Heidegger
si “religia corectă”
Regăsesc
în sertarul cu tăieturi o pagină din excelenta revistă bucuresteană KRISIS,
a studentilor de la filosofie. E vorba de un interviu cu filosoful Hans-Georg
Gadamer, “părintele hermeneuticii moderne”, ucenicul cel iubit al lui Heidegger
si urmasul lui Karl Jaspers la catedra de la Heidelberg (mai e nevoie de alte
prezentări?). În interviul pe care Gadamer îl acordă, trebuie să amintim, d-nei
Monica-Maria Aldea si d-lui Călin Petcana, filosoful german revine de mai multe
ori asupra subiectelor religioase si, în mod cu totul exceptional, asupra credintei
maestrului său Heidegger. După câteva remarci acide asupra puritanismului protestant
– “pentru care confirmarea religioasă stă în succesul economic” - Gadamer, aflând
de la interlocutorii săi că românii sunt ortodocsi, exclamă:
“Românii
sunt preponderent ortodocsi?!... Ortodoxia a fost, cu sigurantă, în ochii lui
Heidegger religia crestină corectă (richtige), deoarece nu are teologie si nici
metafizică. Numai asistentă duhovnicească practică. Deci asta a si fost ceea
ce a contat în ochii lui Heidegger. La întrebarea “ce ne-ar putea salva de la
transformarea noastră într-o hală de fabrică vuind amenintător?”, răspunsul
său a fost: numai un Dumnezeu ar putea să ne salveze. Aceasta a reprezentat
un fel de testament si este o afirmatie cu multe sensuri. Poate a vrut să spună
că în ultimă instantă, i-ar reveni tot lumii ortodoxe menirea de a se opune
tendintelor destructive ale gândirii iluministe”.
Afirmatiile
lui Heidegger se cer putin nuantate. Când spune că Ortodoxia nu are “teologie”
se referă la faptul că - spre deosebire de modelele religioase apusene - este
lipsită de dogmatism, de scolastică, de rigiditate. Se stie că există în catolicismul
oficial un fanatism canonic si chiar doctrinar (a se vedea numai recentul scandal
provocat în lumea crestină de documentul pontifical ultra-conservator “Dominus
Iesus”), după cum există în protestantism un fanatism al Bibliei. Pe când în
Ortodoxie, într-adevăr, ceea ce contează este “asistenta duhovnicească practică”.
Există si în Ortodoxie canoane, dar – cu exceptia marilor dogme de credintă
- orice reglementare se încheie cu cuvintele: “sau cum va voi cel mai mare”,
adică duhovnicul sau episcopul. Aici nu este vorba de un relativism, ci de convingerea
că Duhul Sfânt lucrează în continuu în Biserică, de faptul că viata nu poate
fi circumscrisă unei formule (Sfântul Pavel spunea: “litera ucide”!). De aici
venea probabil si încrederea lui Heidegger în misiunea de “asistentă duhovnicească”
a Ortodoxiei. Cât despre “metafizică”, numai asta nu i se poate reprosa teologiei
răsăritene, dar si aici marele filozof a vrut să sublinieze caracterul practic
al metafizicii ortodoxe, exprimat în ascetică si mistică, adică nu contemplatia
poetică sau filozofică ci transformarea profundă a omului, îndumnezeirea sa.
Credinta aceasta o exprimă simplu un părinte al Patericului, spunând: “De va
voi omul, de dimineata până seara ajunge la măsura îndumnezeirii”.
În
ultimă instantă, aceasta face “corectă” o religie, nu performantele ei economice
sau civilizatorii, ci puterea de a salva lumea din deriziune, de a o elibera
de toată oboseala si bătrânetea ei, de a-i dărui o credintă, o sperantă si un
Dumnezeu.