Deloc întâmplator, ca pentru a confirma jocul de cuvinte, traduttore traditore, intrat deja într-un adevarat folclor al subiectului, traducatorii Bibliei lui Serban (1688) tin sa-si încheie osteneala vrednica de lauda cu o apologie: "Pre tine, pravoslavnice cititoriu, cu umilinta te rugam, citind pre aceasta sfânta si dumnezeiasca carte, unde vei afla niscaiva lunecaturi în lucrul acesta al nostru, sa nu bleastemi, ce, ca un bun si cu buna inima, îndirepteaza, si nu ne pune întru ponos, ce iarta, ca si noi sîntem oameni, asemene patimasi. Tinuti de slaba fire carea nu lasa nici pre un om a ramînea fara gresala…" Dar imperfectiunea pare a se fi strecurat cu mult dinainte, înca de la începuturi, conlucrând cu sârg chiar la statutul procesului în discutie. Stiut este ca termenul de "traducere" s-a adoptat în limbile romanice, pentru desemnarea actului de transferare a unui mesaj dintr-o limba într-alta … dintr-o greseala! Leonardo Bruni a fost unul dintre cei mai importanti si prolifici traducatori din timpul Renasterii italiene. Încercând sa talmaceasca opera lui Aulus Gellius, Noptile Attice, el a redat gresit un termen latinesc care însemna de fapt, în contextul respectiv, "a introduce, a conduce în".

Traductologii zilelor noastre au încetat de multa vreme sa mai descrie traducerea ca fiind "reproducere a textului original" sau fidelitatea în termeni de "obligatie [ s.n.] de a reda textul original". Orice traducere presupune limite insurmontabile, independent de priceperea sau de bunavointa traducatorului. Nimic nu poate fi înlocuit fara sa se observe. În lumea traducatorilor, hipercorectitudinea este deja privita ca o eroare fundamentala. Acuratetea literala - George Steiner o demonstreaza foarte bine - se limiteaza de cele mai multe ori la elemente care nu sunt neaparat esentiale pentru textul original sau, în alte cazuri, de-a dreptul "comunica prea mult" . Deloc întâmplator, etimologic vorbind, traducerea nu este cu totul straina de negot, dar nici de tot ceea ce înseamna Traditie. Si, vom vedea, are multe în comun cu actul gratuit al daruirii.

Pornid de la marturisirea facuta de traducatorii Bibliei lui Serban, vom cauta sa întelegem ca, atunci când încercam sa definim traducerea ca pe un efort de a transfera un enunt dintr-o limba într-alta, spre a-l face accesibil unor eventuali receptori care nu-i cunosc limba de provenienta, nu atingem decât cel mult vârful de aisberg al problemei. Rândurile ce urmeaza propun o vizita imaginara într-un la fel de imaginar atelier de traducator, excurs menit sa introduca în complexitatea acestui act de transfer si, totodata, sa observe cum anume sunt abordate inerentele erori atunci când este vorba despre traducerea unui text de bogatia si de însemnatatea Sfintei Scripturi.

Un enunt cum ar fi "este ora 18, afara e întuneric" pare cât se poate de clar, la prima vedere, pentru oricine. Eventualul traducator nu ar avea, asadar, nici o problema în redarea lui. Toate cuvintele apartin limbii române contemporane, respecta gramatica acesteia, se succed coerent … Dar ce se întâmpla, oare, daca îl citim vara, ori daca trebuie sa-l traducem pentru cineva aflat undeva prin sudul Frantei sau în Mexic, de exemplu? Îmi imaginez situatia unui mexican care citeste enuntul de mai sus, tradus deja în limba lui. Totul are sens, din punct de vedere lingvistic. Neclar va fi însa pentru el de ce este întuneric la ora 18? Eclipsa? Nori de furtuna? Uragan? Sigur ca întrebarile, laolalta cu acest mod de a începe discutia de fata, pot parea neserioase. Totusi, daca tinem seama de observatia unui Wittgenstein, bunaoara, s-ar putea sa le sesizam si substanta. În al sau Tractatus …, imperialul filosof spune la un moment dat ca "propozitia ne comunica o situatie, deci trebuie sa fie în mod esential în conexiune cu situatia. Iar conexiunea consta tocmai în faptul ca propozitia este imaginea logica a situatiei. Propozitia exprima ceva numai întrucât este o imagine." Pentru un mexican, faptul ca la ora 18 este deja întuneric s-ar putea sa însemne altceva decât pentru mine. Fraza devine ambigua, gramatical, la nivelul raportului dintre cele doua propozitii. Sa fie acesta unul de juxtapunere? de cauzalitate? De ce nu de coordonare adversativa? Un cititor polonez i-ar putea replica mexicanului: la noi, zilele sunt mai scurte iarna, de aceea la ora 18 este deja întuneric afara. Era deci important ca autorul sa mentioneze acest fapt, pentru a ne oferi indicii referitoare la timp si loc. Dar cum se va descurca traducatorul aflat într-o asemenea situatie?

Oricât de clar si de banal ar fi enuntul de mai sus, el se vadeste a fi mult mai bogat în semnificatii: nu comunica doar ora si starea mediului ambiant ci, iata, implica informatii referitoare la anotimp si la pozitia geografica. În plus, remarcam cât de important este rolul jucat în receptarea lui de contextul general al receptorului. Atunci când abordeaza un astfel de text, într-o asemenea situatie de comunicare, sarcina traducatorului depaseste sfera simplului transfer. El este chemat deja sa efectueze ceea ce Emanuel Vasiliu ar denumi "specificarea sensului unui text". Adica "a spune, pe baza unor reguli explicite, în ce conditii textul respectiv este adevarat". Analiza relatiilor gramaticale si a semnificatiilor termenilor din textul sursa este doar primul pas, acela al "gramaticii de recunoastere". Însa la nivelul lexicalizarii, al "gramaticii productive", al sintezei dintre semne si obiectele lumii în limba receptoare, se manifesta deja ambiguitatea. Dupa cum s-a aratat de-atâtea ori, fiecare limba reprezinta o modalitate, o încercare de a percepe lumea (Humboldt); de aceea, sarcina traducatorului va evolua mereu între constrângerile impuse de enuntul de tradus si cele presupuse de efortul de a crea în limba receptoare o relatie de echivalenta, cu proprietati similare celei din textul sursa. Prin informatiile comunicate implicit, textul folosit ca suport pentru aceste consideratii poate fi cu totul derutant, daca nu chiar ininteligibil, pentru un cititor dintr-un areal diferit, atunci când o traducere, în loc sa asume diferentele co-textuale, le suprima fie si prin nebagare de seama.

"Her surgeon was able to do just that" nu are nici un sens pentru mine, vorbitor de limba româna. Reusesc sa identific doar literele; combinarea lor, în schimb, mi se pare a nu avea nici o noima. Just este singura formula familiara. Ca traducator, va trebui mai întâi sa identific codul în care a fost performat enuntul, iar apoi regulile care îl guverneaza. Sensul îmi va aparea doar mai târziu. Dupa ce stabilesc asadar ca avem de a face cu un enunt în limba engleza, ma îndrept spre dictionar si obtin urmatoarele echivalente: "al ei - chirurg - era - capabil - a face - drept / just / corect / tocmai / exact / adineaori acela-aceea / acesta-aceasta / aceasta". Notez ca nu am consemnat aici toate sensurile gasite. Daca am fi tributari conceptiei, criticata pe drept înca de Saussure, conform careia o limba este o nomenclatura, atunci efortul nostru s-ar încheia aici. Am putea spune ca traducerea este fidela, ca restituie originalul întocmai - nu-i asa? Doar ca a traduce este mult mai mult decât a calchia un enunt dintr-o limba într-alta. În cazul de fata mai ramâne de efectuat, înainte de orice altceva, o operatiune de dezambiguizare. Va trebui sa alegem un singur termen echivalent pentru just si un altul pentru that. Acum intervin o serie de criterii fara de care nu putem întreprinde selectia. Dintre acestea, normele gramaticale specifice limbii engleze nu sunt chiar cele de pe urma. Totdata, va trebui sa mai tinem seama de contextul lingvistic si de cel situational.

Interesant este de remarcat ca, pentru enuntul în discutie, un traducator francez a propus ca varianta "elle avait frappé r la bonne porte". Adica: "ea nimerise exact acolo unde trebuia". Varianta în limba franceza nu contine nici o aluzie macar la existenta vreunui chirurg sau la calitatile acestuia. Pe de alta parte, enuntul corespondent din limba româna nu se refera defel la gestul de a ciocani la usa cea buna. Dupa cum s-a remarcat deja, decontextualizate, enunturile de mai sus nu au nimic în comun, nu pot fi considerate a fi unul, traducerea altuia. Putem efectua o traducere fara a tine seama de sensul global al textului din care face parte enuntul? Frege ar raspunde fara îndoiala ca, cel putin în literatura, nu. Sensul unui text depinde de sensurile constituentilor lui. Iar într-un text mai amplu, unde se poate vorbi (si chiar este recomanadat) despre demersuri compensatorii, fenomene similare se constata adeseori.

Un text literar nu poate fi abordat la fel ca un text tehnic, iar enunturile care-l compun nu pot fi tratate separat decât pâna la o limita. Un text tehnic presupune corespondente directe si exacte, cuvânt cu cuvânt, ceea ce nu este cazul textului literar. Teodora Cristea distinge doua aspecte, în cazul unitatii de traducere literare: unul dinamic, constând în relatia stabilita între doua entitati ce tin de limbi diferite, aflate în situatia de traducere, si un altul static, rezultativ, vizând chiar relationarea celor doua. Investigarea textului sursa se deosebeste, aici, de exegeza obisnuita, prin faptul ca presupune o reevaluare a unitatilor constitutive ale textului, din perspectiva transferarii acestora într-o limba receptoare; în unele cazuri, aceasta poate presupune chiar reorganizarea completa a mijloacelor de expresie, în functie de noile contexte astfel conturate. Rezultatul traducerii unui text literar trebuie evaluat asadar pornind de la premisa, notata si de Jean-Luc Goester, ca traducatorul lucreaza asupra unui text diferit, în realitate, de textul original: este un text deja filtrat prin prisma subiectivitatii sale. Iata, traducatorul îsi face simtita prezenta.

"Lavabis me et super nivem dealbabor" este un enunt în aparenta mai simplu decât cel precedent pentru ca, pe lânga literele care îl compun, traducatorul nostru virtual observa si câteva cuvinte mai mult sau mai putin familiare. Problemele ridicate sunt însa de alta natura.

Ca traducator în limba româna, voi nota ca "super" este uzual în româneste, "nivem" pare a avea ceva în comun cu numele unui produs cosmetic, pe "lavabis" parca l-am mai întâlnit în sintagme de genul "culoare lavabila", dar "dealbabor" nu spune chiar nimic. Daca am cunostinte de limba franceza, as putea apropia pe "lavabis" de "laver" ("a spala"). Recunosc în "me" un pronume reflexiv la persoana I singular, iar în "et" conjunctia "si". "Super" este la fel de uzual ca în româneste, "nivem" tot la produsul cosmetic ma trimite cu gândul, în vreme ce "dealbabor" ramâne obscur. Conchid ca nu am de a face cu un enunt scris în limbile româna sau franceza, ci într-o limba înrudita cu amândoua. Observ, eventual, ca este vorba despre limba latina si consult, în consecinta, un dictionar latin-român. Dar surprizele par a se tine lant. Nu gasesc pe "lavabis", pe "nivem" si pe "dealbabor". Dau în schimb peste "lavo, are", "nivalis", "niveus", "nivosus", "nix, nivis", "dealbo" … Definitiile din dictionar ma ajuta putin: este vorba despre ceva legat de spalare, de zapada (deci ideea cu produsul cosmetic se vadeste a fi gresita), de albire, iar toate au de face, într-un fel sau altul, cu autorul enuntului. Acesta pare a vorbi cuiva despre sine. Cu putina imaginatie, deja pot sa anticipez ca este vorba despre actiunea de a spala si de rezultatul acesteia asupra obiectului care o sufera, comparat probabil cu albul zapezii. Pentru a aprecia corect relatiile dintre elementele enuntului, mai am nevoie de cunoasterea codului de organizare specific limbii latine. Trebuie asadar sa identific parametrii morfologici si sintactici implicati aici. Dupa ce duc pâna la capat si acest travaliu, rezultatul obtinut în limba româna ar suna cam asa: "ma vei spala si mai mult decât zapada ma voi albi". Am încheiat traducerea? Tentatia de a raspunde afirmativ este mare. Dar transferat astfel, enuntul îmi atrage atentia în continuare prin relatia stabilita între rezultatul actiunii de spalare si albul zapezii. Identific o figura de stil destul de familiara, probabil din reclamele pentru detergenti. Este o pista falsa: un enunt a carui limba sursa este latina, sa laude calitatile unui detergent? Am nevoie, asadar, de mai multe informatii pentru a-l întelege si reda corect. Daca sunt crestin practicant, cuvintele nu-mi par cu totul straine. "Spala-ma-vei si mai vârtos decât zapada ma voi albi" reprezinta a doua parte a versetului 8 din Psalmul 50. Astfel contextualizata, comparatia cu zapada se dovedeste a fi, stilistic vorbind, o modalitate de exprimare, în lumea veche, a superlativului absolut: "voi fi alb ca zapada", adica extraordinar de alb, curat ca lacrima. Ca traducator, ma vad nevoit sa rezolv urmatoarea dilema: sa redau superlativul printr-o modalitate familiara orizontului meu de asteptare sau sa pastrez comparatia din textul sursa? Indicat este ca, în astfel de situatii sa se consulte si alte traduceri ale aceluiasi text. Întâmplarea face ca aproape toate variantele comparate sa pastreze, aici, figura de stil. Si totusi …

Probabil ca nu doar idiosincrazia englezilor fata de zapada a determinat ca, într-una dintre cele mai noi redari ale acestui verset în limba Commonwealth-ului, sa se opteze pentru formula "wash me and I shall be clean indeed", renuntându-se cu totul la comparatie. Tropul era prezent, totusi, atât în Septuaginta (gr. "yper chiona leukanthesai" - Psalm 50:9), cât si în Tanah (heb. "vmishelen alebin" - Psalm 51:9) - traduse de Fer. Ieronim, ca sa zicem asa, fidel. Demersul modern, care pastreaza doar superlativul, este motivat prin ideea ca versiunea Bibliei în discutie tine seama inclusiv de virtualii cititori nativi si rezidenti în zone geografice unde nu exista zapada. Pentru unii ca acestia, cuvântul "zapada" nu prezinta mai multe semnificatii decât termenul de kula pentru noi, est-europenii. Ceva exotic si atâta tot. În plus, s-a avut în vedere faptul ca, pentru unele popoare neeuropene, culoarea alb poate avea conotatii malefice (ca la multe populatii din Africa Neagra, de exemplu) - ceea ce ar perturba cu totul semnificatia morala a textului. "Asa cum îmi apar lucrurile asa sunt pentru mine, si asa cum îti apar tie, tot asa sunt pentru tine" - l-ar fi ispitit Socrate pe Hermogenes, extinzând afirmatia lui Protagoras, dupa care "omul e masura tuturor lucrurilor".

În lumea biblica, versetul citat face aluzie la un ritual de curatire a leprei (cf. Levitic 14:49-51). Popoarele din zona mediteraneana credeau, în general, ca bolile sunt provocate de actiunea spiritelor malefice. Evreii, în schimb, considerau ca originea lor tine de starea morala a omului; mai precis, boala este semn ca persoana suferinda a încalcat, într-un fel sau altul, voia lui Dumnezeu. Lepra era pusa în legatura cu pacatul mândriei si se vindeca prin opusul ei, adica prin virtutea smereniei, simbolizata aici prin isop (Psalm 50:8). Albul zapezii devine astfel simbol al puritatii. Si lumea romanica distingea între curatia fizica si cea morala, iar în acest al doilea caz, între puritatea neutra, pasiva (albul leprei, asa ca în Levitic 13:3 sq.) si puritatea activa (vezi de exemplu Apocalipsa 3:16). Faptul ca termenul "zapada" ar putea fi utilizat, în textul de fata, cu o valoare simbolica, este de retinut. Dintr-o asemenea perspectiva, actul purificator descris aici are ca rezultat o stare de curatie spirituala menita sa deschida simturile omului spre cunoasterea lui Dumnezeu (vezi Psalm 50:9). Comparatia cu albul zapezii era deci necesara din doua motive: în primul rând pentru a-l distinge de albul mat, al ranii provocata de lepra si, în al doilea rând, pentru a se face aluzie la zapezile persistente în tot timpul anului, adica la acelea de pe muntii Liban (heb. Laban = alb) si Selmon. Evident, aici intervin deja semnificatiile simbolice ale muntelui, asupra carora nu vom insista. Cert este ca, iata, aceeasi comparatie are, pe lânga valoarea augumentativa, si un înteles moral, teologic: pacatul ne împiedica sa-l cunoastem pe Dumnezeu. Prin smerenie ne putem curati si accede la starea de puritate necesara acestei cunoasteri.

Acest al treilea exemplu ridica traducatorului urmatoarele probleme: este performat într-o limba straina si, în plus, utilizata cu mai bine de un mileniu în urma; este la rândul lui o traducere a unui text scris într-o alta limba si un alt areal, la o distanta considerabila în timp; contine elemente cu o bogata încarcatura simbolica; etc. Putem observa ca, la o eventuala traducere, modificarile inerente nu tin strict de limba. Transferul este realizabil, din punct de vedere formal, 100 %, daca si numai daca destinatarii stiu ce anume este zapada si, în plus, împartasesc cu destinatarii textului sursa semnificatiile simbolice ale acesteia. Altcum, traducerea poate deveni problematica. Traducatorul este chemat, în astfel de cazuri, nici mai mult nici mai putin decât sa reconstruiasca, dupa cum arata si Antoine Culioli, "un nou univers de reprezentare, de referentialitate". În plus, el trebuie sa-si asume riscul de a fi amendat pentru îndepartarea fata de structura formala a originalului, cu toate ca tentativele mai mult sau mai putin recente de creare a unui program de traducere automata au dovedit, cu asupra de masura, ca nici nu se poate vorbi despre corespondenta deplina între doua cuvinte apartinând unor limbi diferite, si aceasta cu atât mai putin atunci când avem de a face cu figuri de stil.

În cazul traducerii Sfintei Scripturi, însa, lucrurile sunt mult mai complexe decât în literatura. Doua solutii s-au propus pentru acest tip de problema: una ar fi a furnizarii de echivalente formale. Aceasta are avantajul ca, cel putin, nu restrânge câmpul de interpretare. Dar si dezavantajul ca un cititor al textului tradus nu-i poate întelege mesajul, decât daca apeleaza la resurse exterioare, "pre-informative" - dupa cum denumesc unii lingvisti materialul de cunoscut anterior, necesar si suficient pentru întelegerea unei unitati de mesaj date. Echivalenta formala (sau literala) se concentreaza deci mai mult asupra textului sursa si cauta sa-l transfere în limba receptoare, pe cât posibil, cuvânt cu cuvânt si respectându-i structurile gramaticale. A doua solutie, de data mai recenta, ar fi aceea numita "a echivalentei dinamice" sau "functionale", propusa de Waard si Nida. Cei doi traductologi considera echivalenta formala nesatisfacatoare, pentru ca nesocoteste abilitatile cititorului neavizat si contextul cultural al acestuia, orizontul lui de asteptare. Echivalenta dinamica va tine seama, prin urmare, de eventualii receptori ai textului tradus si va acorda importanta cuvenita legilor comunicarii. Metoda este, din acest punct de vedere, mult mai pragmatica. Textul rezultat de pe urma traducerii ar trebui sa sugereze, în opinia lui Waard si Nida, o situatie enuntiativa asimilabila celei din textul sursa, prin construirea unei baze care sa faca posibila comparatia si refacerea completa, uneori, a enuntului respectiv. Altfel spus, textul din limba sursa este reconstiuit cu elemente puse la dispozitie de limba receptoare. Eventualele ambiguitati din textul sursa sunt eliminate, desigur, cu ajutorul celor mai bune interpretari ale acestuia si tinându-se seama de orizontul de asteptare al receptorului. Dincolo de avantajele ei incontestabile, echivalenta functionala aduce o solutie totusi partiala si poate chiar inoperanta, atunci când suntem pusi în situatia de a traduce tropi înzestrati cu o valoare simbolica. Interpretarea comparatiei din exemplul de mai sus, ca forma de exprimare a superlativului, este corecta, dar numai din punctul de vedere al unei stilistici saussuriene, conform careia unul dintre elementele definitorii pentru un trop este autonomia planului lingvistic fata de cel ontologic. Un text sacru, bogat în elemente simbolice, functioneaza însa într-un regim diferit. Simbolul poate fi explicat, asa cum încearca Saussure, fara a se face apel la referent si doar în functie de relatiile imediate din context, daca si numai daca ne asumam ceea ce Jean Borella a numit "închiderea epistemica a conceptului". Eliminând "zapada", transmit sensul corect din punct de vedere lingvistic, dar abolesc simbolul si, odata cu el, buna parte din încarcatura teologica a textului. Deloc întâmplator, principala critica adusa echivalentei dinamice este aceea ca îsi permite libertati inadecvate fata de textul sursa.

Un traducator modern care ar încerca sa clarifice dificultatile ridicate de versetul de la Isaia 38:14, cercetând mai multe variante ale acestuia în limba româna, ar putem observa ca, în Biblia lui Serban, prima parte este redata dupa cum urmeaza: "ca o rândurea, asa voi glasui, si ca porumbita, asa voi cugeta". În versiunea româneasca de la 1936 (Gala Galaction si Vasile Radu) se optase, deja, pentru "tip cumplit ca o rândunea, gem ca o porumbita". De atunci si pâna la cele mai recente editii sinodale (1944, 1968, 1982, etc.), nu aflam decât o singura diortosire: "rândunea" devine "rândunica". Nimic nu lamureste însa cum de "glasul" acesteia se amplifica pâna la "tipat", iar "cugetarea" porumbitei ajunge "geamat". Revenind la textul Septuagintei, traducatorul nostru constata ca pentru prima chestiune este utilizat verbul phoneo, "a produce un sunet cu sens, a vorbi cu voce tare, a striga, a chema, a invita"; semnificatiile lui se actualizeaza în functie de context. Dar, în cazul de fata, contextul grecesc nu ne ajuta prea mult. Poate fi vorba atât despre "glasul rândunicii", cât si despre un sunet anume pe care îl emite ea în unele situatii. "Glasul rândunicii" se refera, de pilda, la ciripitul pasarii, dar la fel de bine ar putea da seama de o personificare - ceea ce nu este valabil pentru cazul de fata. Oricum, sensul de "ciripit" nu se încadreaza defel în contextul versetului analizat. Un ciripit sugereaza veselia, exuberanta. Fragmentul de la Isaia 38:9-20 este grav. Se consemneaza, aici, rugaciunea dramatica a regelui Iezechia, bolnav si aflat în pragul deznadejdii. "Chemarea rândunicii" ar fi o solutie destul de ambigua, asadar. Trebuie sa fie vorba despre un alt gen de sunet. Consultând textul sursa, observam ca termenul grecesc, chelidon (rândunica), cauta sa sintetizeze ideea exprimata în ebraica prin doua cuvinte: sus si agur. Sensul primar al lui sus este acela de "cal", dar el poate desemna în unele cazuri si un obiect (+ animat) deplasându-se cu viteza, în zbor. Atunci, accentul se deplaseaza pe ideea de rapiditate sau, mai exact, pe sunetul emis de pasare când zboara cu o viteza foarte mare. Agur este numele unei pasari; sensul este totusi imprecis. S-a aproximat ca ar fi vorba despre rândunica, sturz sau cocor. Sunt de înteles asadar ezitarile traducatorilor în limba engleza, aproape contemporani cu Biblia lui Serban: pentru mai multa siguranta, King James Version (1611) pastreaza doua echivalente - "cocor" si "rândunica". Sunetul propriu-zis, tradus în greceste prin phoneso, este desemnat în ebraica prin verbul taphaph, "a piui, a susura, a murmura (ca în Isaia 8:19; 29:4), a suiera foarte ascutit, a tipa (vezi Isaia 10:14)". Cum se împaca cele trei? Observam din contextul ebraic ca enuntul de tradus cauta sa exprime disperarea lui Iezechia, care îsi întrevede propriul sfârsit, prin crearea unei imagini acustice si nu prin intermediul unei comparatii, necum printr-o personificare. Un strigat sinistru, rasunând într-un loc parasit, asemanator cu un suierat rau prevestitor. Ca al cucuvelei, am fi tentati sa spunem. Fer. Ieronim a avut si el, cu siguranta, dificultati în redarea acestui pasaj. Lumea se schimbase deja, în rastimpul trecut de la scrierea cartii lui Isaia; comparatia cu "glasul" rândunicii era usor transferabila în latina, dar nu mai spunea mare lucru despre dezolarea regelui iudeu. Astfel, Ieronim va trada usor textul sursa, traducând "sicut pullus hirundinis sic clamabo". În ebraica nu se spune nimic despre "puiul rândunicii" (lat. pullus hirundinis); totusi, comparatia din varianta latineasca sugereaza foarte bine starea de spirit a lui Iezechia: slab, neajutorat, minabil; singurul lucru ce-i mai sta în puteri este sa se tânguiasca, sa-si strige deznadejdea, asteptând totusi hrana de care depinde total supravietuirea lui. Versetul se încheie, de altfel, cu o invocatie tulburatoare: "Doamne, sunt în mare cumpana, nu ma lasa!" (Isaia 38:14).

Partea a doua a enuntului propus nu prezinta probleme în privinta "porumbitei" (ebr. ionah, gr. peristera, lat. columba). Dar faptul ca actiunea pasarii este exprimata în limba româna prin doua variante atât de îndepartate, totusi, precum "a cugeta" si "a geme", poate pune pe gânduri orice traducator modern. În realitate, amândoua se datoreaza imposibilitatii de a transfera fidel câmpul semantic al ebraicului hagah: "a cântari, a cugeta, a medita, a studia", dar si "a murmura, a suspina, a cârti, a geme". Termenul ebraic este aproape imposibil de redat într-o alta limba, fara a se renunta la unul dintre cele doua câmpuri semantice: al cugetarii si al durerii. Atât Septuaginta cât si Vulgata par a se opri la prima categorie de semnificatii, pe când variantele mai recente traduc prin verbe care se refera fie la a doua categorie, fie la sunetul porumbelului. În mentalitatea poporului biblic, "inima celor întelepti este în casa cea cu tânguire". Cuvintele Eccleziastului (7:4) descriu cum nu se poate mai bine sensurile lui hagah. Totusi, nu putem deslusi legatura dintre acestea si porumbel decât observând si alte contexte biblice unde se face referinta la o astfel de pasare. Aici, munca traducatorului se complica.

În Sfânta Scriptura, porumbelul nu este mentionat explicit decât la sfârsitul potopului (Facerea 8:8-12), când se spune ca el aduce vestea cea buna a revenirii vietii pe pamânt si a refacerii Legamântului dintre Dumnezeu si oameni. Apoi, este consemnat de câteva ori în Levitic si în Numeri, ca materie pentru jertfele de curatire si pentru cele de rascumparare (cf. Levitic 1:14; 5:7, 11; 12:8, etc.). O referinta frumoasa la aripile de porumbel, ca simbol al sufletului eliberat de sub povara pacatului, în zbor spre odihna cea sfânta, întâlnim în Psalmul 54:6. În Cântarea Cântarilor, este folosit ca termen de comparatie pentru frumusetea miresei, o frumusete primaveratica, a puritatii, a pudorii fermecatoare, a inocentei (vezi Cântarea Cântarilor 2:14; 5:2; 6:9). În aceeasi paradigma a curatiei îl regasim apoi în celebrul îndemn din Evanghelia dupa Sf. Matei: "fiti întelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii" (Matei 10:16). Ca simbol pentru sufletul ostracizat de pacat sau pentru inocenta decazuta la stadiul de naivitate, porumbelul apare la profetii Ieremia (48:28) si Osea (7:11). Uluitoare este comparatia utilizata de Evanghelisti care, în descrierea Botezului Domnului, folosesc imaginea pasarii pentru a desemna epifania Duhului Sfânt (Matei 3:16 si loc. par.) Iar asocierea cu "geamatul" apare, indirect si foarte aluziv, într-una din epistolele pauline: vorbindu-le romanilor despre dificultatile întâmpinate la rugaciune, Sf. Pavel le întareste nadejdea spunând ca, din pricina neputintei firii noastre slabita de pacat, Duhul însusi se roaga pentru noi "cu suspine negraite" (Romani 8:26). Putem deci nota ca, în lumea biblica, porumbelul este simbol al sufletului posibil de caracterizat printr-o puritate eliberatoare, o curatie care îl apropie pe om de Dumnezeu. Asociat cu "geamatul" sau cu "suspinul", devine simbol al sufletului maculat, dar, totodata, si al pocaintei. Ramâne sa mai precizam resortul acestui "geamat".

Verbul grecesc corespondent cu ebraicul hagah si utilizat în Septuaginta este meletao. Meletao înseamna "a gândi cu seriozitate, a medita, a fi preocupat, a se îngriji, a se pregati, a se antrena, a se exersa pentru moarte". La fel si latinescul meditor, ari, utilizat aici de Fer. Ieronim. Cugetarea la care se face referinta vizeaza propriile scaderi, în primul rând. Atunci când te pregatesti pentru moarte, ideal ar fi sa-ti analizezi propriile tale fapte. În rugaciunea sa, Iezechia îsi examineaza profunzimile sufletului, îsi constientizeaza, cu o luciditate nemaipomenita, starea de pacatosenie. Si nu ramâne indiferent, ba dimpotriva, plânge si suspina, cere ajutor. Unele sugestii în acest sens apar si în traducerea engleza. King James Version opteaza exceptional pentru "I did mourn as a dove". Verbul mourn înseamna "a plânge, a jeli, a boci, a purta doliu în amintirea unei persoane dragi care a murit". Câteva informatii referitoare la etimologia termenului sunt deosebit de interesante pentru discutia noastra: în limba engleza veche, murnan (mourn) însemna "a-si aduce aminte cu jale". Pare-se ca termenul este legat atât de sensurile cuvântului latinesc memoria, ae (memorie), cât si de cele ale germanicului mimer, provenit de la numele unei divinitati din mitologia scandinava, Mimir, strajer la izvorul întelepciunii. În plus, fapt ce dovedeste excelenta alegerii efectuate de catre traducatorul englez de la 1611, mourn mai denumeste si sunetul emis de porumbel. Traducatorul nostru ar putea conchide, acum, ca sintagma "gem ca o porumbita" exprima, în limba ebraica, facând apel la un limbaj simbolic, actul de cainta al lui Iezechia. Este vorba despre aducerea aminte a scaderilor, a pacatelor care au maculat sufletul regelui iudeu si l-au adus în starea actuala de neputinta. Rememorare aducatoare de tristete, de melancolie, redata în textul sursa printr-o figura de stil cu intentia, dupa toate apartentele, de a misca afectiv receptorul, poate chiar de a-i câstiga compasiunea.

Cum sa redai toate aceste semnificatii (si efectele lor) într-o limba receptoare? Problema semnalata în analiza exemplului precedent (Psalmul 50:8) îsi vadeste complexitatea, aici. Eugene A. Nida încerca sa arate ca o traducere ar trebui sa stimuleze în receptor sentimente sau reactii similare cu efectele textului sursa asupra primilor lui cititori. Nida propunea, în acest sens, conceptul de "efect echivalent". Criticilor sai nu le-a fost deloc greu sa demonstreze ca un asemenea obiectiv este, desigur, de dorit, dar nu întru totul realist. Oricâta "pre-informatie" ar avea la dispozitie, un cititor modern nu va putea fi sigur niciodata de efectele unui text asupra receptorilor lui din vechime. Este deja recunoscut ca a pune în circulatie o traducere înseamna a-i spori numarul de lecturi posibile.

Traducerea unei imagini poetice angajeaza într-un dialog mult mai profund care depaseste, cu siguranta, spatiul simplului transfer formal dintr-o limba într-alta. Traducatorul se gaseste, într-un astfel de caz, înaintea unui enunt de clarificat atât prin apel la co-text cât si, la rigoare, cu ajutorul unor date macro-contextuale. Dar cum vor putea fi reformulate toate aceste semnificatii într-o limba receptoare? Pe lânga aceasta problema, atinsa deja în analiza versetului 8 din Psalmul 50, locul discutat semnaleaza înca o dificultate, mult mai profunda. Prin subiectivismul pe care-l presupun, tropii de la Isaia 38:14 vizeaza persoana traducatorului chemat, aici, sa intre în intima rezonanta, prin intermediul autorului, cu nenorocitul rege iudeu, si sa exprime apoi dezolarea acestuia într-un idiolect cât mai adecvat cu putinta la intentionalitatea autorului.

Variantele mai noi ale îndemnului paulin de la I Timotei 6:11 dau seama despre o alta chestiune de maxima importanta pentru acuratetea unei traduceri, anume de implicatiile componentei perilingvistice civilizationale, piatra de poticnire pentru orice traducator. Versetul amintit provine dintr-un text parenetic si contine o lista de virtuti: "dreptatea, evlavia, credinta, dragostea, rabdarea, blândetea" - spre care sunt îndrumati pasii tânarului Timotei. Sf. Pavel propune aici un model de viata coerent în spatiul Bisericii, unde "dreptatea" (gr. dikaiosyne) este starea celui ce traieste respectând legile, principiile cunoasterii divine (Matei 3:3); "evlavia" (gr. eysebeia) desemneaza respectul afectuos, bazat pe fapte, manifestat fata de superiori ("frica" mentionata la Pilde 1:7); "credinta" (gr. pistis) înseamna sentimentul de încredere fata cineva în mâinile caruia mi-am încredintat tot ce aveam mai scump; "dragostea" (gr. agape) este grija manifestata concret fata de aproapele, pâna la daruirea de sine, cu nadejdea ca astfel accedem, împreuna, la "margaritarul cel de mare pret" (vezi Matei 3:45-46); "rabdarea" (gr. hypomone) descrie sentimentul celui ce nu se da batut nici în toiul celor mai cumplite încercari, ci rezista, asemenea eroului, pe câmpul de lupta; iar "blândetea" (gr. praotes) se refera la echilibrul interior atins de omul care a dobândit puterea de a ierta, de a-si manifesta indulgenta cu generozitate si discernamânt, în acelasi timp. A fost suficient sa trecem în revista chiar si foarte sumar acceptiunile virtutilor recomandate lui Timotei, în sânul Bisericii, pentru a constata ce diferente sunt între acestea si sensurile acelorasi cuvinte, într-un context … extra ecclesiam. Aici, "dreptatea" este justitie, adica îndreptatire de sine; "evlavia" este piosenie vecina cu habotnicia, când nu chiar slugarnicie; "credinta" delimiteaza un spatiu caracterizat prin absenta certitudinilor; "dragostea" poate sa însemne orice, de la simpatia platonica pâna la pornografie; "rabdarea" este asociata mai degraba cu resemnarea, iar "blândetea" cu abulia.

Acum, comparând, am putea spune si care dintre cele doua ne sunt familiare? Care corespund mai bine ansamblului de experiente, de credinte, de cunostinte, ideologiei împartasite? Contribuie vreuna din cele doua liste la alcatuirea fisei noastre de identitate? Probabil ca raspunsul cel mai la îndemâna pentru majoritatea dintre noi nu este unul transant. Iar aceasta pentru ca nutrim, virtual, credinta ca numele chiar trebuie date în functie de familia obiectului numit si de particularitatile definitorii ale acestuia, dar si pentru ca reiteram (ce ironie!), pe urmele modernitatii, experienta ireversibilitatii propriei noastre istorii. În aceasta paradigma, fiecare act lingvistic are o determinare temporala, iar sensul poate fi definit ca un proces de continua adaptare.

Virtuti soteriologice în spatiul ecleziastic, reperele pauline, transferate într-un cadru secular, sunt susceptibile sa devina termeni valiza. Motivul acestei devieri rezida în absenta, din cojunctura extra ecleziala, a unui element capabil sa pastreze si sa perpetueze coerent sensurile mântuitoare, fara teama de a le transforma, asa cum zice George Steiner, într-o "bariera pentru o noua perceptie". În Biserica, acesta este unul dintre rosturile Traditiei: de a pastra semnificatiile termenilor-simbol si de a cultiva un orizont de asteptare necesar întelegerii lor. Traditia poate asigura, prin excelenta, acuratetea textului rezultat într-o limba moderna, mentinând echilibrul atât de necesar între vechi si nou, între forma textului, aflata "supt vremi", biata de ea, si implicatiile profunde ale acesteia, aflate deasupra de vremi. Multumita continuitatii pe care o sustine Traditia, anumite notiuni si simboluri se pot pastra nealterate din punct de vedere formal, fara a-si pierde valoarea iconica. Fapt aproape imposibil într-o traducere efectuata dintr-o alta perspectiva unde, daca se cauta pastrarea cu orice pret a formei, fraza devine rigida si nu mai comunica nimic. Limba de lemn. Si de-a dreptul periculos într-un context cultural asemenea celui contemporan unde, daca este sa-i dam crezare Juliei Kristeva, omul a fost detronat de pe piedestalul conferit lui prin ideologia renascentista, tocmai în favoarea limbajului, si unde "mediul este mesajul". Mai este loc pentru un traducator, aici? Vom reveni îndata.

Am început acest eseu de la premisa ca orice traducerea presupune, inevitabil, asumarea unei nedesavârsiri. Analizând câteva texte ilustrative, de pe pozitia unui traducator virtual, am notat ulterior o parte dintre nivelurile, în opinia noastra cele mai importante, unde pot aparea inexactitati.

Primul enunt, simplu, banal si direct, fara vreo pretentie stilistica, s-a vadit a fi înzestrat cu valente al caror transfer si, deci, actualizare depindeau pe de o parte de contexul general al receptorului, în raport cu textul enuntat, iar pe de alta parte de capacitatea de cooperare interpretativa a acestuia. Al doilea enunt adauga, pe lânga problema competentei lingvistice, o alta referitoare la dependenta unui enunt, a unei constructii, de sensul global al contextului. Un enunt literar se cere abordat ca parte a unei unitati semantice, realizata în functie de sensurile constituentilor ei si de o anumita situatie de comunicare. Am vazut în continuare, examinând versetul de la Pslamul 50:8, cât de laborioasa poate deveni operatiunea de traducere, în momentul când în textul sursa apar cuvinte cu valoare simbolica. Problema traducerii unui text literar bogat în simboluri s-a dovedit a fi rezolvabila, într-un fel sau altul. În domeniul biblic, unde simbolurile sunt purtatoare de semnificatii importante pentru definirea unui sistem doctrinar cu implicatii soteriologice, discutiile sunt înca deschise. Textul de la Isaia 38:14 propune si o astfel de problema: limita dintre teologie si literatura. Imaginea poetica, bazata pe sugestii vizuale sau sonore, pune în cauza nu doar textul, ci si persoana autorului, intimitatea acestuia. Dincolo de valoarea ei doctrinara, o imagine de acest tip îl invita pe traducator la un exercitiu de aventuroasa smerenie. Nu este chemat doar sa retraiasca experienta autorului, pentru a o putea rescrie: în plus, la sfârsit, este chemat sa paraseasca scena cât mai discret cu putinta. Se spune ca rezultatul unei traduceri bune este un text ce pare a fi fost scris dintotdeauna în limba receptoare si, pe deasupra, mai da seama si de firea autorului. Unul, cu alte cuvinte, de unde prezenta traducatorului este, ca sa spunem asa, absenta. Dar utopia unui asemenea deziderat a fost revelata, partial, când am investigat evolutia în cuvinte valiza a termenilor din pareneza de la I Timotei 6:11. Un traducator aduce cu sine, odata cu limba în care traduce, un întreg bagaj de elemente din alcatuirea unei episteme partial straina de textul sursa, dar proprie lui si beneficiarilor imediati ai traducerii sale. Un om modern, dupa cum demostreaza foarte bine George Guiver, nu mai poate pretinde ca, de pilda, Luminismul nu ar mai fi avut loc. Nici macar despre razboiul din Troia nu am putea spune asa ceva. Dilema, inexistenta în sânul unei Biserici traditionale, este de a efectua transferul la nivel formal, cu riscul de a compromite mesajul - sau de a parafraza, cu riscul de a pierde puncte de reper, totusi, nesubstituibile. Traducatorul nu are cum sa fie, asadar, absent dintr-o traducere. Prezenta lui se face simtita prin erorile si prin bovarismele sale.

Excursul propus, prin eseul de fata, în intimitatea unui atelier de traducator, era menit ca, ilustrând complexitatea actului de transfer dintr-o limba într-alta, sa lamureasca pe cât posibil atitudinea noastra de rezerva fata de o definire a traducerii ca simplu act de a exprima un enunt dat, într-o limba diferita. La acest nivel, traducerea nu depaseste nici ea, dupa cum bine remarca Mariane Lederer, stadiul de termen valiza. Conform manualelor, traducerea fidela ar trebui sa ofere o echivalenta tripla: de sens, de forma si de nomenclatura. Dar am putut vedea ca este imposibil sa nu apara probleme, daca nu pe parcursul tentativelor de întelegere a sensului în limba sursa, atunci cel putin la captarea intentiilor autorului sau când cautam sa-i reverbalizam mesajul într-o limba receptoare. În domeniul traducerii unui text de felul Sfintei Scripturi, lucrurile sunt cu atât mai complicate cu cât, aici, avem de a face cu o colectie de texte scrise în epoci diferite, de autori diferiti, în limbi diferite, în stiluri diferite si care, în plus, transmite din generatie în generatie un înteles teologic esential.

Textul biblic pare a ne convinge, mai mult decât oricare altul, ca nu orice poate fi tradus. "Sunt mistere - spune George Steiner - care nu pot fi decât transcrise si a caror transpunere sau parafraza ar fi un sacrilegiu sau o grava deformare." Sa nu uitam, de pilda, primirea deloc favorabila facuta Septuagintei, în sânul iudaismului palestinian. În Targumul Yerushalmi, bunaoara, traducatorii sunt acuzati de blasfemie pentru faptul ca ar fi cedat, la traducerea anumitor cuvinte, unor presiuni venite din partea lui Ptolemeu Filadelful (vezi Tratatul Meghilla 1:9); în acelasi timp, autorii Targumului Babilonian merg pâna acolo încât compara versiunea greceasca nici mai mult nici mai putin decât cu vitelul de aur (vezi Tratatul Sopherim c. I). Tanah-ul era, la acea vreme, primul text sacru tradus vreodata integral într-o limba straina, iar necesitatea acestui demers survenise, nu putem desconsidera detaliul, ca urmare a exilului babilonic si, ulterior, a îndepartarii unui numar important de evrei de matricea lor spirituala. Comunitatile din diaspora îsi construisera deja o perspectiva proprie asupra iudaismului, în multe privinte independenta de Ierusalim. În iudaismul palestinian, transferul textului sacru într-o alta limba, oricât de nobile sau de temerare ar fi fost ratiunile acestei osteneli, era asimilat cu Deportarea.

Se poate spune ca o traducere este comparabila cu o deportare? În unele situatii, atunci când textul sursa este îndepartat nepermis de mult de mediul sau ambiant si impregnat cu elemente improprii, cu siguranta ca da. În fond si la urma urmei, a traduce nu înseamna a transfera forme lingvistice, dar nici a transmite un mesaj cu orice pret. Trebuie sa existe un echilibru, o zona de intersectie în cadrul careia eroarea sa poata fi tinuta sub control, adica … negociata. Si am vazut, deja, ca tocmai o astfel de zona asigura Traditia. Pâna la urma o traducere fidela, corecta, nu poate fi decât asemenea unei erori constient asumate. Paradoxal, greseala apare numai odata cu încredintarea ca am tradus corect, acolo unde corectitudinea consta nu doar în efortul de a evita eroarea, ci si în onestitatea de a o semnala, ulterior, asemenea nobililor traducatori ai Bibliei de la Bucuresti. Altcum, textului i se rapeste libertatea de a semnifica, de a stârni afinitati elective în continuare.