TAINA IUBIRII

-piesa în trei acte -
de Danion Vasile



Personaje:

DIOGENE, personaj central, apare la 30, la 50 si la 70 de ani; interpreteaza si cele doua roluri de preot si pe cel al tatalui Oanei, în asa fel încât sa i se recunoasca identitatea.

Profesorul universitar MIHAILESCU, 50 de ani.

ILIE, student la Filologie, 21 de ani.

Personajul în negru, 40 de ani.

Patronul, care joaca si rolul iconarului

OANA, studenta la Filologie, 26 de ani.

RALUCA, studenta la Filologie, 20 de ani.

ANDREI, student la Teologie, 23 de ani.

Portarul Facultatii de Litere, 35 de ani.

Copilul portarului, 10 ani.

Femeia de serviciu, 50 de ani

Tatal copilului, copilul, primul taran, al doilea taran, vulturii aurii.





PROLOG

DIOGENE

(La intrarea în incinta teatrului sta Diogene, barbat la 30 de ani, sprijinit de un butoi. Tine în mâna un felinar aprins si se uita cu atentie la toti cei care trec prin fata lui. Dupa ce spectatorii s-au asezat pe scaune, i se aude inima batând cu putere. Apare Diogene care trece pe lânga ei, daca se poate chiar printre rânduri.

În sala e lumina. Cortina e trasa. Diogene, cu felinarul la nivelul capului, se uita cu atentie la spectatori, ca si cum ar cauta pe cineva. Striga: "Caut un om... Caut omul..." Cauta insistent. Nu gaseste. Se urca pe scena. Când intra dupa cortina, bataile inimii nu se mai aud. Se sting luminile.)



ACTUL I

SCENA 1

ILIE, PREOTUL, PERSONAJUL ÎN NEGRU

(Pe scena e întuneric. Se vede doar Ilie, luminat de sus, în planul întâi, în stânga).

ILIE (continuând o fraza):

...si eforturile de a-i convinge au fost zadarnice. Degeaba le-a vorbit despre importanta rugaciunii, degeaba a încercat sa îi convinga sa fie atenti la slujbe. Oamenii veneau la biserica din formalitate, fara sa participe câtusi de putin cu mintea la ceea ce se petrecea acolo. Se gândeau la mâncare, se gândeau la distractii, se gândeau la vechii dusmani, la viitorii dusmani sau la emisiunile de la televizor. De parca biserica ar fi fost un apendice al lumii acesteia, un depozit de gânduri pamântesti, iar nu un loc închinat Domnului.

Preotul a încercat tot ce i-a stat în putinta pentru a-i schimba. Nu contenea sa le vorbeasca despre dobândirea sfinteniei în lume. Despre faptul ca familia nu înseamna refuz al sfinteniei, ci ca este cale spre cer. Si nu numai le vorbea; se vedea ca el însusi traia asa cum îi învata pe altii sa traiasca. Familia preotului era o familie model. Dar oamenii se multumeau sa spuna ca e firesc sa fie asa, din moment ce preotia înseamna slujire adusa lui Dumnezeu. Iar ei traiau o viata de patimi si placeri trupesti, gândindu-se ca, daca Dumnezeu exista si e iubitor de oameni, îi va mântui si pe ei.

Parintele suferea mult din cauza necredintei lor. Le-a sugerat chiar ca el se poate muta în alta parohie, ca sa le dea posibilitatea de a aduce în locul lui un alt preot, care poate i-ar fi folosit mai mult. Însa oamenii, indiferenti, n-au luat în seama aceasta sugestie. Li s-a parut un act de bravura gratuita.

Exasperat, parintele a actionat într-un mod original, chiar exagerat de original. Venind într-o duminica la biserica, oamenii au vazut în locul catapetesmei bizantine o imagine tulburatoare. Aveau în fata o veritabila capiste pagâna. Icoanele erau substituite cu tot felul de poze si reclame care nu aveau nici o legatura cu sfântul lacas.

(În partea dreapta a scenei se vede, vag, capistea care e structurata asemenea unei catapetesme, icoanele fiind substituite de imagini. Ele nu se vad simultan, ci sunt luminate pe rând, în timp ce Ilie le descrie).

ILIE: În locul icoanei Mântuitorului era pictat un teanc mare de bani. Cu totii îsi doreau bani, de la cersetorii din fata bisericii pâna la cei mai bogati oameni din parohie, dar atât de multi nu îndraznise sa îsi doreasca nimeni.

(Apare Personajul în negru care, în liniste, studiaza imaginile.)

Maica Domnului era substituita cu poza unei limuzine de lux, ultimul model. Nimeni nu avea o asemenea masina în tot orasul. În locul praznicelor împaratesti erau reclamele celor mai urmarite emisiuni TV. (Lumina trece de la stânga la dreapta, oprindu-se pe fiecare dintre cele douasprezece imagini). La televizor erau atenti. Televizorul devenise pentru multi icoana în fata careia stateau tot timpul liber. Televizorul avea în capiste pozitia pe care o merita.

Cei doisprezece apostoli erau înlocuiti cu cei mai apreciati oameni politici ai zilei. În ei oamenii îsi pusesera toata nadejdea. Politica îsi recapatase rolul de zeita. În locul Sfintilor Prooroci erau actori cunoscuti, fotomodele aratoase si cântareti celebri. Sfântul Arhanghel Mihail era înlocuit de o sticla de bautura si un cartus de tigari.

(Lumina cade pe Personajul în negru care râde hidos).

ILIE (continua): Binevestitorul Gavriil înlocuit de un bilet câstigator la loto si o minge de fotbal. Usile din mijloc, care substituiau usile împaratesti, aveau lipite titlurile celor mai citite ziare si reviste. Deasupra catapetesmei, lânga cruce, era o semiluna, semn al întelegerii între religii, sub care scria cu litere mari; "Veniti aici toti cei patimasi si îndestulati!".

(Personajul în negru râde iarasi, aplaudând cu admiratie capistea care acum este luminata toata. Face o reverenta respectuoasa înaintea ei).



SCENA 2

ILIE, PATRONUL (Acelasi decor. Se aude iarasi vocea lui Ilie, care continua...)

ILIE: Noua catapeteasma arata groaznic. Stând în fata ei, nimeni nu se mai putea simti într-un loc închinat lui Dumnezeu. La început, credinciosii au crezut ca parintele si-a pierdut mintile; doar sotia îi murise de curând. Si totusi parintele tinea slujbele ca înainte, fara nici o schimbare. Nu dadea nici un semn de nebunie. Dupa câtava vreme, credinciosii au început sa simta nevoia peretelui cu icoane. Ca dupa o predica tainica, ei si-au dat seama ca biserica era singurul spatiu care le dadea posibilitatea de a scapa de framântarile si obsesiile zilnice. Se gândeau chiar sa strânga bani pentru a cumpara o catapeteasma noua.

Într-o seara, un barbat a venit pe ascuns la biserica. Era patronul celui mai mare magazin din oras. Se zicea despre el ca tinea chiar o casa de desfrâu, dar nimeni nu putea fi sigur de asta.

(Din dreapta scenei apare patronul, tinând în mâna stânga o lumânare mare, de cununie. Priveste în treacat icoanele, si se opreste în fata teancului de bani. Scuipa imaginea cu banii, apoi o loveste cu pumnii.)

PATRONUL (strigând): Bani, bani, bani. M-am saturat de bani. M-am saturat. Nu mai vreau, nu mai pot... Doamne... (împreunându-si mâinile la piept) am nevoie de altceva... am nevoie de Tine. (Se prinde de un colt al catapetesmei pagâne si încearca sa o trânteasca jos, dar nu are putere. O mai scuipa odata, apoi pleaca mânios.)



SCENA 3

ILIE, PREOTUL, PATRONUL, PATRU CREDINCIOSI, PERSONAJUL ÎN NEGRU.

(Din dreapta scenei se întoarce patronul, împreuna cu alti patru barbati. Patronul aprinde lumânarea pe care o tine în mâna. Trag toti cu putere de capiste si o culca la pamânt pe scena. În spate vad vechea catapeteasma pe care o privesc cu mirare).

ILIE (continuând povestirea): Patronul a revenit cu alti barbati ca sa darâme altarul pagân. Nu le-a fost greu sa surpe capistea idoleasca. Si mare le-a fost mirarea când au vazut ca vechea catapeteasma se afla înca în biserica. Parintele nu o aruncase. Doar o mutase putin mai în spate, ca sa nu poata fi vazuta de credinciosi. Pâna atunci fusese mascata de capiste.

Când, la lumina palida a lumânarilor, oamenii au vazut icoanele (cei patru credinciosi cad în genunchi, iar patronul se duce la icoana Mântuitorului, o strânge în brate si începe sa plânga), au cazut în genunchi. Parca le vedeau pentru prima data (credinciosii, în genunchi, se închina cu emotie). Icoanele de care aveau atâta nevoie se aflau în fata lor. Au început sa se roage lacrimând. Parca îsi vedeau un copil pierdut. Parca erau copii pierduti ce îsi regaseau parintii. Parca gasisera o comoara. Se rugau în soapta suspinând. (Între usile împaratesti se vede figura duhovniceasca a preotului - e Diogene la cincizeci de ani- care deschide usile împaratesti).

Linistea noptii a fost întrerupta de vocea parintelui care, desi batrân, se afla la ora aceea târzie în altar.

PREOTUL (privind spre credinciosi, le spune cu o voce blânda): De când asteptam clipa aceasta....

(Personajul în negru încearca în zadar sa ridice capistea. Vazând ca nu reuseste, îsi da cu pumnii în cap, disperat, si fuge prin stânga scenei. Lumina care cadea pe Ilie se stinge; pentru câteva clipe e luminat doar iconostasul. Lumina se stinge).



SCENA 4

ILIE, PROFESORUL, RALUCA, ANDREI, OANA, PERSONAJUL ÎN NEGRU, PORTARUL, COPILUL.

(Lumina cade pe Ilie, ca la începutul scenei 1. El, privind foile pe care le tine în mâna, vorbeste).

ILIE: Cam asta e. Cu mici modificari, cred ca ideea e clara.

(Lumina cade pe Personajul în negru, apoi se lumineaza toata scena. O sala de curs în care lânga Ilie se afla Oana si Raluca, stând în banci. Profesorul sta la catedra. O clipa de tacere).

PROFESORUL (dând din cap admirativ): Frumos final. Si neasteptat. Ai grija cum dezvolti totul.

RALUCA: Catapeteasma e realizata parca de Hitchcock, imaginea e izbitoare.

PROFESORUL: Da, e de efect. (Ilie se aseaza în banca). Dar pe cât e de originala ideea, pe atât de grijuliu trebuie sa fii la redactare. Stilul trebuie sa fie uniform; stii ca asta e problema ta, nu? (Ilie da din cap afirmativ). Si sa accentuezi nu numai regasirea catapetesmei, ci si tulburarea oamenilor când vad capistea care le oglindeste mintile. Textul va fi inclus tot în volumul tau, "Visele seminaristului cu ochi albastri", nu?

ILIE: Da, mai definitivez povestirea asta si înca doua capitole si lucrarea e cam gata. O tehnoredactez si v-o aduc.

PROFESORUL: Buna ideea asta cu povestirea unor vise. Daca nu te-ai fi folosit de acest mod de prezentare, puteai fi înteles gresit. Riscai ca cititorii sa se sminteasca, si poate chiar sa lase cartea din mâna, daca nu ar fi stiut ca totul este doar un vis.

OANA: Sa ne spuna cum i-a venit ideea.

ILIE: De multa vreme ma framânta faptul ca multi oameni participa prea putin la slujba. Se foiesc, se tot misca, vorbesc între ei. Altii chiar ies afara. Si asta nu se întâmpla numai la biserica la care obisnuiesc sa merg.

OANA: Mirenii considera ca, daca au ales viata în lume, au scapat de purtarea crucii.

PROFESORUL: Nu toti.

ILIE: Nu toti, aproape toti. Si asta se întâmpla de multa vreme, nu e ceva specific zilelor noastre. Ideea mi-a venit de la o pilda din Pateric, pilda care m-a pus pe gânduri.

OANA: Care dintre Paterice?

ILIE: Cel egiptean. La o mânastire era un parinte vazator cu duhul. La o slujba a vazut ca unii dintre parintii aflati în biserica nu aveau capete pe umeri. Aveau trupurile fara capete. Iar altii, care nu au putut sa ajunga la slujba, fiind rânduiti de staret la diferite ascultari, dar erau cu inima la rugaciune, aveau capetele în biserica. Asa vedea parintele.

OANA: Am citit si eu întâmplarea.

RALUCA: Adevarul e ca prin biserici sunt destule trupuri fara capete.

ILIE: Fara sa judec pe nimeni vreau ca prin ceea ce scriu sa atrag putin atentia asupra starii de fapt.

RALUCA: Tie nu-ti zboara mintea când esti în biserica? Îti amintesti când am fost la slujba la manastirea Sinaia? Mi-ai zis ca-ti era gândul numai sa ajungem la cota 2000.

PROFESORUL: Vad ca acum, daca ceilalti ne-au parasit si au plecat în pelerinaj, a devenit si Raluca mai înfipta. Când sunt mai multi parca este mai domoala.

ILIE (uitându-se la Raluca): Da, Raluca, de multe ori îmi zboara mintea, dar asta nu înseamna ca e normal ca în biserica mintea sa zboare la tot felul de lucruri. Eu ma lupt cu gândul si, chiar daca e greu, fac tot posibilul pentru a-l aduce înapoi ori de câte ori zboara.

(Batai în usa. Intra Andrei, purtând ochelari cu dioptrii mari, având mâna dreapta bandajata).

ANDREI: Scuzati-ma, am întârziat mult?

PROFESORUL: Intra Andrei! Ce-ai patit la mâna?

ANDREI: M-am taiat cînd curatam cartofi. Nu-i grav.

PROFESORUL (catre ceilalti): Andrei e ultimul an la Teologie, îl cunosc din facultate.

RALUCA: Predati si acolo?

PROFESORUL: Nu, dar am predat pâna anul trecut. (Catre Andrei)Ti-am spus ca ceilalti sunt în pelerinaj la mânastirile din Oltenia. Noi aveam fiecare câte ceva de facut aici, si nu am putut pleca. Si daca tot nu ne-am dus la manastiri, am stabilit o noua întâlnire. Ea e Oana, ea, Raluca si (aratând cu capul spre Ilie), Ilie. Discutam despre faptul ca mintea zboara la rugaciune. În cercul nostru de literatura religioasa creatiile studentilor sunt urmate de comentarii pe marginea ideilor expuse si de multe ori s-a simtit lipsa unui student teolog. Poate te vei apropia de noi, în timp.

RALUCA (dezinvolta): Tie nu îti zboara mintea când te rogi? Sau, ma rog, toti teologii sunt sfinti?

ILIE: Raluca, ce-i cu tine de zgârii asa?

OANA: A dat azi un interviu sa se angajeze la un ziar si n-au acceptat-o. O sa-i treaca.

(Personajul în negru, pe care nu îl vede nimeni, pâna acum a stat retras. Acum se duce si îi sopteste ceva Ralucai, care se rasteste la Oana).

RALUCA: Ce ma faci de râs la toata lumea? Da, nu m-au angajat, ei si?

OANA: Iarta-ma, n-am vrut sa te supar.

PROFESORUL: Raluca, nu mai fi rautacioasa !

(Se aud împuscaturi de mitraliera din ce în ce mai aproape).

Toti în afara de Personajul în negru privesc spre usa mirati. Usa se deschide si intra copilul portarului cu o arma de jucarie cu simulator de sunete. În urma lui se aud pasi. Intra în sala si portarul).

PORTARUL: Iertati-ma, domnu' profesor. A fost ieri ziua lui si i-a adus unchi-su asta. Ca are bani. Si desi i-am zis sa stea lânga mine linistit la poarta, mi-a scapat.

PROFESORUL: Nu-i nimic. Asa sunt copiii.

(Personajul în negru îi sopteste ceva portarului care îi da doua palme copilului).

PORTARUL: Na, ma, sa fii cuminte altadata. Când i-oi zice lui ma-ta ca m-ai facut de rusine...Scuzati-ma...

(Portarul si copilul ies pe usa).

PROFESORUL (catre Andrei): Îmi pare rau ca nu ai auzit povestea lui Ilie. Zi, Andrei, ce trebuie sa facem ca sa nu ne mai zboare mintea?

ANDREI: Mintea omeneasca e greu de stapânit. De aceea zboara atât de usor. Dar, de câte ori zboara, în clipa în care ne dam seama ca ne gândim la altceva, cu putin efort, trebuie sa încercam sa o aducem înapoi. Chiar si sfintilor li s-a întâmplat sa le zboare mintea la rugaciune. Dar, daca ne rugam mult si des, încetul cu încetul mintea se aduna. Asa cum un sportiv îsi stapâneste trupul, asa un om care se roaga lui Dumnezeu ajunge sa îsi stapâneasca mintea. Si cu cât sporesti în rugaciune, cu atât gândurile care îti rapesc mintea sunt mai rare.

OANA: Da, mintea nu zboara numai când te rogi în biserica, ci oriunde te-ai ruga. Dar daca ai rabdare si te rogi mai mult mintea se linisteste.

PROFESORUL: Pacat ca Andrei n-a ascultat ce-a prezentat Ilie. Sunt curios cum i s-ar fi parut capistea pagâna. (Catre Ilie): Desi în nici o biserica situatia nu este ca în textul tau, caci mai exista credinciosi care sunt atenti la slujbe, e bine ca ai exagerat. Pentru ca impactul este mai mare. Oamenii înteleg prea putin importanta rugaciunii. Am impresia ca multi dintre cei care vin duminica la Liturghie nu îsi dau seama la ce participa. Liturghia nu se face doar pentru folosul preotului, ci mai ales pentru folosul credinciosilor.

OANA: Sunt oameni care, vazând un meci de fotbal, mor si învie de câteva ori pâna la sfârsitul jocului, sau care vazând un film de dragoste plâng cu lacrimi, iar când vin la biserica parca ar sta în cusca. De-abia asteapta sa se termine slujba.

ANDREI: Ucigatoare amorteala sufleteasca. Daca preotul le-ar împarti bani, ar juca de bucurie. Daca le-ar da mâncare sau haine, ar fi tare multumiti. Si când te gândesti ca preotul le poate da ce este mai de pret în lumea asta, chiar Trupul si Sângele Mântuitorului Hristos, si totusi nu-i intereseaza...

ILIE: Ce sa vorbim despre împartasanie, ei nu înteleg nici macar ce mare minune este rugaciunea. Tu, om, te adresezi lui Dumnezeu. Tu, om, vorbesti cu Creatorul Universului. Tu, om, stai în fata Maicii Domnului. Ce poate fi mai minunat? Rugaciunea, întâi de toate, este o întâlnire. De fapt numai rugaciunea care este o întâlnire este rugaciune. Când stai si bolborosesti cu gura, fiind cu mintea aiurea, nu te rogi.

RALUCA: Nu mi-am dat seama pâna acum. Ai dreptate. Rugaciunea este o minune chiar si numai pentru ca te pune în fata lui Dumnezeu, a sfintilor sau a îngerilor. Indiferent de ceea ce ceri în rugaciune, cineva te asculta. Cineva e de fata. Rugaciunea poate umple golul din inimile atâtor oameni care sufera de singuratate.

ANDREI: Am prieteni care vor sa duca o viata crestina. Ajuta saracii, ajuta bolnavii, fac bine altora, dar se roaga foarte putin. Nu înteleg ca cel mai important lucru în viata este sa traiesti dupa voia lui Dumnezeu. Si daca nu ne rugam, daca nu vorbim cu Dumnezeu, degeaba ne numim crestini.

RALUCA: Si Dumnezeu cum raspunde când Îi vorbim?

ANDREI: La fiecare rugaciune pe care o spunem, Dumnezeu ne raspunde. Nu exista rugaciune fara raspuns. Dar oamenii cer de multe ori lucruri care nu sunt de folos. Si Dumnezeu, daca le-ar da ceea ce cer, le-ar face rau.

OANA (întrerupându-l): Daca un copil îi cere tatalui sau un topor ca sa se joace cu el, evident ca nu primeste nimic.

ANDREI: Mai mult. Dumnezeu, când Îi cerem lucruri nefolositoare, nu numai ca nu ni le da si prin aceasta ne face un mare bine, ci ne daruieste ceea ce ne trebuie cu adevarat. Parintele Ceresc nu va raspunde niciodata mecanic la cererile noastre, dându-ne otrava daca îi cerem.

RALUCA (oftând): Si totusi, parca de multe ori nu ne da nici ceea ce ne este de folos...

ILIE: Înseamna ca nu ne poarta de grija. Înseamna ca nu ne iubeste. Înseamna ca nu e bun. Înseamna ca nu e Dumnezeu. Ai grija, e foarte important modul în care te raportezi la Dumnezeu. Daca te rogi Celui care te iubeste, sigur te va ajuta. Trebuie sa pricepem: Dumnezeu ne iubeste si ne vrea binele...

(Se aud batai în usa. Intra portarul.)

PORTARUL (catre profesor): Iertati-ma, m-a rugat decanul, poate gasesc ceva baieti sa ajute la descarcat niste materiale.

PROFESORUL: Mai e decanul în facultate?

PORTARUL: Da, la parter.

PROFESORUL: Ilie, vino cu mine. (Catre Andrei) Tu, cu mâna bandajata, ramâi aici. Oana, vezi ce parere are despre povestea ta cu tara calugarilor.

RALUCA: Pot veni si eu?

PROFESORUL: Haide.

(Ies pe usa. În sala ramân doar Andrei si Oana).





ACTUL II

SCENA 1

ANDREI, OANA

(Andrei se plimba prin sala).

ANDREI: Despre ce poveste vorbea domnul Mihailescu?

OANA (zâmbind): O poveste pe care le-am spus-o data trecuta. Despre o tara în care cei mai multi oameni se calugaresc.

ANDREI (incitat): Spune-mi-o si mie. Si pe mine ma bat asemenea gânduri.

OANA: Nu stiu daca ai s-o întelegi cum trebuie.

ANDREI: Vedem pe urma.

OANA: E o poveste despre roadele dragostei dintre doi oameni care traiesc într-o tara în care casatoria este înteleasa asa cum trebuie. Casatoria ca unire a a doi oameni care se iubesc si vor sa Îl slujeasca pe Dumnezeu sprijinindu-se unul pe altul pe calea mântuirii.

ANDREI (ironic): Ai reprodus destul de bine definitia din cursul de liturgica.

OANA: Teoretic asa e casatoria si la noi. Numai ca, practic, multi oameni se casatoresc din tot felul de motive care nu stau în picioare. Unul dintre ele fiind dobândirea unei situatii materiale mai bune, de exemplu.

ANDREI: Si în poveste?

OANA: În tara respectiva au trait, cu multa vreme în urma, doi oameni care s-au iubit mult, mult de tot. Dragostea lor i-a convins ca trebuie sa faca tot ce le sta în putinta pentru ca parerea oamenilor despre nunta sa se schimbe. Pâna la ei, si acolo oamenii întelegeau nunta cum o înteleg majoritatea dintre noi. Iar exceptiile nu aveau curajul sa îsi spuna parerile în public.

ANDREI: Ce pareri?

OANA: Ca nunta este atât de pretioasa, ca taina ei este atât de mare, încât cei care se casatoresc fara sa se iubeasca fac un pacat ireparabil. Si eroii din poveste au avut acest curaj: de a vorbi despre adevarata nunta, în care doi oameni gasesc în dragostea lor si în harul lui Dumnezeu puterea de a se jertfi pentru binele celorlalti.

ANDREI: Casatoria ca jertfa?

OANA: De ce nu? Oare pe doi oameni, daca sunt casatoriti, îi opreste ceva de a se ruga cât mai mult? Sau de a posti? Sau de a-i ajuta pe saraci si pe bolnavi?

ANDREI: Totusi nimeni nu se casatoreste pentru a-I sluji lui Dumnezeu.

OANA: Asta e parerea ta. Stii bine ca nu toti au chemare spre calugarie. Ce facem cu ceilalti, care au chemare spre casatorie? Cine are dreptul sa le refuze slujirea lui Dumnezeu prin casatorie? Cine are dreptul sa-i convinga ca de fapt casatoria e doar o eschivare de la o viata crestina autentica?

ANDREI (domolind-o): Te-ai cam înflacarat. Vezi lucrurile prea în roz. Pentru ca asa vrei sa le vezi, nu pentru ca asa sunt ele. Unii dintre cei care vor sa se calugareasca sesizeaza ca în familie sunt doar frumuseti imaginare, e vorba doar de o spiritualitate fantomatica.

OANA: Asta pentru ca ei vor sa se calugareasca ca sa fuga de lume, pentru ca nu au stiut sa îi faca fata. Nu pentru ca au ales între slujirea lui Dumnezeu în manastire si slujirea lui Dumnezeu în familie. Adevaratii calugari nu sunt lasi, adevaratii calugari nu dispretuiesc casatoria.

ANDREI (dându-si seama ca Oana are dreptate): Stii cine a hotarât ca preotii din lume sa aiba voie sa se calugareasca?

OANA: Nu au avut voie de la început?

ANDREI: Ba da, dar prin secolul al IV-lea a avut loc un sinod la care episcopii au pus problema celibatului preotesc. Si când aproape toti erau de acord cu celibatul, un pustnic renumit, Pafnutie, si-a spus punctul de vedere. Ca nunta e sfânta în toate si ca familia nu numai ca nu îl împiedica pe preot sa-si exercite misiunea, ba chiar îl ajuta. Deoarece cunoscând problemele vietii de familie din propria experienta poate face fata problemelor puse de credinciosi.

OANA: Asa spune si tatal meu, dupa ani buni de preotie, ca familia l-a ajutat si îl ajuta mult...

ANDREI (mirat): Tatal tau? E preot? Asta explica multe.

OANA: E preot. La tara. E adevarat, faptul ca el este sot si tata implica o sumedenie de responsabilitati, o mare parte a timpului sau fiind dedicata familiei. Dar acest timp nu este deloc pierdut. Fiind un sot bun si un tata bun, nu numai ca este un model viu pentru oameni, dar poate si sa îi învete pe altii sa aduca linistea si întelegerea în casele lor.

ANDREI: Revino la poveste ! Ce s-a întâmplat în tara calugarilor?

OANA: Oamenii n-au mai avut curajul sa se casatoreasca din interes. Preferau sa se calugareasca, considerând ca e mai bine sa te lupti cu propriile slabiciuni în mânastire decât sa întemeiezi o familie al carei fundament, dragostea, lipseste. Apropo, stii ce zicea Nae Ionescu despre casatorie?

ANDREI: Ce zicea?

OANA: Ca materia care se sfinteste în taina nuntii, cum e la Botez apa, la Maslu uleiul, la nunta lipseste. Ca ceea ce se sfinteste la nunta ar fi iubirea celor doi. Daca iubirea celor doi, adica materia nuntii, lipseste, în realitate nunta nu poate avea loc. Daca doi oameni nu se iubesc, nici o slujba, nici macar Dumnezeu nu îi poate forta sa se iubeasca.

ANDREI: De asta sunt atâtea divorturi. Interesanta parerea filozofului... Chiar daca, în rare cazuri, casatoria schimba radical în bine relatia dintre doi oameni, de multe ori, daca iubirea lipseste, relatia se destrama. De asta au divortat si parintii mei.

OANA: Îmi pare rau pentru tine.

ANDREI (îngândurat): Ma gândesc oare cât de mult m-a marcat pe mine neîntelegerea lor. Pîna sa dau la facultate, anii de liceu pentru mine au fost un chin. Scandaluri, certuri, chiar si batai. Mama de-abia a rezistat. A facut tot ce i-a stat în putinta pentru a evita divortul. Dar tot a parasit-o tata, care imediat a uitat cu totul de noi.

OANA: E firesc ca experienta aceasta trista sa te faca sa vezi familia în negru.

ANDREI: Nu stiu cum poate fi o altfel de familie. Am auzit multe, dar mi-e greu sa am încredere în familie.

OANA: Nu, familia nu e cum crezi. Fratele meu s-a calugarit la Manastirea Sihastria fericit ca si-a gasit chemarea, fericit ca a întâlnit sensul vietii sale în monahism. Dar, de câte ori ne-a scris, cu câti prieteni care au trecut pe acolo a vorbit, niciodata nu a avut vreun gând de dispret fata de nunta.

ANDREI: Da, cei care dispretuiesc nunta stau sub osânda canoanelor bisericesti.

OANA: Mihai, asa îl chema, acum se numeste Varsanufie, a plecat la mânastire pentru ca acolo a gasit ceea ce sufletul sau cauta: între frumusetea mânastirii si frumusetea familiei a ales-o pe cea dintâi, fara a o dispretui pe cea de-a doua.

ANDREI: Tatal vostru ce-a zis? L-a lasat sa plece?

OANA: Tatal i-a zis: "Baiete, daca nu ai fi înteles câte ceva despre frumusetea familiei, daca erai un fricos si daca fugeai de lume în mânastire, martor mi-e Dumnezeu ca nu te-as fi lasat".

ANDREI: Greu cuvânt.

OANA: "Dar pentru ca stiu ca poti fi un vas al lui Dumnezeu, atât în lume cât si în mânastire, ai toata binecuvântarea mea de a alege singur".

ANDREI: As vrea sa îl cunosc pe tatal tau!

OANA: Cred ca ti-ar fi de folos.

ANDREI: Mai spune-mi câte ceva despre el.

(Oana trece lânga Andrei, în partea stânga a scenei).

OANA: Îti spun. Ceva ce o sa-ti placa sigur. Mai mult decât povestioara despre tara calugarilor.



SCENA 2

OANA, ANDREI, TATAL OANEI, ICONARUL

(Lumina cade pe Oana si Andrei, în stânga scenei. În dreapta întuneric).

OANA: Tatal meu a avut o copilarie trista. Ramas orfan de mic, nu a apucat sa îsi cunoasca parintii.

ANDREI: Eu credeam ca parerea pe care o are despre familie se datoreaza parintilor sai.

OANA: A fost crescut de bunica lui, o femeie deosebita, care i-a aratat toata dragostea ei. Când batrâna a raposat, tata a cazut în disperare. Batrâna îi fusese si mama si tata. O vreme nu a vorbit cu nimeni. Nici la biserica nu-l mai vedeau oamenii. Încetul cu încetul, tata se rupea de toti si de toate. Suferinta îl însingura. I se parea ca Dumnezeu l-a parasit. Si atunci L-a parasit si el pe Dumnezeu. Nu se mai ruga deloc.

(În dreapta scenei, luminat slab, într-o camera mica, sta tatal fetei. E Diogene întinerit cam la 20 de ani, îmbracat în haine de casa. Pe un perete o icoana mare cu Învierea Domnului).

Pâna când, odata, fiind în culmea deznadejdii, tata a început sa se roage cu disperare: "Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit? Pentru ce? Dumnezeule, unde esti? Nu ma lasa sa mor de atâta suferinta..."

(În timp ce Oana reda cuvintele tatalui ei, acesta se întoarce cu fata spre icoana, cu spatele la spectatori, si ridica mâinile spre cer).

TATAL OANEI: Dumnezeule, ajuta-ma!...

(Se aud batai la usa. Tatal trage zavorul. În casa intra iconarul, îi da un pachet, îl bate prieteneste pe umar si pleaca repede. Tatal închide usa).

OANA (continua): Si când disperarea si singuratatea erau gata sa-l copleseasca, a auzit pe cineva batând la usa. Era iconarul satului. Iconarul era nasul de botez al tatalui meu. Îl stia de mic, îi stia sufletul. Facuse tot ce-i statuse în putinta ca sa îl ajute sa biruie tristetea. Dar cuvintele lui au ramas fara raspuns. Atunci, amintindu-si cu câta evlavie îl asculta tatal meu, în copilarie, când îi citea din Vietile Sfintilor, l-a supus unui veritabil examen de constiinta. (Tatal desface pachetul. În pachet se afla o icoana mare lunga cam de un metru. Omul este uimit de ce vede în icoana). Exact când deznadejdea era gata sa-l nimiceasca, i-a adus un fel de icoana stranie.

ANDREI: O icoana? Ca sa îl ajute? Vreo icoana facatoare de minuni?

OANA: Nu. Nu era nici macar o icoana obisnuita. Era o icoana în care era reprezentat chiar tatal meu. (Omul ia icoana în mâna, se freaca la ochi, nu-i vine a crede ca are în fata ochilor asa ceva).

ANDREI: Ce-ai spus?

OANA: Tata, când a privit icoana, statea si nu întelegea. Pe icoana nu era scris numele celui reprezentat. Dar chipul din imagine semana enorm cu propria sa fata. Vesmintele celui din icoana erau asemenea hainelor de sarbatoare ale tatalui meu. Tata era foarte framântat.

(Omul ia o oglinda înramata de marimea icoanei din perete si o aseaza pe masa. Sta în asa fel încât din sala sa se vada atât icoana - ce se afla pe masa lânga oglinda - cât si imaginea reflectata de oglinda. Apoi, dupa câteva clipe, întoarce oglinda si icoana ca sa le vada cât mai bine. Cu coatele pe masa, ia oglinda în stânga si icoana în dreapta. Se uita pe rând la ele).

OANA (continua): Din mila lui Dumnezeu si pentru rugaciunile iconarului, tata a înteles ca orice crestin este chemat la sfintenie. Oricât de mari ar fi încercarile prin care trecem, Dumnezeu ne da puterea sa le depasim. Sfintenia nu se dobândeste calcând pe covoare de flori. Ci ducând crucea încercarilor. Tata a luat oglinda din perete si a pus-o lânga icoana. S-a uitat la ambele chipuri. Cel din oglinda te respingea, cel din icoana te atragea. Si-a dat seama ca are de ales între doua cai: calea oglinzii si calea icoanei. Calea în care te lasi modelat de nimicnicia lumii acesteia si calea în care te lasi modelat de Dumnezeu.

(Omul aseaza icoana pe masa si lasa oglinda. Pune oglinda lânga icoana).

Stia ca pe calea oglinzii a ajuns la disperare.

(Omul da un pumn în oglinda si o sparge. Cioburile ramân în rama). Si atunci a spart oglinda. S-a pus în genunchi în fata unei icoane cu Învierea Domnului pe care o avea în camera (omul îngenunchiaza în fata icoanei) si s-a rugat: "Doamne, prea mult Te-am parasit. Fa-ma al Tau ! Fara Tine mor! Nu ma lasa! Cheama-ma din nou în Biserica Ta!". Dupa rugaciune s-a întors la icoana primita si si-a dat seama ca ea nu era altceva decât o scrisoare în culori. O scrisoare care trebuia citita o singura data. Si i-a dat foc. (Omul ia o lumânare si da foc icoanei. Tine icoana care arde în mâna sa).

Pentru el, icoana primita a fost o revelatie, o minune. (Accentuând). Si-a dat seama ca singurul lucru care îl poate împlini, în fata tuturor încercarilor si greutatilor vietii, este sa traiasca pentru Dumnezeu. Si-a dat seama ca Dumnezeu este Cel care da împlinirea oricarei vieti.



SCENA 3

ANDREI, OANA, PORTARUL, COPILUL, PERSONAJUL ÎN NEGRU, FEMEIA DE SERVICIU

ANDREI: E tulburator ce-mi spui. Convertirea lui e parca scoasa din carti. E aproape de necrezut. Pare poveste curata. Si cum a ajuns preot?

OANA: Când si-a dat seama ca nu era singurul care a fost lovit de deznadejde si de singuratate, când si-a dat seama câta nevoie au oamenii de cineva care sa îi apropie de Dumnezeu, a hotarât sa faca scoala de preoti. Si, în câtiva ani, a luat locul parintelui batrân din satul nostru.

ANDREI: Vreau neaparat sa îl cunosc pe tatal tau. Stii, când ai început sa vorbesti despre tara calugarilor, te-am privit cu oarecare neîncredere. Credeam ca esti o filoloaga care vrea sa se bage unde nu îi fierbe oala.

OANA: Filoloaga încerc sa fiu...

ANDREI: Si iconarul... ce idee extraordinara a avut...

OANA: Vezi pâna unde poate duce iubirea pentru celalalt? Ideea cu icoana aceea i-a venit numai din prea multa grija si dragoste pe care o avea fata de tata.

ANDREI: Si dragostea a fost simtita si rasplatita pe masura. Cât de mult s-a bucurat iconarul aflând ca finul sau a devenit preot... A apucat sa îl vada, nu?

OANA: Da, mai traieste si astazi. E un om cu totul deosebit. Îmi dau seama ca fapta lui de altadata seamana izbitor cu modul în care parintele din povestea lui Ilie a stiut sa îi aduca pe credinciosi pe drumul cel bun. Un mod extrem de riscant, dar pentru ca a izvorât dintr-o inima plina de dragoste a dat roade.

ANDREI: Eu nu am prins povestea lui Ilie, si nu stiu la ce te referi. Întoarcerea tatalui tau mi se pare cutremuratoare mai ales prin faptul ca e reala.

OANA: Cu aceeasi iubire arzatoare ar trebui sa vegheze orice nas asupra finului sau, orice parinte asupra copiilor sai, orice sot asupra sotiei lui.

ANDREI: Si orice preot asupra turmei sale...

OANA: Nu e o utopie, e iubirea pe care ne-o cere Hristos. Si chiar daca trebuie sa o aratam prin lucruri care par banale, care nu par iesite din comun, aceasta se datoreaza smereniei care însoteste iubirea adevarata. De multe ori cei care cauta metode originale pentru a-si arata iubirea o fac nu din prea plinul dragostei, ci tocmai pentru a masca putinatatea sentimentelor. În timp ce oamenii care iubesc smerit, cu cât dragostea lor pare mai ascunsa, cu atât e simtita mai puternic. Si tocmai acesti oameni, printre care se numara si nasul tatalui meu, sunt capabili de faptele cele mai originale atunci când situatia o cere. Dar aceasta originalitate e dovada nu a unui suflet mândru si dornic de a iesi în evidenta cu orice pret, ci dovada unei inimi care sângereaza pentru nevoile aproapelui.

ANDREI: Îmi pare bine ca discutam lucruri atât de serioase. Nu prea aveam stare sa îmi spui povesti.

OANA: Povestea despre tara calugarilor e foarte serioasa. Desi nu am timp sa ti-o spun acum, dupa atâtea paranteze, îti spun ce anume vroiam sa transmit prin ea. Ca desi aparent inversez ierarhia dintre casatorie si calugarie, descrierea pe care o fac nuntii nu numai ca nu dauneaza monahismului, ci dimpotriva. Daca ai citi ce am scris ai vedea nu numai ca nu ponegresc calugaria, ca nici un crestin nu are dreptul sa faca asa ceva, ci chiar sustin ca e o crima ca cei care au chemare spre monahism sa ramâna în lume. Fiecare sa traiasca potrivit chemarii sale.

Imaginea nuntii din poveste -cu soti care se pregatesc pentru nunta în post si rugaciune, care se jertfesc pentru folosul celorlalti, care pun binele aproapelui deasupra binelui propriu- e imaginea nuntii crestine asa cum ar trebui sa fie înteleasa de catre toti. Din moment ce exista conceptia ca toti cei care vor sa traiasca pentru Dumnezeu se calugaresc, povestea mea încearca sa dovedeasca contrariul.

ANDREI: Nunta din povestea ta e zidita din caramizile monahismului. E adevarat, o poveste e doar o poveste, dar tara calugarilor e absolut utopica.

OANA: Evident ca e utopica, însa daca viata familiei din poveste o vezi zidita din caramizile monahale, te înseli. Ce a fost mai întâi? Familia crestina sau manastirea? Stii bine ca mai întâi a fost familia.

ANDREI: Da, manastirile au aparut mai târziu.

OANA: Chiar daca familia crestina si-a pierdut din importanta, si-a pierdut din stralucire, nu înseamna ca, daca o apreciem la justa ei valoare, o altoim cu monahismul.

ANDREI: Fie, ai dreptate.

OANA: Se poate trai crestineste în lume. E greu, e dificil, dar nu imposibil.

ANDREI: Sfântului Antonie cel Mare i s-a descoperit ca în vremea sa traia un medic care cânta "Sfinte Dumnezeule" alaturi de cetele îngeresti.

OANA: Iar Sfântului Macarie cel Mare i s-a descoperit ca erau în lume doua femei care îi depaseau masura duhovniceasca.

ANDREI: Exemplele sunt multe.

OANA: Atunci?

(Femeia de serviciu deschide usa, cu o matura într-o mâna si cu o galeata în cealalta).

FEMEIA DE SERVICIU: Porumbeilor, pot sa matur?

OANA: Nu, se întoarce imediat domnul profesor Mihailescu cu studentii.

FEMEIA DE SERVICIU: A, e marti (face un semn cu mâna), e cercul ala.

(Înainte sa închida usa, prin spatele ei intra în sala Personajul în negru).

ANDREI: E bine sa ma mai gândesc cu calugaria.

OANA: Neaparat.

(Personajul în negru se apropie cu un lant mare de cei doi. Ei nu îl vad. Un capat al lantului îl prinde de piciorul stâng al lui Andrei, iar celalalt capat vrea sa îl prinda de piciorul ei).

ANDREI: Ne-am luat cu povestile si nu am apucat sa observ cât esti de frumoasa.

OANA: Atunci hai sa mai spunem povesti, pâna se întorc ceilalti, si dupa aceea vei avea si altceva de observat.

ANDREI: Tu de ce ai scris povestea despre casatorie? Fii sincera ! Nu pentru ca te gândesti la maritis? (O ia de mâna. Personajul în negru încearca sa lege piciorul drept al Oanei de lant, fara sa reuseasca).

OANA: Nu. În nici un caz. (Îsi trage mâna dintr-a lui Andrei). Ci pentru ca...

ANDREI (întrerupând-o): Oana, tu crezi ca viata de familie e asa cum ti-o imaginezi tu? Sunt curios cum vei vedea nunta dupa ce te mariti, dupa ce te lovesti de greutatile gospodariei. Spala haine, fa mâncare, ai grija de copii...

OANA: Sunt maritata, omule! (Îi arata verigheta de pe deget). Nu vezi?

ANDREI (apropiindu-si capul de mâna ei): E verigheta? E adevarata?

OANA: Nu, e falsa. Bineînteles ca e adevarata. Asa ca stiu cum e cu gatitul si cu spalatul. Iar despre copii (se uita la ceas) am o fetita. Acum o ia sotul meu de la gradinita.

ANDREI (surprins): Nu-mi vine sa cred ca ai copil.

OANA: Al doilea e pe drum.

(Lantul pe care îl avea Andrei legat în jurul piciorului se desface).

ANDREI: Credeam ca oamenii au o parere buna despre casatorie numai înainte de a face acest pas riscant. Stii cum e vorba: dupa luna de miere urmeaza butoiul cu mizerie.

OANA: Stiu exact cum e vorba, dar stiu ca pentru mine nu e valabila. Eu nu m-am maritat pentru o luna de miere, ci pentru o viata în care apar si bucurii si încercari, toate cu voia lui Dumnezeu.

ANDREI: Pesemne ca, daca nu vorbesti din carti, vorbele tale au greutate.

OANA: Stii, când cânt la vioara si ma gândesc la familia mea…

ANDREI (nu o lasa sa termine): Cânti la vioara?

OANA: Am luat lectii prin liceu. (Aratând spre o cutie în care se afla o vioara). De atunci o am.

ANDREI: Îmi place mult vioara. Te rog, cânta ceva.

OANA: Cum sa cânt? Nu am timp sa cânt. Ceilalti se întorc imediat.

ANDREI (insistent): Cânta pâna vin.

OANA: Ce vrei sa cânt?

ANDREI: Balada lui Porumbescu. De câte ori o ascult mi se topeste sufletul.

(Oana se îndreapta spre vioara. Personajul în negru o ia înaintea ei în mâna, o priveste si o pune la loc. Oana se freaca la ochi).

OANA: Cred ca sunt obosita. Nu mai vad bine.

(Ia vioara si începe sa cânte Balada. Dupa câteva minute intra pe rând copilul, portarul, profesorul, apoi Ilie si Raluca. Cortina se trage. Melodia continua. Actul se termina si începe pauza.

Spre sfârsitul pauzei apare pe scena Diogene, acum îmbatrânit, pe la vreo 50 de ani. Se aude cum îi bate inima; bataile sunt ceva mai rare decât la aparitia trecuta. Felinarul îl tine un pic mai jos. Coboara între spectatori, cautând în continuare ceva. Iese pe la iesirea spectatorilor.)



ACTUL III

SCENA 1

VULTURII AURII, COPILUL, TATAL SAU, PRIMUL TARAN, AL DOILEA TARAN

(Pe scena se afla vreo sase oameni îmbracati în vulturi negri. Dorm pe un colt de stânca. Trei dintre ei, vulturii masculi, sunt putini mai mari decât femelele lor si au aripa dreapta aurie. Femelele au aripa stânga de aceeasi culoare, care la lumina lunii straluceste puternic. Bate vântul. La un moment dat peste ei un copil arunca o plasa mare, pescareasca. Încearca sa scape, dar imediat peste plasa sunt aruncate niste paturi. Vulturii tipa).

COPILUL (vine în prim-plan-ul scenei si striga bucuros): Am reusit, am reusit, am aruncat plasa bine. De acum ma voi putea juca cu vulturii aurii. De acum îi voi vedea în fiecare zi.

(Copilul sta cu spatele la taranii care scot repede dintr-o desaga topoare, cu care omoara primul vultur).

PRIMUL TARAN: Mi-e mila de ei. Nu e nevoie sa îi omorâm si pe ceilalti. E de ajuns sa le taiem aripa aurie.

(Copilul se întoarce mirat spre ceilalti, se apuca cu mâinile de cap si striga:)

COPILUL: Nu, tata, nu... De ce m-ai mintit? (Sare la tatal sau si vrea sa îi smulga toporul. Tatal îi da o palma si îl trânteste la pamânt.)

TATAL: Stii bine ca daca ti-as fi spus ca vreau sa îi omor nu m-ai fi ajutat sa îi prind. Si noi nu ne puteam sui aici fara sa facem zgomot. (Ironic) Multumesc pentru ajutor. (Catre ceilalti) Da, nu e nevoie sa îi omorâm. O sa moara singuri dupa ce le taiem aripile...

(Ei taie aripile pasarilor cu multa grija, ca nu cumva sa fie apucati de ciocurile ascutite. Pasarile fac un zgomot asurzitor.)

AL DOILEA TARAN: Si mie îmi era mila sa îi omor.

TATAL: Dar banii i-ai primit, nu? Nu de mila îi las în viata, vreau sa stiu ca se chinuie, vreau sa stiu ca îi fac sa sufere asa cum m-au facut si ei pe mine.

AL DOILEA TARAN: Ce te-a apucat, omule? Nu esti în toate mintile? Ce ti-au facut sarmanele pasari?

TATAL: În fiecare an, când se apropia ziua mea de nastere, îi vedeam zburând spre Muntele Linistii. Si faptul ca mergeau sa moara acolo îmi aducea aminte de propria moarte.

(Tatal e atent la ce vorbeste si într-o secunda de neatentie un vultur îl ciupeste de brat.)

TATAL (urlând): M-a prins, ticalosul. Dati-mi ceva sa îmi leg bratul, mi-a dat sângele. Nu te omor, monstrule, nu te omor. Sunt mai puternic decât tine...

(Primul taran îl leaga la mâna.)

TATAL: În fiecare an ei îmi aduceau aminte de moarte. Si mi se facea frica. Nu vreau sa stiu ca o sa mor. Mi-e groaza de moarte. Vreau sa ma bucur de viata. (Strigând) De viata...

PRIMUL TARAN: Omule, dar nimeni nu e nemuritor pe pamânt, oricum ai sa mori.

AL DOILEA TARAN: Si oricum, de vulturi nu vei scapa. De sase ani asteptam sa îi prindem, si abia acum am reusit. E prima oara când s-au oprit aproape de noi. O sa vezi vulturi si de aici înainte o sa îi vezi pe urmatorii, în fiecare an.

TATAL: Dar am bucuria ca m-am razbunat pe ei. Ia uite cum se zvârcolesc. O, ce dulce e gustul razbunarii. Ma simt ca la un mare ospat... Si când ma gândesc câti bani o sa scot pe aripile astea...

(Cei doi tarani strâng aripile aurii într-un sac mare. Tatal îl ia pe copil de mâna si îl târaste cu forta spre fundalul scenei. Se vad doar vulturii, zbatându-se.)



SCENA 2

OANA, VULTURII AURII

(Vulturii stau în jurul unei pasari care a murit. Se aude glasul Oanei.)

OANA (povestind cu voce trista): Se spune ca, departe, exista un loc foarte frumos, în care traiesc vulturii aurii. Nu au toate penele de aceasta culoare nobila, ci numai o aripa; masculii pe cea dreapta, iar femelele pe cea stânga. An de an, pe masura ce puii cresc, parintii batrâni pleaca în ultima lor calatorie: zboara zile îndelungate pâna ajung la Muntele Linistii. Acolo unde au murit si parintii lor.

(Vulturii încearca sa zboare cu o singura aripa. Nu reusesc, dar nici nu cedeaza.)

Si se mai spune ca într-un an, oprindu-se sa se odihneasca peste noapte, ultima calatorie a pasarilor a fost cât se poate de trista: vulturii au fost prinsi, printr-o mestesugita cursa, de catre niste oameni care credeau ca se vor îmbogati vânzând penele care straluceau ca soarele. Au taiat pasarilor preafrumoasele aripi si si le-au agatat la brâu, ca pe niste scalpuri. "Ei, acum sa se târasca pe jos, ca niste serpi, pâna mor. Ce le-a trebuit sa moara în Muntele Linistii?"- a întrebat unul dintre ei, care nu se temea de moarte.

De durere si de amaraciune, vulturii mai slabi au murit imediat. (Mai moare unul dintre vulturi. Cei tari se încapatânau însa sa zboare cu o singura aripa. Fâlfâiau din ea, cu rabdare, având o vointa nepamânteana; dar tot nu puteau zbura.

(Mai ramân în viata doar doi vulturi.)

Au mai ramas doar o pereche de vulturi, care se gândeau cu tristete: "Ce vor zice la anul puii nostri, care vor veni sa moara lânga trupurile noastre, când vor vedea ca noi nu am fost în stare sa ajungem la Muntele Linistii?"

(Cei doi vulturi se sprijina unul de altul.)

Sprijinindu-se unul de altul, si gândindu-se la urmasii ramasi acasa, cei doi vulturi au simtit cum suferinta începe sa li se aline. Si stând asa, asteptând parca sa le creasca aripi, ei au simtit ca durerea se preschimba în putere. Da, da, chiar asa: stând lipiti unul lânga altul, durerea li se preschimba în putere. Au încercat sa zboare asa; la început fâlfâiau din aripi încet, plini de sfiala. Pe masura ce se ridicau, de jos se vedea un singur trup, cu doua aripi. Se vedea o singura cruce.

(În timp ce Oana vorbeste, cei doi vulturi dau din aripi, în acelasi timp, si se ridica de la pamânt. Se aude un fâlfâit de aripi din ce în ce mai puternic. Zborul se realizeaza cu ajutorul unor cabluri care nu se observa din sala. Se stinge lumina).



SCENA 3

OANA, ANDREI, PROFESORUL, ILIE, RALUCA

PROFESORUL: Faci ce faci si tot despre casatorie scrii.

ILIE: O apologie neconventionala a familiei.

OANA: Nu asta e familia? Un zbor în doi spre Împaratia Linistii, spre Împaratia Cerurilor?

ANDREI: Frumoasa imagine.

OANA: Andrei, nu e doar o imagine, asta e familia. De asta se casatoresc crestinii: pentru ca se iubesc si îsi doresc sa se sprijine unul pe altul pe calea mântuirii.

RALUCA: Tu ai avut curajul sa te mariti, de asta poti vorbi despre familie.

OANA: Curaj? Curaj ar fi fost sa ramân nemaritata, si sa suport atâtea si atâtea ispite trupesti. Cred ca daca am fi amânat prea mult nunta, am fi avut mai înainte botezul copilului si abia apoi cununia.

ILIE: Asa a lasat Dumnezeu, ca dragostea dintre doi oameni sa se manifeste si în trup, nu sa ramâna un sentiment încarcerat în inima. Bine ca ati avut grija sa primiti binecuvântarea casatoriei înainte de a face dragoste, ca altfel nu stiu daca ai mai fi avut atâta elan sa vorbesti despre frumusetea casatoriei.

OANA: Cred ca ai dreptate. Scriu despre frumusetea nuntii pentru ca m-a ajutat Dumnezeu sa merg pe drumul cel bun. Desi nu numai o data m-am aflat la câtiva pasi de cadere.

RALUCA: Cred ca Ilie vrea sa spuna ca numai cei care au stat cuminti pâna la nunta simt binecuvântarea casatoriei. Atunci ceilalti pentru ce se mai casatoresc, pentru a avea parte de o viata trista?

OANA: Nu, pe cei care au cazut, dar care prin pocainta s-au ridicat, întelegând ca ceea ce li se parea mai înainte dragoste mustea a patima, Dumnezeu îi iarta. Ei primesc binecuvântarea nuntii. Dar, desi pacatele au fost iertate, sufletele au ramas cu o anumita obisnuinta de a trai departe de Biserica.

ILIE: Si le este greu sa duca lupta prin care dobândesc vindecarea. Stiu asta de la sora mea: a întemeiat o familie fara sa îsi puna prea mult problema credintei, si acum, dupa ce regreta greselile de dinainte, nu îi e usor sa traiasca asa cum trebuie.

RALUCA: Dar nu e cam exagerata povestea de dragoste în care cei doi se sudeaza unul de celalalt, în care devin una?

PROFESORUL: Dar ce altceva e familia? Îmi spunea un parinte ca atunci când se casatoresc, mirii sunt ca doua pietre zgrunturoase pe care le pui una lânga alta. Dar, dupa o vreme în care ies scântei, pietrele se îmbina perfect.

OANA: Numai în rare cazuri mirii se sudeaza perfect de la început. Dar nici celelalte cazuri nu sunt deloc triste: sotii îsi asuma o lupta de a se smeri unul în fata celuilalt, de a învata sa îl asculte pe celalalt. Si Dumnezeu le rasplateste efortul de a se schimba.

PROFESORUL: Si de fapt sudare perfecta nu exista. Întotdeauna este loc pentru mai bine. Niciodata sotii nu se multumesc sa spuna: "Gata, am atins culmea dragostei". Întotdeauna se mai poate face un pas înainte.

RALUCA: Mai ales ca, în multe cazuri, sotii nici macar nu îsi pun problema mântuirii. S-au cununat numai pentru spectacolul oferit de ceremonia religioasa.

OANA: De asta si divorteaza atât de multi oameni, pentru ca nu s-au cununat cu gândul de a-L sluji pe Hristos unul alaturi de celalalt.

PROFESORUL: Greutati oricum exista, si pâna ce sotii nu îsi ridica ochii spre Dumnezeu nu au cum sa reziste. Prefera sa divorteze, crezând ca asa vor scapa de necazuri. Dar de cruce nu poti sa te lepezi. Fugi de unele necazuri, dai de altele mai mari.

ANDREI: Vulturii Oanei nu arata starea de fapt, ci starea ideala la care trebuie sa ajunga sotii.

OANA: Si oricât de bine s-ar întelege, oricât de mult s-ar iubi, nimeni nu îi poate scapa de cruce. Numai ca, atunci când sotii se iubesc, îsi dau putere unul altuia. Asta e taina familiei, puterea iubirii care uda sufletele tot asa cum apa uda florile.

PROFESORUL: Se sprijina unul de celalalt, si zboara împreuna. Pe cât e de scurta povestioara vulturilor aurii, pe atât de clar este simbolul ei.

RALUCA: Totusi nu stiu cât de bine va fi primita povestea Oanei. Oamenii au o cu totul alta întelegere a nuntii.

ANDREI: Mie mi-a spus duhovnicul sa am grija ca, atunci când voi fi preot, sa nu cad în deznadejde daca lumea nu va vrea sa asculte ceea ce voi spune. A spus ca traim vremuri atât de grele încât e bine daca macar un singur om ma va asculta.

PROFESORUL: Sper sa te asculte mai multi, ca doar mai sunt înca destui credinciosi. Ei, dar vorbele parintelui tau mi-au adus aminte de o povestioara pe care am scris-o în tinerete. Despre un actor care în fiecare duminica spunea acelasi monolog despre moarte, dar nimeni nu îl asculta. El, constiincios, tot repeta lucrurile care i se pareau esentiale. În cele din urma, un strain a venit sa îl asculte. Si venea la el chiar în fiecare saptamâna. La un moment dat, din tara strainului au mai venit si alti oameni care îsi doreau sa îl asculte pe actor. Dar chiar în ziua în care vaporul lor a ajuns la tarm, actorul a murit. Dupa câteva clipe de tulburare, care a uscat repede primele lacrimi, primul ucenic a luat toiagul actorului si s-a suit pe scena. Era ora la care trebuia sa înceapa spectacolul...

OANA: Cam asa e, daca cineva staruie în marturisirea credintei, încetul cu încetul apar si roadele. Dar ca sa avem ce secera trebuie mai întâi sa semanam.

ILIE: Cam astea sunt vremurile: chiar daca putini oameni mai vor sa asculte cuvântul Evangheliei, câta vreme mai sunt oameni însetati de adevar nu trebuie ca propovaduirea sa înceteze.

OANA: Între cei credinciosi si cei necredinciosi e un zid puternic, chiar daca nu se vede. Nu e usor sa îi iubim atât de mult încât sa spargem acest zid.

ANDREI: Si totusi si pentru acesti necredinciosi S-a întrupat Hristos. Sunt rude cu noi, sunt prieteni cu noi, desi se hranesc numai cu materie. Sufletul lor e uscat. Iar zidul nu îl spargem noi, îl sparge Hristos, daca noi vrem sa fim mâinile Sale.

OANA: Daca vrea cineva sa raspândeasca învatatura crestina dupa capul sau nu obtine nici un rezultat. Trebuie sa stie sa vorbeasca pe limba celor pe care vrea sa îi apropie de Dumnezeu.

ANDREI: Asta este extem de important, sa nu ne multumim sa le vorbim celorlalti despre credinta numai ca sa ne facem datoria, numai ca sa avem constiinta împacata. Important este sa vorbim în asa fel încât sa îi câstigam.

ILIE: Nu exista o predica standard care sa poata fi tinuta tuturor.

RALUCA: Oamenii nu sunt roboti, fiecare are personalitatea lui.

ANDREI: Si este foarte greu sa le vorbesti în asa fel încât sa înteleaga mesajul crestin în profunzime.

RALUCA: Eu cred ca aici este una dintre problemele zilei de astazi. S-a pierdut contactul dintre Biserica si intelectuali. Biserica le vorbeste în arhaisme si în "limba vechilor cazanii" si ei cauta altceva, au nevoie de altceva.

ILIE: De ce?

RALUCA: Au nevoie de acelasi mesaj, dar spus altfel. De multe ori intelectualii, stând de vorba cu niste preoti care nu s-au ostenit sa citeasca prea mult, au impresia ca lumea credintei e lumea habotnicilor si a incultilor. Ori ei nu se pot regasi într-o astfel de lume.

ANDREI: Daca ar pune mâna astfel de intelectuali pe cartile Sfântului Maxim Marturisitorul ar vedea cât de "inculti" sunt sfintii nostri.

RALUCA: Problema este ca nu pun. Vor sa citeasca ceva mai apropiat de sufletul lor.

ANDREI: Înteleg la ce te referi si într-un fel sunt de acord cu tine. Ar trebui sa avem si noi preoti care sa îsi asume misionarismul printre intelectuali ca pe o adevarata nevointa. Pentru ca nu e usor sa fii unul de-ai lor, cum a fost parintele Steinhardt, si sa ramâi al lui Hristos.

ILIE.: Cum zicea Sfântul Apostol Pavel: "M-am facut tuturor toate, ca pe toti sa îi câstig pentru Hristos." N-a zis asa?

ANDREI: Cam asa a zis. Numai ca eu nu ma refeream doar la intelectuali. Ci la toti cei care au impresia ca Hristos nu a patimit si pentru ei. Adica la cei care cred ca nu are rost sa se apropie de credinta. Cum sunt majoritatea tinerilor, de exemplu. Si sa nu credeti ca e o nevointa mai mica aceea de a te apropia de tineri decât de intelectuali. Asa cum intelectualii idolatrizeaza ratiunea, asa tinerii idolatrizeaza libertatea patimasa. Si e la fel de de greu sa convertesti un intelectual sau un tânar. Pentru ca zidul care îi desparte de Hristos e la fel de puternic.

RALUCA: E nevoie de un misionarism mai bine organizat.

ANDREI: Nu neaparat mai bine organizat, ci mai jertfelnic. Pentru ca numai daca faci misiune cu iubire jertfelnica ceilalti primesc mesajul pe care îl aduci. Sa nu uitam ca la Rusalii, când Duhul Sfânt S-a pogorât peste Sfintii Apostoli, acestia au vorbit în limbi astfel încât sa fie întelesi de catre cei de alte neamuri. Adica nu i-au pus pe altii sa învete limba lor pentru a întelege propovaduirea evanghelica, ci au vorbit astfel încât sa fie întelesi si de catre aceia.

RALUCA: Nu pricep la ce te referi.

ANDREI: La faptul ca acum nu mai trebuie sa vorbim în limbi straine, ci trebuie sa vorbim în limba noastra astfel încât sa fim întelesi de catre cei care, chiar daca sunt din acelasi neam cu noi, sunt reticenti fata de credinta crestina, sustinând ca nu li se potriveste, ca nu e compatibila cu firea lor.

RALUCA: Interesanta tâlcuire a Rusaliilor.

ILIE: Ceilalti au nevoie sa le vorbim în limba iubirii, sa le vorbim cu o dragoste pe care ei nu o cunosc în mod clar, dar care le va umple inimile.

ANDREI: Daca vrei sa vorbesti despre Hristos, trebuie sa te lepezi de tine si sa te transformi în iubire. E important mesajul, nu faptul ca îl duci tu.

RALUCA: Mesajul crestin îl duc preotii, noi îl primim.

ILIE: Mesajul crestin îl duc în primul rând preotii, care nu numai ca savârsesc Sfintele Taine, ci raspândesc si credinta crestina. Dar, fiecare dintre crestini, are asa-numita preotie împarateasca.

RALUCA: Cum adica?

ILIE: Fiecare dintre cei uniti cu Hristos prin Botez trebuie sa facem tot ce putem pentru folosul Bisericii. Avem datoria de a încerca sa vorbim despre credinta celor din jurul nostru.

ANDREI: De ce nu vin mai multi la biserica? Pentru ca sunt predestinati la iad? Evident ca nu. Oricine se poate întoarce la Dumnezeu. Însa multi, mai ales în anii comunismului, si-au atrofiat sensibilitatea duhovniceasca. Mesajul crestin nu mai ajunge pâna la ei. Si trebuie ca si noi, dupa putina noastra putere, sa îi ajutam sa îsi revina.

ILIE: Chiar daca misiunea învatatoreasca e a preotilor, noi putem, prin exemplul si prin cuvintele noastre, sa-i ajutam pe cei care înca stau departe.

OANA : Fara sa fie nevoie sa ne dam viata. Acum nu mai e ca în primele secole crestine. E mult mai usor. Nu te mai omoara nimeni daca vorbesti despre Hristos.

(Profesorul sta la catedra si îi asculta).

ANDREI: Da, nu te omoara nimeni. Dar desi nu te omoara nimeni, prea putini sunt cei care vorbesc cum trebuie despre credinta în Dumnezeu.

ILIE: Sunt atâtia sectanti care vorbesc la colt de strada, care de care mai bun orator, încât oamenii nu prea mai sunt dispusi sa asculte.

PROFESORUL: Nu spune nimeni sa mergeti la colt de strada. Ci în familiile voastre, între prietenii vostri. Nu e usor.

ANDREI: Pe mama am reusit sa o conving sa se spovedeasca abia dupa doi ani de insistente.

RALUCA: Câti dintre prietenii nostri merg la biserica? Sa nu ne mintim. Prea putini.

ILIE: Daca în tot Bucurestiul ar fi macar câteva sute de studenti care merg la biserica, tot ar fi bine.

ANDREI: Sunt. Pâna în cinci sute. Dar sunt mii si mii de studenti care nu vin. Si pe noi ar trebui sa ne mustre constiinta ca nu facem nimic pentru ei.

PROFESORUL: Am ascultat discutia voastra. Ma bucur, Andrei, ca te preocupa atât de mult ce se întâmpla cu cei din jurul tau. E o comoditate si un pacat sa spui: "Îi las în grija lui Dumnezeu, eu îmi vad de viata mea." Profesor fiind, ma asteptam ca, dupa asa-zisa revolutie din '89, sa vad tineretul crestin exprimându-se cu energie în spatiul cultural religios. Ma asteptam sa vad reviste studentesti bine scrise, sa vad carti scrise de studenti, sa vad manifestari în care sa vorbeasca studentii. Si, nimic. Sau prea putin.

(Batai în usa. Intra femeia de serviciu. Dupa ea, Personajul în negru).

FEMEIA DE SERVICIU: Domnule profesor, e cam târziu, trebuie sa matur. Mai stati?

(Personajul în negru se duce înspre profesor. Face un gest prin care arata ca ora e târzie).

PROFESORUL (uitându-se la ceas): Nu, terminam imediat. (Personajul în negru îsi freaca mâinile de bucurie). De fapt... (se mai uita o data la ceas). Mai stam, macar zece minute. Faceti alta sala pâna atunci.

(Femeia, nervoasa, trânteste usa. Personajul în negru trece prin sala de curs, studiind fetele studentilor).

ANDREI: În perioada interbelica studentii crestini erau mult mai hotarâti. Aveau curajul de a se exprima. Situatia de acum nu se poate compara cu cea de atunci.

PROFESORUL: Am asistat la multe conferinte religioase, am asistat la tot felul de întâlniri cu studentii si mi se pare ca le lipseste vlaga. Manifestarile organizate de studenti nu exprima, decât în foarte mica masura, pulsul lor. Sau, daca îl exprima corect, atunci vai de acest puls...

RALUCA: Vedeti un crestinism specific studentesc?

PROFESORUL: Nu ma întelege gresit. Învatatura Bisericii e una pentru toti. Dar tinerii, cei în care e firesc sa pulseze viata, ar trebui sa fie mult mai activi. Oamenii mari… sunt mult mai greu de schimbat. Nadejdea mea sunteti voi.

ILIE: Si ce asteptati de la noi, domnule profesor?

PROFESORUL: Ca fiecare, cu talantii pe care îi aveti, sa faceti misiune crestina. Câte filme crestine sunt pe ecrane? Nici unul. La televizor? Nici unul. Au fost câteva, le-au dat de câteva ori, or sa le mai dea de sarbatori si gata. Studentii de la Academia de Teatru si Film ar putea sa se pregateasca pentru a fi capabili sa faca ei altele…

OANA: Poate îi invitam odata si aici.

PROFESORUL: Câte ziare si reviste crestine am vazut? Prea putine. La noi în tara nu e nici un ziar crestin de mare tiraj. De ce nu cresc micile tiraje ale ziarelor religioase? Pentru ca nu sunt facute în asa fel încât sa atraga. Nu citesc oamenii? Ba da. Ia vedeti cât de repede se vând reviste ca "Povestea mea" si "Întâmplari adevarate". Oamenii citesc numai ce le place. Dar sunt multi care ar vrea sa citeasca ceva religios si nu prea gasesc. Te duci la zece biserici din Bucuresti, la pangar numai doua dintre ele au tiparituri crestine de vânzare.

ILIE: Nu sunt fonduri.

PROFESORUL: Dar fondurile pentru ceea ce apare de unde sunt? Scrieti voi, scrieti bine si tirajele vor creste.

ANDREI: Iertati-ma ca va întrerup. Aici, la cercul dumneavoastra, ati tiparit ceva?

PROFESORUL: Avem, de curând, propria editura. Avem sub tipar doua volume de poezii, o piesa de teatru. Si mâine apare primul numar din "Predania"- revista de cultura crestina.

ANDREI: Interesant.

PROFESORUL: Toti se plâng ca nu sunt bani. De parca banii Îi lipsesc lui Dumnezeu si nu are de unde sa ne dea. Lipsesc în primul rând valorile. De fapt, ele cu siguranta exista, dar deocamdata se sfiesc sa se exprime. Trebuie ca ele sa înteleaga ca au chemarea de a se exprima.

ANDREI: Lumea are mare nevoie de cultura crestina. Are nevoie de o contragreutate la atâta balast de pseudo-cultura. Suntem intoxicati de o lume care Îl alunga pe Dumnezeu. Mass-media oglindeste exact aceasta situatie.

PROFESORUL: Iar noi ne lasam intoxicati. De ce? Trebuie sa punem început bun. Trebuie sa încercam sa echilibram situatia.

ANDREI: Exista atât de putina literatura crestina ortodoxa…

(Personajul în negru se duce în spatele Ralucai si îsi pune palmele pe urechile fetei. Ea nu mai este atenta la ceilalti.)

PROFESORUL: Unii ortodocsi înteleg gresit viata. Considera ca daca au Biserica, daca au un duhovnic, daca au carti de rugaciuni, nu le mai trebuie nimic. Restul e de aruncat. Cultura nu e buna. Dar Hristos a venit sa transfigureze omul si toate manifestarile acestuia. Nu a venit sa nimiceasca decât pacatul. Omul nu are numai aspiratii religioase.

(Se aude cum suna un telefon mobil. Raluca, careia Personajul în negru îi tine în continuare mâinile la urechi, îsi scoate telefonul din geanta. Vorbeste putin în soapta).

RALUCA (catre profesor): Iertati-ma, trebuie sa plec.

PROFESORUL: Ca de obicei. Niciodata nu te lasa telefonul în pace.

(Raluca îsi ia lucrurile. Iese din sala, fara sa îsi dea seama ca Personajul în negru o tine de brat, elegant).



SCENA 4

ANDREI, ILIE, OANA, PROFESORUL

PROFESORUL: Da, e nevoie de o cultura crestina cât mai dezvoltata. Cultura crestina trebuie sa raspunda la multe dintre problemele pe care le pune societatea contemporana.

ILIE: Suntem acuzati ca suntem ramasi în urma, ca ne laudam cu o traditie moarta.

ANDREI: E adevarat, exista opinia potrivit careia credinta crestina ar fi un fel de muzeu cu vechituri, o biblioteca roasa de vreme si atât. Nu este deloc asa. Nimic mai fals. Traditia cu care ne mândrim nu a aparut în întregime în prima suta de ani de la întemeierea Bisericii. Au fost sute si sute de ani în care Sfintii Parinti au dezvoltat, au completat si au lamurit ceea ce fusese afirmat pâna la ei. Credinta crestina este una si aceeasi, dar într-un fel scria Sfântul Justin Martirul si Filozoful, în alt fel Sfântul Grigorie de Nazianz si în alt fel Sfântul Ioan Damaschin. Fiecare dintre ei, folosind cunostintele din vremea sa, a exprimat învatatura ortodoxa. Nu se poate spune ca teologia a evoluat, dar e cert ca exprimarea ei a cunoscut o dezvoltare serioasa.

RALUCA: Si de la Sfintii Parinti pâna astazi?

ANDREI: Fiecare generatie, de la Sfintii Parinti pâna astazi si pâna la sfârsitul lumii, trebuie sa traiasca în mântuitoarea credinta crestina. Sfânta Traditie nu e o comoara pe care o tinem în biblioteca, ci o comoara care ne ajuta sa cunoastem viata adevarata. O comoara pe care trebuie sa o respiram putin câte putin.

RALUCA: De ce nu continua sirul Sfintilor Parinti pâna în zilele noastre?

ANDREI: Chiar daca marii luminatori ai Bisericii ce poarta numele de Sfinti Parinti au trait în primul mileniu, de atunci si pâna astazi au fost destui sfinti care au dus mai departe duhul dreptei credinte. Biserica a supravietuit si supravietuieste prin sfintii lui Dumnezeu si nu doar prin carti. Cuvântul Domnului ca "litera ucide, iar duhul da viata" poate fi înteles si asa. Ca adevarata credinta trece în Biserica de la om la om si nu de la carte la om.

ILIE: În manastiri duhovnicul nu îsi creste ucenicul cu cartea, ci cu viata. Sa nu credeti ca nu am toata evlavia fata de Sfânta Traditie. Dar un teolog care se lauda ca a citit toate Filocaliile, dar nu are dragoste de aproapele, mi se pare mai departe de Dumnezeu decât un credincios care, fara multa carte, încearca sa împlineasca ceea ce aude citindu-se din Evanghelie duminica, la Biserica.

ANDREI: Petre Tutea spunea ca este mai valoroasa o femeie credincioasa decât un intelectual necredincios cu nu stiu câte diplome.

OANA: Ai dreptate.

(Profesorul se uita din nou la ceas, si lasa impresia ca piesa se sfârseste.)

ANDREI (aprins): Pâna la sfârsitul lumii, Dumnezeu va avea vase alese care vor duce mai departe duhul ortodox. E adevarat: cartile, când nu le tinem în biblioteca, si când încercam sa traim asa cum ne învata ele, sunt aur duhovnicesc. Sa ne temem de responsabilitatea care ne apasa si sa aratam ca Traditia nu numai ca nu ne îmbatrâneste, ci ne face vii. Traditia crestina este viata adevarata si nimic altceva. Când Mahatma Gandhi al indienilor a spus ca din crestinism Îl vrea doar pe Iisus Hristos, iar Biserica si Traditia le lasa celorlalti, nu a înteles ca Biserica e însusi Trupul lui Hristos. Nu poti separa Trupul de Cap. Gandhi nu avea dreptul sa vorbeasca despre separarea dintre Hristos si Biserica decât daca ar fi putut vorbi având capul separat de trup. Numai si numai atunci. Sa credem si sa marturisim ca Biserica e scoala care ne creste în Hristos. Sa aratam celorlalti ca Traditia noastra e o comoara fara de care nu putem întelege sensul vietii si fara de care am pluti în deriva. Sa aratam ca se poate trai crestineste în aceste vremuri de desfrâu si ratacire. Caci Hristos ne-a spus: "Îndrazniti, nu va temeti! Eu am biruit lumea!"

(Cortina se trage. Se aprinde lumina în sala. Discursul lui Andrei pare ca a încheiat piesa).

SCENA 5

DIOGENE

(Când spectatorii cred ca piesa s-a terminat, se aud iarasi batai de inima. De data asta se aud slab de tot. Apare Diogene, acum batrân, la 70 de ani. Îsi face aparitia tot pe la intrarea spectatorilor. E gârbovit si de-abia se misca. Felinarul îl tine si mai jos. Nu mai are putere. Se îndreapta spre scena. Cortina se trage. Întuneric. În mijlocul scenei, în fata cortinei, e un butoi luminat slab. Diogene cade. Se ridica si se târaste spre butoi . Când ajunge aproape de el, cade din nou. Bataile inimii se aud cu intermitente. Pauzele sunt din ce în ce mai lungi. Nu se mai aud. Câteva clipe nu se întâmpla nimic. Felinarul arde în continuare).

SCENA 6

PROFESORUL, ANDREI, OANA, ILIE, PERSONAJUL ÎN NEGRU, PORTARUL, FEMEIA DE SERVICIU, COPILUL

(Cadrul este aproape acelasi cu cel de la sfârsitul scenei 4 . În plus, pe scena se afla în acelasi loc Diogene, mort lânga butoi, si Personajul în negru).

PROFESORUL: E nevoie de cultura crestina. E nevoie de oameni de cultura care sa raspândeasca mesajul crestin. Lumea are nevoie de acest mesaj si e o greseala sa punem bariere între cultura si cult. Dimpotriva, cultul da culturii puterea de a înnobila sufletele. Purtând mesajul crestin, cultura se întregeste.

ILIE: Cultura rupta de cult nu înnobileaza decât superficial, la suprafata.

ANDREI: La Judecata sufletelor nu o sa foloseasca la nimic colectiile unora de titluri, de diplome, de medalii si ranguri. Atunci se va vedea cât i-a luminat cultura lor...

PROFESORUL: Întâlnirea de astazi mi s-a parut deosebita. Chiar daca am fost putini. (Catre Ilie) Revin la textul tau si spun ca ideea cu catapeteasma pagâna e un binevenit semnal de alarma. Pe cât e de originala, pe atât e de patrunzatoare. E evident faptul ca literatura, fata de cuvântul rostit de la altar, are o mai mare libertate. Niciodata un parinte nu ar putea pune în biserica o catapeteasma pagâna. Literatura poate completa cuvântul de la amvon. Sunt oameni pe care i-a întors la Dumnezeu o poezie religioasa. Nu avem cum sa epuizam posibilitatile pe care le ofera literatura. Curaj, curaj, curaj. Unui om care spune ca Ortodoxia e moarta îi pot arata creatiile voastre, care arata ca se poate gândi crestineste. Nu suntem retardati, nu suntem învechiti. Va rog din tot sufletul, nu va îngropati talantii. Ar fi mare pacat.

OANA: Domnule profesor, doar de asta venim aici, sa ne ajutati sa folosim talantii cum trebuie.

PROFESORUL: Nu e nimeni care sa nu fi primit talanti de la Dumnezeu. Nu toti au darul de a scrie. Dar cei care îl au, sa scrie.

ANDREI: Uneori ma gândesc ca e prea devreme sa scriu, ca trebuie sa mai astept, sa ma mai maturizez.

ILIE (catre profesor): Ce sa facem?... Asteptam sa mai crestem?

PROFESORUL: Unii cauta o viata întreaga, cu felinare, cu lanterne si reflectoare, sa gaseasca un model crestin. Asa cum Diogene cinicul cauta cu felinarul în mâna, la lumina zilei, un om adevarat. Scornim în jurul nostru cautând un model, iar când îl gasim îi cautam defecte. Stiti, Alexandru cel Mare, marele cuceritor a spus: "Daca nu eram Alexandru, as fi vrut sa fiu Diogene". Daca L-ar fi întâlnit pe Hristos, cred ca Diogene ar fi zis: "Decât sa caut o viata si sa ramân filozof, mai bine recunosc Adevarul si Îl urmez pe Hristos". Dar Diogene a murit cautând. Stim ca nu avem decât o singura viata. Nu doua, nu trei. Daca nu valorificam acum talantii pe care ni i-a dat Dumnezeu, la batrânete vom regreta enorm. Si Cel care ni i-a daruit ne va cere socoteala.

ANDREI: Greu moment.

PROFESORUL: Sa nu murim ca Diogene, cautând, fara sa facem nimic pentru cei din jurul nostru.

ANDREI: Fiecare dupa chemarea lui.

PROFESORUL: Voi, daca aveti darul scrisului, trebuie sa luati în serios aceasta înzestrare. Sa puneti în valoare darurile pe care le-ati primit de la Dumnezeu. E mai folositor un scriitor bun, care nu se leneveste sa scrie, decât un geniu care nu comunica nimic cu ceilalti, asa ca nu va mâhniti ca nu sunteti cine stie ce genii. Bucurati-va ca aveti darul de a scrie. Dupa voi or sa apara altii mai buni. E firesc. Vor fi încurajati de scrisul vostru. E nevoie de un început promitator. Si am convingerea, dupa atâtia ani petrecuti la catedra, ca voi puteti fi acest început. Doar de asta ne adunam aici.

OANA: Speram sa nu se micsoreze încrederea pe care o aveti în noi.....

PROFESORUL: Cu frica de Dumnezeu, scrieti ce si cum puteti. Si încetul cu încetul, valoarea va iesi la iveala. Daca ar fi sa va las un testament v-as spune: "Pentru fiecare gând frumos pe care îl asterneti pe hârtie, pentru fiecare floare pe care o împartasiti altora, Dumnezeu va va rasplati. Încercati sa împartasiti cât mai multa lumina în jurul vostru!".

ILIE: Sa tinem minte acest testament...

PROFESORUL: Pentru ultimele clipe ale acestei întâlniri, v-am pregatit ca de obicei o cugetare. De asta data am ales un citat din apoftegmele lui Andrei Tarkosvki: "Sensul artei este rugaciunea, este rugaciunea mea. Daca aceasta rugaciune, daca filmele mele pot aduce oamenii la Dumnezeu, cu atât mai bine. Atunci viata mea îsi va recapata întregul sens: acela, esential, de a servi."

ANDREI (dupa o clipa de liniste): Nu am auzit cuvinte mai potrivite despre conditia artistului decât acestea...

ILIE: Stiu ca Andrei Rubliov a fost canonizat de Biserica Rusa mai ales pentru modul în care a reprezentat iconic aratarea Sfintei Treimi de la stejarul lui Mamvri. Nu ar fi de mirare daca peste câteva sute de ani Tarkovski va fi canonizat pentru filmul "Andrei Rubliov"...

ANDREI: Sa nu cadem în exagerari. Oricum, daca citatul lui Tarkovski nu a fost doar o iluminare de moment, si daca a fost un ecou al vietii sale launtrice, ar fi o dovada ca artistul a dobândit sfintenia.

ILIE: Mi-a vorbit cineva despre un scriitor rus, nu foarte cunoscut, care a trait parca în prima parte a secolului trecut si caruia i-au fost descoperite moastele. Si e cinstit de popor ca sfânt, chiar daca nu stiu daca a fost înca trecut în Sinaxare.

ANDREI: Ar fi interesant sa stim mai multe despre acest scriitor. Ar trebui ca viata lui sa fie pilda pentru toti cei care încearca sa Îl slujeasca pe Dumnezeu prin scrisul lor...

OANA: Daca cineva scrie pentru a le întinde celor din lume o mâna de ajutor si pentru a-i ajuta sa se apropie de viata duhovniceasca, si daca întelege scrisul ca pe o slujire, cum spunea Tarkovski, atunci aceasta slujire e binecuvântata de Dumnezeu, devine slujire sfânta, cum e zugravirea icoanelor.

PROFESORUL: Cele doua creatii prezentate astazi mi se par promitatoare. Ma bucur mult si sunt foarte încântat ca aveti curajul de a crea. Prin ceea ce creati va puneti sufletele pe tava. Atât de mult mi-as dori sa stiu ca veti scrie cât mai mult despre iubirea adevarata, despre taina ei, despre trairea duhovniceasca în furtuna patimasa a lumii... Asta trebuie sa fie scrisul vostru: o forma de diaconie, o forma de slujire a aproapelui. Scriind sa aratati ca va intereseaza ceea ce se întâmpla cu cei de lânga voi, ca vreti sa îi ajutati.

ANDREI: Noi, crestinii, nu trebuie sa ne multumim sa aratam dragoste numai celor din familia noastra. Asta o fac si pagânii. Noi trebuie sa îi iubim pâna si pe vrajmasi. Si, ca sa avem puterea de a-i iubi pe cei care ne fac rau, trebuie sa îi iubim si pe cei despre care nu stim decât ca exista. Ei nu ne fac nici bine, nici rau. Dar exista.

ILIE: Sfântul Siluan Athonitul se ruga pentru întreaga lume.

ANDREI: Si nu a fost singurul, multi parinti s-au rugat la fel.

PROFESORUL: Într-un fel, textele de astazi s-au legat... Vulturii tai si parintele lui Ilie arata o cu totul alta forma de iubire decât cea cu care e obisnuita ziua de astazi. Acum se cauta iubirea patimasa, iubirea egoista. Voi aveti datoria de a marturisi prin textele voastre puterea iubirii transfiguratoare pe care o sadeste în inimile voastre Hristos.

ANDREI: Si câta nevoie are lumea de aceasta dragoste...

PROFESORUL: Chiar daca nu e usor sa ajungeti la masura despre care vorbea Tarkovski, adica sa va fie scrisul o rugaciune, important este sa va asumati aceasta slujire. Asta este forma în care va puteti arata dragostea fata de aproapele. Cred ca stii, Oana, ca nu numai iubirea dintre soti este o taina. Ci orice forma de iubire curata. Pentru ca iubirea este semn al prezentei lui Dumnezeu. Iubirea aproapelui este o taina la fel de mare, chiar daca oamenii nu vor sa înteleaga asta. Cu doctorii e clar: daca îsi iubesc aproapele, atunci si pe bolnavii care vin la ei îi trateaza cu multa grija. Cu profesorii e clar: daca îsi iubesc aproapele, atunci si fata de elevi au întelegere si dragoste. O dragoste care pe copii îi însufleteste. Cu scriitorii ar tebui sa fie la fel de clar: daca îsi iubesc aproapele scriu ceea ce trebuie. Dragostea pe care o purtam aproapelui se oglindeste foarte bine în modul în care ne folosim talantii.

ILIE: Trebuie sa scriem în cunostinta de cauza.

PROFESORUL: Da, trebuie ca scrisul vostru sa fie patruns de focul fierbinte al slujirii aproapelui. Nu de cel al obtinerii gloriei, cum e la altii. Si, daca veti scrie din dragoste pentru ei, atunci Dumnezeu va va lumina si roadele voastre vor fi mult mai bogate...

ANDREI: Iubire, iubire, iubire. Multi vorbesc despre iubirea aproapelui, dar putini traiesc aceasta iubire.

PROFESORUL: Sa încercam sa o traim noi. (Dupa câteva clipe de tacere) Gata, pentru azi am terminat. (Catre Andrei.) De obicei, când sunt si ceilalti, sala rasuna de "Cu noi este Dumnezeu...".

OANA: Cântam si acum? Sau suntem prea putini?

(Disperat, Personajul în negru îi face semne dezaprobatoare profesorului. Acesta se gândeste putin si se uita iar la ceas).

PROFESORUL: Da, pe ceilalti îi suplineste Andrei. (Catre Andrei) De obicei discutiile erau centrate pe analiza literara. Creatiile erau despicate în patru; se urmarea poate prea mult stilul, forma... Acum, ca ai venit tu, discutiile au luat o tenta predominant religioasa. Am compensat putin golurile întâlnirilor trecute. Cântam, nu?

(Se ridica în picioare. Încep sa cânte. Personajul în negru da din mâini, nervos, coboara de pe scena si fuge spre iesire. Când se cânta a doua oara, Diogene se ridica, apoi intra pe usa pe rând Raluca, credinciosii, portarul, copilul, femeia de serviciu, iconarul. Cânta cu toti înca o data. Cortina se trage).





SFÂRSIT SI LUI DUMNEZEU LAUDA !