A fi romantic- a fi visător, a fi îndrăgostit. Acesta ar fi оnţelesul brut al noţiunii de“romantic”. Cu acest sens a pătruns ea în vocabularul oamenilor de rоnd. Acest sens al noţiunii de romantic s-a păstrat şi la păturile aşa numite mai înalte, оn romanele, piesele de teatru şi filmele kitch. Mai precis, sensul acesta s-a păstrat şi a fost cultivat, anume în această formă gregară, în filme şi romane, pînă în zilele noastre. Pare stupid, dar оnţeles banal al ”romanticului”, cel răspîndit оntre oamenii obişnuiţi, în accepţiunea comună, s-a făcut posibil tocmai prin intermediul aşa numitor pături mai înalte, artişti şi scriitori. Căci oamenii simpli, neînvăţaţi, nici nu aveau de unde să-şi însuşească acest termen, decît de la aceştia. Deci, înţelesul banal şi direct al noţiunii de “romantic” este acela de visător, îndrăgostit. De aici pînă la filosofia sofisticată a romantismului nu este chiar atît de mult. Оn fond, a fi romantic nici nu оnseamnă altceva decоt a fi visător şi îndrăgostit. Rămîne numai să clarificăm ce anume visează romanticii şi de ce (cine) sоnt оndrăgostiţi?

Circulă chiar o vorbă, care place multora, că, în adоncurile sale, fiecare suflet este romantic. Ea are scopul să susţină şi să încurajeze pornirile noastre abisale, dar mai ales să scuze căderile care urmează lor. Desigur, se zice ca o consolare. De partea opusă există spunerea lui Tertulian, anume că “Prin natura sa, sufletul omului este creştin”. Însă despre aceasta mai tîrziu.

Nu este nou să zicem că romantismul este mai înainte o stare de suflet şi pe urmă toate celelalte. “Romantismul, оn istoria literaturii, se оnfăţişează sub două aspecte. El apare cercetătorului ca un mod de existenţă psihică şi ca un curent literar. Din aceste două aspecte, primul este cel mai important, fiindcă el e neapărat necesar pentru ca romantismul să poată lua fiinţă. Curentul literar romantic apare numai pe temeiul modulului romantic de existenţă psihică” (Al. Philippide, Cuvînt оnainte la Antologia poeziei romantice germane, EPLU Bucureşti 1969).

Existenţa psihică nu se exclude nici în cazul celorlalte curente literare şi de artă. Se ştie că toate operele au fost susţinute şi “motivate” şi de viaţa propriu-zisă a autorilor. Astfel că nu se poate comenta un text sau un tablou, să zicem, fără recurgerea la amănuntele din viaţa autorului. Mai mult decоt atоt, mai ales оn cazul autorilor moderni: simbolişti, expresionişti, nemaivorbind de suprarealişti şi postmoderni, se creează impresia că ceea ce nu au putut reda prin mijloacele proprii artei autorii au exprimat şi au completat prin propria lor viaţă. Această părere este deja prea cunoscută şi acceptată. Aşa sînt excesele şi exhibarea lui Baudelaire, care-şi vopsea părul verde de dragul acelei“aristocratice plăceri de a displăcea”, cum o numea el; moartea stupidă, dar misterioasă , a expresionistului Georg Trakl, (Trakl a murit răpus de droguri la vîrsta de 27 de ani); exhibiţionismul şi bufoneria lui Salvador Dali; sinuciderile suprarealiştilor francezi care se aruncau în Sena şi multe alte fapte, cu totul regretabile. În acest fel viaţa autorului devine cheia de lectură, un fel de dicţionar, un “tîlcuitor”, ca şi un ghid bine informat, care ne duce prin labirinturile ameţitoare ale operei, oferindu-ne despre ea informaţiile necesare.

Dacă ne închipuim poezia ca pe un labirint, atunci “autorul” care stă în spatele ei, tоlcuitorul şi “ghidul” care ne dă cheia înţelegerii este romantismul. Desigur, nu romantismul ca şi curent literar, ci anume acea latură a sufletului uman, acel “fiecare suflet este romantic”. Această idee a fost enunţată chiar de romantici: “Poezia romantică este o progresivă poezie universală. Ea nu poate fi epuizată de nici o teorie. Numai ea este infinită, aşa cum numai ea este liberă. Specia romantică de poezie e singura care este mai mult decît o specie şi e oarecum arta poetică însăşi: fiindcă într-un anume sens orice poezie este sau trebuie să fie romantică” (Friedrich Schlegel).Este de prisos să disecăm fiecare curent în parte, оncepоnd de la simbolism, care se declara pe faţă împotriva romantismului, şi pînă la postmodernişti, care se cred cu totul biruitori ai sentimentalismului romantic, pentru a depista şi a demonstra cele zise de Al. Philippide, care zice că: “Tradiţia poeziei romantice germane călăuzeşte şi determină în adоncuri o parte оnsemnată, dacă nu cumva chiar partea cea mai оnsemnată din poezia modernă” (Idem.).

Ce este оnsă acel “fiecare suflet este romantic”? Ce оnţelegem noi prin romantism? “Cum se face că fiecăruia dintre noi cuvîntul romantism оi evocă pădurea misterioasă şi tăcută a basmului şi a legendei în care romanticii au reintrodus omul? Că în cortegiul lor apar vraja, enigma, nostalgia, toate formele оnvăluite ale inconştientului?” “Romanticii au fost descoperitorii inconştientului. Visători, porniţi în căutarea Indiilor, ei şi-au trimis sufletul spre ţara miraculoasă despre care povesteau basmele străvechi. Parfumuri, flori smulse, plutind pe ape, vesteau ades corăbierilor singurateci apropierea coastei înflorite. Asemenea lui Columb, nici romanticii nu ştiau ce aveau să găsească” (Ricarda Huch, Romantismul german, Ed. Univers, Bucureşti 1974).

Poate că romanticii nu ştiau ce aveau să găsească. Însă, aşa cum nici Columb nu ştia ce avea să găsească, totuşi, ceea ce l-a purtat pe el a fost setea de aur şi de slavă, pe care le-a şi găsit. “Aurul” romanticilor care i-a călăuzit şi i-a ademenit spre acele tărîmuri ale sufletului omenesc, оn ale căror ape plutesc florile smulse ale căderii noastre, parfumurile cele înşelătoare ale morţii veşnice, le-a fost asigurat. Ei înşişi locuitori permanenţi ai acestor “tărîmuri”, au intuit prea bine “aurul” slavei grabnice, toată uşoara lor îmbogăţire. Ei au găsit în Indiile sufletelor noastre slava şi aurul cel căutat.

Nici unul din procedeele şi tablourile descrise de romantici nu contravine firii noastre căzute. Dimpotrivă, romantismul se mulează perfect pe toate pornirile şi mişcările tainice ale inimii noastre. El ştie să îmbine avоntul care ne poartă prin tot universul pe aripile iuţi ale visării, dar ştie să o şi tempereze cu nostalgii dulceage după cele ce nu or să mai fie. Romantismul ne ancorează în trecut, acolo unde situează acea “epocă de aur” a omenirii, acel liman al “perfecţiunii şi al armoniei” în accepţiunea grecilor păgîni. “Omul pur şi armonios al epocii de aur nu a existat niciodată; o iluzie optică a fanteziei omeneşti l-a aşezat atît pe el cоt şi pe (D)dumnezeul, (Hiperion, n. n.) conceput personal şi inconştient, ambii de situat, de fapt, la finele istoriei, la începuturile acesteia” (Ricarda Huch).

Romanticii оşi plasează idealul lor în zone inaccesibile şi ireale: universurile imaginare şi viitorul, cu totul supus schimbării şi necunoaşterii, sau irecuperabile: cum este trecutul şi moartea: “Şi totuşi ţărînă frumoasă şi moartă,/ De racla ta razim eu harfa mea spartă/ Şi moartea ta n-o plîng, ci mai fericesc/ O rază fugită din chaos lumesc [...]. // La ce?... Oare totul nu e nebunie?/ Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?/ Au e sens în lume? Tu chip zоmbitor,/ Trăit-ai anume ca astfel să mori?/ De e sens оntr-asta, e-ntors şi ateu,/ Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.“ (Mihai Eminescu, “Mortua est!”)

Stоngăcia meditaţiilor romanticilor despre moarte şi rostul vieţii se datorează şi acestei dezlănţuiri a imaginaţiei care inundează şi înăbuşă raţiunea. Romanticii fug de luciditate: “Se simte aici teama, uşoară, de conştiinţă a visătorului care presimte forţa sacră, eliberatoare a luminii şi care totuşi fuge de ea” (Ricarda Hugh, Idem). “Toate acţiunile noastre pure sоnt somnambulice”, scria Ritter оntr-o scrisoare către Baader оn 1807.Cоţi оnsă vor răspunde, asemeni lui Baader: “tot astfel există şi o poezie mai bună, care alăturîndu-se gоndirii clare o urmează şi i se supune”?

Deşi romanticii pretind a fi “navigatori” ai timpului şi ai spaţiului, deşi “libertatea” lor se vrea desăvîrşită, totuşi ei rămîn ancoraţi în lucruri obişnuite şi mărunte, iar efemerul timpului are asupra lor o impresie prea puternică. Aceasta se observă mai ales în meditaţiile lor despre moarte. Gоndul “că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi” (Mihai Eminescu, “Împărat şi proletar”),nu-i părăseşte pe romantici niciodată, chiar şi atunci cînd descriu moartea ca pe un vis оn care totul este mai bun decоt оn viaţa aceasta, idealizоnd. “Dar poate acolo să fie castele/ Cu arcuri de aur zidite din stele/ Cu rоuri de foc şi cu poduri de-argint,/ Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cînt...” (Eminescu, “Mortua est!”)

Absurdul imaginii create de autor e uşor identificabil. Să ne оnchipuim numai ce este a fi оntre nişte rоuri de foc şi cum trebuie să arate acele flori care, fiind pe ţărmul acelor rîuri de foc, totuşi cîntă. Să observăm însă că autorul n-a vrut să reprezinte aici o imagine infernală, ci tocmai invers: “Să treci tu prin ele, o sfоntă regină,/ Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină...” Această nehotărîre şi confuzie a romanticilor o surprinde foarte expresiv Ricarda Huch, cînd оncearcă să definească cuvîntul a romantiza: “Cuvоntul a romantiza care apare des оn special la Novalis оnseamnă cоnd “a deveni conştient”, “a se face conştient”, cînd “a deveni inconştient”, “a se face inconştient”.Astfel de paradoxuri se оntоlnesc frecvent оn cochetăriile filosofice şi teoretizante ale romanticilor.

Оnvăţătura romantică despre moarte, deşi plină de contradicţii, apăsătoare, tocmai din pricina neclarităţii ei, rămîne, totuşi, cea mai apropiată şi mai uşor de acceptat de către firea noastră căzută. Moartea romantică este un “ce”flexibil. Nu este altceva decоt o transpunere a bunurilor şi plăcerilor pămînteşti într-o sferă în care ele doar capătă amploare. Într-un fel, moartea romantică este trecerea într-acolo unde dispare şi nu mai există pericolul morţii. Ca şi cum moartea ar fi eliberarea de moarte:“Moartea-i noaptea răcoroasă,/ Viaţa-nzăpuşita ziuă./ Obositu-m-a fost ziua,/ Somn îmi e, seara se lasă./ Viers de dragoste curată/ Peste patu-mi nalţă-n ramuri/ O privighetoare-al cărei/ Glas şi visul mi-l îmbată.” (Heinrich Heine, “Moartea-i noaptea răcoroasă”).

Romanticii sоnt atоt de legaţi de cele pămînteşti încоt ar vrea să le ducă cu ei în moarte. Acea linişte veşnică, fie şi greşită, pe care o descriu şi şi-o doresc ei nu şi-o pot imagina decît prin intermediul celor pămînteşti şi trecătoare. Veşnicia romantică conţine toate defectele timpului, ea este plină de elemente corozive, trecătoare. De aceea ea nici nu este veşnicie. “Mai am un singur dor:/ În liniştea serii/ Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării;/ Să-mi fie somnul lin/ Şi codrul aproape,/ Pe-ntinsele ape/ Să am un cer senin./ Nu-mi trebuie flamuri,/ Nu voi sicriu bogat,/ Ci-mi împletiţi un pat/ Din tinere ramuri./ Şi nime-n urma mea/ Nu-mi plîngă la creştet,/ Doar toamna glas să dea/ Frunzişului veşted./ Pe cînd cu zgomot cad/ Izvoarele-ntr-una,/ Alunece luna./ Prin vоrfuri lungi de brad./ Pătrunză talanga/ Al serii rece vînt,/ Deasupră-mi teiul sfînt/ Să-şi scuture creanga...” Descoperim aici mai toate elementele poeziei/viaţă a lui Eminescu. Lipsesc, desigur, elementele idilice, erotismul, care nici nu-şi avea locul aici. Dar ţinînd cont de acea separare care s-a produs оn opera poetului, despărţind prin poezia “Floare albastră”lirica sa de dragoste оn două perioade: prima, idilică, incantatorie, jucăuşă (deseori vulgară) şi a doua, cea a regretelor, a dărîmării mitului, atunci putem zice că chiar toate “tristele plăceri” ale autorului au fost invocate şi enumerate în acest tablou al morţii sale. Noi nu excludem de aici toată melancolia, dulceaga morbiditate şi însingurarea оn care se complăceau romanticii. De aceea nu greşim cînd le denumim pe acestea “plăceri”. Mai departe autorul ilustrează cele zise de noi mai sus, adică ideea eliberării de moarte prin moarte:“Cum n-oi mai fi pribeag/ De-atunci оnainte,/ M-or troieni cu drag/ Aduceri aminte./ Luceferi, ce răsar/ Din umbră de cetini,/ Fiindu-mi prieteni,/ O să-mi zîmbească iar./ Va geme de patemi/ Al mării aspru cînt.../ Ci eu voi fi pămînt/ Оn singurătate-mi.” (Mihai Eminescu, “Mai am un singur dor”).

Acestei viziuni despre moarte i se alătură cealaltă, mai des întоlnită оn opera romanticilor. Este vorba de viziunea “indică” sau “orientală”, acea de reоntoarcere оn “eternul haos”, оn “haosul primordial”de la care ar fi apărut lumea. Adesea ea este una fals fericită şi autoconsolatorie. Alteori ea se amestecă sau împrumută de la mitologia greacă: “Atunci binevenită fii, pace-a lumii umbrelor!/ Voios voi fi, chiar dacă acordurile mele/ Nu vor veni cu mine-n adînc măcar o dată/ Voi fi trăit ca zeii şi nu voi vrea mai mult.” (Friedrich Holderlin, “Către Parce”).

Mai des, moartea romantică este apăsătoarea şi disperată. Despărţirea de lume este dureroasă. Atunci, în neputinţa lor, romanticii, de obicei, neagă toate idealurile vieţii şi resping orice consolare. Atunci ei seamănă cu un copil care face palate de nisip. Acesta, dacă cineva din întоmplare calcă şi-i strică “palatul” nu se pune să-l repare, ci, plîngоnd cu furie, dărоmă totul cu propriile mоini.“Dacă voi muri obidit fără ca sufletul meu/ Să se răzbune pe cei obraznici cu dînsul,/ Atunci cоnd, оnvins de vrăjmaşii geniului,/ Voi fi jos în mormоntul nemernic,/ Atunci să mă uiţi, atunci nici chiar tu, inimă bună/ Să nu mai scapi de la pieire numele meu/ Şi să te ruşinezi, tu care-ai fost/ Bună cu mine, - dar numai atunci!// Nu simt eu oare? Vai ţie, vai ţie,/ Spirit păzitor! departe de tine curînd vor cоnta/ Amarnic toate spiritele morţii/ Pe coardele inimii mele.// O! atunci оncărunţeşte, buclă a tinereţii mele îndrăzneţe,/ Mai bine chiar astăzi, decît mоine.// . . . . . . aici la această pustie/ Răspîntie, unde durerea/ Ucigătoare mă doboară.” (Friedrich Holderlin, “Despărţire”).

Sentimentul deşertăciunii şi al negării budiste este tipic pentru Eminescu: “Cînd ştii că visu-acesta cu moarte se sfîrşeşte,/ Că-n urmă-ţi rămîn toate astfel cum sоnt, de dregi/ Oricоt ai drege-n lume - atunci te oboseşte/ Eterna alergare... şi-un gînd te-ademeneşte;/ Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.” (Mihai Eminescu, “Împărat şi proletar”). Reîntoarcerea оn haos este privită ca un mers firesc al lucrurilor. Aşa cum zice unul dintre argumentele taoiste, viaţa oamenilor se învоrte оntr-un cerc. Оn cartea despre Tao оntоlnim exemplul soarelui care apune spre a răsări din nou, florile care toamna se ofilesc şi dispar iar primăvara renasc în toată frumuseţea lor anterioară ş. a.

Comparaţia ar fi covîrşitoare dacă elementele comparate ar face parte din aceeaşi categorie. Aristotel în cugetările sale cel puţin remarcase că în această lume există lucruri însufleţite şi neоnsufleţite. El a văzut că plantele şi copacii, deşi au viaţă în comparaţie cu pietrele, totuşi acestea nu au suflet, în comparaţie cu oamenii şi dobitoacele. Sfîntului Grigore cel Mare clasifică cele însufleţite în felul următor: “De fapt, Dumnezeu atotputernic a creat trei duhuri: unul fără trup, altul în trup dar fără a muri o dată cu acesta şi al treilea, care moare o dată cu trupul. Cel care nu e în trup e duhul оngerilor cel ce e оn trup, dar nu moare o dată cu trupul, e duhul oamenilor, iar duhul care e оn trup şi moare o dată cu acesta e al animalelor domestice şi al tuturor fiarelor” (Grigore cel Mare, “Dialoguri despre moarte”, Ed. Amarcord Timişoara). La orientali şi trupul şi sufletul odată cu moartea se risipeşte în tot universul, (sau se dizolvă în “brahman”) revenind la acea stare de “nefiinţă” din care a fost chemat. Aceasta şi este starea fericită a morţii pe care au promovat-o şi romanticii. Această părere o întоlnim şi оn dialogul despre moarte a lui Platon. Platon exclude suferinţa morţii prezentînd-o ca fiind absurdă, deoarece nu mai poate exista suferinţă pentru cel ce nu mai există, iar suferinţa premergătoare morţii, spaima şi neliniştea dispar şi ele prin trecerea în moartea. Moartea, desigur, presupunоnd оn cazul de faţă nefiinţa.

Cel puţin cu mintea, noi putem înţelege o astfel de întoarcere, logic ea este uşor de urmărit. Dar acceptînd atît de uşor posibilitatea întoarcerii din “fiinţă” în “nefiinţă”, prin experienţa morţii semenilor noştri, care, părăsind fiinţa, dispar (să zicem оn “nefiinţă”?), totuşi, noi nu putem accepta la fel de uşor ivirea din nefiinţă în fiinţă. Să observăm că orientalii, cu toată învăţătura lor despre fiinţă şi nefiinţă, niciodată nu amintesc modul, sau cauza concretă prin care au fost aduşi dinnefiinţă la fiinţă(cazul Taoismului), iar dacă o fac, cum este brahmanismul sau induismul, prin însăşi învăţătura lor se reduc la absurd.

Este uşor de acceptat prefacerea a ceva în nimic, după exemplul lemnului care arde şi dispare, însă nu este cu putinţă să acceptăm, la fel de uşor, facerea a ceva din nimic. Noi nu avem nici un exemplu în acest sens. “Оndeobşte, induismul nu acceptă creaţia din nimic” (“Istoria religiilor” , Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, Prof. Dr. Remus Rus).

Aşa numitul haos primordial al orientalilor (el se confundă şi cu armonia iniţială, ca loc al “reîntoarcerii”, diferenţa dintre ele fiind cu a nevoie de trasat), să observăm că nu este o treaptă incipientă. În hinduismul clasic, anume оn Vaiseshika, una din cele şase şcoli, “Lumea materială este formată din atomi, patru la număr - pămînt, aer apă şi foc - , a căror combinaţie diferită stă la baza multiplicităţii existenţiale. Însă lumea nu este numai materie. În realitate există nouă substanţe. Pe lîngă cele patru feluri de atomi materiali mai avem:spaţiul, eterul, timpul, intelectul şi sufletul. Toate acestea au existat înainte de crearea lumii de către Dumnezeu, care nu este o aducere la existenţă din nimic, ci o combinaţie măiastră a celor nouă substanţe” (Idem).

Treapta incipientă trebuie să fie nimicul. Iar haosul nu poate fi denumit nimic. Căci ce este haosul? Desigur el este dezordine, dizarmonie. Însă ce este dezordinea şi dizarmonia? Desigur, necorespunderea unor elemente într-un ansamblu dat, lipsa ordinii şi a rostului lor.

Vedem, deci, că haosul presupune în mod necesar prezenţa unor elemente, care doar ele, prin inconsecvenţa şi necorespunderea lor să facă posibil însuşi haosul. Iar existenţa deja a elementelor, fie chiar şi a celor mai simple, este o treaptă superioară nimicului, оn care orice posibilitate de existenţă a ceva se exclude. Deci, noi vom refuza ideea de haos primordial ca loc al nefiinţei, socotind-o a fi o afirmaţie absurdă. Şi vom plasa nefiinţa în nimic. Plasоnd nefiinţa оn nimic noi rămоnem neputincioşi. Nouă ni se ia orice înţelegere a celor întоmplate, de la noi se оndepărtează orice sens al vieţii. Mintea noastră, deprinsă să cunoască prin analogie, se chirceşte în faţa nimicului. Cităm treptele cunoaşterii lui Gautama, fondatorul altei şcoli din cele şase ale hinduismului clasic, anume Nyaya,care zice оn lucrarea sa intitulată Nyaya Sutra: “La baza oricărei cunoaşteri există patru elemente: perceperea, deducţia, analogia şi mărturia credibilă”.(Există părerea că Aristotel s-ar fi inspirat în logica sa din această sursă).Оnsă felul оn care nimicul se poate preface оn ceva nu are similar. Nu a văzut şi nici nu va vedea vreodată mintea noastră felul în care nimicul este adus la existenţă.

Оn boala cea grea a sufletelor lor, romanticii au refuzat să creadă. Împreună cu Eminescu, romanticii toţi parcă ar zice:“Eu nu cred nici оn Iehova/ Nici оn Buddha-Sakya-Muni,/ Nici оn viaţă, nici în moarte,/ Nici оn stingere ca unii.” (“Eu nu cred nici оn Iehova”). Această strofă, atît de citată de majoritatea intelectualilor de limbă română, vedem că, în afară că “sună din coadă”, nu zice nimic. Mai departe autorul scrie: “Şi fiindcă în nimica/ Eu nu cred - o, daţi-mi pace!/ Fac astfel cum mie-mi pare/ Şi faceţi precum vă place.” Aici poetul parcă ar fi fata cea leneşă din povestea “Fata babei şi fata moşneagului”. Totuşi, poetul însuşi are despre sine altă părere. Cu multă mîndrie rosteşte el credinţa vieţii sale:“Eu rămîn ce-am fost: - romantic.” Totuşi, Eminescu nu clarifică, ce rămîne el? Dacă el rămîne “ce a fost”, iar el a scris “Oda оn metru antic”, care, оn treacăt fie spus, este considerată ca o capodoperă, a scris sonete, ca şi “clasicul” Shakespeare, iar acum susţine că:“Nu mă-ncîntaţi nici cu clasici,/ Nici cu stil curat şi antic...”, atunci ce trebuie să înţelegem? Eminescu neagă şi în acelaşi timp rămîne ceea ce-a fost. Aşa ceva poate fi cu putinţă numai la romantici.

Paradoxul, care оn mod normal este semn al puţinei cunoaşteri şi al slabei gîndiri, la romantici devine procedeu poetic. Paradoxul şi antiteza joacă un rol important, poate cel mai important, ele sînt piatra din capul unghiului оn arhitectura literaturii romantice. Romanticii le cultivă ca pe nişte produse ale unei gîndiri superioare şi fine. În fond, ele denotă nesiguranţă şi neclaritate.

Nu intră în scopul nostru să demonstrăm pe texte toată puterea acestei afirmaţii. Smerita noastră intenţie este doar de a reuşi să aducem la părerea că boala sufletească a romanticilor este evidentă. În cazul multora ea a răbufnit, răpindu-i cu desăvîrşire lumii acesteia încă din timpul aflării lor în trup. Tristă privelişte. Şi poate nu atît a o depista pur şi simplu, cît pentru a dezvălui cît de ruşinoasă şi jalnică este această boală, deloc demnă de admiraţie şi superioară, aşa cum o prezintă cei mai mulţi încă şi astăzi.

sau chiar se identifică cu geniul”

Patologicul capătă la romantici un loc aparte în erarhia spirituală. Prea des, patologicul însoţeşte sau chiar se identifică cu geniul. Multe din stările lor, romanticii şi le provocau singuri. Deseori ele erau artificiale: “Tieck nu a scăpat niciodată de slăbiciunea de a-şi obliga conştientul să ia aparenţa inconştientului. Multe din poeziile sale sînt un fel de bоiguieli, de bоlbоieli, nu infantile ci stupide” (Ricarda Huch, “Romantismul german”).Aceasta se vede şi la alţi poeţi romantici. Cel mai bine a definit această atitudine a poeţilor faţă de propria lor sănătate simbolistul Rimbaud. El însuşi fiind un exemplu dureros, zicea pe la 1870 că poetul se aseamănă cu unul care îşi cultivă bube pe făptură. Astăzi poeţii nici nu pot fi imaginaţi altfel.

Inconştientul în care se coborau sondorii romantici prea des s-a оntоmplat să fie o mină în ruinare. Cei mai mulţi s-au pierdut acoperiţi de molozul întunericului. Multe talente au alunecat pentru totdeauna оn groapa anonimă a tenebrelor. La оnceput, poetul se aseamănă cu un melc care îşi scoate şi îşi retrage cu teamă coarnele. “Poetul se apropie din ce în ce mai mult de abisul inconştientului, plăcerea înfiorătoare a ameţelii îl ademeneşte să se aplece peste gura neagră şi să privească zămislirile şi formele clocotitoare din ceaţă, pînă cînd un sentiment nespus de spaimă îl оnfioară şi îl face să se retragă înapoi” (R. Huch, “R. G.”).

Acest sentiment de spaimă devine mai tîrziu el оnsuşi o “sursă” de poezie. În felul acesta el оşi capătă locul său între stările sufleteşti descrise de romantici. “Uneori îi este totuşi groază - simţămînt fără de care nu ar fi fost un adevărat romantic”,scria Ricarda Huch analizоndu-l pe Wackenroder, ceea ce se poate zice despre toţi romanticii.Astfel, nu este nici o nevoie de a scăpa de sentimentul groazei. De multe ori el dădea naştere capodoperelor, nu numai romantice, ci şi mai tîrziu, pe cele ale vremurilor noastre. Desigur, el se оntоlneşte şi înainte de romantism, оn literatură, dar mai ales оn artele plastice din evul mediu (Vezi “Frica оn occident” de Jean Delumeau). Оnsă tensiunea ce o generează vecinătatea imediată şi inevitabilă a abisului sapă adînc şi lasă cicatrici aspre оn modul de gоndire şi de comportare al romanticilor.

Romanticii оşi cunoşteau prea bine starea, însă ei refuzau să o părăsească. Ea le era lor sursa cea mai directă de poezie. “Schlegel aminteşte că, după Pindar, într-o veche legendă se spune “că poetul cînd stă pe trepiedul muzelor nu este treaz, iar de pe buze îi curge de la sine, asemenea unui izvor, оntreg şuvoiul vorbelor”.Democrit ar fi alungat din Parnas pe toţi poeţii lucizi. În fine, Socrate spune оn Phaedros: “Cel care se apropie de porţile poeziei fără să fie posedat de furia muzelor, crezînd că arta singură îl poate face poet, acela va rămîne nedesăvîrşit şi nu va intra niciodată în sanctuar; el оnsuşi şi poezia celui treaz nu sоnt nimic alături de poezia celui furios” (cit. de R. Huch).

“Romanticii concepeau esenţa patologicului ca simptom al evoluţiei incipiente, ca formă de tranziţie necesară ce se cuvenea salutată cu bucurie”. “Friedrich Schlegel spunea chiar, fără înconjor, că Jean Paul îi este superior lui Sterne оn măsura оn care este mai patologic decоt acesta”(R. Huch).Оn privinţa propriei nebuniei romanticii pot fi consideraţi într-adevăr prooroci, ei şi-au prezis-o de fiecare dată. “Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?/ Ah! organele-s sfărîmate şi maestrul e nebun!” (Mihai Eminescu, “Scrisoarea IV”).

Geniul poetului surprinde cu оnfiorătoare tristeţe portretul apropiatei nebunii. Aceasta este poezia cu care de obicei se încheie orice volum de Eminescu, după care urmează “postumele”. Ea surprinde cam toată viaţa şi moartea tristă a poetului. Cu totul răscolitoare această poezie. În faţa apropiatei nebunii poetul este mai lucid ca niciodată. El îşi descoperă, ca printr-o iluminare, sursa cea negreşită a bolii sale. “Cu durerile iubirii/ Voind sufletul să-l vindec,/ L-am chemat în somn pe Kama -/ Kamadeva, zeul indic.// El veni, copilul mоndru,/ Călărind pe-un papagal,/ Avînd zоmbetul făţarnic/ Pe-a lui buze de coral.// Aripi are, iar în tolba-i/ El păstrează, ca săgeţi,/ Numai flori înveninate/ De la Gangele măreţ.// Puse-o floare-atunci-n arcu-i,/ Mă lovi cu ea în piept/ Şi de-atunci în orice noapte/ Plоng pe patul meu deştept...// Cu săgeata-i otrăvită/ A sosit ca să mă certe/ Fiul cerului albastru/ Ş-al iluziei deşerte. (Mihai Eminescu, “Kamadeva”). Preocupările poetului pentru filosofia orientală nu au avut deloc o importanţă minoră în evoluţia bolii sale. În “Viaţa şi opera lui Eminescu”, George Călinescu aminteşte că în crizele sale poetul, pe lоngă că se credea urmaşul lui Matei Basarab, se mai credea şi zeu indic, care l-a şi “săgetat cu săgeata-i otrăvită”.

Din nefericire, poetul nu a mai avut puteri ca să se lupte cu propriul demon. Desigur, că la aceasta au contribuit şi cei de aproape ai săi, care l-au abandonat în deznădejdea sa. Faptul se vede şi din scrisorile din acea perioadă adresate prietenului Chibici. Tenebrele, “umbrele palide”, invocate de-a lungul vieţii în opera poetului s-au оntărit prea mult оn casa inimii şi a minţii. Iar poetul nu le-a alungat. Căci “dacă le-ar fi călăuzit spre tărîmul de lumină al conştiinţei, ele ar fi pierit pe loc ori s-ar fi prefăcut în cenuşă - aşa cum ştim din basme că se întоmplă - ori raza de lumină puternică le-ar fi prefăcut trupul în artă. Aşa însă, nemaiputîndu-se оntoarce, şi оn primejdie de moarte, ele se fac vampiri şi оi sug sоngele tоnăr pоnă la ultima picătură tremurătoare” (R. Huch, “R. G.”).

Romanticii se fereau de luciditate ca de un obstacol оn calea imaginaţiei şi-a poeziei. Ei vedeau raţiunea ca pe nişte cătuşe care strîng libertatea visului creator. Noaptea e pentru ei un spaţiu benefic şi cei mai mulţi dintre ei pot fi denumiţi fără ezitare nocturni. Noaptea lăudată de romantici poate fi atît cea concretă, cu peisajele ei mirifice, cît şi noaptea inconştientului: “Feriţi-vă, deci, ochii mei, de soare,/ învăluiţi în noaptea ce vă poartă/ alinători, spre rîul de uitare.” (Karoline von Gunderode, “Sărutul în vis”).

Descriind o astfel de stare Wackenroder scria: “Cоnd rămоn mai apoi ascultоnd оndelung оn liniştea оntunecată mi se pare că văd ca în vis cum feluritele simţăminte omeneşti celebrează amorf spre propria lor plăcere, un dans fantomatic ciudat, aproape smintit, cum joacă haotic, neruşinat şi nelegiuit cu o libertate înspăimîntătoare ca acele necunoscute şi misterioase zeiţe vrăjitoare ale destinului”. “Mai daţi-mi doar o vară, puternice Zeiţe,/ Şi-o toamnă, cîntecu-mi să-l pîrguiască,/ Pentru ca inima mea, hrănită din belşug/ Cu-acorduri dulci, să moară împăcată!”(Friedrich Holderlin, “Către Parce”).

Cоt de ieftin оşi vindeau viaţa lor genii romantici! Ei au depus veşnicia cea dăruită lor de la început оn schimbul “unei veri” şi a “unei toamne”! Inima lor, casă a veşniciei, cum a putut “să moară împăcată”? Cum denumeau ei “puternice” acele zeiţe care n-aveau putere să-i izbăvească de pricina tuturor neliniştilor şi a groazei lor - moartea?

Romanticii nu puteau fi creştini, prin definiţie. Totuşi ei nu erau atei. Deci, ei presupuneau şi intuiau o lume şi o realitate în afara acestei lumi şi realităţi. Adevărat este că romanticii îşi închipuiau mai multe, prea multe, lumi şi realităţi. La ei nu este nevoie, ca оn cazul ateilor, să li se demonstreze existenţa unui Dumnezeu. Cum dar a fost cu putinţă ca cei de la care ne-a rămas cuvîntul “geniu” să nu vadă absurdul situaţiei lor?

Se poate spune că şi creştinismul, ca şi orice religie, este o chestiune subiectivă şi se primeşte prin credinţă. Însă cum se poate să crezi în orice, numai nu оn Hristos, este de neоnţeles.

Оn cazul acesta nimeni nu poate spune: “unde-i Hristos?”, sau ca şi Tudor Arghezi: “Vreau să te pipăi, Doamne, şi să urlu, este!” Căci tot aşa se poate zice: “dar unde sînt zeiţele şi zeii?” Iarăşi, nu se poate zice: “dar unde este certitudinea vieţii veşnice şi a răsplăţii?” Căci şi simpla idee despre viaţa veşnică şi răsplată este mai presus decît toate “certitudinile” care odată cu moartea, inevitabil, se curmă.

“Demonicul viziunii romantice nu оntоrzie să iasă la iveală”

“Ah mierea buzei tale am gustat-o/ A buzei tale coapte, amorul meu:/ Zăpada sînului eu am furat-o,/ De ea mi-am răcorit suflarea eu;/ Ah, unde eşti, demonico, curat-o,/ Ah, unde eşti să mor la sînul tău!” (Mihai Eminescu, “Ah, mierea buzei tale”). Demonicul viziunii romantice despre viaţă şi moarte nu întоrzie să iasă la iveală. În spatele acelei:“De mi-i da o sărutare,/ Nime-n lume n-a s-o ştie,/ Căci va fi sub pălărie -/ Ş-apoi cine treabă are!”(“Floare albastră”)se ascunde tot tragismul sfоrşitului. Poetul оşi dă seama că sub pălărie de moarte nu se va ascunde. “Ş-apoi dispare tot... ş-apoi, ş-apoi/ Simt încă gîndul tău iubit, femeie,/ Ş-apoi nu vom mai fi nimic... noi doi. // (... ) Încet, оncet... să ne culcăm în raclă,/ Încet de pe pămînt ne-om furişa./ O, stinge a privirei tale faclă,/ Închide ochii tăi... aşa, aşa;/ Ce bine e să dormi adînc оn raclă,/ Să dormi adînc, să nu mai ştii ceva.” (“Ah, mierea buzei tale”).

Motivul raclei se оntоlneşte frecvent оn opera lui Eminescu: “O raclă mare-i lumea. Stelele-s cuie/ Bătute-n ea şi soarele-i fereastra/ La temniţa vieţii. Prin ele trece/ Lumina frîntă numai dintr-o lume,/ Unde în loc de aer e un aur;/ Topit şi transparent, mirositor/ Şi cald...” (“Demonism”).

Demonismul străbate din chiar vorbele care se vor de alint: “Ah, cum nu eşti, să-ţi mistuiesc viaţa (...)/ Să-ţi sorb lumina pîn’ ce-or fi de gheaţă/ Frumoşii-ţi ochi - să-ţi devastez aşa/ Tot ce tu ai frumos... o, mă învaţă/ Să te ucid cu respirarea mea!”

De fapt, poetul nu оnconjoară, cоnd zice: “Ah, unde eşti, demonico, curato...” (“Ah, mierea buzei tale”). Sau: “Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eşti sfîntă prin iubire,/ Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.” (“Venere şi Madonă”)

Demonismul romanticilor nu este оntоmplător, ci оşi are un suport nu numai teoretic, ci şi practic. Înclinarea romanticilor spre ocultism o identificăm cu uşurinţă în opera lor, cum este şi cazul prozei lui Eminescu “Sărmanul Dionis”. Delirul, la care romanticii recurg în scrierile lor, ca la un procedeu comod de a-şi transpune acţiunea dintr-un registru în altul, din real în fantastic sau dintr-un timp în altul, este şi el un produs al demonicului. Iată ce zice Richarda Huch despre unul din întemeietorii şi teoreticienii romantismului german: “Din acţiunea reciprocă între conştient şi inconştient izvorăşte magia. Urmînd riguros consecinţele propriei sale gîndiri, Novalis a determinat pur teoretic ceea ce azi numim hipnoză. Stăpînirea involuntarului prin conştient îi era o dogmă”. De fapt, Ricarda Huch, fără să fie nici pe departe o apologetă a creştinismului, spune în aceeaşi carte: “Inconştientul este ca şi noaptea mîngоierea şi totodată spaima omului. Inconştientul este demonicul”.

Lauda demonului este un scop deloc de neglijat, atоt оn poezia lui Eminescu cоt şi a altor romantici. Cel puţin în cazul nostru ea se face оn modul cel mai clar şi direct, într-un cadru ce s-ar vrea creştin. Atunci cînd poetul descrie sau foloseşte scene din Evanghelie, o face într-un mod cu totul satanic. Iată o strofă ce ar trebui să înfăţişeze Naşterea Mîntuitorului, pe care o citez cu anevoie: “Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci, / Te-am văzut născut în paie, faţa mică şi urîtă,/ Tu, Christoase-, o ieroglifă stai cu fruntea amărîtă,/ Tu, Mario, stau tăcută, ţeapănă, cu ochii reci!” (Dumnezeu şi om).

Este vorba şi de poezia “Înger şi demon”. Eminescu prezintă un “înger” aprinzоndu-se de poftele cele neruşinate pentru un demon cu “fruntea tristă”. (Vezi şi “Cezara”).“Ea-l vede mişcînd poporul cu idei reci, оndrăzneţe/ Ce puternic e - gîndi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;/ El prezentul îl răscoală cu-a gîndirilor lui faimă/ Contra tot ce grămădiră veacuri lungi şi frunţi măreţe.”

Mai departe autorul desfăşoară imaginea unui “demon-bun” care vrea să facă dreptate în lume, iar Dumnezeul cel rău nu-i permite. Căzînd оntr-o gravă erezie Eminescu, crezоndu-se mai milostiv decоt Dumnezeu, ar vrea să-l mоntuiască pe demon. Nu mai intru оn amănuntele, pe care este cu neputinţă a le scrie, cele ce se înţeleg la sfîrşitul odiosului poem. Cert este că Eminescu nu a avut niciodată nici cea mai mică înţelegere pentru creştinism şi idealurile creştine. Dar nu trebuie să ne ducem prea departe. Să ne oprim numai la capodopera lui Eminescu - “Luceafărul” şi toate celelalte cuvinte vor fi de prisos. Un poem similar întоlnim оn romantismul rus la Lermontov, care iarăşi este capodopera artistului. Poemul rusului se intitulează direct “Demonul”. Amîndoi autorii fac оn opera lor apologia cea mai făţişă a demonicului. Nu este cazul să înşiruim calităţile pe care le preamăresc poeţii la “eroul” lor. Cel puţin “Luceafărul” cred că este prea bine cunoscut tuturor.

Nu spun nimic deosebit dacă voi aminti că în spatele “Luceafărului”/”Demon” stau însuşi autorii. Acesta este chiar idealul romantic. Aşa s-au visat romanticii în neоnţelepciunea lor, precum lucifer. Rebeli şi visători, “veşnic tineri, înfăşuraţi în mantie”, ei colindau tărîmurile cele nelimitate ale imaginaţiei, îmbătaţi de propria dezlănţuire. Pînă în cele de pe urmă ei au considerat această dezlănţuire ca pe o cucerire proprie, meritul pentru care şi-l asumau cu mult orgoliu. Bieţii romantici se adînceau оn lărgimile cele fără de capăt ale întunericului, amăgindu-se cu jalnicul şi meschinul gînd că ar fi răpit lui Dumnezeu mai multă libertate decît ar fi binevoit El să acorde oamenilor. Dureroasă, tristă privelişte. Făpturi preaiubite care se ridică împotriva Făcătorului şi Domnului lor. Cît de jalnic a sfоrşit lupta lor: “A muri fără speranţă! Cine ştie-amărăciunea/ Ce-i ascunsă-n aste vorbe? - Să te simţi neliber, mic,/ Să vezi marile-aspiraţii că-s reduse la nimic...” (Mihai Eminescu, “Оnger şi demon”).

Priviţi la libertatea romanticilor. Ce este aceea libertatea romanticilor? “Libertatea” pe care o are orişicine. Libertatea pe care am dobîndit-o cu toţii în urma căderii noastre. Cu totul nebuni, romanticii chiar au crezut că fac ceva deosebit, chiar au crezut că duc o luptă! De fapt, ei nu au făcut decît să alunece ca nişte coji în şuvoiul cel tumultuos al slăbiciunii şi al neputinţei. Ce jalnică este pieirea speranţei din inimile lor! Cоtă puţină bărbăţie în relaţiile lor interumane, cîtă neputinţă! Alunecînd cu multă disperare în spumele cele оntunecate ale morţii, cоt de cumplit au tras ei după sine pe toţi acei care şi-au ciulit urechile la sunetele deznădejdii lor. Ca şi sirenele cele pierzătoare din miturile păgîneşti străbat din apele tulburi ale operei lor sunetele ucigaşe pînă azi. Cine va alerga într-acolo оmbătat şi îndrăgostit, cine-şi va îngropa picioarele оn nămolul morţii? Bietul îndrăgostit, vai lui cînd va cuprinde-n braţe sirena cea cu chip frumos, dar numai jumătate. Vai lui că frumuseţea chipului va spori necontenit pofta lui, iar coada cea zăvorîtă a sirenei nu-i va îngădui să şi-o satisfacă. Şi îşi va pierde el atunci orice cinste şi bărbăţie. Şi va fi el, cum zice Sf. Ioan Gură de Aur “ca un eunuc ce strînge оn braţe fecioară şi suspină”.

Aşa au fost romanticii în opera şi în viaţa lor. De multe ori binevoitori în intenţii, ei au pricinuit răni grave celor din jur, dar mai ales lor. Cît de aproape este uneori sensibilitatea cea mare a romanticilor de porţile adevărului. De multe ori, ca gîzele de noapte ce se оnvоrt la lumina felinarului, romanticii dădeau tоrcoale adevărului. Оnsă patimile şi mîndria lor care se depun ca un pămînt pe ochiul minţii nu i-au lăsat să vadă raza ce duce, ca firul Ariadnei, la Soarele Dreptăţii. Dezamăgiţi pentru o clipă de propriile aspiraţii, văzînd toată puţinătatea şi nimicnicia idealurilor lor, fiinţa lor plină de sensibilitate ei şi-o goleau pentru puţină vreme de toată otrava amăgirii. Dar neavînd cu ce să umple golul creat, pe care numai Dumnezeul cel adevărat poate să-l umple, ei se îndreptau cu toată deznădejdea spre spaţiile singuratece, ferite de gălăgia orgoliilor, în pădurile şi cîmpiile copilăriei sufleteşti: “Ai dispărut, iar eu, rămas stingher,/ Priveam cum pieri, în străluciri divine,/ Şi părăsit, pădurilor m-am plîns.” (Ludwig Tieck, “Prima оntоlnire”).

Aşa este şi nostalgia după puritatea copilăriei a lui Eminescu din poezia “O, rămîi”. Sau cоt de mişcătoare este revederea poetului cu codrul, în faţa căruia poetul îşi descoperă toată micimea şi scurtimea vieţii sale omeneşti. Oare nu înlocuieşte codrul în cazul dat divinitatea? Desigur, este vorba de o idolatrie subtilă. Poetul atribuie codrului şi munţilor acea trăsătură a veşniciei, de statornicie şi blîndeţe, de care el însuşi se simte privat. Cît de expresivă străbate blîndeţea şi mărinimia codrului milenar din chiar forma de adresare pe care o foloseşte poetul. Poetul se adresează cu diminutive: “Codrule, codruţule...” Ce sinceră este intenţia poetului. Vocea lui este blîndă şi curată, nu are nimic din vocea din poeziile citate.

Atоt aceste poezii cоt şi altele de aceeaşi factură păstrează în ele fiorul cel bun al poeziei populare. Оn preferinţa romanticilor pentru folclor Eminescu a avut fericirea de a se naşte în mijlocul unui popor creştin ortodox. Deşi multe motive ale folclorului românesc, chiar spaţii întregi, sоnt fără îndoială păgîne, totuşi ortodoxismul care a fost atîta vreme credinţa neamului nu a putut să nu-şi lase amprenta binefăcătoare. Sensibili, uşor de impresionat, predispuşi să absoarbă totul în această viaţă ca un burete, romanticii, în cazul dat Eminescu, a fost benefic influenţat de latura luminoasă a folclorului naţional. Pe plan emotiv poeziile lui devin perfect echilibrate, autorul nu mai comite meditaţii obscure. Totuşi, Eminescu nu a trecut dincolo de acest hotar.

Romanticii au inversat lucrurile şi, orbiţi de propriile patimi, au atribuit întunericului calităţi izbăvitoare, iar lumina, care îi certa pentru nepriceperea şi orbirea lor, cu îngоmfare au socotit-o vrăjmaşă scopurilor lor. “Este o eroare a majorităţii artiştilor moderni că au început să-şi populeze conştiinţa cu forme ale lumii subterane, încercоnd să facă astfel din lumea de sus un tărîm al оntunericului, оn vreme ce ei de lumină au nevoie mai mult decоt orice” (R. Huch).

Noi toţi parcă am fi nişte copii, care, treziţi din somn şi fiind orbiţi de strălucirea becului strigă: “stinge-o, stinge-o”. Ca şi copiii, noi nu avem răbdare să îndurăm scurta usturime a razelor, ca mai apoi să vedem bine în lumină, ci ne întoarcem pe o parte şi, lenevoşi, ne adîncim mai departe оn somnul negru al irosirii noastre. Оnainte de a adormi pentru totdeauna cu somnul necunoaşterii, cei ce vom refuza Lumina, să ne întoarcem la zilele copilăriei noastre şi-n întunericul nopţii ce se va lăsa să ne gîndim la noaptea care a căzut în cele din urmă şi peste mintea cea frumoasă a poetului nostru mult iubit. Şi-ntotdeauna cînd zicem această poezie să fim cu gîndul la tristul lui sfоrşit, care putea să fie altfel: