Ierodiacon Savatie (Baștovoi)

Arta ca monument al despărțirii omului de Dumnezeu

Arta este ceea ce a înțeles omul din despărțirea sa de Dumnezeu, ea este drama despărțirii și a însingurării noastre. Însingurarea este tema centrală în artă și în afară de asta arta nici nu poate fi concepută. Însingurarea însă este moarte.

Eminescu surprinde genial genetica artei: “Nu credeam să învăț a muri vreodată, veșnic tânăr, înfășurat în manta-mi, fruntea mea înălțam visător la steaua singurătății”. Iată strigătul, dar și scâncetul, lui Adam celui proaspăt căzut: “Nu credeam să învăț a muri vreodată!” Stupefierea lui în fața morții.

Iată arta: neîmpăcarea omului cu moartea, revolta împotriva ei, suferința din cauza ei, dar și consolarea fără ieșire - “învățarea” pasiv㠓de a muri”.

Omul abia “a învățat a muri”, că a și uitat locul lui Dumnezeu în viața sa. Fruntea sa și-o înalț㠓la steaua singurătății”. Credem că anume această înălțare de frunte este arta. Fruntea, ca simbol al înțelepciunii și al puterii, nu se mai hrănește din Dumnezeu, ci din sine însăși. “Steaua singurătății” este mai degrabă o proiecție infinită a propriei singurătăți, o absolutizare a singurătății personale, care devine centru al unui cosmos neîmblânzit și disperat. Această nouă stea, singulară și personalizată, elimină, prin importanța ei, în cazul dat, toate celelalte stele, devenind, pentru personajul nostru, singurul reper în tot universul, singurul “luminător” (Fac. 1, 14-17).

“Fruntea mea înălțam la steaua singurătății”. Nu ochii, ci fruntea! Omul bâjbâie lumina cu fruntea, ca și cu cioturile unor mâini amputate. Ochii i-au orbit atât de demult, încât el nici nu-și mai amintește de ei, el nu-și mai acordă nici o șansă de a-i recăpăta. Ne închipuim chiar orbitele lui cicatricizate. De aceea el își înalță fruntea. Iată arta! Pe care Dumnezeu, "cu moartea pre moarte călcând", a suspendat-o (ca scop în sine).

Cu ce a împodobit omul steaua singurătății sale? Ce lucru vrednic a numit el, pentru care ar merita să trăiești? Noi zicem că merită să trăiești numai pentru lucrurile pentru care merită să și mori. Vom vedea însă că pentru artist lucrul acesta nu este un scop, ci o metodă. Haosul și moartea face ca scopul să-și piardă importanța și sensul. Absurdul inundă existența, fără scăpare. Secolul XX este secolul absurdului, se știe, de la Camus, Sartre, până la absurdul ionescian și, azi, al unei televiziuni distructiviste.

Dar până a i se fi dat un nume, absurdul a mustit în toată arta universală, fie că este epopeea lui Ghilgameș sau Romeo și Julieta, cât și alte opere, fără-ndoială geniale, dar din care Dumnezeu S-a retras.

Și din acest punct de vedere, oamenii au avut dreptate. Pentru că absența lui Dumnezeu poate să fie doar absurdă. Celebrele cuvinte, deși eronat atribuite lui Tertulian, "cred pentru că e absurd" sunt mai accesibile omului secolului nostru decât contemporanilor "demultului" istoric roman. Moartea este ghilotina care uniformizează toate aspirațiile noastre, și pe cele nobile și pe cele meschine, fără deosebire. Singurul lucru care ne deosebește este ceea ce lăsăm în urma noastră.

Deosebirea dintre omul religios și omul necredincios stă în aceea că primul trăiește pentru a-și asigura un viitor – veșnicia, iar al doilea pentru a-și asigura un trecut, gloria deșartă. Viața acestuia gravitează în jurul fricii de anonimat. Frica de anonimat este ceea ce îl determină pe omul necredincios să creeze. “Pe mine mie redă-mă”, zice omul necredincios. Credinciosul zice: “Pe mine Ție redă-mă”. De aceea credinciosul nu poate fi artist. Pentru el scopul – întâlnirea cu Dumnezeu – anulează metoda, adică arta.

Omul necredincios nu are scop, și de aceea, ceea ce pentru credincios este metodă pentru necredincios devine scop. El se înfige în metodă ca într-o plasă de păianjen, o plasă pe care tot el a pregătit-o și de aceea o sesizează mai greu, ea face parte din el. Arta (de dragul artei!) este neputința de a vedea departe, neputința de a vedea pe Dumnezeu. Înțepenirea în sine însuși.

Toată istoria artei nu este decât o paradă a unor oameni complexați. O paradă a neputinței. O luare cu asalt a “palatului de iarn㔠a conștiinței noastre. O revoluție prin care conștiința este forțată să recunoască toate aceste complexe (de inferioritate sau de "superioritate", adică de o inferioritate aproape irecuperabilă) ca pe ceva deosebit și vrednic de luat în seamă.

În scrierile sale despre artă, Freud îi numește pe artiști “nebuni pe scenă”. Pentru că aici are loc o descărcare de complexe, o defulare elementară. Bucuria pe care o resimt spectatorii la o piesă de teatru se datorează anume identificării lor cu artistul și coparticiparea la unele sentimente și scene de care în mod normal s-ar rușina, acea teamă și milă de care vorbea Artistotel (Poetica). La vremea când Freud, reluându-l pe Aristotel, făcea aceste afirmații a-ți arăta goliciunea în public încă nu era un act de emancipare, ci unul de patologie. Desigur, Freud a făcut ceva "literatură", în sensul pe care îl atribuie acestui termen unii poeți minori de azi, adică descriind obsesiile organice ale anumitor oameni, cum ar fi "Cazul Dora", de exemplu, dar acestea erau însemnările unui medic psihiatru despre pacienții săi. Acum aceste autentice tratate de psihiatrie se scriu de către autori despre sine însuși.

Arta este fenomenul prin care complexele de tot felul suportă un proces de înnobilare până la idealizare.

După trei mii de ani de istorie a culturii, omul nu mai are ce spune lumii. El se învârte în jurul acestui bolovan, numit istorie a culturii, și vede că el, de fapt, este cu mult mai mic decât așteptările sale. El este ca o strecătoare de brânză, care, după ce a curs zerul, s-a făcut revoltător de mică, răsturnând toate socotelile celor ce s-au strâns să o mănânce.

Și omul încearcă să scoată din acest bolovan sensuri care să-i sporească valoarea. Iau naștere criticii și teoreticienii de artă. Pentru ce? Pentru a scrie tomuri în care să te convingă c㠓la râpa Uvedenrode/ multe gasteropode/ supraponderale/ supramuzicale” de Barbu, de fapt, ascunde înțelesuri pentru care mintea omenirii încă nu s-a copt, iar “pelicanul sau babița” lui Urmuz e așa o replică pentru care merită să deschidem o nouă epocă? Care s-a și deschis! Dar aceste nimicuri nu sunt nici măcar zerul, din care s-ar mai putea fierbe un pumn de urdă, ci, poate, doar ceea după ce își bagă ciobanul iute mâna în lapte și aruncă. E greu să asiști cum copii de vârstă preșcolară realizează, în joaca lor, "opere" cărora le lipsește doar semnătura unui Shagal sau, de multe ori, Picasso.

Atunci când Dumnezeu a fost scos din universul spiritual al omului s-a produs o catastrofă firească, prin care s-a încălcat legea gravitației lui interioare. Omul, care este o ființă direcționată natural spre desăvârșire trăiește criza insuficienței mijloacelor în raport cu aspirațiile. Fanteziile o iau înaintea puterii lui de realizare. Rezolvarea însă nu constă în amputarea pornirilor firești ale imaginației creative, după modelul lui Procust, ci în sondarea infinită a necunoscutului în mijlocul căruia, ca într-un ghem de mătase, trăim. Necunoscutul, de data asta, este Dumnezeu, anume Acel Dumnezeu care, ce minunat, sălășluiește în inimile noastre.

Era firesc să fie așa, din moment ce, chiar de la căderea sa, Adam se află într-o continuă fugă de Dumnezeu. Adam, cel care a avut nebunia să se ascundă sub o tufă de prezența atotvăzătoare a lui Dumnezeu poate să se ascundă și acum la umbra unui creion. Tradiția patristică ortodoxă vede în acest act al lui Adam anume o înnebunire, înnebunire pe care acesta a transmis-o tuturor urmașilor săi, ca unora care am fost în Adam în momentul căderii sale.

Arta este reacția lui Adam care se trezește după acest accident, accident care a fost nu doar al său, ci al întregului cosmos. Arta este un efort bolnav al lui Adam de a și-L reaminti pe Dumnezeu, efortul de a-și aminti zilele fericirii sale. Această încercare va fi sortită eșecului până în ziua când Însuși Dumnezeu se va pogorî în trupul bolnav al lui Adam și, îmbrăcând boala lui ca pe o haină, o va spăla în apele purificatoare ale morții, pentru a o întoarce iubitului Adam.

Iată de ce arta pentru vechiul Adam echivalează cu hainele vărgate ale întemnițatului, "frunzele", oarecum spirituale, cu care acesta își acoperă goliciunea sufletului. Pentru Adam cel nou însă, în care mulți au fost cuprinși și se cuprind, hainele bolii au fost înlocuite cu cămașa necusută a lui Hristos.

Nebunia și boala lui Adam, pe care acesta a simțit-o în momentele ascunderii sale sub acea tufă din rai, cu timpul, a devenit focarul principal al inspirației sale artistice. Aceasta se susține foarte ușor mai ales acum, într-un secol în care nebunia a devenit temă centrală nu doar în arta unor cercuri avangardiste, ci chiar în producțiile marilor companii cinematografice. Voi fi mai expresiv dacă voi spune că în Rusia, țară cu gusturi retrograde, adică preocupată de teme tradiționaliste, are pe primul loc în top o piesă care se cheamă "Eu am înnebunit".

Într-o societate în care despre proorocul David se știe după sculptura lui Michelangelo, credem că ceea ce a avut de suferit este în primul rând simțul realității. Alienarea personală a artistului se proiectează treptat asupra societății și devine alienare colectivă. Mâzgălelile postmoderniste care zece ani în urmă revoltau pe orice om normal, astăzi sunt pe toate copertele caietelor și manualelor școlare sau lipite ca abțibilduri pe frigidere. Ba mai mult, tapetele cu astfel de motive, care imită zidurile sau gardurile mâzgălite din orașe, WC-urile publice, decorează în mod normal camerele apartamentelor. Pe mașini abțibilduri care imită o pată de vopsea scăpată din greșeală! Nu mai vorbesc de hainele pe care le poartă nu numai tinerii, ci și pensionarii. Nu demult orice tânăr ar fi considerat o mare rușine să umble cu pantalonii rupți, astăzi și-i rupe singur. Nu doar femeile, ci și bărbații se vopsesc ca clovnii. Câțiva ani în urmă să ieși cu cârnațul în stradă era un act de bădărănie, astăzi ies și cu cartofii prăjiți și se mândresc. Sub ochii noștri, și cu noi înșine, se petrece o alienare totală. Trăim printre panouri care reclamează tampoane femeiești și prezervative. Ne uităm cu admirație cum o femeie în televizor își rade părul de pe picioare sau își găurește cariile. Ne-am coborât în mizeria pe care se rușina să o spună până și soția soțului. Douăzeci de ani în urmă, acestea ar fi fost scene de comedie franțuzească, astăzi ele sunt viața noastră.

Omul contemporan nu-și folosește deloc propria libertate. Despre ce libertate vorbește omul contemporan, atunci când zece ore pe zi se uită la filme în care, prin hohote de râs, i se dictează când trebuie să râdă? Unde e mintea? Unde e discreția valorică?

Da, omul a scăpat de sub “tirania religiei”! Arta a învins, a triumfat asupra religiei! Numai că, la rândul ei, a devenit ea însăși religie, o religie vicleană și tiranică, o religie a distrugerii. Trăim într-o societate tiranizată de artă.

Artistul, ca erou care salvează sufletul încătușat de dogmele religioase, este un produs al apusului, al Italiei catolice. Renașterea nu a apărut în Grecia ortodoxă, de exemplu, cultură care a suferit de antropocentrism până la creștinare nu în mai mică măsură decât cea romană. Ortodoxia nu a asuprit niciodată cultura, ci dimpotrivă, a folosit-o în predica sa. E extraordinar în acest sens cuvântul Sfântului Vasile cel Mare către tineri, “despre felul cum să ne folosim de scrierile eline”, din care se vede foarte bine că în condițiile Bisericii canonice sufletul pur și simplu nu are de ce să se elibereze, căci toată libertatea îi este oferită.

În Ortodoxie nu există respingere, ci doar selecție. Nu cunoaștem în istoria Bisericii Ortodoxe nici un Savonarola. Credem că o întoarcere atât de ostentativă la motivele și idealurile artei romane de până la creștinare, adică la antropocentrism și erotism, cu scop pronunțat demitizant, cum a făcut-o arta Renașterii, a fost cu putință anume în contextul și datorită vieții dezordonate a clerului catolic din acea perioadă.

Demitizarea s-a produs mai întâi în sânul așa-zisei biserici, prin încălcarea fecioriei impuse preoților (contrar învățăturii apostolice, care îngăduie preotului să se căsătorească) și prin alte fărădelegi, cum ar fi, ucideri, jafuri, vinderea indulgențelor, infailibilitatea papală etc. Iar faptul că Michelangelo pictează personajele biblice goale este, desigur, o formă de parodiere a stării bisericii catolice. Goliciunea este, de fapt, a preoților. Artiștii bat fără nici un fel de scrupule toate idealurile creștine, pentru că au văzut aceasta la preoții și cardinalii catolici.

Artiștii se revoltă, dar nu corectează. Pentru că ei înșiși erau la fel. Ei erau stricați și așteptau prilej bun pentru a-și da frâu stricăciunii. Și ei găsesc acest prilej: lupta împotriva minciunii. Dar sub masca nobleții ei vor săvârși răutate, atât pentru ceilalți, cât și pentru ei înșiși.

Să nu uităm însă că acești artiști ai Renașterii, cât și mai târziu un Rouseau sau Diderot s-au revoltat și au căutat eliberare anume de mentalitatea catolică. Noi însă ne-am însușit ateismul lor pe nedrept, grație abilității propagandei ateiste, care s-a străduit să prezinte creștinismul ca pe un amalgam al aberațiilor întâlnite în toate confesiile, confesii pe care Biserica Ortodoxă le cheamă la trezvie.

Problema libertății artistice a avut cumva o motivație în perioada când biserica avea putere de cenzură. Acum această putere de mult nu mai este de partea bisericii, totuși "elibertarea" (anume de o anumită mentalitate dogmatică) continuă să traverseze operele unor autori. Ba chiar libertatea creatoare, mai ales a tinerilor talente, se confundă și se manifestă prin derâderea anumitor dogme de credință, prin parafrazări indecente ale textelor și evenimentelor biblice, de înțeles, am zis, în evul mediu catolic.

Dar de cine ne eliberăm noi, ortodocșii? Mă refer la oamenii de cultură din acest spațiu, ortodocși prin naștere, dar care comit cel mai adesea texte în care sugrumă orice urmă de creștinism, gândind că fac mari revoluții. Aceștia nici scriitori n-au ajuns (ca Marquez, să zicem, care, deși hulește, măcar știe să scrie), dar și cu Hristos s-au certat. Deci, de unde această falsă sete de libertate? Ca să lupți pentru libertate trebuie mai întâi să știi de cine/ce te eliberezi și ce voiești să dobândești în schimb. Libertatea artistică nu este să ai o editură a ta la care să-ți publici toate cărțile, cu care scriitorii noștri își torturează soțiile, ea e ceva mai mult.

De cine ne eliberăm? De dogme? Dar de care din ele? De dogma că Dumnezeu este bun, că omul este nemuritor, că acest om, după chipul Creatorului său, are putere să creeze? Sau poate de dogma potrivit căreia omul este o ființă unică și liberă, a cărui libertate nu stă în firea lui Dumnezeu să o încalce? Libertatea cu care se revoltă cei mai mulți împotriva lui Dumnezeu este cea mai bună dovadă că dogmatica ortodoxă nu-și încalcă principiile. Dumnezeu este primul care respectă aceste dogme ale libertății.

Atunci când ne eliberăm de dogme, de fapt noi ne eliberăm de propria noastră libertate. Dogmele ortodoxe formulează năzuințele cele mai nobile pe care le poate avea un om și exprimă forma desăvârșită a gândirii umane. Dacă arta postsovietică nu are consistența unui Dostoevski sau Gogol, e pentru că scriitorilor de azi le lipsește trăinicia lui Hristos. Și Dostoevski și Gogol aveau pe blazoanele literaturii lor monograma suveranului bizantin "întru care au biruit".

Atunci când Fericitul Augustin a cunoscut Biserica el s-a rușinat și a zis: “Mulțumesc Ție, Doamne, că ceea ce am hulit eu nu a fost Biserica Ta, ci numai închipuirea mea greșită despre ea”.

Omul se teme să afle că ceea ce a gândit (și a scris!) el despre Dumnezeu este fals. Că Dumnezeu s-ar putea dovedi a fi bun. Omul se teme să meargă la întâlnire cu Cel pe care L-a vorbit de rău mai înainte de a-L fi cunoscut. Omul e mândru, el se teme să se întâlnească cu Creatorul. Pentru că el a furat hainele Lui și a mers cu ele la bal. El s-a folosit de numele Lui și a scos bani din bancă și a semnat afaceri care nu-i aparțin. Omul a făcut datorii enorme și s-a lăudat tuturor că este el stăpânul. Iar acum el a aflat că Adevăratul Stăpân l-a chemat la El și omul înnebunește de rușine. El preferă să rămână sub această tufă a rușinii sale, stăpân peste niște jucării sărace. El își caută motive pentru a se mai reține. El inventează minciuni. El se împotrivește și vorbește de rău pe Stăpân. Pentru că el crede că Stăpânul îl cheamă ca să-l mustre. Stăpânul însă îl cheamă ca să-l facă moștenitor.

Artistul se revoltă cerându-și dreptul de a desena oameni pe hârtie, Dumnezeu însă ne cheamă să ne recreăm pe noi înșine, să zidim o făptură nouă. Artistul își cere dreptul de a-și imagina ce este dincolo de stele, Dumnezeu ne invită să ne facă puternici să mutăm cerul și pământul cu voința noastră, cum a făcut Ilie. Artistul își cere libertatea de a bea rachiu de prune la un vernisaj cu femei stafidite, iar Dumnezeu îl invită să stea la sfat cu îngerii. Ce rău ne vrea Dumnezeu?

Lumea a sărăcit enorm datorită mentalității sale “artistice”. Omul modern suferă de sindromul Midas, totul de ce se atinge se preface în artă. Viața însăși a devenit o artă, o artă proastă. Omul nu-și mai trăiește viața sa reală, ci o viață virtuală. El este tiranizat de idei care îl smulg realității. El este hărțuit de aceste idei, oricât de frumoase n-ar părea ele. Dar poate că ele sunt prea frumoase, inutil de frumoase? Nici măcar. Cum frumusețea și scumpetea aurului a devenit blestem pentru Midas, tot așa arta a devenit blestem pentru noi. Cum aurul în sine nu are nici frumusețe nici folos, ci numai prin ceea ce se poate obține din el este folositor, așa și arta este fără vreun folos dacă nu ne duce la adevăr. Și așa cum Midas ar fi dat un munte de aur pentru un pahar de apă, tot așa și noi, va veni vremea, când nu vom putea schimba toată frumusețea lumii pe o gură de “apă vie” (Ioan 4, 10) pe care ne-a adus-o Hristos.

Fuga de dogmă a progresat cu timpul în fuga de cunoaștere, așa cum se întâmplă în arta modernă, când aceasta s-a detașat de filozofie, adică de rațiune, și construiește un fals limbaj al emoțiilor și sentimentelor. Arta nu trebuie să fie nici ermetică și ocultă, cum propovăduiesc unii, ci în toate trebuie să fie clară ca diamantul, prin aceasta să-și motiveze dreptul la existență.

Caleidoscopul îmbătător al emoțiilor promovat de arta modernă este o reclamă făcută unor produse proaste. Emoțiile sunt piesele stricate ale sufletului omenesc, suflet care prin natura sa are o alcătuire unitară și armonioasă. Arta ar trebui să contribuie la realizarea acestei unități a sufletului, pentru a nu lăsa mulțimea emoțiilor să roadă ca niște șobolani neputincioși dar mulți scheletul vieții noastre afective. A trăi pe emoții echivalează cu a mâna o mașină bună cu benzină proastă, în cele din urmă strici totul în ea. Așa au sfârșit nebuni cei mai mulți dintre oamenii geniali care, abandonând rigoarea rațiunii au practicat o artă a onirismului și fragmentarismului, purtați de furtuna propriilor emoții.

În genere, nici o activitate umană n-ar trebui să fie îndreptată împotriva cunoașterii. Cunoașterea este cel mai nobil scop la care am fost chemați. “Cu cât cunoști mai mult, cu atât iubești mai mult”, spunea Leonardo Da Vinci. Și ea începe de la a te cunoaște pe tine însuți.

Înțeleptul Socrate, cunoscându-se pe cât li se putea oamenilor de până la Hristos “a cunoscut că nu cunoaște”. “Eu știu că nu știu” - iată începutul înțelepciunii, drumul smereniei. Căci după ce vom descoperi că în noi nu este plinătatea cunoașterii, ne vom îndrepta să o căutăm acolo unde ni s-a spus că este – în Dumnezeu. Iar după ce ne vom convinge că Dumnezeu este Cunoașterea, Îl vom aduce în inimile noastre, după cum El Însuși a făgăduit. Și așa vom ajunge să ne cunoaștem cu adevărat pe noi înșine, ca ființe capabile de îndumnezeire, ca temple în care a iubit să se sălășluiască Dumnezeu, pentru a ne umple de putere și nemurire în veac.

Producțiile noastre artistice nu sunt decât niște reminiscențe umile ale chipului Creatorului Cel Adevărat care se află în noi, chip a cărui lumină în mulți din noi "poate s-a stins de mult", dar nu fără șansa de a se reaprinde iarăși.

1