul?", si se rãspunde „cãlugãrul este ostenealã".

Tot la Sfântul Antonie cel Mare mai existã un principiu care merge pentru toatã lumea: si pentru cãlugãri si pentru necãlugãri. Si anume, zice Sfântul Antonie cel Mare asa: „De la aproapele vine viata si moartea, ca pe el mai întâi sã­l foloseascã. De folosim pe fratele, pe Dumnezeu dobândim, iar dacã smintim pe fratele, lui Hristos gresim." Vedeti ce frumos este! Zice: de la aproapele vine viata si moartea. Din felul cum ne raportãm la omul de lângã noi ne vine si viata, când ne raportãm corect si împlinim voia lui Dumnezeu, ne vine si moartea, când suntem neglijenti fatã de omul de lângã noi. Si cu explicatia cã dacã îl câstigãm pe aproapele pentru Dumnezeu, atunci dobândim pe Dumnezeu, Îl câstigãm pe Dumnezeu, iar dacã smintim pe fratele, îl derutãm. Ce înseamnã a sminti? A sminti înseamnã a deruta. A sminti pe om de la credintã înseamnã a­l deruta de la credintã.

Nu stiu dacã v­a spus cineva cã, în Evanghelie, mai ales trei pãcate sunt de cãpetenie. (Tot fac asa ocolisuri cã îmi vin în minte, „paranteze", cum zic domnii, adicã ocolisuri. Îmi vin în minte niste lucruri care poate cã­i bine sã le stim si e bine sã le plasãm si cu o ocazie de felul acesta. Ar zice cineva cã­s prea sistematic, cã iau si de aici si de dincolo. Îi drept, dar nu sistematic, ci ca un învãtãtor; îi învãt pe oameni de bine, cã le spun fel si fel de lucruri.) Si acum, de exemplu, mi­a venit în minte sã vã spun cã lucrurile acestea pe care le avem noi în vedere din Pateric se pot întemeia si pe alte învãtãturi, din altã parte. De exemplu, Domnul Hristos, mai ales despre trei pãcate vorbeste, din câte pãcate sunt. Si sunt multe feluri de pãcate! La mine la spovedanii mai vin oameni si zic: „Pãrinte, toate pãcatele le­am fãcut", si eu le rãspund: „Nu­i adevãrat, cã sã stii cã nu le poate face nimeni toate; spune­mi pãcatele pe care le­ai fãcut, nu­mi spune cã le­ai fãcut pe toate, cã pe toate nu le­ai fãcut".

Deci, dintre toate pãcatele câte­s amintite în Sfânta Evanghelie, Domnul Hristos mai ales trei pãcate le­a avut în vedere si i­a îndemnat pe oameni sã le lase: necredinta în Dumnezeu: „Cel ce va crede si se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi", (Marcu XVI, 16); sminteala, adicã derutarea de la credintã a celor ce cred; zice Domnul Hristos despre cel ce sminteste pe fratele cã „ar fi mai bine sã i se lege o piatrã si sã fie aruncat în mare" (Luca XVII, 2) sã se scufunde în mare si sã moarã el, decât sã sminteascã pe unul dintre cei care cred. Al treilea pãcat pe care îl înfiereazã Domnul Hristos, în mod special, este fãtãrnicia (când te arãti într­un fel în afarã si esti în alt fel înãuntru) pentru care i­a mustrat pe farisei, când le­a zis cã seamãnã cu mormintele vãruite, care pe dinafarã sunt împodobite si înlãuntru sunt pline de oase de morti (cf. Matei XXIII, 27). Deci, dacã îl câstigãm pe fratele, pe Dumnezeu Îl câstigãm, pe Dumnezeu Îl dobândim, iar dacã smintim pe fratele, dacã­l derutãm, dacã­l ducem în confuzii, dacã­l ducem în nedumerire atunci lui Hristos gresim.

Aveau Pãrintii cei duhovnicesti din Pateric gândul acesta: sã fie întotdeauna în legãturã cu Dumnezeu. Principiul acesta îl gãsim în Pateric la Cuviosul Ioan Colov, Sfântul Ioan Colov. Cuviosul Ioan Colov are cuvântul acesta: „nimeni nu zideste casa de la acoperis în jos, ci o zideste de la temelie în sus". Si l­au întrebat ucenicii lui si cei din jurul lui despre puterea cuvântului acestuia. Si el a rãspuns asa: „Temelia – aproapele este, ca pe el mai întâi sã­l folosesti, cã de el sunt atârnate toate poruncile lui Hristos". E ceva extraordinar de important si de frumos! Adicã sã ne raportãm la omul de lângã noi. De altfel, cel mai important om din lumea aceasta pentru fiecare din noi este omul de lângã noi, aproapele nostru, vecinul nostru. Se zice cã mai mult te folosesti de un vecin de aproape decât de fratele de departe.

Domnul Hristos s­a gândit sã iubim pe aproapele nostru, prin aproapele nostru întelegând pe orice om pe care­l avem lângã noi, sã ne interesãm de omul de lângã noi, care e aproapele nostru. Bineînteles cã aproapele nostru poate fi cineva si foarte departe de noi spatial, dar pe care­l purtãm în noi prin iubire. De exemplu, acum merge foarte multã lume în strãinãtate sã­si gãseascã de lucru. Aceia nu se depãrteazã decât spatial, în sufletul lor pãrintii, fratii, prietenii îi poartã pe mai departe, ca si când ar fi în apropiere, tot aproapele lor sunt. Deci aproapele este temelia, pentru cã de el sunt atârnate toate poruncile lui Hristos. Vrei sã te verifici în raport cu Domnul Hristos – trebuie sã te cercetezi în raport cu aproapele. Stii dacã Îl iubesti pe Domnul Hristos dupã mãsura în care iubesti pe aproapele tãu.

Sã stiti cã noi cu iubirea fatã de aproapele suntem foarte deficitari. În orice caz, nu stiu cine ar putea zice cã iubeste pe aproapele ca pe sine însusi, cã urmãreste binele aproapelui cum urmãreste binele lui. Chiar si în familie, nu totdeauna pãrintii sau copii sunt dispusi sã renunte la ceva din partea lor ca sã se simtã bine cei din jurul lor. Cât priveste raportarea la Dumnezeu, la oameni si la noi însine, în Mântuirea pãcãtosilor se spune: „Fatã de Dumnezeu sã avem inimã de fiu, fatã de aproapele sã avem inimã de mamã si fatã de noi însine inimã de judecãtor". As zice eu mai bine „minte de judecãtor". Performanta cea mai înaltã în fire (în fire, pentru cã noi trebuie sã ducem o viatã mai presus de fire) este mama, inima de mamã. Noi ne gândim la Maica Domnului, de exemplu, si o numim Mama noastrã. Si e mare lucru sã te stii purtat într­o inimã de mamã, sã stii cã Maica Domnului te iubeste cum te iubeste mama ta sau cum te­a iubit mama ta sau cum te iubeste întotdeauna, pentru cã o mamã este mamã în vesnicie. Mama mea, cât m­a iubit în viatã, mã iubeste si din lumea de dincolo, nu schimbã sentimentele pentru cã nu mai este în lumea aceasta. O mamã e mamã în vesnicie. Îmi aduc aminte, Dumnezeu s­o odihneascã, pe buna mea, pe mama mamei mele, cã zicea: „Numa’ mumã sã nu fii!". Se gândea asa la durerile unei mame, nu la durerile fizice, ci la durerile sufletesti care apar când te gândesti la copii tãi care nu sunt cum i­ai vrut, care nu sunt cum îi doresti, care fac niste lucruri pe care n­ai vrea sã le facã, deci la zdroaba aceasta sufleteascã, la zbuciumul acesta sufletesc din inima de mamã. Zicea: „Numa’ mumã sã nu fii, sã fii tatã"; îsi dãdea seama cã un bãrbat n­are sentimentele unei mame, desi tot apropiat este ca pãrinte, de copil, dar e tatã, nu e mamã. Altceva­i sã fii mamã si altceva­i sã fii tatã, si asta o spunea o mamã!

Deci performanta firii este totusi situatia de mamã. Or, în Pateric se vorbeste si despre performante mai înalte decât firea, decât ceea ce dã firea. Numai Dumnezeu stie dacã cineva, sã zicem asa, tatã fiind, poate sã fie si mamã. Adicã dacã poate avea inimã de mamã, tatã fiind, bãrbat fiind. Nu stim.

Dar în Pateric si, în general, în viata spiritualã, se urmãresc niste lucruri care privesc înaintarea, cât se poate înainta pe calea desãvârsirii, asa cum Domnul Hristos a spus: „Fiti,dar, voi desãvârsiti, precum Tatãl vostru Cel ceresc desãvârsit este" (Matei V, 48). Înseamnã cã Dumnezeu, Domnul Hristos, vrea ca noi sã ajungem la deplinãtatea lui Dumnezeu. Cine poate ajunge, om fiind, la deplinãtatea lui Dumnezeu? Nimeni nu poate ajunge, dar idealul acesta este: sã ajungi la desãvârsirea fãrã hotar, sã faci atât cât poti face în limitele tale, pentru cã noi, totusi, suntem limitati, doar ale lui Dumnezeu fiind nemãrginite.

Nu existã nimic în Dumnezeu mãrginit. Bunãtatea lui Dumnezeu e nemãrginitã, iubirea lui Dumnezeu e nemãrginitã. Noi spunem cã Dumnezeu este Iubire, este scris în Scripturã lucrul acesta (I Ioan IV, 8,16). Pãrintele Arsenie Boca zicea cã „iubirea lui Dumnezeu fatã de cel mai mare pãcãtos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt fatã de Dumnezeu". Cel mai mare sfânt nu poate avea iubire fatã de Dumnezeu cât poate sã iubeascã Dumnezeu pe cel mai mare pãcãtos. Deci, Dumnezeu este Iubire, iubire care­i lucrãtoare.

Noi spunem la slujbã: „bun si iubitor de oameni Dumnezeu esti", „milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti", „al Tãu este a ne milui si a ne mântui", „Dumnezeul milei si­al îndurãrii si­al iubiri de oameni esti". Noi contãm pe lucrul acesta, numai cã si noi trebuie sã ajungem la mai mult si la mai bine în ceea ce priveste iubirea. Cum se poate ajunge la mai mult si la mai bine în ceea ce priveste iubirea? Prin despãtimire, prin nepãtimire. Patericul este o carte în care ne putem întâlni de multe ori cu gândul la despãtimire, cu gândul la nepãtimite.

Pe mine m­a surprins, de exemplu, citind Patericul, o istorie în legãturã cu avva Pimen. „Avva" înseamnã „pãrinte" si, de obicei, în Pateric se întrebuinteazã cuvântul acesta în loc de „pãrinte": avva Antonie, avva Arsenie, avva Pimen, avva Pamvo etc... Pe româneste zicem pãrintele Pimen si la pãrintele Pimen gãsim o istorie foarte interesantã, si anume se spune cã un frate din pãrtile lui avva Pimen s­a dus în strãinãtate; s­a dus undeva departe. Si acolo unde s­a dus, a gãsit un pustnic si i­a vorbit despre avva Pimen. I­a spus: uite cât este de cãutat de oameni si cât este de întelept si cât este de bun avva Pimen. Si l­a invitat pe fratele de departe, vreodatã dacã­si poate face drum, sã se întâlneascã cu Cuviosul Pimen. Fratele, dupã o vreme oarecare, si­a fãcut drum sã­l întâlneascã pe avva Pimen si l­a întâlnit, si­a început sã­l întrebe de lucruri înalte. Si avva Pimen nu i­a dat nici un rãspuns. Pustnicul de departe a iesit nemultumit de la avva Pimen cã nu i­a vorbit si i­a spus fratelui care l­a invitat: pãcat de drumul pe care l­am fãcut (avem noi o vorbã cu cei mai apropiati ai mei cã „fãcurãm drumul degeaba") pânã aici, cã nu m­a folosit avva bine. Si s­a dus fratele, obligat fiind cumva de faptul cã l­a invitat pe pustnicul acela, sã­l întrebe pe avva Pimen de ce n­o vorbit cu acela. Si avva Pimen i­a zis asa: „El este din cei de sus, iar eu sunt din cei de jos". Fratele si­a dat seama, s­a dus la pustnic si i­a spus: „Uite, sã stii cã bãtrânul nu vorbeste bucuros despre lucruri înalte, dar dacã îi vei spune niste lucruri în legãturã cu patimile (cu deprinderile rele, cu rãutãtile statornicite, asta înseamnã patimã. Patimã e o boalã. La noi se zice cã pãtimeste cineva când este bolnav, adicã suferã), avva te foloseste, dar dacã vorbesti despre lucruri înalte nu te foloseste". Si atunci s­a dus pustnicul la avva Pimen si a spus: „Ce sã fac, pãrinte, cã mã luptã cutare patimã sufleteascã". Si atunci avva Pimen a zis: „Acum, frate, bine ai venit!". Si a stat de vorbã despre patimi cu pustnicul. Si sã stiti cã pustnicul, când a iesit de la avva Pimen, a fost asa de bucuros încât a zis cãtre fratele acela care l­a invitat cã Îi multumeste lui Dumnezeu cã s­a întâlnit cu un astfel de om întelept.

Patericul pune problema astfel: cel dintâi lucru pe care trebuie sã­l urmãreascã un om care vrea sã se apropie de Dumnezeu este sã se curete de patimi; sã devinã din pãtimas – nepãtimas. Si în Pateric sunt multe locuri care privesc patimile sau nepãtimirea ca rezultat al strãduintelor de despãtimire. Deci, avva Pimen a pus problema aceasta: întâi trebuie sã urmãresti sã nu mai fii rãu, întâi trebuie sã urmãresti sã nu mai fii pãcãtos, întâi trebuie sã urmãresti sã scapi de deprinderile rele, întâi trebuie sã ajungi la libertate sufleteascã; pânã n­ajungi la liberarea de patimi încã nu esti liber, chiar dacã nu esti tinut în lanturi sã zici cã esti robit (desi pãrintele Arsenie Boca, iar îl pomenesc, vorbeste si despre o înlãntuire fizicã, o înlãntuire care nu e înlãntuirea din închisoare, ci înlãntuirea din neputintã).

În Cãrarea Împãrãtiei, poate ati gãsit titlul „Copii nãscuti în lanturi". Copii adusi pe lume cu defecte, copii adusi în lume cu mãrginire, copii care nu sunt în deplinãtatea puterilor, acestia sunt copiii nãscuti în lanturi. Existã o legare în lanturi prin patimi.

Se zice cã la un pãrinte s­a dus un frate. Pãrintele a vãzut cã fratele are pe umeri douã maimute. Si pe un umãr si pe celãlalt câte o maimutã, care îl tinea legat cu lanturi. Si si­a dat seama Cuviosul cã este vorba despre un om care­i stãpânit de slavã desartã si de mândrie – patimi subtile. Patimi subtiri, cum se zice în Pateric. Si fratele acela i­a cerut pãrintelui cuvânt de învãtãturã. Pãrintele l­a întrebat ce viatã duce si a vãzut ce pricini îl duc la slava desartã si la mândrie, si atunci, ca sã­i taie pricinile de mândrie si de slavã desartã, l­a pus sã facã niste lucruri pe care fratele nu le­ar fi fãcut. Si anume, sã cumpere vin si sã bea vin, sã cumpere carne si sã mãnânce carne. Si fratele, când a auzit asa ceva, nu­i venea sã creadã,dar, pânã la urmã, pentru cã i­a promis pãrintelui cã va face ce­i va spune, a fãcut si asa a scãpat de pricinile care l­au dus la slava desartã si la mândrie.

Noi trebuie sã surpãm întotdeauna, când vrem sã ne îmbunãtãtim viata, sã ne luminãm mintea, pricinile care duc la patimi. O metodã a Patericului în legãturã cu despãtimirea este ocolirea pricinilor care duc la patimi, la rãutãti. Când cunoastem pricinile patimilor, trebuie sã le ocolim, iar dacã nu le ocolim, înseamnã cã ne bãgãm în noi însine pricinile patimilor si avem temeiurile în legãturã cu patimile.

De pildã, se spune în Pateric, cã la un pãrinte s­a dus cineva si a zis: „Pãrinte, pe mine mã luptã dracii". Si Cuviosul a zis: „Nu se poate frate, pe tine sã te lupte dracii! Nu se poate, zice el mai departe, pentru cã dracii se luptã cu oameni mari, ca Moise si ca Ilie, iar pe noi ne luptã patimile noastre si acestia­s dracii nostri, patimile noastre".

Tot în Pateric se spune, cumva ilustrând aceastã idee, cã un frate era tare bântuit de duhul desfrânãrii. Era tare pornit spre desfrânare, în diferite chipuri, probabil. Si s­a dus la un pãrinte si a zis: „Pãrinte, roagã­te pentru mine, cã mã luptã patimile, mã luptã duhul desfrânãri; ce sã fac? Roagã­te pentru mine!". Pãrintele s­a apucat si s­a rugat. Si a trecut o sãptãmânã si se duce fratele din nou la el si zice: „Pãrinte, roagã­te pentru mine cã nu mã slãbeste deloc pornirea aceasta, rãutatea aceasta; sunt asuprit de duhul desfrânãrii!". Si pãrintele s­a rugat si atunci a apãrut diavolul si a zis: „Eu m­am îndepãrtat de la el de când te­ai rugat întâi, dar el are dracii lui – lãcomia pântecelui si somnul cel mult". Nu­i vorba numai de o influentã din afarã, ci e vorba de o stare dinlãuntru, care nu­i rezolvatã cum ar trebui. Nu­i destul sã te rogi ca sã scapi de­un lucru, ci trebuie sã ajuti si tu din partea ta, ca sã scapi de el cu rugãciune, cu post, cu înfrânare, cu ostenealã, cu muncã, cu tot ce stii cã te face sã nu fii împrãstiat, tentat sau ispitit de cele rele.

În ceea ce priveste despãtimirea ca rezultat – nepãtimirea în sine – în Pateric sunt arãtate mai multe situatii în care omul se poate observa în ceea ce priveste rezultatele strãduintelor sale. Mai întâi de toate, sã stiti cã lucrul principal este ocolirea pricinilor. Dacã nu ocolesti pricinile, ajungi negresit la patimi. Eu sunt foarte împotriva faptului de a se uita cineva la filme necuviincioase, la televizor, la spurcãciuni pe care si le bagã în suflet si care, dupã aceea, nu le mai poate scoate si care lucreazã, care­l excitã si care îi dau stãri pe care nu le poate contracara. Or, în Pateric nu se poate vorbi despre asa ceva, pentru cã nu erau mijloacele care sunt acum, dar acolo se au în vedere pricinile care erau pe vremea aceea.

Pãrintii duhovnicesti insistau foarte mult în ceea ce priveste retragerea. Retragerea în pustie, retragerea unde­i mai putinã lume, retragerea în locuri unde sunt oameni de un gând cu tine. Se socotea cã plecarea din mânãstire, plecarea din pustietate în lume, este înmultitoare de gânduri cu care dupã aceea ai de luptat în singurãtate. Si mai ales în singurãtate îti vin tot felul de gânduri, pentru cã acolo ai posibilitatea sã te observi pe tine însuti. Când esti împreunã cu oamenii, unul zice una, altul zice alta, zici si tu, se învãlmãsesc gândurile, se învãlmãsesc cuvintele, nu mai stii, nu te mai poti ocupa de tine însuti.

Se spune în Pateric cã trei oameni s­au hotãrât sã facã ceva pentru Dumnezeu. Si anume, unul a zis: „Eu mã duc în pustie, pentru Dumnezeu"; al doilea a zis: „Eu, precum scrie în Scripturã – «fericiti sunt fãcãtorii de pace, cã aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema» – mã duc sã­i împac pe oameni ca sã mã numesc fiul lui Dumnezeu"; ultimul a zis: „Este scris în Scripturã – «bolnav am fost si M­ai cercetat» – eu mã duc sã ajut bolnavii". Si s­a dus fiecare dintre cei trei la locul pe care si l­a fixat si la osteneala pe care si­a luat­o pentru a se apropia de Dumnezeu. Si de la o vreme, cei doi care s­au dus, unul sã împace pe oameni, altul sã îngrijeascã bolnavii, au vãzut cã nu au rezultatele dorite de ei si s­au gândit sã meargã la fratele din pustie, sã vadã ce a realizat. S­au dus acolo si i­au spus de necazurile lor, cã oamenii nu vor sã se împace, cã îsi dau ei dreptate, cã nu se lasã înduplecati, cã bolnavii nu­s multumiti de felul cum îi ajutã. Si zic: „Frate, tu ce ai realizat, tu ce ai împlinit aici în retragerea ta?". Si fratele zice: „Aduceti niste apã din baltã" (era o baltã acolo si au adus apã într­un vas). Si dupã ce au mai stat de vorbã, de la o vreme apa s­a limpezit în vas si zice cel din pustie: „Ati vãzut apa asta când am adus­o cât era de tulbure. Vedeti cum este acum? Limpede! Asta am realizat eu în pustie, mi­am limpezit sufletul!". Si au constatat cei doi cã el a fost cel mai câstigat, cã si­a limpezit sufletul. Dar pânã­ti limpezesti sufletul, îti vezi murdãriile, îti vezi mizeria din tine.

Patericul e îndemnãtor la rugãciune, dar nu la o rugãciune de program. E scris undeva, în Pateric: „Cãlugãrul care se roagã numai când se roagã, acela nicidecum nu sã roagã". Deci nu se roagã când se roagã dupã un program, ci toatã viata trebuie sã fie o rugãciune (acel „Rugati­vã neîncetat" (I Tesaloniceni V, 17) despre care stim cã l­a zis Sfântul Apostol Pavel ca îndemn).

„Totdeauna sã vã bucurati, neîncetat sã vã rugati, pentru toate multumiti", spune Sfântul Apostol Pavel. Faptul acesta de a te tine de Dumnezeu, de a te gândi la Dumnezeu, de a­L avea pe Dumnezeu în prim­planul vietii tale, este, de fapt, un mijloc de îmbunãtãtire sufleteascã si, în cazul acesta, înmultind rugãciunea, înmultesti si mijlocul de a te apropia de Dumnezeu; astfel te observi pe tine însuti si poti înlãtura gândurile cele rele. Trebuie sã nu te duci acolo unde­s izvoarele de rãutãti, unde sunt lucruri care impresioneazã negativ; pe voi tinerii nu vã mai impresioneazã relele asa cum i­ar impresiona pe cãlugãri, sã zicem. Un cãlugãr care vede din când în când câte un lucru rãu, este mai pãgubit sufleteste decât unul care vede mereu, dar, oricum, pãgubiti sunt si unul si altul. Dacã te duci mereu la locuri poluate din punct de vedere moral, sã zicem la discotecã, înseamnã cã te duci în gura iadului, într­un fel, si dacã te duci acolo este firesc sã aduci de acolo în tine lucrurile cele negative si apoi sã te întâlnesti cu ele, mai ales la vreme de rugãciune.

Zic eu cãtre un tânãr: „ Sã te duci de acuma încolo la bisericã, duminica". Zice: „Pãrinte, dacã ziceti dumneavoastrã mã duc, dar dumneavoastrã nici nu stiti ce duc eu în mintea mea când mã duc în bisericã, câte spurcãciuni duc eu în minte în bisericã". Si i­am zis: „Cu ele cu tot du­te la bisericã, pentru cã, dacã nu te duci la bisericã, nu te poate ajuta cineva în afarã de Bisericã. Dar dacã te duci în bisericã faci dovadã înaintea lui Dumnezeu si înaintea ta cã te vrei mai bun si vrei sã scapi de rele, dar ca sã scapi de cele de demult trebuie sã nu mai adaugi altele în vremea aceasta. Si atunci scapi de rãutãti".

Pãrintii din Pateric erau foarte hotãrâti într­o privintã: nu­i lãsau pe oameni sã vadã lucrurile rele si sã urmãreascã si sã se uite si sã fie cu ochii iscoditori. Am citit undeva despre un pãrinte care avea un ucenic (asta nu­i din Pateric, este din Calea desãvârsirii crestinesti) si s­a dus cu el odatã în oras si a vãzut o fatã. Si ucenicul s­a uitat bine la fatã si s­a uitat si pãrintele cât s­o fi uitat si dupã aceea zice cãtre ucenic: „Tare frumoasã este fata asta"; ucenicul zice: „Da, pãrinte". Dar pãrintele continuã: „Pãcat cã are ceva la un ochi". Ucenicul rãspunde: „Nu, pãrinte, n­are nimic". „Ba are", zice pãrintele, iar ucenicul: „Nu, cã eu m­am uitat cum se cade, n­are nimic". Si atunci pãrintele nu l­a mai tinut de ucenic! A zis cã nu­i bun dacã se uitã cu ochi iscoditori. Acum poti sã te uiti si cu ochii dacã esti deja câstigat pentru Dumnezeu, dacã esti câstigat pentru o viatã superioarã, dacã vezi curat. Sfântul Apostol Pavel spune undeva cã „Toate sunt curate pentru cei curati, iar pentru cei întinati nimic nu este curat" (Tit I, 15). Când ai ajuns o datã la o privire sfântã, la o privire curatã, poti sã te uiti dacã te uiti cu ochii lui Dumnezeu la lumea aceasta.

Deci Patericul este împotriva acestui stil de iscodire, insistã foarte mult pentru retragere. Bineînteles cã cineva care trãieste într­un oras, cum suntem noi, care avem rosturile în oras, nu poate sã fie foarte retras, dar poate sã­si fereascã privirea de lucrurile negative si, cât poate, sã facã asta.

Se zice cã un pãrinte dintr­o mânãstire sau dintr­o pustie a fost chemat de arhiepiscopul din eparhia respectivã si s­a dus la el. Si când s­a­ntors, l­au întrebat fratii: ce a vãzut pe unde a umblat? Si zice el: „Fratilor, iertati­mã, eu sã stiti cã nu am vãzut decât fata arhiepiscopului. Celelalte nu le­am vãzut". Si­atunci ei, asa, ironic, au zis: „Da’ ce, avvo, nu cumva s­a scufundat lumea?". Si el a zis: „Nu s­a scufundat lumea, dar eu nu mi­am lãsat ochii sã umble încoace si încolo. Am privit în jos, mi­am vãzut de cale si m­am dus la arhiepiscop, l­am vãzut, si iarãsi, ca si când s­ar fi scufundat lumea, m­am întors". Acum, bineînteles cã nu a fost ca si când s­ar fi scufundat lumea, cã doar el a trebuit sã vadã pe unde umblã. Dar, în orice caz, nu a avut o împrãstiere, nu a cãutat anume o împrãstiere, cum cautã multi dintre oamenii din vremea de astãzi, când îsi înmultesc impresiile negative, nu se mai gândesc la Dumnezeu, ci se gândesc la lucrurile pe care le vãd, doar asa, ca sã­si ocupe cumva mintea, ca sã­si ocupe cumva sufletul. Apoi, despre asa ceva cei de demult nu stiau si nu voiau sã stie! Întelepciunea Patericului este împotriva pricinilor care înmultesc relele; pãrintii se observau foarte bine unii pe altii si ajungeau, de la o vreme, la limpezimea aceea, cã nu se mai puteau întâlni cu rãutãtile si – „din multa bunãtate – nu mai stiau ce­i rãutatea".

Vreau sã vã spun, tot în legãturã cu nepãtimirea, cã un pãrinte a zis: „Eu am murit patimilor, patimile au murit pentru mine". Un alt pãrinte, când a auzit asa ceva, l­a întrebat: „Tu ai zis vorba asta?". Si el a zis cã da. Si­i zice pãrintele acela: „Dacã mergi pe un drum si vezi niste hârburi si aur în mijlocul lor, atunci tu poti sã socotesti aurul ca si hârburile?". Si el rãspunde: „Nu, dar mã silesc sã nu iau aurul". Dupã aceea­l întreabã: „Dacã te duci în chilia ta si gãsesti acolo o femeie, zici cã nu­i femeie?". Si el zice: „Nu zic cã nu­i femeie, dar mã silesc sã nu m­ating de ea". „Dar dacã auzi cã unii te vorbesc de bine si cã altii te vorbesc de rãu, tu zici cã pe cei care te vorbesc de rãu îi poti avea la fel cu cei care te vorbesc de bine?". Si el zice: „Nu, dar mã silesc sã­i am si pe cei care mã vorbesc de rãu la fel cu cei care mã vorbesc de bine". Si­atunci a zis pãrintele: „Vezi, patimile nu au murit pentru tine, sunt numai nelucrãtoare, dar trebuie sã­ti dai silinta ca sã faci deosebirea între unele si altele, pentru a te putea raporta la nepãtimire".

Mi­a plãcut de când am citit prima oarã Patericul, o istorie foarte importantã în legãturã cu despãtimirea, adicã în legãturã cu nepãtimirea ca rezultat al despãtimirii. Anume, se spune cã la un cãlugãr s­a dus o fecioarã, care i­a spus asa: „De doi ani de zile tin post sase zile si a saptea dezleg, am învãtat Vechiul si Noul Testament pe de rost, ce trebuie sã mai fac?". Si atunci pãrintele o întreabã: „Ti s­a fãcut ocara ca si cinstea?" (Adicã, dacã te ocãrãste cineva esti la fel de linistit ca si când te­ar cinsti?). Si ea zice, nu. Dupã aceea zice cãlugãrul: „Ti s­a fãcut lipsa ca îndestularea?" (Când esti lipsit esti tot atât de linistit ca si când ai fi îndestulat?). Ea zice, nu. „Ti s­a fãcut paguba ca si câstigul?" Ea zice, nu. „Ti s­au fãcut strãinii ca rudele dupã trup?" Si ea zice, nu. Si atunci zice pãrintele: „Du­te si pune început bun, cãci cu ceea ce zici cã ai fãcut, încã nu ai fãcut nimic!".

Noi trebuie sã urmãrim un rezultat, trebuie sã urmãrim o înnobilare sufleteascã. Fãrã o înnobilare sufleteascã, degeaba ne numãrãm zilele de post (bine­nteles cã nu­i vorba de zilele de post pe care trebuie sã le tinã toatã lumea, toti crestinii, miercurea si vinerea, posturile Bisericii, ci mã gândesc la un post special). Noi trebuie sã urmãrim un rezultat anume, adicã îmbunãtãtirea sufleteascã. Noi suntem chemati sã fim asemãnãtori cu Bunul Dumnezeu, cã dacã suntem rãi, ne asemãnãm cu Cel rãu. Dacã suntem buni, ne asemãnãm cu Bunul Dumnezeu si atunci trebuie sã ne silim sã ne îmbunãtãtim viata, iar îmbunãtãtirea vietii se face si prin metode din acestea, prin rugãciune, prin postire si prin metode de rugãciune a mintii (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste­mã pe mine, pãcãtosul.) si prin metode de retragere (adicã nu te duci totdeauna acolo unde­s pricinile patimilor, acolo unde­s stiu eu ce lucruri care te duc în ispitã si care apoi te asupresc, ci cauti sã­ti simplifici viata). Patericul este foarte, foarte orientat spre simplificarea vietii. Noi de aceea nu avem timp pentru Dumnezeu, pentru cã prea complicãm viata, prea ne trebuie multe, prea vrem lux, prea vrem lucruri care, de fapt, nu tin de o viatã duhovniceascã. Toate­s bune si la locul lor, dar dacã pierzi vremea care I s­ar cuveni lui Dumnezeu, în loc sã­ti faci datoriile, atunci nu­i bine!

Vreau sã vã aduc în fatã un cuvânt de­al unui pãrinte de la Sfântul Munte. Un pãrinte de la Sfântul Munte care a venit pe la noi pe la mânãstire, pe care l­am întrebat eu: „Pãrinte, cum sunt cãlugãrii de la Sfântul Munte?". Si zice: „Dragã, sã nu­ti închipui cã la Sfântul Munte sunt oameni veniti din cer pe pãmânt. Sunt oameni de pe pãmânt care doresc mai­binele, doresc cerul. Deci sã nu te duci acolo sã întâlnesti oameni din cer". Bun! Si a venit vorba despre pescuit, cã acolo, fiind lângã mare, pot sã pescuiascã. Si zice el: „Da, este drept cã­i mai bun pestele decât cartoafele! (el a zis „cartoafele" pentru cã uitase cum se zice în româneste), da­ti trebuie timp prea mult pânã­l prinzi". Zicea pãrintele Serafim Popescu, când s­a dus la Sfântul Munte, cã a întâlnit acolo un pãrinte român care nu mai stia bine româneste (pentru cã trãise mult printre greci) si în loc sã zicã „ce vacã", de exemplu, zicea „bou parte femeiascã". Bineînteles cã pãrintele i­a zis cã „bou parte femeiascã" se numeste „vacã". Asa si pãrintele acesta, zicea „cã e mai bun pestele decât cartoafele", dar el prefera sã mãnânce cartofi si sã nu mãnânce peste, în loc sã­si piardã vremea care­i hotãrâtã pentru pravilã, pe care s­o foloseascã pentru pescuit.

Stimati ascultãtori, totusi va trebui sã si sfârsesc! Se zice cã un pãrinte tinea o predicã si a cam lungit­o. Un tatã tinea un copil în brate si copilul a adormit, dupã care s­a trezit si l­a întrebat pe tatã­sãu: „N­a mai terminat o datã?". Si tatã­sãu a zis: „Ba, a terminat, numai cã nu se poate opri!". Asa si eu, acum. Trebuie sã cam gat si sã mã pot opri!

Dar, ca sã mã pot opri, trebuie sã vã mai spun ceva fain! Si­anume, mie mi­au plãcut totdeauna lucrurile delicate! Si din Pateric mi­au plãcut lucrurile de o delicatete superioarã, de o delicatete impunãtoare. Asa sunt douã istorisiri care­mi plac mie foarte mult. Una în legãturã cu cinstirea între ei a oamenilor: În istorisirile despre Sfântul Ilarion cel Mare, se spune cã s­a dus odatã la Sfântul Antonie cel Mare. Si când l­a vãzut Sfântul Antonie cel Mare pe Sfântul Ilarion, care era începãtor în ale duhovniciei, dar care era socotit si stia Sfântul Antonie cã va fi mare, a zis cãtre el: „Bine ai venit, Luceafãrule care rãsari dimineata!". Formulã de politete. Si sã vedeti ce frumos a rãspuns Cuviosul Ilarion: „Pace tie, Stâlpule de luminã care luminezi lumea!". Pe mine mã impresioneazã lucrurile astea! Poate­s unii care­s ca butucul, nu­i impresioneazã! Dar sunt niste lucruri extraordinar de frumoase si, cu cât te apropii de ele, ai mai multã bucurie din ele... „Bine ai venit, Luceafãrule care rãsari dimineata!", „Pace tie, Stâlpule de luminã care luminezi lumea!".

O altã istorisire care îmi umple sufletul de bucurie este la avva Macarie cel Mare. Se spune cã avva Macarie (parcã nici nu­ti vine sã rostesti asa ceva, dar nu se poate sã nu rostesti, dacã citesti) s­a fãcut Dumnezeu pãmântesc, si spune de ce: pentru cã, asa cum Dumnezeu acoperã lumea, deci ocroteste lumea, asa acoperea si el pãcatele oamenilor, pe care le vedea ca si când nu le­ar fi vãzut, si cele despre care auzea, ca si când n­ar fi auzit de ele. Este coplesitor de frumos si de valoros. Pe Avva Macarie nu­l interesau pãcatele oamenilor, nu iscodea pãcatele oamenilor, nu scormonea în pãcatele oamenilor.

Acestea sunt cele douã istorisiri care as fi vrut sã vi se împlânte în minte si pe care sã le aveti în vedere. Mai sunt si altele, nu poti sã alegi, adicã toate sunt frumoase, toate sunt importante. De pildã, se spune cã avva Pafnutie a vãzut un înger care avea o secerã în mânã si care i­a spus: „Pafnutie, de secera aceasta vor fi tãiati toti cei care judecã pe fratele lor, dar tu, pentru cã vãzând pãcatele fratelui nu l­ai judecat, ci te­ai gândit la pãcatele tale, ai scãpat de aceastã judecatã". Se insistã foarte mult în Pateric sã nu judecãm pe oameni, sã nu­i osândim, sã nu­i condamnãm, sã trecem cu vederea greselile lor, sã ne rugãm pentru binele lor; mai ales sã nu judecãm, pentru cã a zis Domnul Hristos: „Nu judecati, ca sã nu fiti judecati" (Matei VII,1).

Este interesant ce se spune despre un pãrinte care nu era prea ostenitor în privinta postului si a celorlalte îndatoriri dar, când a murit, era senin si vesel. Cei care au stat atunci împrejurul lui au zis: „Frate, stiam cã n­ai fost prea ostenitor, cum de te muti din lumea aceasta cu atâta veselie în suflet?". Si el a zis: „Credeti­mã, pãrintilor, cã stiam si eu cã n­am fost prea nevoitor, dar eu am tinut seama de cuvântul Domnului «Nu judecati ca sã nu fiti judecati» si, de când m­am fãcut cãlugãr, n­am judecat pe nimeni si acum mã duc înaintea lui Dumnezeu si­I zic: «Doamne, ai zis cã sã nu judec ca sã nu fiu judecat» si cred cã n­o sã fiu judecat, pentru cã n­am judecat". Cine poate sã zicã asa ceva? N­am ajuns la mãsurile acestea, dar ne dãm seama de delicatetea pãrintilor.

Mai îmi amintesc ceva (cred cã nu mã voi putea opri, totusi!). Se zice cã la un pãrinte s­au dus trei frati, dintre care unul avea nume rãu. Si l­au rugat sã le facã câte o mreajã. Cel dintâi a zis: „Avvo, fã­mi o mreajã!" (o plasã de pescuit). Si avva a zis: „Nu­ti fac!". Si a zis si cel de­al doilea: „Fã­mi o mreajã!" si avva a zis: „Nu­ti fac!". Si a zis si cel cu nume rãu: „Fã­mi o mreajã!" si avva a zis: „Tie­ti fac!". Si la urmã cei doi s­au interesat de ce i­a fãcut celui cu nume rãu si lor nu le­a fãcut. Si le­a spus asa avva: „Voi mã­ntelegeti cã n­am vreme sã vã fac, dar el, dacã as fi zis cã nu­i fac si nu­i fãceam, ar fi zis cã «de­aia nu­mi face mie, cã am nume rãu!»". Deci, cu cel cu nume rãu s­a purtat mai bine decât cu cei care n­aveau nume rãu!

Sunt niste lucruri, sunt niste nuante care impun. De aceea sã stiti cã eu socotesc Patericul (desi am vorbit de Filocalie, desi îmi place Filocalia, desi mã ocup de Filocalie) mai cu efect, îl socotesc mai practic, mai dãtãtor de perspectivã duhovniceascã decât Filocalia. Din Filocalie trebuie sã citesti douãsprezece volume ca sã ajungi s­o cuprinzi toatã. Si­apoi, dacã le citesti, de multe ori îti rãmâne putin. La mine au venit oameni care mi­au spus: „Pãrinte, am citit volumul întâi din Filocalie" si, când i­am întrebat care­s autorii cuprinsi în Filocalie, n­au stiut sã­mi spunã nici un autor. Dacã n­au stiut autorii, apoi nici scrierile nu le­au stiut. Dacã n­au stiut scrierile, n­au stiut nici continutul scrierilor. Deci noi nu trebuie sã citim asa, numai ca sã ne pomenim cã am citit cutare carte, ci trebuie sã citim ca sã ne învãtãm sã câstigãm ceva, sã avem povãtuitori pe pãrintii din Filocalie, pe pãrintii din Pateric. Si dacã­i avem ca povãtuitori, atunci stim ce avem de fãcut, stim cum sã ocolim patimile, stim cum sã înmultim rugãciunea, stim cum sã fim binevoitori fatã de aproapele nostru, stim cum sã­I slujim lui Dumnezeu în raport cu aproapele nostru, stim cum sã ne luminãm mintea, stim cu ce sã ne îmbogãtim sufleteste si­atunci nu mai avem vreme de gânduri desarte, de gânduri necurate, de gânduri întinate, ci ne vedem de o viatã superioarã; viata superioarã este dãtãtoare de liniste, dãtãtoare de fericire si acesta­i rostul Patericului: sã ne apropie de Dumnezeu, sã ne dea o perspectivã duhovniceascã, sã ne întãreascã în bine, sã ne înmulteascã linistea din sufletul nostru, pentru cã pânã la urmã Patericul se întemeiazã tot pe învãtãtura Evangheliei, dar este învãtãtura trãitã!

Evanghelia se interpreteazã, Patericul nu se mai interpreteazã, Patericul – cum e el, asa­l citesti! Asa înveti din el, n­ai nevoie de comentariu la Pateric! Nici n­am auzit pânã acum de un comentariu la Pateric. Nu existã comentarii la Pateric, pentru cã Patericul, el însusi se comenteazã, prin ceea ce înveti din el. Acolo scrie, de exemplu, „Arsenie, fugi de lume si te vei mântui!". Fugi si tu de învãlmãsealã, cât poti, si ai mai multã liniste! Sau: „Taci, fugi, linisteste­te, cã acestea sunt rãdãcinile nepãcãtuirii!". Cum e cu tãcerea (vedeti cã nu mã pot opri?)?

În Pateric se spune asa: „Iubiti neagoniseala si tãcerea, cãci de acestea atârnã toatã viata cãlugãrului!". Deci, se presupune cã un cãlugãr trebuie sã­si ducã viata mai ales în tãcere; bine­nteles, nu în tãcerea animalului sau în tãcerea mutului! De ce? Pentru cã, dacã ne­a dat Dumnezeu grai, ni l­a dat ca sã vorbim, nu ca sã tãcem! Aveam un profesor de latinã la Timisoara (eu am fãcut liceul la Timisoara) si când scotea pe câte unul la rãspuns si nu stia, zicea: „Tãcerea­i de aur, vorba­i de argint! Ãsta­i plin de aur!". Nu în întelesul acesta sã taci, ca sã te numeri la cei care tac, ci sã taci ca sã stii când sã vorbesti si cum sã vorbesti, corect si frumos! În Pateric se pune si problema aceasta si se zice: sunt trei feluri de oameni care tac – unii care tac din fire, unii care tac pentru slava desartã, ca sã fie numãrati la cei care tac, si unii care tac ca sã nu greseascã. Se zice cã numai tãcerea celor din urmã câstigã darul. L­a întrebat cineva pe avva Pimen: „Ce­i mai bine, sã vorbesc sau sã tac?" Si avva Pimen i­a zis asa: „Dacã vorbesti, pentru Dumnezeu sã vorbesti, iar dacã taci pentru Dumnezeu, e bine sã taci!".

Si tot în Pateric se spune cã „sunt oameni care de dimineata pânã seara vorbesc, dar fãrã de folos nimic nu vorbesc. Aceia toatã vremea se socoteste cã duc tãcere; si sunt oameni care nu scot nici un cuvânt, dar în inima lor osândesc pe altii, aceia toatã vremea se socoteste cã vorbesc".

Sunt niste nuante, sunt niste lucruri pe care toatã vremea este bine sã le avem în vedere, citind Patericul, asimilând cele din Pateric, împlinind toate câte le putem împlini din Pateric. Eu vã recomand Patericul si, dacã dupã plecarea mea, o sã vã interesati de Pateric sã­l cititi, o sã vã interesati de Pateric sã simtiti nuantele Patericului si sã­l folositi, eu zic cã n­am venit degeaba aici! Iar dacã totul se sfârseste acum, atunci înseamnã cã numai eu sunt cel mai câstigat, pentru cã mi­am mai înregistrat pe casetã o cuvântare, care poate sã fie de folos si pentru mine si pentru altii. Iar dacã vã veti interesa de Pateric si de cele din Pateric, atunci înseamnã cã am semãnat aici si am dat luminã din lumina sufletului meu, luminã din luminile Patericului. O sã gãsiti foarte multe lucruri importante pe care eu nu le­am putut cuprinde în cuvântarea mea de­acum, foarte multe lucruri care or sã vã fie de folos si care doresc sã vã fie de folos.

Vã multumesc cã m­ati ascultat, cã m­ati lãsat sã mã desfãsor într­o cuvântare care mie mi­a fãcut mare bucurie! Dumnezeu sã ne ajute!
 
 

– O întrebare practicã: am o fetitã de opt ani; pânã la sase – sapte ani stãtea la toatã slujba Sfintei Liturghii, acum nu mai are rãbdare. S­o mai iau la slujba Sfintei Liturghii, chiar dacã mai iese din când în când din bisericã sau s­o las acasã? Cum sã procedez?

– Si într­un fel si într­altul: o mai aduci la bisericã sã nu­si uite de bisericã, o mai lasi si acasã, pentru cã nu are rãbdare... Slujbele noastre sunt fãcute pentru oameni mari, pentru oameni pricepãtori, pentru oameni care stiu pentru ce stau acolo, pentru oameni care participã la slujbã. Nu sunt fãcute pentru copii care, la mãsura lor, nu înteleg.

Sã stiti cã eu m­am trezit cumva în bisericã. Când aveam eu 54 de ani, am rãmas în tren... Eram cu un pãrinte de la noi si am rãmas în tren... S­a blocat usa si, pânã sã cobor eu, a pornit trenul. Si zic eu: „de 54 de ani n­am rãmas niciodatã în tren!". Si pãrintele acela a zis cã sã nu numãr toti anii, cã doar nu m­am nãscut în tren! Eu numãr toti anii si zic cã m­am trezit în bisericã. M­au adus pãrintii mei de când eram foarte mic si mi­a plãcut. Dar sã stiti cã nu întelegeam nimic! Gândindu­mã acum, în urmã, mi­am dat seama cã nu întelegeam nimic. Credeam cã în bisericã nici nu se spune ceva cu sens, ci se spun asa...niste cântãri, fãrã text...

Când m­am dus la scoalã, la Cluj, m­au întrebat colegii dacã la noi se cântã „Ca pe Împãratul...". Si eu am spus: „Nu, nu se cântã!". Când m­am dus acasã, dacã ei mi­au atras atentia, am auzit si eu „Ca pe Împãratul tuturor sã­L primim...". Când m­am dus la scoalã în clasa a doua, le­am spus colegilor: „Bã, sã stiti cã si la noi se cântã «Ca pe Împãratul...»". Deci copiii nu au cum sã stea, nu au rãbdare, nu au rãbdare nu numai pentru bisericã, nu au rãbdare pentru nimic. Si la scoalã li se face un program scurt, li se schimbã activitatea, li se dã posibilitatea sã se joace, sunt niste lucruri pe care le stiu pedagogii si stiu pentru ce le fac. Asa cã aceia care aveti copii trebuie sã vã lãsati voi dupã copii, nu copiii dupã voi, la mãsura voastrã. Se zice cã niciodatã nu poti sã ceri unui copil sã meargã la acelasi pas cu un om mare. Un copil are pas de copil. Dacã vrei sã mergi cu el, te lasi tu dupã el, trebuie sã­i întelegi neputinta lui; nu­i ceri niste lucruri pe care nici tu nu le­ai fãcut când erai copil si nici nu le­ai fi putut face.
 
 

– În ce mod ne putem apropia de Dumnezeu si prin cântarea psalticã? Despre acest lucru se vorbeste mai putin în Pateric, considerându­se cã este o mai slabã concentrare a mintii asupra textelor liturgice.

– În învãtãturile Pãrintilor duhovnicesti, de exemplu în scrierile Sfântului Petru Damaschin, avem afirmatia cã rugãciunea gânditã, rugãciunea lãuntricã este „desãvârsirea mintii", iar cântarea este „leac al neputintei". Biserica a primit cântarea ca pe un fel de divertisment. Oamenii se simt mai bine când aud cântându­se, decât atunci când ar citi ceva sau când s­ar rosti ceva. Se simt mai bine condusi cãtre Dumnezeu pe aripile cântãrii. Noi zicem cã si îngerii din ceruri cântã. Stim cã la Nasterea Domnului au cântat îngerii „Mãrire întru cei de sus lui Dumnezeu, si pe pãmânt pace, între oameni bunã­voire...". Însã pentru o anumitã categorie de oameni, care sunt mai obisnuiti cu slujba rostitã, cu slujba cititã, cu rugãciunea lãuntricã, se potriveste si rugãciunea aceasta si ei ocolesc cântarea, zicând cã aceia care cântã se si împrãstie mai mult. În realitate, fiecare trebuie sã se foloseascã de mijlocul care i se potriveste lui. Noi, la mãnãstire, si cântãm, si citim, si rostim, mã rog, facem cum e rânduiala, si nu zicem cã atunci când cântãm ne împrãstiem si cã atunci când nu cântãm ne concentrãm. În realitate, poti sã te concentrezi si când cânti, dacã tii seama de text si de cântare, poti sã te împrãstii si când citesti, dacã nu tii seama de texte.

În Pateric, într­adevãr, este câte un loc în care se spune (chiar la avva Pamvo) cã s­a dus un frate din Pustie în Egipt si a auzit acolo cântare de psalmi si slujbe frumoase si s­a întors si a zis: „Pãrinte, noi ne pierdem sufletul aici în Pustie, nici nu stii ce frumos cântã cei din lume!". Si­atunci pãrintele l­a apostrofat si i­a spus: „Lasã, cã­i mai bine ce facem noi, aceia se împrãstie" etc. Sunt niste lucruri exagerate. Si în Pateric poti sã gãsesti exagerãri. Sunt niste lucruri exagerate pe care trebuie sã le gândim în perspectiva noastrã. Adicã, dacã nouã ne place cântarea, si dacã ne plac slujbele cu cântare, nu pierdem nimic. Dacã vrem sã avem rugãciunea lãuntricã si necântatã, putem sã o folosim si pe aceasta, însã în rugãciunea noastrã particularã. Important este sã folosim ceea ce ne stã la îndemânã. Dacã Biserica a rânduit sã fie slujbe cu cântare, sã învãtãm sã cântãm si noi. Muzica psalticã e frumoasã, e cam pretentioasã, dar e frumoasã. Noi, în Ardeal, avem si muzicã bisericeascã ardeleneascã, mai putin pretentioasã, care poate fi cântatã mai usor; fiecare regiune din tara noastrã are melodiile ei bisericesti... Important este sã ne încadrãm în conditiile pe care le avem.
 
 

– Ce Pustiu este mai pustiu, orasul sau Pustiul?

– Pãi, depinde! Poate sã fie orasul pustiu si sã nu fie pustiu Pustiul. Depinde cum ti­l faci. În oras existã pustiu în sensul acesta cã oamenii se cunosc mai putin, cã oamenii se intereseazã mai putin unii de altii, cã nu cunosti nici pe cei dintr­un bloc cu tine, cã esti mai izolat decât într­o Pustie, spre deosebire de sat – unde oamenii se cunosc, unde se întrebã unii pe altii, comunicã unii cu altii, se salutã când se întâlnesc.

– Ce înseamnã sã ai un program ordonat al vietii spirituale? Înseamnã fixarea în anumite obiceiuri?

– Da! E bine sã ai niste deprinderi! Sã stii de rugãciunea de dimineatã, de cea de searã, sã stii de rugãciunea de la masã, sã­ti gãsesti ceva timp ca sã citesti din Scripturã, sã ai niste momente în viatã care sã fie marcate de gândul la Dumnezeu. Sã nu fie ceva întâmplãtor, adicã asta o fac, asta n­o fac... Când te scoli dimineata sã stii cã stai în fata lui Dumnezeu, seara când te culci sã stii cã e vremea hotãrâtã sã te gândesti la Dumnezeu, când stai la masã sã te gândesti la Dumnezeu... Asta înseamnã sã ai si un program de viatã religios; duminica mergi la bisericã, în zilele de post postesti, sunt niste programe...
 
 

– Ce ne puteti spune referitor la pedeapsa pe care Dumnezeu o aplicã în unele cazuri urmasilor celor ce au sãvârsit pãcate, pedeapsã care uneori poate merge pânã la al saptelea neam, a saptea generatie?

– Dragã, în ceea ce priveste pedeapsa, noi nu stim prea multe! Stim doar atât, cã Dumnezeu i­a promis omului cã dacã va împlini poruncile Lui, îl va binecuvânta pânã la al o mielea neam, iar dacã nu va împlini poruncile lui Dumnezeu, va fi pedepsit pânã la al treilea sau al patrulea neam! Asta înseamnã cã noi avem o responsabilitate nu numai pentru noi, ci avem o responsabilitate si pentru urmasii nostri, cã pãcatele se plãtesc nu numai de cãtre cei care le fac, ci si de cãtre urmasii lor. Asta­i ceea ce stim din Scripturã. Pãrintele Arsenie Boca zicea cã de aceea se spune cã pãcatele se pedepsesc pânã la al treilea sau al patrulea neam, pentru cã dupã al treilea sau al patrulea neam, se stinge neamul.

Dacã împlinesti poruncile lui Dumnezeu, neamul îti rãmâne pânã la a mia generatie sau poate si mai mult (o mie de ani nu înseamnã totdeauna o mie, ci înseamnã uneori si altceva decât o mie, adicã ani multi). Cum se explicã, de ce­i asa, cã­i drept sau nu­i drept sã fie asa, asta­i altceva! Ceea ce stim noi, este cã suntem datori cu ceea ce putem face, nu numai pentru noi, ci si pentru binele altora.
 
 

– Ce o sfãtuiti pe o tânãrã care a avut o bunicã vrãjitoare, doi frati care s­au sinucis si ea însãsi a avut o tentativã de sinucidere?

– Dragã, eu nu stiu ce sã faci, decât sã te tii de Dumnezeu, pentru cã de la Dumnezeu vine „toatã darea cea bunã si tot darul desãvârsit".
 
 

– Cum putem preveni împrãstierea gândurilor în timpul rugãciunii, când aceasta a devenit obisnuintã?

– Împrãstierea la vremea rugãciunii se poate preveni numai prin silinta de a fi neîmprãstiat si când nu­i rugãciune. În Pateric se zice: „Cãlugãrul care se roagã numai când se roagã, acela nicidecum nu se roagã".

Omul nu trebuie sã astepte rugãciunea ca sã nu se­mprãstie, ar trebui sã nu se împrãstie nici când nu­i rugãciune. Împrãstierea este o chestiune care tine, în general, de viata omului. Mintea omului este în asa fel fãcutã, încât sã nu stea la un singur lucru, statornicã numai la un singur lucru. În acelasi timp poti sã te gândesti si la altceva, sã ai si altã impresie decât cea principalã si, în cazul acesta, important este sã te concentrezi pe cuvintele pe care le spui si sã nu te sperii dacã se întâmplã si altceva (faptul, de exemplu, cã­ti vin gânduri care te împrãstie nu trebuie sã te preocupe decât în întelesul acesta – cã sã fii mai silitor, pentru a se împutina gândurile).

În Pateric se spune cã la avva Pimen s­a dus un frate si a zis: „Ce sã fac, pãrinte, cã­mi vin tot felul de gânduri rele în minte". Si avva Pimen a rãspuns: „Opreste vântul! (bãtea vântul). Întinde bratele si pieptul si opreste vântul!". Si el a zis: „Nu pot sã opresc vântul!". Si pãrintele a continuat: „Asa cum nu poti opri vântul, asa nu poti opri gândurile rele! Dar altceva poti sã faci, si anume, cu un gând bun sã înlãturi gândul cel rãu!". Deci, statornicirea în gânduri bune va duce la înlãturarea gândurilor celor rele.
 
 

– Dupã eliberarea prin spovedanie de pãcatele ce apasã asupra sufletului, amintirea patimilor revine mereu în minte. Pentru a ne elibera de amintirea lor, ce ne recomandati?

– Recomand statornicirea în gânduri bune! Adicã, de câte ori simtim cã este un asalt în sufletul nostru pentru un gând negativ, sã­l înlãturãm cu un gând pozitiv. Lucrul acesta se realizeazã în timp, niciodatã nu ai putea rezolva o astfel de chestiune într­un anumit moment. Iertarea o primim de la Dumnezeu, iar linistirea sufletului tot de la Dumnezeu, dar statornicirea în gânduri bune este o chestiune care se câstigã în timp si metodic.
 
 

– La o adunare, unul din frati a zis: „Eu nu mãnânc aceastã mâncare, cãci eu postesc!". Pãrintele îl ceartã, zicându­i: „Mai bine nu posteai, decât sã te lauzi pentru fapta aceasta!". Când suntem în post si mergem la rude, când ne pun bucate pe masã, ce sã facem?

– Sã spuneti cã postiti si sã posteascã si ei! Dragã, asta din Pateric, cu „eu postesc" era o pravilã personalã a lui, nu era o rânduialã a Bisericii. Eu, de exemplu, dacã mã duc undeva si mi se pune o mâncare de dulce în post, refuz mâncarea de dulce! De ce? Pentru cã si omul care îmi oferã trebuie sã posteascã! Si acum existã o rânduialã precisã! Pe­atunci nu existau rânduieli precise, ci existau niste deprinderi ale unora si altora... Dacã tu te duci într­o adunare unde nu se posteste si tu vrei sã postesti într­o chestiune a ta particularã – e una, iar dacã postesti pentru cã e o rânduialã a Bisericii sã postesti – e alta. De exemplu, când mergem la pomeni, dacã e zi de miercuri, de vineri sau zi de post, eu nu mãnânc de dulce, cã oamenii bagã de seamã ce mãnânci (eu, de altfel, nu mãnânc nici acasã de dulce în zi de post). Si­atunci, de ce sã­mi stric rânduiala când mã duc la o pomanã! Le spun oamenilor cã astãzi se mãnâncã de post si­atunci oamenii se orienteazã, eventual îti dau ceva si mãnânci, iar dacã nu­ti dau – trece, te duci acasã si mãnânci ce poti mânca. Asta­i rânduiala noastrã de acum.

Eu, dacã mã duc la fratele meu sau la cineva cu care sunt apropiat, spun de la început cã la noi, la mânãstire, postim luni (dacã­i luni si vreau sã postesc, desi la postul de luni sunt putin elastic, în sensul cã, dacã sunt în afarã de mânãstire, nu tin neapãrat sã postesc lunea, pentru cã postul de luni este totusi facultativ; la mânãstire, totdeauna postesc lunea),. Dacã pot sã postesc si rânduiala se poate împlini, le spun „uite, astãzi e luni, desearã vin la voi, pregãtiti mâncare de post, ca sã pot sã postesc si luni". Dacã nu­i anunt, pot sã mãnânc si de dulce, nu­i o problemã. Sunt chestiuni care sunt precise si sunt chestiuni cu elasticitate si nu­i nici o gresealã cã le spun oamenilor cã „azi e post si trebuie sã postim", cã nu mã laud cu postul, ci vreau sã împlinesc o rânduialã pe care trebuie s­o­mplineascã si ei.
 
 

– De cine depinde sporirea noastrã duhovniceascã, de noi sau de duhovnic? În ce mãsurã?

 Si de noi, si de duhovnic! Dar sã stiti cã de multe ori depinde mai mult de noi decât de duhovnic, pentru cã pe duhovnic îl întâlnim mai rar, dar cu noi ne­ntâlnim în toatã ziua, în toatã clipa. Depinde de noi, de râvna noastrã, de dorinta noastrã de îmbunãtãtire, de hotãrârea noastrã pentru a fi în legãturã cu Dumnezeu, de reprosurile pe care ni le facem pentru întrelãsãri, pentru delãsãri, pentru neîmpliniri...
 
 

– Vã rugãm sã ne explicati urmãtoare povestire din Patericul egiptean: A venit un frate la avva Zinon si a întrebat ce sã facã, pentru cã nu­l pãrãsesc patimile. Iar avva Zinon i­a zis: „Vasele lor sunt încã la tine si de aceea nu te pãrãsesc. Dã­le lor arvuna lor si te vor lãsa". Care sunt vasele si care este arvuna?

– Dragã, vasele sunt pricinile patimilor, iar arvuna, probabil, este nãdejdea de a scãpa de patimi. Nu le mai bãga în seamã si­ai scãpat de ele!
 
 

– Cum credeti c­ar trebui sã­si petreacã timpul liber un student? Prin timpul liber se întelege si timpul afectat rugãciunii.

– Un student sã­si foloseascã timpul liber tot ca student! Mai întâi de toate sã se odihneascã pentru a fi disponibil pentru o muncã de student. Sã stiti cã scoala nu se face numai cu munca, se face si cu odihna! Dacã nu esti odihnit – nu ai randament, nu întelegi si e foarte important, când pornesti la o muncã intelectualã, sã fii totdeauna odihnit. Timpul liber se poate folosi si pentru studiu, eventual pentru alt fel de studiu decât cel de la scoalã sau care ti se cere pentru scoalã, poti sã te si plimbi, poti sã faci si sport dacã vrei, dacã simti nevoia de sport, de a­ti folosi energiile; mã rog, la tinerete omul e pornit asa, sã facã ceva, si la oras n­ai ce face, nu e ca la tarã, unde­i pui coasa­n mânã si zici: Esti student, no, ia sã vedem, stii cosi? Si­i trage­o coasã... La oras nu se pot realiza niste lucruri care se pot realiza la sat. La sat îi pui sapa­n mâna copilului de când o poate tine­n mânã. La oras trebuie sã faci ceva si­atunci mai faci un sport, mai iesi la o plimbare, în orice caz, sã nu­ti pierzi timpul în priviri fãrã rost la televizor (eu nu zic sã nu vã uitati la televizor, cã si eu am într­un fel televizor, am sonorul de la televizor, numai cã n­am vreme de el). Important este sã­ti gãsesti totdeauna ceva de fãcut, totdeauna ceva frumos, ceva care te îmbogãteste sufleteste si­atunci e foarte bine. Si dacã nu­ti gãsesti ceva de fãcut, atunci te stãpâneste vrãjmasul si­apoi îti dã el de lucru!
 
 

–Dacã sãvârsim pãcate fatã de pãrintii trupesti si ne cãim, dobândim iertare, pe de o parte, iar pe de altã parte – pedeapsã?

– Dumnezeu zice: „Cinsteste pe tatãl tãu si pe mama ta" (Iesirea XX, 12) – e poruncã, si tineti seama de faptul cã cele zece porunci ale lui Dumnezeu, dupã Sfântul Chiril al Alexandriei, sunt împãrtite asa: primele privesc raportul dintre om si Dumnezeu, a cincea priveste raportul dintre pãrinti si copii, iar celelalte privesc raportul între oameni si oameni.

Sfântul Chiril al Alexandriei observã un lucru care mie mi­a plãcut foarte mult, de când l­am aflat (îmi pare rãu cã nu l­am gândit si eu înainte de a­l afla), si anume: întâi e Dumnezeu, apoi pãrintii si dupã aceea sunt ceilalti oameni! Pãrintii au un loc special; prin pãrinti ne­a adus Dumnezeu în lumea aceasta, deci fatã de pãrinti avem datorii speciale, trebuie sã­i odihnim pe pãrinti prin viata noastrã, prin felul nostru de fi, sã nu le facem supãrãri, sã nu le facem rusine si dacã, totusi, gresim fatã de ei (sigur cã greseala nu­i numai fatã de ei, ci si fatã de noi si fatã de Dumnezeu), de la Dumnezeu primim iertarea, iar pentru cã pãcatele, în majoritatea cazurilor, se plãtesc, putem sã primim si necazuri de pe urma necinstirii pãrintilor si s­ar putea întâmpla ca, la rândul nostru, ca pãrinti, sã avem necazuri prin copiii nostri. Se zice: „Ce faci – ti se va face". Noi nu dorim lucrul acesta! Pe cât se poate, sã fim corecti, cã atunci ne vine dar de la Dumnezeu, nu ne vine pedeapsã de la Dumnezeu. Pedeapsa, de altfel, e consideratã ca un mijloc de îmbunãtãtire, nu ca un mijloc de ispãsire.
 
 

– În Pateric si în viata cãlugãreascã, mai ales, ascultarea este un element de bazã. Totusi, noi auzim pe unii cãlugãri cã ei nu mai vor sã asculte pe ierarhii de care apartin, pentru motive ca acestea: cã ierarhul locului sau staretul îi nedreptãteste, nepretuindu­le efortul depus în mânãstire, cã ierarhul sau staretul sunt materialisti sau au alte pãcate. Pânã unde merge ascultarea neconditionatã si, eventual, când poti pune anumite conditii?

– Ascultarea este neconditionatã în sensul acesta, cã atunci când te faci cãlugãr spui cã vei fi ascultãtor întru toate de îndrumãtor si de fratii care­ti dau niste lucruri de fãcut. Dar când ai fi îndemnat prin poruncã sã faci un pãcat, atunci nu asculti! De exemplu, dacã ti s­ar porunci sã dai foc unei case, din ascultare, nu se poate! Pentru cã ascultarea o faci ca sã te apropie de Dumnezeu si ca sã te apropii de Dumnezeu, nu o faci doar ca sã fii în ascultarea cuiva. Îti alegi omul de care poti sã asculti, omul care nu te poate îndruma la nimic rãu, pentru cã el împlineste voia lui Dumnezeu, reflectã voia lui Dumnezeu, nu­i pus în locul lui Dumnezeu – ãsta­i dumnezeul tãu si de el trebuie sã asculti – nu­i asa, ci eu sunt slujitorul lui Dumnezeu si trebuie sã mã asculti pe mine, cum Îl ascult eu pe Dumnezeu (cum ar zice Sfântul Apostol Pavel: „Fiti urmãtorii mei precum eu lui Hristos!"). Asta­i conditia ascultãrii.

În rest, chestiunile celelalte – cã te nedreptãteste, cã­ti cere niste lucruri care impun mai mult efort – dacã esti smerit, nici nu simti. Cãlugãria nu­i o chestiune particularã, asa, mã îmbrac în haine cãlugãresti si sunt cãlugãr, ci este o chestiune de dependentã, pentru c­ai vrut tu sã te faci cãlugãr. Când te faci cãlugãr, ti se dau foarfecele ca sã le dai celui care te tunde în monahism, care zice: „Ia foarfecele si mi le dã mie", iar dupã ce i le dai zice: „Iatã, din mâna lui Hristos le primesti pe ele, vezi cã nimeni nu te sileste pe tine, cã de voia ta vrei sã fii în dependentã". Deci, dacã esti în situatia aceasta, de a fi dependent, nu se mai discutã cã ai putea sã fii si independent.

Când faci parte dintr­o mânãstire nu mai esti un om liber, un om independent, care poti sã faci ce vrei, care­ti poti rândui niste lucruri, asa, cã­ti place tie. Eu, de exemplu, mã consider aici în prelungirea mânãstirii, pentru cã am fost îngãduit de mânãstire sã vin aici; am în buzunar un bilet de voie (eu l­am scris la masinã, mi l­am fãcut anume): „Arhimandritul Teofil Pãrãian din aceastã mânãstire este învoit sã meargã la Craiova pentru a tine o conferintã cu caracter religios, invitat fiind de Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi din România. Pleacã astãzi, 27 octombrie 1997 si se întoarce, cel mai târziu, în 29 octombrie". Mâine trebuie sã fiu la mânãstire, cãci, dacã nu, sunt în neascultare!
 
 

– Dacã n­ar fi fost scris Patericul, ce neajunsuri ar fi avut credinciosii?

– Nu stim, pentru cã nu stim ce foloase au credinciosii care citesc Patericul în sensul acesta; adicã noi nu putem zice cã de Pateric depinde ceva, cã dacã nu citesti Patericul nu ai folosul cutare si cã trebuie neapãrat sã citeascã cineva Patericul ca sã se mântuiascã! La fel si Filocalia! Ce se întâmplã cu oamenii care nu stiu de Filocalie, n­au vãzut Filocalia? Pãrintii mei nici n­au auzit cuvântul Filocalie si, cu toate astea, eu cred cã s­au mântuit! De ce s­au mântuit? Pentru cã au fost oameni cumsecade, c­au stiut de rugãciune, c­au stiut de post, c­au stiut de îndrumãri, au stiut de o lege, au stiut de o Bisericã, mã rog, de toate astea, fãrã sã stie de Pateric, fãrã sã stie de Filocalie; si­acum nu putem sã maximalizãm niste lucruri, cã gata, Patericul e tot, oameni buni, Filocalia e tot! Oameni buni, cumpãrati Filocalia, cititi Filocalia, cititi Patericul! Nu asa! Ne ajutã, e o treabã bunã, e în folosul nostru, avem niste bucurii ale Patericului – citind Patericul, avem niste bucurii ale Patericului – împlinind Patericul, avem niste bucurii ale Filocaliei asa, numai din zicerile Filocaliei; de exemplu, eu când aud cuvântul acesta: „Când îti aduci aminte de Dumnezeu, înmulteste rugãciunea, pentru ca atunci când Îl vei uita, Domnul sã­si aducã aminte de tine" (cuvântul din Filocalie din Sfântul Marcu Ascetul), mi se umple inima de bucurie. Sau când zic cuvântul Sfântului Isaac Sirul: „Împacã­te cu tine însuti si vor fi în pace cu tine cerul si pãmântul!". Sunt niste bucurii ale lecturii filocalice si ale lecturii Patericului, dar noi nu maximalizãm acum: gata – numai Patericul, gata – numai Filocalia. Astea sunt lucruri care ne ajutã, lucruri care ne formeazã o perspectivã, care ne dau o orientare; toate sunt bune, sunt binevenite dacã ajungem la ele, dar nu poti sã zici cã acela care nu ajunge la ele e pãgubit.
 
 

– Cum ati caracteriza în douã-trei cuvinte Patericul?

– Stiu eu… e foarte greu sã faci o caracterizare asa, în douã – trei cuvinte si asa, deodatã, la comanda cuiva! L­as caracteriza drept o carte foarte importantã, care ne ajutã sã ne luminãm constiinta în legãturã cu îmbunãtãtirea vietii sufletesti. No, am zis acum ceva, nu stiu dacã as mai putea repeta!
 
 

– Cum sporesti în relatia ta cu Dumnezeu prin rugãciunea din bisericã si cum sporesti în relatia cu Dumnezeu prin rugãciunea fãcutã acasã? Care este diferenta dintre ele si care este echilibrul dintre ele?

– Dragã, într­un fel nu este nici o diferentã, pentru cã tot rugãciune e si acasã si la bisericã! Ceea ce faci în bisericã, faci organizat si împreunã cu altii, faci într­un loc consacrat, într­un loc sfintit anume pentru Dumnezeu. Se recomandã ca atunci când e slujbã la bisericã si când poti fi la bisericã, sã fii la slujbã, pentru cã pentru rugãciunea particularã gãsesti si altã vreme, când nu este slujbã la bisericã. Mã gândesc în special la Sfânta Liturghie.
 
 

– Explicati din Pateric urmãtorul citat: „Pe copiii care vin în mânãstiri si sihãstrii nu­i aduce Dumnezeu, ci diavolul, ca sã­i sminteascã si sã­i rãzvrãteascã pe cei ce vor sã petreacã, în liniste, curata si cinstita viatã cãlugãreascã".

– Dragã, cei din Pateric au avut în vedere ocolirea pricinilor tuturor pãcatelor. Nu se gãseste nicãieri vreun cuvânt în legãturã cu homosexualitatea, dar aceastã zicere din Pateric aratã despre copil cã are ceva comun cu femeia; copiii pot fi, pentru unii dintre cãlugãri, îndemnãtori la pãcat, prin faptul cã reprezintã, cumva, femeia. În general, Pãrintii cei duhovnicesti au ocolit pricinile pãcatului si au socotit copiii ca posibile pricini de pãcate, de homosexualitate. Asta este o chestiune privitã într­un anumit fel.

Omul poate sã aibã însã si altã perspectivã. Si­anume, tot în Pateric, se spune cã niste cãlugãri voiau sã plece de lângã niste asezãri omenesti, pentru cã­i deranjau copiii cu tipetele lor, cu jocurile lor si au spus lui avva Pimen si avva Pimen a zis: „De glasul îngerilor fugiti?". Deci, conteazã foarte mult perspectiva pe care o ai într­o chestiune.

În Antologia sanscritã este o zicere în legãturã cu femeia:
„Câinele­a vãzut o fatã...
Carne­a zis, bãtându­si dintii
Si­si priveau pãrintii fata.
Floare­au zis, plângând, pãrintii.
Si­a vãzut­o un cãlugãr...
Bestie – a strigat ascetul.
Si­un poet vãzut­a fata...
Înger – a soptit poetul".

Deci, acelasi lucru privit din diferite puncte de vedere, din unghiuri diferite.

Foarte mult conteazã ce gândesti despre un lucru. Dumnezeu n­a fãcut nimic rãu, Dumnezeu pe toate le­a fãcut bune. Noi trebuie sã ajungem în situatia pe care o are Sfântul Apostol Pavel în vedere când zice cã „în Hristos nu existã bãrbat sau femeie, rob sau slobod, ci întru toate Hristos" (Galateni III, 28).

Dacã învãlui totul în Hristos, atunci nu mai existã nici un pericol. Dacã desparti pe Hristos de lume, ai motive sã ocolesti o multime de pricini si chiar si copiii, care­s chipul lui Dumnezeu în om, sunt mai pãstrãtori ai chipului lui Dumnezeu în om, decât omul mare. Numai cã Pãrintii cei duhovnicesti si­au dat seama de slãbiciunea, de neputinta omeneascã si­atunci, ca sã scape de tentatii, au socotit cã pe copii în sihãstrii si­n mânãstiri îi aduce vrãjmasul, nu­i aduce Dumnezeu. Asta, ca sã­si ia niste mãsuri de prevedere.
 
 

– Este nimerit sã luãm atitudine deschisã pentru pãcatele si fãrãdelegile sãvârsite de fratii nostri? Cum sã­i mustrãm pe cei care vor sã ne sminteascã, ce socotealã sã cerem celor care ne lovesc pe la spate? Nu cred cã retragerea este o solutie.

– Nu se poate da o solutie pentru toate cazurile. Fiecare om trebuie sã­si gãseascã solutia lui în împrejurãrile respective. Cât priveste mustrarea pentru pãcat, o poti face unui om care întelege mustrarea (pãrintele Arsenie Boca zicea cã „mustrarea învinge, nu convinge"). Ceea ce ne­ar interesa pe noi ar fi sã­i convingem, nu sã­i învingem.

O mustrare fãcutã are si ea rostul ei, scoate în evidentã pãcatul, dar n­o poti face oriunde si oricând. Atunci poate cã nu­i asta totdeauna solutia. Faptul cã cineva te loveste pe la spate, înseamnã cã el însusi nu e destul de curajos ca sã te loveascã din fatã, ca sã te poti apãra; nu stiu în ce mãsurã s­ar putea spune cã te­a lovit pe la spate, sunt niste lucruri pe care nu le poti rezolva teoretic, printr­o solutie generalã; în fiecare caz în parte trebuie sã ai o atitudine, un fel de a trata lucrurile.
 
 

–Explicati­ne rostul judecãtilor lumesti vãzute prin prisma cuvântului Mântuitorului: „Nu judecati, ca sã nu fiti judecati!" (Matei VII, 1).

– Dragã, Dumnezeu n­a desfiintat judecãtile! Chiar spune: „Când te duci cu pârâsul tãu la judecatã, împacã­te cu el pe cale" (Luca XII, 58), n­a zis sã se desfiinteze toate judecãtile omenesti. Este nevoie de judecatã si din punctul acesta de vedere, pentru cã oamenii nu sunt la mãsurile la care ar trebui sã fie ca sã nu meargã la judecatã.

Sã stiti cã eu n­am fost niciodatã la o judecatã, nici din curiozitate. Nici în tribunal n­am intrat în toatã viata mea, cã am 69 de ani, din care 45 de ani de mânãstire. Era s­ajung odatã, cã mi­a furat unu’ un ceas de mânã din sertarul mesei de la mine din chilie. M­am pomenit cã nu­mi mai gãsesc ceasul si vine cineva de la Militie si zice cã trebuie sã dau o declaratie si, dupã ce am dat declaratia, mi­au zis: „Pãrinte, acum o sã primiti citatie, trebuie sã vã duceti la judecatã!". Si­atunci am zis: „Mãi frate, eu mai bine­i mai dau un ceas ãluia, decât sã mã duc la judecatã!". Am aranjat apoi cu procurorul: „Domne, nu mã mai duceti pe mine pe­acolo, cã nu­i de mine!". Nu­s numai eu în situatia aceasta; sunt atâtea si­atâtea cazuri, atâtia si­atâtia oameni care trebuie s­ajungã la judecatã, asa cer împrejurãrile, asa cere legislatia, n­ai ce face! Important este sã trãiesti în asa fel încât sã nu ajungi la judecatã, dar dacã trebuie sã ajungi cã te duce cineva de martor, te duci!
 
 

– Este suficient sã te spovedesti doar la un singur duhovnic? Ce pãrere aveti despre faptul de a avea mai multi duhovnici, de a cãuta un duhovnic care ti se pare cel mai bun?

– E foarte greu de stiut! Eu, personal, cred cã nu trebuie neapãrat sã te spovedesti la un singur duhovnic, dupã ce te­a pus un duhovnic pe cale bunã. Vin atâtia oameni la spovedit, care nu stiu ce sã spunã, în sensul cã nu­i intereseazã, nu iau aminte la sufletul lor. Dar sunt si oameni care trãiesc o viatã superioarã si n­au ce spune, la drept vorbind! Pentru cã lucrurile nu­s chiar asa, cum zic unii: „Pãrinte, la tot pasul pãcãtuim!". Nu­i adevãrat! Pãcatul este cãlcarea legii lui Dumnezeu cu deplinã vointã si stiintã. Si­atunci, dacã totusi faci niste lucruri negative, sã zicem, nu toate­s pãcate! Pãcate sunt acelea când, de exemplu, stii cã nu trebuie sã furi – si furi. Atunci e pãcat! Dar dacã faci o gresealã, e altceva; de exemplu, dacã nu stii cã­n 29 august este zi de post – si mãnânci de dulce. Dacã­ti atrage cineva atentia: „Mãi frate, fii atent cã astãzi este post", altã datã esti atent si postesti. Asta­i gresealã, nu pãcat, pentru cã n­ai urmãrit tu sã faci un rãu.

Mai sunt unele insuficiente, unele neputinte, întrelãsãri, oamenii n­au ce spune, la drept vorbind, dupã ce s­au pus o datã pe cale bunã. Si­atunci, dacã vrea sã primeascã dezlegare si sã se­mpãrtãseascã, se poate spovedi la orice duhovnic, numai sã aibã grijã sã n­ajungã la unul mai aspru decât cel care îi e duhovnicul propriu­zis. Si, în cazul acesta, nu e neapãrat­neapãrat sã te spovedesti la un singur duhovnic. Eu asa am procedat totdeauna cu oamenii care au fost îndrumati de mine si care s­au pus odatã pe rânduialã bunã, le­am spus: „poti sã te spovedesti la orice duhovnic; de câte ori doresti – te spovedesti. Nu trebuie sã vii pânã la mine la Sâmbãta sã te spovedesc eu, dupã ce te­am pus pe cale bunã".

Cei mai multi dintre credinciosii nostri nu au duhovnic. Cei care se spovedesc o singurã datã pe an, în Postul Pastilor, poti sã zici cã n­au duhovnic. Unii se spovedesc în douã minute, poate nici douã minute, acela poti sã zici cã n­are duhovnic! Duhovnic are acela care se orienteazã, care întreabã, care stie sã urmãreascã o chestiune, care vrea sã aibã o solutie, care tine legãturã cu duhovnicul. Dacã nu­i asa, n­are duhovnic, are un preot la care s­a spovedit si Doamne­ajutã!
 
 

– Este indicat crestinului sã meargã la nuntã? Care este comportamentul pe care trebuie sã­l adoptãm în astfel de situatii?

– Dragã, de la caz la caz! Eu, de exemplu, am fost la nuntã sãptãmâna trecutã! N­am stat mult, da’ tot am fost! M­au chemat niste tineri la o cununie, si au zis: „Pãrinte, vã rugãm frumos sã veniti si la masã!". Si am zis – hai sã nu le stric veselia, mai bine­mi stric veselia mea dacã nu m­oi veseli (da’ eu m­am veselit, cã stiam o cântare din tineretile mele:
„Cine nu­i de veselie,
La ospãt sã nu mai vie,
Cã ospãtu­i veselos,
Nu­i de omul mânios".

M­am dus acolo si am stat la aperitive si nu am pãtit nimic si nici altii nu au pãtit nimic! Sunt unii cu constiintã scrupuloasã cãrora tot timpul le e fricã sã nu facã ceva gresit, ca sã nu­i batã Dumnezeu... Dacã nu vor, sã nu se ducã! Nunta nu­i pomanã. Nunta e nuntã, e cu veselie, e cu muzicã, cine vrea – se duce, cine nu vrea – nu! Dacã nu stii ce ai de fãcut – nu te duce! Dacã stii ce ai de fãcut – poti sã te duci!
 
 

– Ce putem face atunci când nu mai putem face diferenta dintre un lucru rãu si un lucru bun?

– Sã întrebãm pe cei care au constiintã superioarã nouã!
 
 

– Vietuiti într­o mânãstire care a fost distrusã în secolul al XVIII­lea de Habsburgi, pentru a promova greco­catolicismul. Ce credeti despre actuala ofensivã greco­catolicã?

– Eu personal nu gãsesc ratiunea unei Biserici greco­catolice, pentru cã este o formã care nu e nici ortodoxã, nici catolicã! Sã luãm un caz. Ei zic cã Papa e Sfântul Pãrinte. Sfântul Pãrinte tine Pastile odatã cu catolicii, cu apusenii în general, iar greco­catolicii tin odatã cu ortodocsii. Acum, cum e bine, cum tin catolicii sau cum tin ei (greco­catolicii)? Iatã o diferentã care aratã cã este o situatie improvizatã.

Biserica greco­catolicã a fost înfiintatã în Ardeal datoritã împrejurãrilor politice care au fost la sfârsitul secolului al XVII­lea si începutul secolului al XVIII­lea si si­a fãcut loc cu tunul, cu distrugerile, ca sã n­aibã opozitie... Sunt niste lucruri pe care ni le spune istoria. Din faptul cã mânãstirea de la Sâmbãta a fost distrusã ca sã li se facã loc greco­catolicilor, sã li se înlãture o piedicã, rezultã cã au fost niste lucruri fortate, care nu spun nimic despre credinta oamenilor. Dupã aceea au venit împrejurãrile din 1948, când s­a desfiintat cu forta, respectiv s­a pus Biserica greco­catolicã în afara legii, iar acum a început sã­si arate din nou viabilitatea, însã cu niste pretentii care sunt peste trebuintã si peste cuviintã. Îsi doresc sã aibã tot ce­au avut înainte de 1948! Nu se mai poate, pentru cã oamenii nu se mai întorc, nu se mai fac greco­catolici, pentru cã­si dau seama cã e o formã hibridã de existentã bisericeascã. Pe unii nu­i mai intereseazã, în general, si­atunci n­are rost sã mai aibã ce­au avut în 1948!

Eu mã gândesc c­ar fi mai bine sã fie ori ca noi, ortodocsi în toate, ori cum sunt romano­catolicii în toate si sã nu mai fie forma aceasta, care nu­i nici ortodoxã, nici catolicã! Gânditi­vã! Papa­si face cruce de la stânga la dreapta, iar greco­catolicii de la dreapta la stânga! Ei sunt în contradictie cu Papa, seful lor! Poti sã zici cã­i o treabã rationalã? Nu­i rationalã! Preotii romano­catolici sunt necãsãtoriti, ai ortodocsilor cãsãtoriti, ai greco­catolicilor cãsãtoriti ca ai ortodocsilor – de ce? Înseamnã cã sunt mai aproape de ortodocsi decât de catolici! Sunt niste lucruri pe care nu stiu dacã are vreun rost sã le discutãm aici si acum, însã pentru cã s­a pus problema, cam în felul acesta vãd eu lucrurile.

La Mânãstirea Sâmbãta a fost un cãlugãr în secolul al XVIII­lea, pãrintele Visarion, care a scris o carte de polemicã religioasã despre a treia Lege În cartea respectivã scrie asa: „Pânã acum au fost douã Legi. Când existã douã Legi, e firesc sã te întrebi care dintre cele douã este bunã. Când apare a treia Lege (cum a fost Legea greco­catolicã), poti sã fii sigur cã nu­i bunã!", zice el. Deci, dacã dintre douã, una­i bunã si una nu­i bunã, dacã mai apare si a treia, atunci aceea sigur nu­i bunã!