Lăsatul
secului, lăsatul lumii
În
mod obisnuit, cuvântul sec, din sintagme precum “lăsatul secului” sau “mâncare
de sec”, este înteles ca fiind sinonim cu uscat, fără grăsime, de post. “Lăsatul
secului” ar însemna deci începutul vremii de sec, lăsatul postului. Si totusi,
nimic mai fals ca această etimologie populară, în care accentul cade în primul
rând pe calitatea mâncării, asa cum nu se întâmplă de fapt în învătătura sfintilor
părinti!
Secul
pe care îl lasă postul ortodox este seclum (saeculum), adică lumea, în sensul
de mondenitate, modă, obiceiuri lumesti. E vorba aici nu de comunitate, de umanitate,
ci de lumea care nu-l cunoaste pe Dumnezeu, de lumea în toată strălucirea ei
de tinichea, despre care Hristos ne-a avertizat: “Eu mărturisesc despre ea că
lucrurile ei sunt rele”. În ce constă această lume, o va spune si ucenicul cel
iubit, Apostolul Ioan, în felul său unic prin simplitate si concizie: “Tot ce
este de la lume, aceasta este: pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii”
(1 Ioan 2, 16). El nu se referă aici numai la păcate, ci la toate lucrurile
zadarnice care ne ocupă viata si ne consumă timpul. Nu omul este condamnat în
cuvintele sfântului, ci nimicurile în care se risipeste; ele alcătuiesc acum,
mai presus de orice, lumea. Este tot atâta efemeritate în viata lumii, cât si
într-un banal ziar de stiri: astăzi îl parcurgi cu voluptate, pentru ca mâine
să nu mai facă doi bani. Poate că acesta este si cel mai mare păcat al lumii:
pierderea de timp, risipirea ei atât de pătimasă în desertăciuni. Unul dintre
cele mai tulburătoare versuri din Psalmi este si acesta: “Dumnezei sunteti,
si toti fii ai Celui Preaînalt, dar voi ca niste oameni muriti...”
De
aceea, lăsatul secului este mai întâi de toate un îndemn la reculegere, la reînnoirea
vietii prin lăsarea păcatelor si a preocupărilor desarte si prin întoarcerea
spre Dumnezeu. Asa se spune în frumoasele cântări bisericesti de post: “Ziua
postului părăsire de păcate să-ti fie, suflete, si către Dumnezeu plecare si
apropiere”. Postul este prin excelentă timp de rugăciune, de căintă si mărturisire
a păcatelor, de înfrânare, de răbdare si mai ales de iertare. Înfrânarea de
la mâncarea “de frupt” este numai un aspect al postirii ortodoxe, cel văzut.
Dar în Sinaxarul Sâmbetei Albe, vorbindu-se despre “marea luptă a postului”,
se arată treptele sale, ca într-o scară: “Mai întâi dragostea si depărtarea
mintii de la lucrările si faptele necuviincioase; apoi însusi postul, dar să
nu postim numai de mâncări, ci să postim si cu limba si cu ochii si, ca să spunem
pe scurt, să ne oprim si să ne îndepărtăm de la orice faptă rea”.
Părintii
nu au încetat să atragă atentia, chiar în cele mai aspre cuvinte, că, înteles
doar ca efort alimentar, postul nu are nici o trecere religioasă: “De mâncare
postind, suflete al meu, dar de pofte necurătindu-te, în desert te lauzi cu
nemâncarea... Ca un mincinos vei fi urât de Dumnezeu si demonilor celor răi
te vei asemăna, căci nici ei nu mănâncă pururea...”; sau: “Eu, cel ce rămân
neîndreptat în toate, în zadar mă bucur de oprirea mâncării, că n-a zis Domnul
să fie postul de acest fel”. Nici
atunci când este revendicat de la etimologia lui siccus, referirea nu se face
la calitatea mâncării (uscată, seacă), ci la sensul figurat al cuvântului, acela
de cumpătare, sobrietate. În fond, nu mâncarea este condamnată prin post, ci
neînfrînarea, necumpătarea, proasta ei folosintă. Aceleasi cântări de post vorbesc
de “întunericul satiului”. Masa de post trebuie să fie în primul rând cumpătată,
altfel “întunericul satiului” poate la fel de bine să vină si din mâncarea de
fasole...
Postul
ortodox nu este asadar un exercitiu alimentar, o dietă “purificatoare”, asa
cum se concepe în multe confesiuni ezoterice (după cum nu există în crestinism
alimente necurate sau interzise). El reprezintă însă un act spiritual superior,
acela de a corecta vietuirea imediată si instinctuală si de a orienta lumea
după sensul ei înalt si singurul adevărat: acela de creatie a lui Dumnezeu.