- Sfântul Duh;
- duhul omului;
- duhurile rele;
- fire = fiară; mintea încâlcită.
- războiul nevăzut.
- Căsătoria calea firii;
- Călugăria calea mai presus de fire;
- Despre unitate şi unificare; prin lepădarea de sine, ascultare şi smerenie.
Firea naturală cuprinde: instincte, neputinţe şi patimi.
Făgăduinţele călugăriei: sărăcia, fecioria şi ascultarea.
Prin strămutare, săltăm de la fire la calea cea mai presus de fire.
Ascultarea Mântuitorului: până la moarte pe cruce.
Despre convertirea Mariei Magdalena şi alungarea celor şapte demoni sau păcate.
- Oamenii îşi apără viaţa, sinele şi eul. Prin egoism îşi încurcă calea şi mersul duhovnicesc.
- Lupta între Dumnezeu şi satana pe terenul minţii şi inimii omului.
- Porunca lepădării de viaţă
- Crucea ca nivel de lepădare de sine
- În Ghetsimani Mântuitorul se luptă în rugăciune cu sinele omenesc.
Satana luptă ca să te încâlcească prin judecarea altora şi cârteli - o rădăcină a vrajbei (a harababurei = nemulţumirea, instinctul, rupe zăgazul rânduielii, te îndeamnă să ieşi dintr-o ascultare care i se pare lanţ sau temniţă; aceasta este situaţia de luptă între trup şi suflet, între bine şi rău, pe terenul minţii şi inimii noastre.
Instinctul se răzvrăteşte.
Cu cât eşti mai luptat de instinct, cu atât eşti mai răzvrătit.
Tinereţea trebuie disciplinată.
Instinctul poate răbufni şi periclita sănătatea mintală.

Răspuns la Horezu:
Am venit să-mi văd greşelile!!!
Am simţit că acest cuvânt a venit din alt loc.
Să fim ucenici ai Domnului Hristos la altă intensitate, să adâncim Calea.
Pe orice ascultare capeţi, vine vrăjmaşul şi înşurubează şi ideia lui cu
care îţi modifică ascultarea ta, ca la vremea plăţii să spună: “Doamne şi de mine a ascultat”.
Răspunderea preoţească e mai mare ca a celorlalţi;
- Rădăcini ale neunirii, energia tinereţii care nu vrea să meargă pe o cale mai presus de fire, de aceea critică, ocărăşte, cârteşte.
- Bătrâneţea a devenit a doua natură a moravurilor.
Singura posibilitate care poate face unificare în acestea este convertirea energiei la toată sinceritatea, în lumina cunoştinţei, a dragostei de care e capabilă ca dar al Domnului Hristos.
Nimicurile, fleacurile, îţi fărâmiţează puterea şi energia.
Fericirile deşi ne par paradoxale, trăite însă, devin linia ta de viaţă - de sens şi înţeles. E necesar să ne lăsăm prinşi de macaraua care ne ridică la alt nivel de existenţă. Să ne convertim cu toată fiinţa.
- Porunca iubirii: să nu-ţi îngădui separarea sau judecata altora.
- Predica de pe Munte - rugăciune pentru cei ce ne necăjesc.
- Neascultarea e caracteristică mireniei, nu călugăriei.
- Apărarea (dreptului - propriu) cu smerenia se exclud; e ca şi apa cu
focul.
Despre pocăinţa întristată, disperată sau deznădăjduită.
- Unde-i rău, acolo-i bine;
- Unde-i rău, acolo sunt eu.
- Unde ne merge bine, acolo nu sporim.
Călugăria e o continuă ispăşire şi spălare a firii, se spală iubirea de sine, menajarea de sine, boala cruţării de sine.
Să te bucuri când eşti crucificat pe nedrept.
Unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur.
Acolo unde nu eşti cioplit, eşti un necioplit.
Călugării de azi de la coada veacului.
Ispăşirea Mântuitorului pe cruce pentru noi.
Necesitatea judecăţii universale.
Urmaşii te vor acuza sau te vor ridica.

Într-o clipă pe pământ şi-n cer!
De la marginile lumii şi din adâncuri se reîntorc şi ne spune-n şoapta lor tot ce avem de îndeplinit - bine sau rău, dar tu, omule alege! Gândurile rele… puzderile! Ele tăbărăsc de obicei în mintea omului, concentrat la rugăciune sau hotărât a săvârşi binele!
Musafirii nedoriţi, dacă încolţesc ca şi buruienile prin straturi smulgele mai înainte de a creşte în propria ta minte.
Ce strat minunat ! un pământ atât de roditor… . Dacă nu vei plivi buruienile, din vreme, te vei pomeni în toamna vieţii tale cu o şerpărie întreagă.
Doreşti să fii de folos pentru tine, pentru viaţă, pentru omenire : Smulge paiul străin pe care-l ai, buruiana gândului stricat şi nu privi gândurile rele ca într-o oglindă şi nici le răsuci pentru a le vedea pe toate feţele. Căci de aici începe păcatul, îndulcindu-te sub amăgirea lor.
Cu hoţii nu se face târg ci se alungă !
Păsări zburătoare de vrei le poţi socoti, dar nu-ţi deschide fereastra inimii ca să le arunci grăunţe. Lasă-le să treacă în zbor peste ograda sufletului tău, fără să le dai hrană.
Te vei uita, vor zbura mai departe şi păcatul se va risipi ca un fum mai înainte de a face jeratic pe vatra sufletului tău.

O voi gândurilor, abia născute, de ce vă lăsaţi turburate?
De ce fugiţi ca o turmă de oi când dau peste păşune străină?…
Vedeţi cum se risipesc de sub ochii păstorului? Ori le sfâşie sălbatica fiară, ori le otrăveşte o iarbă rea. Vraja ispitelor de a scăpa de sub supraveghere, multă pagubă aduce.
Omule! Pune mâna pe toiagul rugăciunii şi ocoleştele în staulul minţii ca să stea acasă sub mila Domnului care le hrăneşte, primeşte rugăciunile noastre, sufletele le sfinţeşte, trupurile le curăţeşte, cugetele le îndreptează, gândurile le curăţeşte şi aşa ne izbăveşte cu această învăţătură.

Exemplu: Sfinţii nu putrezesc, ajung izvoare de mir, nu de putoare.
Firea lor pământească a fost înghiţită de viaţa Sfântului Duh, ei au devenit temple al Duhului Sfânt şi fii ai lui Dumnezeu, iar alţii au fost răpiţi într-un alt mod de existenţă şi mormintele lor au rămas goale.
Legea ispăşirii - se plăteşte fapta cu care ai asuprit pe altul.
- Dumnezeu vede faptele omului şi caută să le îndrepte.
- Moartea năpraznică poate fi şi ispăşire (în război). Omul se încarcă cu păcate până când Dumnezeu pune capăt.
- Oamenii stau pe faptele lor şi se vor duce la locurile lor.

De ce uităm?
Pentru că Duhul Sfânt ne vorbeşte, iar noi dacă nu-l avem, pielea să ţină minte? Trebuie să-L cerem.

Nu-i destul să te duci în mănăstire pentru că nu vrei să te măriţi.
Călugăria nu e numai un cuier de haine negre.
Dacă vrei să mergi pe calea aceasta, trebuie să te (duci) sileşti, să ai o înflăcărare către Dumnezeu, căci dacă nu, scazi şi ajungi în încurcături.
Ca să te îmbunătăţeşti, îţi trebuie silinţă, lepădare de sine: ascultare, primirea prilejurilor şi trebuie să te bucuri când vin prilejurile, pentru că acestea te cioplesc.
Nu să te întristezi, căci numai atunci te lepezi de omul cel vechi-vechitura asta.

La început era Cuvântul…
Înainte de creaţia lumii e Dumnezeu, care nu e supus timpului, spaţiului, fiindcă eternitatea e mai presus de timp, spaţiu şi e veşnic.

Porunca iubirii: să nu-ţi îngădui nici o judecată, nici o separare de fratele, ci roagă-te pentru cel ce te-a nedreptăţit.
Neascultarea e caracteristică mirenilor nu călugărilor.
Apărarea şi smerenia e ca apa cu focul. Se exclud una pe alta.
Noi preoţii ne încărcăm cu păcatele obştei dacă le tolerăm greşelile.
Prin încercare se spală menajarea de sine, cruţarea de sine, iubirea de sine. Când eşti asuprit, răstignit pe nedrept, să te bucuri.
Unde ne merge bine, acolo nu sporim.
Unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur. Acolo unde nu eşti cioplit, eşti un necioplit.
Călugăria este murire de sine.
„Slavă Domnului că am dat de omul care să mă folosească” (la Sfântul Munte Athos).
Cu un secol înaintea noastră, nevoinţelor mari călugăreşti li se zicea: „Îndeletnicire pentru buna murire.”
Numai îndeletnicindu-te cu „buna murire”,mor patimile şi ajungi oarecum mai repede la celălalt mod de viaţă al nostru.

Patriarhul Justin - Oricât de fascinant ne-ar părea Paradisul fiecare din noi vrea să ajungă în el cât mai târziu. E legarea de viaţa aceasta.

Puneţi în cântarul conştiinţei, al seriozităţii, al responsabilităţii, al sincerităţii: pe cine aperi? Pe omul cel vechi sau pe cel nou venit din cer, în care ne-am îmbrăcat, ne-am născut, îl mărturisim, îl trăim pentru celălalt mod de existenţă, dar cu virtutea dreptei socoteli şi cu sfat.
Puneţi în cântarul conştiinţei pe cine aperi? Pe omul cel nou venit din Cer ca să ne ajute, să ne primească, să ne hrănească, să ne crească, să ne mute la alt nivel de existenţă, sau pe cel ce te trage la moarte sigură.

Referitor la sfinţirea maşinilor:
Apa sfinţită se răzbună pe şofer. Accidentele se întâmplă deci din cauza păcatelor şoferilor.

Rugăciunea „Doamne Iisuse…” fără adaosuri.

Omul e ca un pom. Butucul - firea veche; altoirea prin Botez.

Instinctul, diferenţei dintre bărbat şi femeie dacă nu e ascultat, satisfăcut, te împinge să rupi zăgazul rânduielii şi te îndeamnă să ieşi afară de cale (de calea călugăriei) căci pentru el (instinctul) e o tiranie rânduiala; disciplina vieţii duhovniceşti. Ne găsim într-o luptă între bine şi rău pe terenul minţii şi al inimii noastre răzvrătite. Cu cât eşti mai luptat de acest instinct cu atât eşti mai răzvrătit. Ce-i de făcut? Să te converteşti pentru calea lui Dumnezeu, a ascultării de El, şi aceasta o faci din tinereţe. Tinereţea trebuie disciplinată. Instinctul poate răbufni şi periclita sănătatea mintală. Să fim ucenici ai Domnului Hristos, la altă intensitate să adâncim Calea.
Pe orice ascultare capeţi, vine diavolul şi înşurubează şi ideia lui şi modifică scopul, ca la vremea plăţii să poată zice: „Doamne şi de mine a ascultat”.
Care-i rădăcina? Energia tinereţii care nu vrea să meargă pe o cale mai presus de fire, şi când e forţată, atunci zvârle, începe să judece, critică, ocărăşte, cârteşte nemulţumire şi aşteaptă bătrâneţea.
Bătrâneţea e a doua natură a năravurilor de până acolo, aceiaşi greşeală.
Cine poate să se convertească la Domnul?
Hristos cu toată sinceritatea la toată lumina cunoştinţei a dragostei de care-i capabilă, la toată dragostea - definiţie a lui Dumnezeu - însuşire necunoscută într-o obşte, singura care poate face unificarea. E necesară această convertire a energiei tinereţii la Dumnezeu. Fără această convertire a puterilor tale sufleteşti, nimicurile, fleacurile te fărâmiţează, risipind toată puterea care dacă le-ai avea unite, ai fi oarecum fericit. Cele nouă fericiri ar fi exact calea ta de urmat. Ele sunt paradoxale; dar trăite, devin linia ta de viaţă, de sens al vieţii.
E grea lupta cu firea. Trebuie să ne lăsăm prinşi de macaraua care ne ridică la alt nivel de existenţă. Ce-i de făcut?
Să ne convertim cu toată fiinţa, cu tot cugetul, cu toată iubirea care rezumă Scriptura.



De câte ori loveşti în cineva, de câte ori judeci pe frate, să ştii că nu te mai poţi ruga. Rugăciunea ta nu-i primită, ascultată, ci este lepădată.
Ori de câte ori calci voia lui Dumnezeu, la sfatul ispititorului, te izolezi de fratele tău, te dezbini, atunci puterea celui rău creşte asupra ta şi numai bine ajungi pe dinafară de cale. La unificarea cu Dumnezeu se ajunge prin desăvârşita lepădare de sine, ascultarea, smerenia şi dragostea.
Cu puterea voastră numai, nu puteţi face nimic, că şi acesta este un dar al lui Dumnezeu.
Neascultarea nu are smerenie, nu are lepădare de sine, nu are ascultare.
Ascultarea şi lepădarea de sine este cam una şi aceeaşi.
Firea voastră, aşa cum aţi adus-o de acasă, e firea naturală care cuprinde: instincte, neputinţe, patimi şi venind cu ea în mănăstire trebuie cu ajutorul lui Dumnezeu să o aduceţi într-o (stare) cale mai presus de fire.
Cele trei făgăduinţe ale călugăriei - (Numai cu ascultare, lepădare de sine, smerenie şi dragoste poţi învinge firea naturală decăzută) - trebuie trăite, realizate, căci dacă rămâi numai cu ştiinţa lor teoretică, nu realizezi strămutarea de pe linia firească pătimaşă pe calea mai presus de fire La care te-ai angajat.
Prima condiţie a urmării Domnului Hristos este lepădarea de sine, adică urmarea Domnului Hristos - El a fost ascultător până la moarte şi moarte ruşinoasă pe Cruce, ascultător cu propria lui viaţă căci zice: „Pildă v-am dat vouă.” Sărac a fost încât n-a avut unde să-şi plece capul… . Fecioria desăvârşită a avut-o, căci El nu s-a născut după orânduirea firească. Observăm aceasta că Maria Magdalena venind cu gânduri de ispitire, nu s-a putut apropia de El, până ce nu au părăsit-o cei şapte diavoli - patimi de căpetenie (mândria, lăcomia, desfrâul, iubirea de arginţi, mânia, invidia, lenea).
Ascultător până la moarte, pentru noi.
Rugăciunea e poruncă, postul e poruncă, iubirea de vrăjmaş e poruncă şi de asemenea moartea e poruncă, mai puţin popularizată între oameni. Dar oamenii ce fac? Îşi apără viaţa asta, îşi apără sinele, îşi apără egoismul lor, şi îşi încurcă mersul lor duhovnicesc.
În mintea omului se dă luptă între Dumnezeu şi diavol.
Dumnezeu e ascuns în poruncile Sale şi satana împiedică împlinirea voii lui Dumnezeu.
Zice în Sf. Scriptură: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie.”
E pomenită crucea aici, ca nivel de lepădare de sine, lepădare de viaţă, adică porunca morţii şi Domnul Hristos o avea. Probă este rugăciunea din grădina Ghetsimani. Mântuitorul luptă cu sinele omenesc. „Doamne dacă este cu putinţă… dar nu după voia Mea ci voia Ta” şi mai adaugă „oare nu pentru ceasul acesta am venit?” (al jertfei, al morţii). - Când Petru vrea să-L oprească îl numeşte Satana-
Satana luptă să strice aceste făgăduinţe, voturi, să te încâlcească, aruncându-te în cârteli, judecăţi, nemulţumiri. Acestea sunt rădăcini ale vrajbei între tine şi fratele. În psalm spune: „Ce este mai frumos decât să locuiască fraţii în unire”. Mai medical explicat: Domnul Hristos mlădiţa cerească e omul nou. Lăstarii firii vechi sunt patimile. Seva sălbatică trebuie convertită şi canalizată spre mlădiţa cerească.

Când se ia talantul? Ştim că atunci când ne botezăm primim pe lângă Persoana Domnului Hristos în care ne îmbrăcăm şi daruri de a putea realiza asemănarea.
Dumnezeu în atotştiinţa Sa ne ştie înainte de a ne naşte şi ne dă în dar pe îngerul păzitor şi anumite daruri - talente.
Când se iau? Cine nu lucrează cu ele, i se iau.

Legea ispăşirii:
Calea călugăriei ar fi şi o cale a ispăşirii pentru ceilalţi, te lupţi cu propriile-ţi greşeli care vin pe cale genetică, biruindu-ţi neputinţele tale în contul alor tăi: fraţi, părinţi, etc.
Mântuitorul a ispăşit pentru noi prin cruce dar cu o notă deosebită că şi-a certat duşmanii.
Posibilităţile de mântuire ale lui Dumnezeu sunt infinite.
Necesitatea Judecăţii universale.
Urmaşii tăi, fie că te vor apăsa, fie că te vor ridica, aceasta dacă ai fost călugăr adevărat, biruindu-ţi ereditatea.

De ce vin gândurile de hulă?
Pentru că terminologia unei huliri a fost vreodată acceptată, plăcută, discutată şi nu te-ai curăţit de aceste gânduri şi care e o putere a satanei asupra ta, cu care te canoneşte. Termenii acesteia, fie că nu i-ai alungat, fie că i-ai acceptat. Pe baza lucrurilor necurăţite îngăduie Dumnezeu să fii pălmuit ca să te pocăieşti.
Lacrima e simbolul pocăinţei, ea nu se pierde.
Pot fi lacrimi ca dar a lui Dumnezeu, ca pocăinţă a celui care o cere.
De la o anumită vârstă lacrimile scad.
Lacrimile sunt ale firii care plânge de multe pricini. Nu sunt un semn de neaapărată trebuinţă pentru mântuire; nu-s condiţie de mântuire, căci uneori cine le are se mândreşte cu ele.
Lacrimile nu-s deajuns să te mântuieşti. Echivalentul lacrimilor de pocăinţă este în conştiinţă. Lacrimile pe care le vezi, te încurci în ele că le vezi.
De folos sunt cele pe care le vede numai Domnul Hristos

Călugării brahmani zic: „cine nu poate fi atent la gândurile minţii lui, nu are ce căuta în călugărie.”

Războiul nevăzut: eşti luat prin surprindere şi de aceea te încurci în acest război.
Noi suntem atenţi la patimile altora nu la patimile noastre, la patinările atenţiei noastre şi în loc să avem o atenţie intravertită (în interior) o proiectăm asupra altora.
Cuvântul este mai bun decât banda magnetică pentru că emană o energie care vă repară, vă lămureşte, vă luminează, vă linişteşte.

Treptele rugăciunii: La început o zice pe boaba de metanii. Rezultatul după un timp se deapănă de la sine. Atunci ai o altă treaptă a rugăciunii. Domnul Hristos la care ai ajuns.
A treia treaptă e când te-ai lepădat de toate gândurile tale.
El se exprimă prin gura ta.
Sfântul Serafim Sarovschi întâlnindu-se cu un general îi spune acestuia toate nedreptăţile câte le-a făcut pentru primirea gradelor şi spunându-i îi cădeau toate trufiile, toate penele de păun aşa precum îi descoperea Domnul Hristos, căci Sfântul Serafim nu-l cunoştea pe general.
În această stare vorbea cele ale cunoaşterii de Dumnezeu şi a Sfântului Duh cu respectivul om. Mintea sa era absorbită de Mintea Domnului Hristos. El i-a spus toată biografia generalului, cuvânt cu cuvânt.
Zice Sfântul Apostol Pavel: Să ai simţirea şi mintea Domnului Hristos în tine.
Noi şi noaptea suntem ispitiţi de vrăjmaşul, de aceea trebuie să te rogi neîncetat, şi în stare de vis suntem datori cu ascultarea şi călugăria. Să ai toată convingerea că eşti purtător al Domnului Hristos.
În lume umblă oameni ai lui Dumnezeu…
Nu se ajunge la rugăciune neîncetată câtă vreme eşti pătimaş, ci ajungi la primejdie de năluciri, halucinaţii, chiar în stare de veghe. Când amesteci rugăciunea cu patimile, biruiesc patimile cu tot felul de năluci.
Unii îl văd pe Domnul Hristos ca pe un tânăr de care se îndrăgostesc, alţii ca pe un copil ce-l strâng la sân, ca rod al patimii. Cu înşelări de acestea se ajunge până la nebunie.
Pe cel bolnav psihic îl poţi ajuta dacă este conştient de boala sa.
Până nu te purifici de patimi, nu te avânta în rugăciunea neîncetată, că satana te prinde în înşelăciuni drăceşti în loc de vederi cereşti.
Întâi trebuie făcută despătimirea. Cum?
Trebuie lepădată iubirea de sine, iubirea curvească de sine şi semnele acestei iubiri sunt printre altele: judecarea, cârtirea, nemulţumirea.
Sunt două faze ale nevoinţelor:
1. Faza ascetică - toată strădania din partea omului să se purifice de patimile…
2. Faza a doua după această biruinţă, caracterizată prin darurile Sfântului Duh, care ridică mintea la stări de credinţă luminată.
Sfinţii au făcut nevoinţe grozave şi au ajuns la starea lui Adam înainte de cădere când fiarele în prezenţa lor, leapădă starea lor de fiare. Sfinţii iubesc toată făptura lui Dumnezeu.

Lepădarea de lume - adică de patimile lumii, nu de lume ca şi creaţie a lui Dumnezeu.
Legăturile satanei asupra omului sunt necrezut de tari - de aceea încurcăturile ce le vom avea în vămile văzduhului, sunt extraordinare dacă nu ne descâlcim mintea din cursa lui. De puterea diavolului se scapă cu puterea Domnului Hristos: „Fără Mine nu puteţi face nimic” în privinţa izbăvirii de diavol.
Prin vămi trec toţi afară de cei aprinşi de focul Sfântului Duh, încă din lumea aceasta. De exemplu, flăcările mâinii Avei Iosif, pe care le-a văzut ucenicul, iar bătrânul îi zise: „Dacă vrei fă-te tot cu focul, nu numai mâinile.” (pateric); însemnează a vrea la o intensitate pe viaţă şi pe moarte.
Cei care trăiesc în Duhul lui Dumnezeu, în vremea vămilor trec prin ele ca o flacără şi sunt asistaţi de îngeri.
Se plăteşte fapta cu care ai asuprit pe altul.
Bolile sunt o pedeapsă sau un drept al satanei de a te chinui în lumea aceasta. Boala este ultima milă a lui Dumnezeu cu omul care a întârziat cu pocăinţa, cu cel care nu se gândeşte la mântuire.
Adevărul vă va face liberi.
Adevărul ca persoană reală.
Oamenii iau chipul celui pe care îl slujesc sau iubesc.
Dacă nu ne smerim prin pricepere, ne smerim prin vinovăţie. Vă asigur că Cineva vă vede aşa cum sunteţi.
Cei care vorbesc, vorbesc după darul ce li s-a dat de Dumnezeu, iar ascultătorii se folosesc după credinţa ce o dovedesc.
Să ne îmbunătăţim din zi în zi căci este cine să ne ajute.
La concepţia de viaţă a omului, Dumnezeu e atent şi-i rânduieşte anii.
Pentru unii bătrâneţea e canon, pentru alţii e minte şi învăţătură: Vă folosiţi în măsura ascultării căci nu ascultaţi de mine ci de cine trebuie.
Sinele - lumea din lăuntru sau stratul de mizerie interioară pus peste Chipul lui Dumnezeu din suflet, subconştientul, moştenirea ereditară.
Există în noi un tron şi o cruce.
Când noi stăm pe tron, Domnul Hristos stă pe Cruce şi invers.
Crucificările sunt mijloacele de lepădare de sine.
Trebuie să alungi multă mizerie din suflet, să dai de filonul de aur al Chipului lui Dumnezeu din tine.
Nimicurile şi fleacurile îţi fărâmiţează puterea şi energia; orice gunoi trebuie măturat. Îl mături în funcţie de conştiinţa ta, cât vrei să fii de curăţit.


Despre spovedanie:
Orice gunoi trebuie măturat. Îl mături în funcţie de conştiinţa ta, cât vrei să fi de curăţit. Hula - terminologia unei huliri a fost primită vreodată cu voia acceptată sau plăcută şi pe parcurs nu te-ai curăţit de acest gând canoneşte şi se ţine scai de tine.
Pe baza lucrurilor necurăţite îngăduie Dumnezeu să fi pălmuit ca să te pocăieşti. Lacrima este simbolul pocăinţei, e preţuită şi nu se pierde.
În patericul de la Kiev, întâmplarea cu cel ce şi-a adunat lacrimile înainte de moarte într-un vas arătându-le la judecata particulară. Îngerul i-a adus aminte că are mai multe lacrimi vărsate decât cele adunate în vas şi le-a vărsat toate peste mormântul lui de unde lacrimile s-au urcat ca un fum de tămâie la cer şi ca semn al pocăinţei lui.
Lacrimile, dar a lui Dumnezeu: La bătrâneţe se împuţinează.
Cartea „Nevoinţele smeritei rugăciuni” şi atenţie călugării indieni zic că cine nu poate fi atent la gândurile minţii lui, nu are ce căuta în călugărie.
Războiul nevăzut e încurcat pentru că eşti luat prin surprindere, când nu eşti atent cu mintea. În loc să fim atenţi la greşelile noastre, ne alunecă gândul de la „Doamne Iisuse…” şi suntem atenţi la greşelile altora.
Atenţia trebuie să fie intravestită (în interior).
Cuvântul viu este mai bun decât banda magnetică pentru că emană o energie care vă repară, vă linişteşte, vă luminează şi vă lămureşte.

Treptele rugăciunii: Rugăciunea pe boabe de metanii, Rugăciunea începe să se depene de la sine, fără să se numere.
Atunci şi altă stare sau treaptă.
Gândurile tale sau întâlnit cu Domnul Iisus Hristos; cel în care suntem botezaţi şi la care am ajuns.
Când gândurile şi cuvintele tale, mintea şi simţirea ta este folosită de însuşi Domnul Hristos şi El vorbea prin gura ta.

Despre înşelăciuni drăceşti şi viziuni cereşti.
DESPĂTIMIREA ESTE CONDIŢIA RUGĂCIUNII NEÎNCETATE.
Faza ascetică cuprinde nevoinţele, iar faza mistică se caracterizează prin darurile Duhului Sfânt care ridică sufletul şi mintea la stări luminate de credinţă.
Sfinţii au făcut nevoinţe înfricoşătoare, ajungând la starea lui Adam înainte de cădere.
Exemplul Sfântului Serafim şi blândeţea fiarelor din pădure.
Legăturile pe care le poate face satana asupra omului sunt necrezut de tari .. .. .. ca şi încurcăturile pe care le vom avea în vămile văzduhului, dacă nu ne descâlcim mintea din cursele lui. De puterea lui se scapă cu ajutorul lui Dumnezeu: „Fără Mine nu puteţi face nimic în privinţa izbăvirii de diavol”.
Nu este bine să slujeşti la doi domni.
Prin vămi trec toţi afară de cei aprinşi de focul Duhului Sfânt încă din lumea aceasta.
Despre flăcările mâinii Avei Iosif în rugăciune: „dacă vrei fă-te tot ca focul” (pateric), însemnează a vrea la o intensitate pe viaţă şi pe moarte.

Aspecte ale relaţiei dintre neurologie, endocrinologie şi duhovnicie.

Omul are aproximativ 13 milioane de neuroni care au nevoie de hrană şi mediu:
1) Oxigenul, pe care hematiile din sânge îl duc la creier;
2) Glicogenul este zahărul special preparat de ficat pentru neuroni;
3) Hormonii, adică produsul glandelor endocrine;
4) Somnul - dreptul la somn e obligatoriu, omul moare după opt zile de nesomn;
5) O concepţie de viaţă necesară neuronilor.
Glandele: apofiza şi hipofiza.
Una comandă producerea de hormoni pe toată verticala. Apofiza comandă să nu se producă aceşti hormoni.
Între concepţia de viaţă şi aceste glande este o legătură. Astfel, într-un fel funcţionează toate glandele endocrine când un om are de exemplu concepţia de viaţă a lui Epicur şi urmaşilor săi bazată pe plăcere. Aceasta va frâna producerea şi echilibrul sistemului endocrin. Însă când ai cea mai bună concepţie de viaţă, adică revelaţia creştină, atunci nu se mai produce acest exces de hormoni care să te desfrâneze sau să te dezechilibreze.
Concepţia de viaţă este aceea în care te integrezi trup şi suflet.
Prin aceasta se modifică pozitiv structura celulelor întregului corp, se armonizează de tot necazul celor rele şi al durerii.
Nemiloasa boală a sufletelor omeneşti, microb strecurat în rana sufletului, cuiele diavolului bătute în pomul vieţii omeneşti, smulge-le cu cleştele rugăciunii şi-ţi unge durerea cu harul Sfintei Taine. Scapă-te de satana - l-ai cunoscut poate la o înjurătură. O, şi e aşa de viclean. Căci spune Sfântul Iacob că limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi vâră în flăcări aria vieţii.
Crezi că înjurătura te stâmpără sau îţi sporeşte puterile?
E numai o morfină a sufletului - te uşurează pentru o clipă şi te încarcă de amărăciune pentru o veşnicie.
Fii hotărât!
Încearcă, şi ai să vezi cât poate un om care vrea să fie curat.
Un înger bun doreşte să te ajute, nu-l refuza.
Sau poate ai ajuns robul băuturii, de năcaz, din necumpătare, din patimi? O! nu ştii că beţia e culcuşul satanii în sufletul ameţit?
N-ai văzut că unde-s bălăriile se ascund şerpii şi viperile? Dar în bălăriile beţiei (turburarea sângelui şi a creerului) nu se îngrămădesc şerpii patimilor - murdăria trupească şi sufletească: vorbe josnice şi glume necontrolate, înjurături, desfrâu şi altele?
Adu-ţi aminte că Sfântul Apostol Pavel scrie corintenilor că nici furii, nici nesăţioşii de averi, nici beţivii, nici cei răi de gură nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
Mântuitorul nostru voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului - nu întârzia.

Eşti călător.

O, ştii omule, că din prima şi ultima zi a vieţii tale alergi mereu. Îţi transporţi sufletul spre limanul Împărăţiei lui Dumnezeu, în căruţa trupului tău.
Te-ai gândit cum să-ţi pregăteşti această căruţă: Nici un om chibzuit nu încarcă lemne, fân sau altceva în carul său, până nu-l pregăteşte mai întâi: -îl lungeşte, pune lanţuri, prăjini şi apoi încarcă povara pe care doreşte să o transporte.
Dacă pentru încărcătura unei poveri obişnuite ne pregătim căruţa cu atâta grijă, cu atât mai vârtos trebuie să ne pregătim căruţa trupului cu lanţurile înfrânării, pentru ca să putem transporta cu pace sufletul nostru.
Dacă noi oamenii nu îndrăznim să încărcăm o căruţă nepregătită, cu atât mai vârtos Domnul nostru nu va revărsa Harul Său într-un trup neîngrijit şi un suflet pustiit.
Nu o spun eu, ci Sfântul Apostol Pavel, care zice: „orice faceţi cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi ca pentru Domnul.” În numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu Tatăl, iar vorbirea voastră să fie cu sare dreasă şi nu cu grabă să asculte zăbavnic să vorbească. Zăbavnic la mânie dacă cineva socoteşte că e cucernic, dar nu-şi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică.
De aceea când vorbeşti, omule, gândeşte-te că vorba ta rămâne scrisă în sufletul celui ce o ascultă - să te zideşti pe tine şi pe el cu fiecare cuvânt - şi el şi tu sunteţi ai lui Hristos care pentru noi creştinii este temelia vieţii noastre. Iar pe această temelie care se zideşte aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut. Îl va da pe faţă ziua Domnului - prin foc. Şi dacă lucrul pe care l-a clădit va rămâne, va lua plată. Nu uita că eşti o cărămidă duhovnicească din marea clădire a Bisericii lui Hristos.
Rămâi cuminte în acest zid socotindu-te legat de celelalte cărămizi cu mortarul iubirii.
Nu te smulge din linia acestui zid duhovnicesc rotunjindu-ţi cuvintele dintr-o frământătură curată a gândurilor şi arde-le în cuptorul minţii luminate şi apoi le trimite pe marele şantier al vieţii omeneşti.
Clădirea construită astfel, niciodată nu se va prăbuşi.
Fericiţi cei ce mor în Domnul căci faptele lor vin cu ei - trăiesc în veşnicie.
Omule, trebuie să-ţi schimbi viaţa - retează cu foarfeca voile tale - crengile rele: sudalmele, neascultările şi va rămâne un pom care nu va putrezi în veac - este cuvântul lui Dumnezeu.
În fiecare zi citeşte, de poţi măcar un verset, un capitol sau un psalm, de care să-ţi legi gândurile mutându-te de la cele stricăcioase la cele veşnice; dând astfel de lucru gândului, nu-l vei mai lăsa să zămislească păcatul care să nască fapte ruşinoase.
Rugăciunea şi postul, aceste aripi sufleteşti; puternice arme de luptă duhovnicească, cu care-ţi poţi câştiga biruinţa a tot păcatul, le cunoşti şi tu omule şi şti cât de folositoare sunt.
Da! rugăciunea şi postul sunt minunatele unelte duhovniceşti cu care îţi strângi laolaltă roada ostenelilor, ca şi pe altă parte uneltele gospodăreşti - când trebuie să coseşti păcatul, când să aduni virtuţile şi când să nimiceşti buruiana gândurilor sălbatice.
Foloseşte-te de ele când trebuie, căci nimeni nu cunoaşte unde să aduni şi unde să tai, numai tu omule ştii.
Căci scris este: vreme este să plângi şi vreme este să grăieşti şi vreme este să taci şi toate la vremea lor - şi toate cu aleasă înţelepciune.
„Eu aş vrea (zice Sf. Ap. Pavel) ca toţi oamenii să fie cum sunt eu.”
Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui.
Mai degrabă, cât faci, fă cu duh de smerenie, pentru că Dumnezeu, celor trufaşi le stă împotrivă, iar la cei smeriţi le dă dar.
Te afli în post; nu uita că postul te ajută şi este sală de aşteptare în care creştinul îmbolnăvit de păcate trebuie să cugete până-i vine rândul, cum să-şi dezvăluiască boala mai sincer, înaintea duhovnicului său la spovedanie pentru că de vreme ce ai venit la doctor să nu te întorci nevindecat, ci să ai parte în mod folositor de cereştile doctorii ale Sfintei Taine.
Rugăciunea este respiraţia sufletului, iar postul este apa care stinge văpaia patimilor.
Orice unealtă e cu două tăişuri. Dacă nu o foloseşti cum trebuie, în loc să taie, te taie, în loc să clădească, te dărâmă. Deci fii cu nădejdea în Domnul când foloseşti uneltele Lui. Adu-ţi aminte de acel sobar tainic care a pus la cale trădarea şi prinderea lui Iisus.
Era într-o zi de miercuri şi a treia zi, vinerea, a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre.
El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui, noi toţi ne-am vindecat.
Chinuit a fost şi supus şi nu şi-a deschis gura Sa, ca o oaie spre junghiere s-a dus şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-L tunde, aşa nu şi-a deschis gura Sa.
Deci a fost răstignit pentru păcatele noastre. Şi fiindcă în aceste două zile a pătimit Iisus în chip deosebit pentru noi toţi, dorind să ne scoată din mocirla (păcatului) patimilor, a pieirii veşnice, vrând să ne mântuiască.
Vom rămâne totuşi nepăsători la marea Lui jertfă?
Să nu ne jertfim şi noi măcar atât, prin înfrânare?
Dacă nu poţi mai mult fii atent la tine însuţi. Pentru propria ta salvare cinsteşte toată viaţa ta aceste două zile din săptămână, şi ţi se va schimba viaţa ta sufletească şi trupească.
De ce să-ţi dărâmi propria ta viaţă înainte de vreme - ajută-te şi nu uita că mântuirea e funia împletită cu harul lui Dumnezeu (adică mila şi ajutorul Lui şi voia ta liberă; întinde mâinile tale spre Hristos.
Credinţa fortifică voinţa.
El vrea să te ajute.
Lasă-te înfăşurat sufleteşte cu o asemenea funie şi vei fi ridicat spre împărăţia lui Dumnezeu, care împărăţie nu este de mâncare şi băutură, ci pace şi dreptate şi bucurie întru Duhul Sfânt.
Nu uita deci că Cel ce s-a jertfit pentru a noastră mântuire, ne-a îndemnat să ne jertfim şi noi.
Mântuirea sufletului are un revers hotărât.
Ce dar binecuvântat de Dumnezeu este apa pentru viaţa oamenilor. O bem şi ne stâmpărăm setea cu ea - dar mai ales ne răcoreşte trupul înfierbântat de trudă şi ne spălăm hainele murdare şi ce minunat te simţi când eşti curat.
Un creştin ştie că are şi suflet - oare sufletul nu se murdăreşte trăind în viaţă? Dar ce este păcatul dacă nu groaznica murdărie sufletească ce întunecă până şi ochiul minţii.
Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi.
Dacă ne mărturisim păcatele noastre, spovedania este tocmai baia curăţitoare a sufletului omenesc.
Omule spală-ţi sufletul ca să-l poţi hrăni cu pâinea vieţii celei veşnice.
Nu doreşti să-l îmbraci cu cămaşa lui Hristos?
Să ne aducem aminte - câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am şi îmbrăcat.
Ajută-ţi sufletul să guste şi el din pâinea îngerilor.
Să ştii şi aceasta, că o bucată de pâine mâncată cu supărare, ţi se face gol în gură.
O! dacă ai iubi mai mult pe Dumnezeu, va spori şi bucuria lăuntrică şi vei simţi atunci adevărata dulceaţă a Sfintei Cuminecături.
Iar cine mănâncă din pâinea aceasta, viu va fi în veci.
Un suflet zbuciumat de vârtejul patimilor şi al urii, nu poate primi sămânţa harului şi nici pe Hristos în Sfânta Taină.
De aceea mult se luminează puterea minţii printr-o inimă liniştită. Iar un suflet drept, e semnul bucuriilor nesfârşite.
Încearcă deci să stingi furtuna din mica împărăţie a sufletului, şi viaţa ta întreagă se va desfăşura ca o adiere peste dureri. Nu ştii că orice faptă, fie bună fie rea, îndulceşte sau amărăşte mai întâi pe autorul ei?
Şi lumina pe care o aprinzi spre a risipi întunericul dimprejur, îţi luminează propria ta faţă şi apoi mai departe? Nu stinge o astfel de lumină.
Nu uita că o apă răscolită de furtună nu se poate îmblânzi lovindu-o cu bâta, dar nici un vrăjmaş a se potoli urându-l şi blestemându-l.
Abia rugându-te pentru el, cu pace şi pentru a lui mântuire vei smulge pe vrăjmaşul tău din stăpânirea vicleanului, şi apoi rămas el singur, oricât ar fi de înrăit, e numai om şi omul nu-i atât de vătămos ca atunci când bagi în el un legheon de diavoli, pe seama cărora l-ai dat prin blestemul tău, prin sudalma ta, prin ura ta şi cu care viclenii împreună te şi atacă pe urmă.
Roagă-te pentru vrăjmaş şi se va ruşina diavolul, lăsându-l singur pe istovitul om. Nu-l mai urâ, ci fie-ţi milă de el că e om, e fratele tău, e fiu al aceluiaşi Părinte Ceresc. Doreşte-i vrăjmaşului tău ce-ţi ceri în rugăciune şi pentru tine. E greu la început căci eşti om pătimaş ca toţi oamenii. Dar stăruinţa despică piatra; de la o vreme simţi nevoia de a te ruga pentru el, din milă. Nu-l mai poţi urâ pe vrăjmaşul tău, nu mai eşti în stare să urăşti nici un om.
Vezi, abia atunci ai biruit pe diavolul cel a toată lumea vrăjmaş, stricătorul păcii şi rău făcătorul al tuturor oamenilor.
Ai vrea să-ţi vezi soarele lăuntric urcând dintr-un frumos răsărit pe cerul propriei tale vieţi? Încearcă atunci să simţi seară de seară stând de vorbă cu tine, întăreşte-te cu mătănii, cu un psalm, cu o rugăciune, cu smerenie, uşurându-ţi sufletul şi sporind astfel în dragoste pentru tot omul.
Fiecare zi să-ţi fie în faţa ta - vei câştiga curajul şi vei simţi mâna harului Dumnezeiesc că lucrează împreună cu tine.
Viaţa oamenilor este o brazdă de plug trasă peste ogorul anilor ajunşi spre capătul de hotar.
De aceea trage brazda propriei tale vieţi cât mai dreaptă; înlătură greşelile, abaterile; iar de le-ai săvârşit, îndreaptă-le până nu înnoptează şi până nu îngheaţă, făcând tot binele de care eşti capabil, până când plugul sufletului mai poate trage brazda pe curmătura vieţii tale. Sub îndrumarea gândurilor curate şi a milei Marelui Dumnezeu, adu-ţi mereu aminte cât de plăcuţi sunt cei ce voiesc pacea.
Până la Dumnezeu, nu este nici jos, nici sus, nici aproape, nici departe, pentru că Dumnezeu este pretutindeni şi de aceea este mai aproape de tine decât sufletul şi trupul tău, numai să ştii să afli această apropiere prin credinţă şi rugăciune.
Domnul este aproape de toţi cei ce-L cheamă cu toată inima.

Facerea de bine sau milostenia

Cât de mult se îmbogăţeşte lumea prin nevoi şi scârbe.
Este de trebuinţă ca fiii lui Dumnezeu să se îmbogăţească tot aşa de mult cu simţămintele şi faptele milosteniei.
Omul care poate să facă bine şi nu-l face, este o fiinţă josnică.
A nu face parte săracului din cele ce rămân peste nevoile noastre, înseamnă a răpi binele altuia.
Dumnezeu binevoieşte ca pe pământ să fie mulţi nenorociţi, pentru ca ei să se mântuiască prin răbdarea lor, iar tu prin milostenia ta.
Bogaţii procură săracilor mijloace pentru hrană, iar săracii mijlocesc pentru mântuirea lor (bogaţilor).
Fără nenorocire poţi intra în Împărăţia Cerurilor, dar fără milostenie, nu!
Este absolut imposibil să ajungi fără milostenie măcar până la porţile cerurilor. Fără milostenie, însăşi rugăciunea este fără rod.
Cu ce nădejde te vei ruga lui Dumnezeu, când tu însuţi nu asculţi rugăciunile oamenilor ce sunt asemenea ţie?
Cum vei cere împreună cu credincioşii din Biserică - „Dă Doamne” - când tu însuţi nu dai săracilor, deşi poţi să dai?
Cu ce gură vei spune: „auzi-mă Doamne”, când tu însuţi nu-l auzi pe sărac, sau mai adevărat pe Hristos, care strigă spre tine prin sărac?
Aşa cum ne purtăm noi cu aproapele, tot astfel se va purta şi Dumnezeu cu noi.
L-ai dispreţuit pe sărac? Şi Dumnezeu te va dispreţui pe tine.
N-ai deschis celui ce bătea? Nu ţi se vor deschide nici ţie porţile împărăţiei lui Dumnezeu.
Nu ai auzit suspinul celui necăjit? Nu ţi se va auzi nici strigătul rugăciunii tale.

Mărgăritare Duhovniceşti

Orice lacrimă ce-ţi va fi dăruită de recunoştinţa săracului, va străluci pentru tine dincolo de mormânt.
Orice lacrimă pe care săracul o va vărsa silit de răceala şi asuprirea inimii tale faţă de el, va cădea pe sufletul tău ca o picătură de foc înaintea scaunului lui Dumnezeu.
Caută mila lui Dumnezeu prin milostenie către săraci!
Spunem către săraci: „Îţi va da Dumnezeu!”. Dar tu procedezi fără judecată, dacă te porţi astfel cu fratele tău care se află în nenorocire. Dumnezeu ţi-l trimite pe sărac la tine, iar tu îl trimiţi înapoi la Dumnezeu? Dumnezeu îi va da, negreşit; dar vorba e să-i dai tu negreşit. El va da săracilor, dar o să-ţi dea El ţie Mila Sa?, căci tu ai infinit mai mare nevoie decât săracul de milostenia ta.
Dumnezeu nu părăseşte pe nimeni, dar tu trimiţi de la tine pe sărac - te-ai abătut de la cinstea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu şi ai depărtat darul Lui de la tine.
Iubeşte-i pe săraci, pentru că prin ei o să afli şi tu mila lui Dumnezeu pentru tine.
Îndestulează-i pe săraci.
Ei îţi vor face milostiv pe Judecătorul.(Sfântul Nil Sinaitul)
Împarte bunătăţile pământeşti altora, dacă vrei să guşti bunătăţile cereşti.
Când ni se dă prilejul să arătăm milă faţă de alţii, însemnează că s-a revărsat mila lui Dumnezeu peste noi.
Oare nu este cea mai mare milă din partea lui Dumnezeu că nouă tuturor ne este îngăduit să răscumpărăm păcatele noastre prin milostenie?
Apa are însuşirea să spele noroiul de pe trup, iar milostenia să nimicească murdăriile sufleteşti. (Sfântul Ioan Gură de Aur)
„<<Veniţi de moşteniţi Împărăţia lui Dumnezeu>>, va spune Domnul celor milostivi” - nu pentru că n-aţi greşit, ci pentru că prin milosteniile voastre v-aţi curăţit păcatele.
Leacul milosteniei nu e de mică importanţă, îl poţi pune la toate rănile.
Balsamul pe care-l vărsăm pe inima plină de răni a aproapelui, o întăreşte şi pe a noastră.
Cu preţul ieftin al binefacerii oamenilor, noi ne putem dobândi nepreţuita…