monah Savatie (Rev. Ekklesia)

Ne-a făcut mai liberi libertatea confesională?

 

În cartea fundamentală a taoiştilor, Lao Zi povesteşte un caz de înţelepciune chinezească. Un oarecare chinez, aflînd că vecinului său i-a murit soţia, se duce la el să-l consoleze. Din text se înţelege starea grea a chinezului, care căuta să-şi exprime condolianţele într-un mod cît mai cuviincios. Numai că, intrînd în casă, acesta a avut un mare şoc găsindu-şi vecinul în mijlocul camerei, bătînd cu lingura într-o cratiţă şi veselindu-se. “Cum poţi să faci una ca asta, l-a mustrat oaspetele, soţia ta cu care ai trăit o viaţă şi care ţi-a născut copii a murit, iar tu te veseleşti”. “Eu mi-am iubit foarte mult soţia, răspunse înţeleptul, şi de aceea mă veselesc. Dacă aş izbucni acum în lacrimi aş da dovadă că nu am înţeles care este adevăratul sens al vieţii”.

Întrebarea pe care o propun eu este următoarea: care din aceştia doi a încălcat libertatea celuilalt? Dacă vrem un răspuns în spiritul drepturilor internaţionale ale omului, zicem că amîndoi. Primul – pentru că, văzîndu-şi oaspetele, totuşi nu a încetat să facă o faptă care putea să-l deranjeze pe acesta. Iar al doilea – pentru că l-a mustrat fără să mai aştepte momentul potrivit. Amîndoi au acţionat urmîndu-şi propria libertate, dar amîndoi s-au strîmtorat reciproc.

La vremea sa, Rouseau, dădea o definiţie plauzibilă a libertăţii personale: “libertatea mea nu trebuie să strîmtoreze libertatea celuilalt”. De aceea, una şi aceeaşi faptă, pentru unii poate fi act de caritate iar pentru alţii adevărată crimă, în funcţie de tradiţia societăţii în care trăiesc.

De exemplu, în India, arderea mortului şi aruncarea cenuşii lui în Gange, (iar alteori arderea soţiei împreună cu răposatul!), este un lucru bun şi interzicerea lui de către oficialităţi ar însemna violarea unei tradiţii de mii de ani. La noi pentru astfel de fapte se face puşcărie. Iar în tradiţia samurailor japonezi cel mai mare rău pe care îl poţi face cuiva este să–ţi faci sepuku (sa-ţi spinteci burta) în faţa casei lui. Desigur, lumea este diferită.

Din acest punct de vedere este interesant să urmărim efectele interferenţelor culturale şi spirituale foarte rapide din societatea contemporană. Şi în acest context să definim mai exact unele noţiuni precum “drepturile omului”, “libertatea mărturisirii credinţei” etc.

O altă chestiune este, în ce măsură organele de drept şi Guvernul poate apăra interesele unor sau altor din aceste confesii. Şi atunci cînd spun confesii nu exclud nici una din formele de grupare a unor indivizi în vederea urmăririi unor scopuri şi interese comune, fie religioase, fie politice. Deoarece foarte multe dintre organizaţiile aşa zis religioase înregistrate astăzi la noi îndeplinesc acţiuni cu totul politice, altele economice, dar nicidecum religioase.

Printre declaraţiile drepturilor omului din 1981 găsim următorul punct: “Libertatea de a mărturisi o credinţă sau de a exprima convingeri e supusă doar restricţiilor stabilite de lege şi ordinii necesare pentru protecţia securităţii civice, a sănătăţii şi moralei, cît şi de drepturile de bază ale celorlaltor persoane”*.

Spaţiul cultural şi spiritual în care s-a dezvoltat poporul nostru este destul de unitar şi armonios. Încă din zorii formării sale şi pînă azi poporul român a avut o singură religie şi toate actele de bine şi de rău se înţeleg prin prisma tradiţiei ortodoxe. Fenomene ca poligamia, sacrificarea pruncilor, homosexualitatea, uciderea în numele religiei, la noi au fost şi sînt văzute ca abateri şi neliniştesc în chip neplăcut. Armonia poporului nostru se vede chiar şi la nivelul portului bărbătesc şi femeiesc, care iarăşi urmează tradiţia evanghelică. Un bărbat în fustă, fapt normal în Scoţia, la noi înseamnă altceva. Şi această unitate a noastră este un factor foarte important pentru crearea unor relaţii de ordine firească, în care statul să poată acţiona astfel încît apărarea drepturilor unuia să nu strîmtoreze drepturile celorlalţi.

Desigur, armonia care a caracterizat vreme de multe secole poporul nostru astăzi s-a stricat. Dar cel mai curios este că s-a stricat în urma unei sforţări enorme a autorităţilor de a-i împăca pe toţi. Nu se ştie pe cine intenţiona să împace Parlamentul nostru, căci ţările din fosta Uniune se deosebeau categoric de cele din Europa şi America anume prin faptul că la noi nu aveai pe cine împăca. La noi toţi erau la fel. Un singur partid atrofiase “instinctul” conflictelor politice, iar interzicerea oricărui fel de religiozitate înlăturase considerabil prozelitismul. În aceste condiţii, importarea unor “drepturi” din Europa şi America seamănă cu cîştigarea unei lese foarte costisitoare la loto, după care vrei nu vrei trebuie să-ţi cumperi şi cîine.

Atunci cînd Guvernul nostru între anii 1992/95 înregistrase deja oficial majoritatea sectelor existente în lume, făgăduind să le respecte cererile, el ar fi trebuit să analizeze mai întîi în ce relaţie se află aceste organizaţii unele cu altele şi dacă nu cumva ele se războiesc reciproc. Mai apoi, dacă mai este preocupat de starea poporului care l-a ales, cam care ar fi investiţia la dezvoltarea culturii noastre naţionale a unor organizaţii din Koreea sau Japonia, care au avut conflicte anterioare cu statul şi au fost interzise oficial în majoritatea ţărilor europene şi din SUA. Motivele au fost traficul de droguri, arme şi prostituţie, cît şi cazurile de pedofilie şi decesuri în urma inaniţiei şi a experienţelor extreme făcute asupra membrilor sectei. Mă refer şi la organizaţii ca Moon (Federaţia familiilor pentru pace în toată lumea şi alte pseudonime), Dianetica lui Habard, Societatea pentru conştiinţa krişna, Academia Zolotov, etc., înregistrate în Moldova. Nu mai vorbesc de faptul că toate aceste organizaţii au proprietatea de a se ascunde sub nume diferite, ca asociaţii de tineret, de protecţie a familiei, de cluburi şi centre care se înregistrează ca “societăţi non-profit şi non-guvernamentale”, după statutul binecunoscut, (pentru a scăpa de impozite). Nu există nici o comisie de specialişti în istoria religiilor, teologi şi chiar psihologi şi psihiatri pe lîngă Guvern care să cerceteze în prealabil doctrina şi istoria organizaţiei ce urmează a fi înregistrată.

Toate aceste secte săvîrşesc crime împotriva omului, pe plan psihic şi fizic. Nu mai vorbesc de încălcarea armoniei spirituale şi în genere a oricărui fel de spiritualitate. În toate aceste secte omul este un fel de cîine a lui Pavlov, un animal pe care se fac experienţe. În urma unui curs intens de spălare a creierului omul îşi pierde orice simţ al realităţii, se alienează. Pretinsa linişte şi echilibru pe care cred că îl capătă tinerii aderînd la astfel de practici este urmarea autosugestiei şi a hipnozei. A izolării în chip artificial de realitatea societăţii în care trăim prin interdicţii inumane. Atunci cînd un om începe să zboare în astral în fiecare noapte şi să simtă vibraţiile cosmice cu oasele bazinului, sau să cînte psalmii lui David pe ritmuri country în faţa trecătorilor nedumeriţi, să vorbească în “limbi” pe care nici el nu le înţelege, cred că e cazul să fie cercetat de psihiatru.

Dar orice ironie dispare atunci cînd tot mai mulţi membri ai acestor mişcări sfîrşesc prin sinucidere, individuală sau în grup. Şi pe toate acestea Guvernul nostru îşi ia angajamentul să le apere, încălcînd nu numai ordinea în societate şi normele unei convieţuiri civilizate, ci chiar şi obligaţiunea medicilor de a-şi exercita datoria. Medicul trebuie să privească un martor al lui Iehova cum agonizează din cauza pierderii de sînge, dar nu are voie să-l salveze printr-o simplă transfuzie, deoarece martorul a semnat contract cu Guvernul prin care refuză transfuzia sîngelui chiar şi dacă s-ar afla în comă. Este curios că Guvernul legalizează şi apără o organizaţie de 39.000 (statistica iehovistă pe 1999) de oameni care nu numai că interzice membrilor săi să participe la alegeri, ci nici măcar nu recunosc vreo însemnătate a acestui Guvern cu toate legile sale, considerîndu-l “adunare drăcească”.

Şi printre toate aceste confesii zgomotoase, care răbufnesc ca ciupercile atomice pe stadioane şi în pieţe, numai bisericuţele ortodoxe îşi săvîrşesc slujirea cu uşile închise, fără să se impună nimănui. Nu ies pe stradă cu tobe şi pancarde, nu fac cadouri, nu pîndesc în parcuri. Şi chiar dacă toţi membrii noilor organizaţii au fost culeşi din numărul fiilor Bisericii Ortodoxe, Biserica Ortodoxă nu intentează procese. Foarte nemodern, fundamentalist, nedemocratic.

Biserica Ortodoxă înţelege de ce se întîmplă astfel. Ea ştie că Împăratul ei nu este din lumea aceasta. Şi, totuşi, mulţi dintre membrii ei încă mai sînt din lumea aceasta, şi acestora ea îşi cere măcar voie de a le da un sfat: Nu puneţi în aceeaşi cameră mai mulţi oameni care se urăsc între ei, iar dacă tot s-a întîmplat să-i puneţi, măcar nu le daţi voie să facă fiecare ce vrea, căci fiecare din ei nu vrea decît să-l sfîşie pe celălalt, şi îl va sfîşia. “Ajunge zilei răutatea ei” (Mt. 6, 33).

Legalizarea şi nesupravegherea mulţimii confesiilor străine modului armonios de viaţă al unei societăţi educate vreme de aproape două mii de ani în tradiţia ortodoxă nu este o metodă de pacificare, ci un nou prilej de scandal şi conflicte majore. Faptul că toate aceste confesii îşi cer dreptul de a avea conturi în băncile din străinătate trebuie să înţelegem ce înseamnă. Dar ceea ce este mai interesant e faptul că toate conflictele nu au loc între Biserica Ortodoxă, (care a fost şi poate mai este “gazda” acestei ţări), şi ceilalţi, ci ceilalţi, oaspeţii, se bat între ei. De ce trebuia să facem din ţara noastră poligon pentru sectele din Koreea, Japonia sau Boston?

Noi trebuie să înţelegem că tot omul este, dacă nu religios, cel puţin superstiţios. Adevăraţii ateişti sînt examplare rare şi mă tem că-s pe cale de dispariţie. Unii au devenit teosofi, alţii dianeticeni, iar alţii pur şi simplu, cincizecişti, iehovişti sau cel puţin admiratori ai lui Sri Chinmoi. Toate aceste doctrine se află în mare conflict unele cu altele. Un stat care aspiră la o societate stabilă ar trebui să evite răspîndirea acestor grupări, ceea ce au şi început să facă multe ţări europene, precum Germania, Franţa, Elveţia, Austria ş.a. Cu atît mai mult statul nu trebuie să creeze condiţii pentru importarea acestor organizaţii pe viitor.

Iar dacă tot s-a întîmplat să se înmulţească în măsura în care s-au înmulţit, libertatea fiecărei confesii ar trebui, totuşi, să ţină cont de liberatatea celorlalte. De exemplu, discoteca în aer liber a harizmaţilor din faţa Palatului Culturii din Chişinău putea fi cel puţin transferată din Săptămîna Patimilor, (cînd ortodocşii se află în doliu), pentru altă vreme, ca să nu sfideze populaţia majoritară ortodoxă. Paradele krişnaiţilor cu tobe şi zurgălăi care tulbură liniştea publică ar putea fi sancţionate cel puţin pentru poluare fonică. Ce să mai spunem de “încercarea” evangheliştilor de pe stadionul naţional de a da un răspuns frămîntării “Viaţa – cum să ne descurcăm în ea?” la care numai corul a constituit 750 de persoane? Dacă pînă şi copiii pe stradă fluturau baloane pe care se reclama evenimentul!

Se cunosc cazuri cînd în casele de rugăciune baptiste din nordul Moldovei la intrare e pavată o cruce pe care fiecare membru trebuie să o calce şi să o scuipe (în Moldova există două feluri de baptişti, înregistraţi (“vînduţii”) şi neînregistraţi. Căsătoria cu un înregistrat este văzută ca un act de apostazie). Iar nu demult, în Bălţi, oamenii săraci se puteau căpătui cu ceva rufe dacă acceptau să calce icoana Maicii Domnului.

Nu mai vorbesc de dogme teologice, dar ce valori morale şi umane propovăduiesc aceste grupări de oameni atunci cînd săvîrşesc astfel de acte? Poate că pentru ei Maica Domnului nu este Împărăteasa cerului şi a pămîntului, nu este pururea Fecioară, fie. Dar chiar şi aşa, cu ce a greşit această fată sărmană de 16 ani cu un prunc în braţe, pe care noi o iubim?

În cazul în care punem problema acţiunilor discriminatorii ale unor organizaţii cu pretext religios din Moldova, deocamdată minoritare, acestea trebuie să respecte buna cuviinţă pretinsă de marea majoritate a populaţiei băştinaşe, persoane de altă credinţă, în cazul dat ortodoxă, şi cu alte concepţii morale. Orice activitate a confesiilor minoritare n-ar trebui să fie îndreptată împotriva majorităţii ortodoxe şi nici să rănească în vreun fel sentimentul religios al acestora. De aceea, orice oficiere a cultelor sau a manifestărilor de propagare a unei sau altei confesii în aer liber, prin folosirea tehnicii audio şi video, este un act de sfidare îndreptat împotriva majorităţii ortodoxe. Credincioşii ortodocşi din Moldova nu au săvîrşit niciodată astfel de acţiuni în aer liber.

Libertatea confesională nu trebuie să se transforme în război confesional. Toleranţa pripită acordată unor forme de religiozitate total necunoascute presupune în mod automat strîmtorarea altor convingeri confesionale. În contextul absolutei neinstruiri teologice rezultate inevitabil din îndelugata ateizare a societăţii noastre, invazia tradiţiilor religioase este un pericol iminent. Individul post-ateist plasat dintr-odată în vacarmul informaţional de azi poate fi asemănat cu un copil scăpat la pultul unei staţiuni atomice. Orice idee religioasă plasată incorect poate avea efectele unei explozii nucleare, poate distruge popoare şi culturi întregi.

Entuziasmul moldovenilor cu care aceştia întîmpină orice idee religioasă străină este, fără îndoială, anecdotic. Atunci cînd moş Ion şi baba sa au auzit la radio cît costă o bombă atomică, moş Ion a zis: ce zici, babă, s-avem noi norocul ista să cadă o bombă atomică la noi în grădină.

Astăzi războiul nuclear a fost înlocuit cu mult succes de războiul confesional, doctrinar. O idee nestăpînită poate aduce mai multă pagubă decît un batalion de tancuri. Tancurile se văd, dar ideile nu, numai Camil Petrescu “vedea idei”...

Noi, ortodocşii, ar trebui să înţelegem că noi sîntem altfel decît cei din apus sau din orientul credinţelor brahmanice. Dar asta nu înseamnă neapărat că sîntem mai răi. Ce-i rău în faptul de a ne cunoaşte mai întîi pe noi înşine şi abia mai apoi pe chinezi şi pe indieni?

Socrate a vrut şi el să se cunoască mai întîi pe sine. Şi a aflat un lucru foarte important, din punctul de vedere al nostru, al ortodocşilor. Încununarea căutărilor sale a fost surprinzătoare: “eu ştiu că nu ştiu nimic”. Aceasta este revelaţia omului sincer în faţa măreţiei lui Dumnezeu, smerenia – începutul cunoaşterii de Dumnezeu.

Cunoaşterea de Dumnezeu pentru ortodocşi e strîns legată de cunoaşterea de sine. Orice încercare sinceră de a ne cunoaşte pe noi înşine culminează cu cunoaşterea de Dumnezeu, a Acelui Dumnezeu Care S-a pogorît şi şi-a făcut loc în inimile noastre. Aşa se realizează adevărata religie (re-legare) cu Dumnezeu, unică şi de neschimbat. Acesta este idealul şi viaţa noastră în Iisus Hristos, Domnul nostru, Care a plătit pentru noi cu preţul sîngelui Său. N-avem nevoie de dumnezei care nu au murit pentru noi!

* Actele internaţionale despre drepturile omului, Moscova 1999, cap. 5: Preîntîmpinarea discriminărilor, Declaraţia despre lichidarea tuturor formelor de intoleranţă şi discriminare în baza religiei sau a convingerilor, art. 1, punct. 3. pg. 133.

1